TRAFALGAR SQUARE, LONDRA: ,Statuia ,Lady in Blue” – omagiu adus femeii metropolitane de culoare care „pășește cu hotărâre spre viitor”!
INSIDER: „O nouă sculptură, intitulată „Lady in Blue” (Doamna în albastru), a fost dezvăluită pe emblematicul „Al Patrulea Soclu” din Trafalgar Square, Londra.
Lucrarea înaltă de cinci metri, cântărește 3.2 tone și înfățișează o femeie îmbrăcată în nuanțe de albastru intens și este un omagiu adus femeii moderne care trăiește în mediul urban.
Artista a declarat că lucrarea surprinde o persoană care „pășește cu hotărâre spre viitor cu ambiție, cu un scop precis și cu optimism”, descriind-o nu ca pe un „idol de venerat”, ci mai degrabă ca pe o persoană obișnuită, asemenea celor care populează piața în fiecare zi.” SURSA
N.R.: „Lady in Blue” a fost realizată de artista şi sculptorița americană Tschabalala Self (născută în Harlem) şi este amplasată în celebra Piață Trafalgar din Londra, pe cel de-al patrulea soclu (Fourth Plinth). Opera de artă a fost dezvelită pe 10 septembrie 2026 şi va rămâne expusă acolo timp de doi ani. Statuia are o înălţime impunătoare de aproximativ 5 metri (în jur de 17 picioare). Este fabricată integral din bronz. Rochia mulată şi pantofii au o nuanţă vibrantă de albastru obținută prin patinare cu un pigment rafinat din Lapis Lazuli. Acest pigment rar şi rafinat a fost folosit încă din antichitate în Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Europa. Are o semnificație istorică globală şi a fost folosit de artişti precum Titian şi Vermeer.
Accesoriile şi bijuterii sunt realizate din mărgele de sticlă. Lucrarea aduce un omagiu unei femei metropolitane de culoare, o „femeie obişnuită” (everywoman) a Londrei contemporane. Spre deosebire de statuile istorice clasice din piață, ea nu comemorează o figură istorică, ci simbolizează diversitatea, optimismul şi ambiția de a păşi cu încredere spre viitor.
Self este cel mai cunoscută pentru reprezentările sale de figuri feminine folosind vopsea, material textil şi fragmente aruncate din lucrările sale anterioare.
Născută în New York, Statele Unite ale Americii, în 1990, Iccuieşte şi lucrează în New York.”
N.R.: „Londra, Piața Trafalgar – Numele pieţei celebrează victoria Marinei Regale Britanice în Bătălia de la Trafalgar din 1805, în timpul războaielor napoleoniene. Este situată în centrul Londrei (Regatul Unit) şi este considerată un punct de referinţă şi o atracție turistică majoră. În mijlocul pieței se află celebra Coloană a lui Nelson, păzită la bază de patru statui masive în formă de lei. Pe lângă interesul turistic, spațiul este folosit frecvent pentru adunări publice, demonstrații politice şi evenimente comunitare (cum ar fi sărbătorirea Revelionului).
În colțurile pieţei sunt patru plinte; cele de pe latura de nord, care au fost create pentru a susține statui ecvestre, sunt mai mari decât cele situate pe latura de sud. Trei dintre ele au statui: în colţul de nord-est se află statuia regelui George al IV-lea realizată de Francis Chantrey (inițial, statuia trebuia amplasată pe Marble Arch); în colțul de sud-est a fost amplasată statuia lui Henry Havelock, operă creată de William Behnes în 1861, iar în sud-vest poate fi văzută statuia lui Charles James Napier creată de George Cannon Adams în 1855. În anul 2000, primarul de atunci al Londrei, Ken Livingstone, a stârnit numeroase controverse afirmând că statuile celor doi generali (Henry Havelock şi Charles James Napier) ar trebui înlocuite cu statuile unor oameni pe care „oamenii obişnuiți din Londra i-ar recunoaşte”.
A patra plintă situată în colțul de nord-vest a fost destinată inițial statuii regelui William al IV-lea, dar fondurile pentru ridicarea acesteia nu au putut fi strânse, în parte, şi din cauza nepopularității regelui. Începând cu anul 1998, plinta a fost folosită pentru expunerea autorizată a unor opere de artă. Planul a fost inițiat de Royal Society for Arts şi a fost continuat de ,Comisia pentru cea de-a patra plintă”, numită de primarul Londrei.”
STRĂJERUL TRANSFĂGĂRĂŞANULUI: „Omul mută munții” – monument dedicat celor care au unit Muntenia cu Transilvania prin inima celor mai înalți munţi din România!
INSIDER: „Monument în memoria celor care au construit Transfăgărășanul” SURSA
N.R.: „Monumentul Semicentenar Străjerul Transfăgărăşanului (cunoscut şi sub numele de „Omul mută munții”), reprezintă un simbol al efortului, al curajului și al legăturii puternice dintre om şi munte. Deşi monumentul este foarte bine documentat ca atracție turistică, numele exact al sculptorului/artistului care l-a realizat nu este menționat public sau oficial în bazele de date şi documentele de presă actuale, iar AI-ul dă informații eronate, mentionând alt sculptor la repetarea întrebării
Sculptura reprezintă o siluetă umană stilizată realizată din straturi metalice paralele, integrată perfect într-un soclu masiv din beton ce sugerează o stâncă de munte. Acesta a fost ridicat în cinstea lucrătorilor şi militarilor care au contribuit la construcția celebrei şosele, marcând împlinirea a 50 de ani de la inaugurarea Transfăgărăşanului (inaugurat iniţial pe 20 septembrie 1974).
Monumentul este realizat dintr-o combinație de beton armat (pentru soclu și structura geometrică masivă din spate) şi oțel inoxidabil / bronz (pentru corpul stilizat al străjerului ataşat de blocul de piatră). Structura totală are o înălțime de 12 metri și este amplasat în zona alpină, la cota 1.800. Greutatea totală estimată a întregului ansamblu (incluzând soclul masiv de beton şi ancorarea acestuia) depășește 40 de tone.
Monumentul se află pe sectorul nordic (judeţul Sibiu), amplasat într-o curbă spectaculoasă în porțiunea superioară a traseului alpin, pe sensul de urcare spre Bâlea Lac. Este situat chiar pe marginea drumului DN7C, oferind şoferilor şi turiştilor un excelent punct de oprire şi belvedere asupra crestelor muntoase.
Ideea originală a acestui ansamblu i-a aparținut regretatului montaniard şi salvator montan Constantin Băjenaru și după dispariția acestuia, proiectul a fost preluat şi finalizat cu succes sub coordonarea cunoscutului om de afaceri argeşean Gheorghe Badea, proprietarul Grupului Industrial Componente (GIC) din Piteşti, un promotor înfocat al turismului din zona montană a județului Arges.”
N.R. 2: „Transfăgărășanul face legătura între comuna Bascov (județul Argeş, lângă Piteşti) și intersecția cu DN1 (județul Sibiu, lângă Cârţișoara). Atinge 2.042 metri în zona tunelului Bâlea Lac, cel mai lung tunel rutier din România (aproximativ 887 m). Circulaţia este deschisă, de regulă, doar în sezonul cald (la sfârşitul primăverii/începutul verii până în octombrie-noiembrie), din cauza zpezii abundente. A fost construit între anii 1970 şi 1974, din inițiativa lui Nicolae Ceauşescu, în contextul strategic militar de după invazia Cehoslovaciei din 1968. La realizarea sa au muncit mii de militari şi muncitori, folosindu-se tone de dinamică şi înregistrându-se numeroase vieți pierdute în rândul muncitorilor.”
ARHIVĂ: PASUL CIUMÂRNA, SUCEAVA: Palma, primul monument al drumarilor din România ∆∆∆∆∆ OBELISC, PETRILA: Cea mai veche exploatare minieră din Valea Jiului care a funcţionat neîntrerupt 156 de ani. „Lacrima minerului întotdeauna a căzut și va cădea spre cer!”
SIMFONIA STIHIEI, ANGLIA: Copacul Cântător, sculptură muzicală acționată de vânt
INSIDER: „Știai că pe o plajă izolată din Anglia există o sculptură uriașă de piatră numită „The Singing Ringing Tree” (Copacul Cântător), care folosește doar vântul pentru a produce o muzică stranie, ca dintr-o altă lume? Construită din țevi de oțel galvanizat de dimensiuni diferite, structura este proiectată astfel încât fiecare gură de aerisire să scoată un sunet diferit pe note muzicale atunci când bate vântul, creând o melodie hipnotică și înfricoșătoare în mijlocul pustietății!
Te-ar înfricoșa să auzi această muzică ciudată pe o plajă pustie? ” SURSA
N.R.: Singing Ringing Tree (Copacul care cântă și sună), o sculptură muzicală acționată de vânt. Este construită din straturi de țevi din oțel galvanizat, aranjate în formă de spirală care imită un copac bătut de vânt. Este amplasată pe dealurile Pennine, cu vedere spre oraşul Burnley din Lancashire, Anglia.
Structura are o înălţime de 3 metri și a fost creată de arhitecții Mike Tonkin şi Anna Liu (studioul Tonkin Liu) şi finalizată în decembrie 2006 cu un buget total pentru proiectarea şi construcţia de 150.000 de lire sterline.
Cum funcţionează: Țevile sunt tăiate la lungimi diferite şi acordate în funcție de ton. Când vântul bate prin ele, sculptura emite un sunet eteric, bizar, asemănător unui acord muzical profund sau unui freamăt fantomatic. Proiectul face parte dintr-o serie de patru sculpturi din cadrul proiectului artistic „Panopticons” din East Lancashire.
În Texas există o replică autorizată a faimoasei sculpturi Singing Ringing Tree din Burnley, Anglia. A fost construită în 2016 de compania JK Welding, având o greutate uriașă de peste 24 de tone şi o înălţime de aproximativ 6,7 metri. Inițial, a fost amplasată în localitatea Manor, de lângă Austin. În iulie 2022, a fost donată şi mutată permanent în oraşul Abilene, Texas, fiind amplasată simbolic în „Capitala Cărţilor de Poveşti a Americii” (Storybook Capital of America).
Totuşi, spre deosebire de originalul din Anglia unde vântul bate constant, vizitatorii din Texas au raportat că sculptura din Abilene tace destul de des și are nevoie de rafale foarte puternice şi din direcția potrivită pentru a începe să ,cânte” cu adevărat.
Replica din Arabia Saudită are o structură şi dimensiuni similare cu cea originală, păstrând forma curbată de „copac din țevi metalice”. Spre deosebire de cele din Anglia şi Texas, locația exactă a celei din Arabia Saudită nu este publică. Ea a fost realizată tot cu implicarea biroului de arhitectură Tonkin Liu, însă a fost amplasată într-o zonă privată sau nedeclarată din deşertul saudit, fiind considerată o „operă ascunsă” a cărei amplasare exactă rămâne un mister pentru publicul larg.
Numele operei este inspirat dintr-un film pentru copii şi un basm clasic german (Das singende, klingende Bäumchen – 1957) despre un copac magic ale cărui frunze cântă doar pentru cei care au iubire pură în inimă.”
ARHIVĂ: CROAȚIA: Orgă de 80 metri la care cântă Marea Adriatică și vântul!
EXTRATERESTRU: Cuvânt vechi de 180 de ani, provine din latină şi a intrat în limba română în secolul al XIX-lea, pe filieră franceză – în Republica Moldova se folosesc termenii „inoplaneteni”, „oameni verzișori” sau „arătări din cer”!
INSIDER: „În graiul moldovenesc, nu există un regionalism arhaic specific pentru cuvântul „extraterestru”, însă în Republica Moldova (sub influenţa limbii ruse) şi în unele zone rurale din Regiunea Moldovei, se folosesc adesea următoarele forme populare sau adaptate: ∆ Inoplaneteni – Cel mai des întâlnit termen în Republica Moldova (provenit din rusul инопланетянин). ∆ Oameni verzişori – traducere/adaptare regională amuzantă pentru „omuleții verzi”. ∆ Arătări din cer – Folosit uneori de bătrânii de la țară pentru a descrie ceva neidentificat care vine din spațiu.”
N.R.: „Cuvântul extraterestru provine din limba latină și a intrat în limba română în secolul al XIX-lea, fiind împrumutat pe filieră franceză. Originea cuvântului (Etimologie) – Cuvântul este format din două elemente transmise din limba latină: „extra” – un prefix care înseamnă „în afară de”, dincolo de” & „terrestris” – un adjectiv care înseamnă „pământesc”, derivat din terra („Pământ”). Literal, cuvântul înseamnă „,care se află sau vine din afara Pământului”. În limba română, el a fost adaptat după neologismul franțuzesc extraterrestre.
Cât este de vechi și prima atestare – În limba latină: Forma de bază exista încă din antichitate, dar conceptul modern a apărut mult mai târziu.
În plan internațional: Cuvântul în sensul său modern (legat de alte planete) a început să fie folosit în secolul al XIX-lea. În limba engleză (extraterrestrial), prima atestare documentată ca adjectiv datează din anul 1842, într-un context ştiințific legat de meteoriți. Sensul de „ființă de pe altă planetă” (substantiv) s-a popularizat abia în prima jumătate a secolului al XX-lea, odată cu dezvoltarea literaturii Science-Fiction.
În limba română: Cuvântul a început să apară în dicționare și publicații științifice spre sfârşitul secolului al XIX-lea (în jurul anilor 1880-1890), pe măsură ce astronomia şi traducerile din autori precum Jules Verne au devenit populare.
Deşi cuvântul ca atare are în jur de 180 de ani, ideea de fiinţe de pe alte lumi este extrem de veche: În antichitate: Filozoful grec Epicur (secolul al IV-lea î.Hr.) a scris despre posibilitatea existenței unei infinităţi de alte lumi populate. Prima operă de ficțiune: Scriitorul Lucian din Samosata (secolul al Il-lea d.Hr.) a scris O istorie adevărată, o satiră considerată prima poveste despre o călătorie în spațiu, unde personajele întâlnesc locuitori ai Lunii şi ai Soarelui. Scriitorul în „Istoria adevărată” susține că a vizitat Luna când nava sa a fost trimisă în sus de o fântână, care era populată și în război cu oamenii Soarelui pentru colonizarea Stelei Dimineţii. Pluralismul cosmic, presupunerea că există multe lumi locuite dincolo de sfera umană precede modernitatea şi dezvoltarea modelului heliocentric şi este comună în mitologiile din întreaga lume. Alte lumi sunt descrise în lucrări timpurii precum narațiunea japoneză din secolul al X-lea, Povestea tăietorului de bambus şi în povestea arabă medievală Aventurile lui Bulukiya (din O mie şi una de nopți).
Savantul american Gary Westfahl a scris: „Extratereștrii din science fiction sunt atât metafore, cât și posibilități reale. Se poate sonda natura umanității față de extratereștri care, prin contrast, ilustrează și comentează natura umană. Totuși, așa cum demonstrează credința larg răspândită despre vizite extraterestre (vezi OZN-urile) şi eforturile de a detecta semnale radio extraterestre, oamenii tânjesc, de asemenea, după companie într-un univers vast și rece şi extratereștrii pot reprezenta imagini pline de speranţă, compensatorii ale prietenilor ciudați pe care nu i-am putut găsi. Astfel, extratereștrii vor rămâne probabil o temă centrală în științifico-fantastic până când îi vom întâlni efectiv.”
ARHIVA: NLP: Păpuși extraterestru pentru nepoții conspiraționiștilor – cititori de SF și căutători de OZN-uri ∆∆∆∆∆ E.T. SHOP: Prima librărie virtuală pentru curioşi. ExtraTerestrul din tine vrea să ştie mai multe? ∆∆∆∆∆ CE3: Cum explici unui extraterestru ce este un guvern? ∆∆∆∆∆ HAIL MARY: Prietenosul Rocky, între zeul Enki și îngerii Veghetori ∆∆∆∆∆ BANI FALŞI: Zeci de mii de asigurări împotriva răpirii de către extratereștri! ∆∆∆∆∆ MARKETING COJONES: Extratereștrii se mută în România. Cu credit de la americani! ∆∆∆∆∆ BRUXELLES: Reptilienii, acasă la Parlamentul European. Sculptura „Familie” de Edith Karlston
TALCIOC VITAN: „Strânge omul ca furnica, când moare, nu ia cu el nimica”
INSIDER: „Că tot vă povesteam de domn’ Prigoană… strânge omul ca furnica, când moare nu ia cu el nimica. Am și dovada că acțiunile de la radio i-au aparținut. Decât iubit doar pentru bani, mai bine înjurat de toți (…). Pozele, de la franțuzescu’ pose, sunt făcute de prietenul meu Florin Bondrila la Vitan acum 2 săptămâni. Le-a lăsat vile, hoteluri, bani pentru 3 generații și nu s-a găsit o magazie curată unde să pună astea. Cred ca Prigoană și-a dorit să fie iubit și fix de asta n-a avut parte. Trist. În prima poză, Silviu Prigoană copil. #deșertaciune” SURSA
N.R.: „Târgul Vitan este unul dintre cele mai vechi, mari şi cunoscute târguri din Bucureşti, situat în zona Vitan. Acesta este renumit în principal pentru două activități majore: piața auto şi târgul de vechituri (talciocul). Târgul Auto (Autovit): O zonă imensă dedicată vânzării și cumpărării de maşini, considerată la un moment dat cel mai mare târg auto de acest tip din regiune. Târgul de vechituri (Talciocul): Un loc tradițional unde se vând obiecte second-hand, antichităţi, piese de schimb, haine, scule, electronice vechi şi diverse alte „,comori” sau chilipiruri.
Numele vine de la istoria zonei, o fostă câmpie unde odinioară pășteau vitele. Splaiul Unirii nr. 450 – București sector 4″
ARHIVĂ: PLICI: Silviu Prigoană cere 550 lei pentru eliberarea unei maşini sechestrate. Gunoiul îl ascunde sub preş! ∆∆∆∆∆ VITALIE CLIUC: “Destinul unui om recuperat de la gunoi. Munca lui de-o viață a ajuns accidental la mine.”
CULTURĂ CU CISTERNA: Pe Calea Văcărești dinspre Sun Plaza Mall până sub pasajul Mihai Bravu se bulucesc perlele picturii universale de prin marile muzee ale lumii!
INSIDER: „Zona de sub Pasajul Mihai Bravu, la intersecţia Splaiului Unirii și Calea Văcărești (Sectorul 4, Bucureşti) – Panourile decorative din partea dreaptă fac parte dintr-un proiect de amenajare urbană şi estetică a şantierelor şi împrejmuirilor din sector, transformat într-o expoziție cultural-educativă în aer liber.
Inițiativa îşi propune să aducă arta clasică mai aproape de cetățeni. Astfel, pietonii şi şoferii care trec prin intersecțiile aglomerate din Sectorul 4 interacționează direct cu picturi celebre în timpul deplasărilor zilnice. Au fost înlocuite vechile panouri cu proverbe, zicători și vorbe de duh cu tablouri celebre începând din perioada Renașterii până în prezent. Un uriaș gard-pinacotecă!
Din loc în loc apar panouri explicative despre diferitele curente din pictura universală, în mod cronologic, începând din perioada contemporană – imediat după trecerea de pietoni, în spate la Sun Plaza Mall.
Pe gardul care acoperă zona spre Văcărești se bulucesc toate frumusețile lumii in materie de pictură, fala marilor muzee din Europa, și nu numai. Zici că s-a vărsat cisterna cu perle, preț de un kilometru. Partea bună este faptul că non-stop poți veni aici să studiezi un tablou sau un curent anume, și gratuit să te umpli de frumos. Partea rea – trotuarul devine mult prea îngust in zona pasajului, iar mașinile care vâjâie la câțiva centimetri de tine te scot din starea de reverie în muzică de claxon de ajungi să-i îmbrățișezi la propriu tablourile lui Hieronymus Bosch „Grădina deliciilor pământeşti”, „Cele șapte păcate de noapte” ori „Judecata de apoi”…
Chiar dacă nu sunt în asentimentul posesorilor auto sau a bucureștenilor veșnic grăbiți ar trebui ca din când în când această zona de pe Calea Văcărești să devină pietonală sau măcar pe acest kilometru să se instaleze un limitator de viteză de 1 km /h. 🙂
Arta Abstractă, „artădedragulartei”!? << Secolul XX ARTA ABSTRACTĂ – În prima parte a secolului XX a apărut si arta abstractă. Acest curent continuă să existe sub diferite forme şi în zilele noastre.
Dacăîn cubism sau fauvismformeleerau puternicstilizate, dar mai aveau o oarecare asemănarecusubiectul, arta abstractă devine artădedragulartei. #BulevART Muncesc/ Trăiesc/ Iubesc în sectorul 4 >>
ARHIVĂ: SECTOR 4: Reabilitarea gardului de pe Calea Văcăreşti a costat 500.000 de euro. Jos cu aforismele şi vorbele de duh! Slavă consumerismului! ∆∆∆∆∆ SECTOR 4: “Avem o țară ca-n povești, Vestită-n toată omenirea, Cu capitala-n București, Și capitalul… nicăierea”
SFÂNTA MARIA MICĂ: „Vă las aici câteva din lucrările mele – pe lemn, pe piatră și pe ou de struț, toate pictate manual, cu rugăciune!”
INSIDER: „Astăzi, 8 septembrie, sărbătorim Nașterea Maicii Domnului – Sfânta Maria Mică. O zi mare și binecuvântată pentru noi toți. Vă las aici câteva din lucrările mele – pe lemn, pe piatră și pe ou de struț, toate pictate manual, cu rugăciune. Se pot face la comandă. Vă doresc o sărbătoare cu pace în suflet!” SURSA
TÂRCOALE ÎN BENZINĂRIE: Istoria poziționării buşonului şi originea glumei cu „lichidul de semnalizare”
INSIDER: „Inginerii auto din anii ’50 erau absolut GENIALI! Soluția tehnică radicală ascunsă în blocul optic care a dat naștere celebrei glume cu „lichidul de semnalizare” Dacă ai crezut vreodată că celebrul mit auto despre „lichidul de semnalizare” este doar o glumă inventată de mecanici ca să sperie șoferii începători, pregătește-te să afli adevărul istoric. În spatele acestei expresii se ascunde o realitate de design absolut fascinantă, pe care constructorii auto au aplicat-o în epocă din motive pur inginerești.
Privește cu atenție imaginea de mai sus. Ceea ce pare un trucaj digital sau o piesă dintr-un film SF este, în realitate, un ansamblu de semnalizare și iluminare spate montat pe un automobil american din anii 1950 (precum legendarul Chevrolet Bel Air sau modele conexe din acea perioadă).
Inovația tehnică: Când stopul devine bușon – Din punct de vedere al arhitecturii auto a mijlocului de secol trecut, designerii erau obsedați de linii aerodinamice curate și de ascunderea oricărui element care putea „strica” profilul lateral al mașinii. Așa a apărut soluția de a integra gura de alimentare a rezervorului direct în corpul blocului optic spate. Sistemul funcționa prin bascularea sau rabatarea întregului ansamblu al lămpii (care includea semnalizarea și lumina de frână), acționat printr-un mecanism cu balamale și un zăvor mascat discret în ornamentul de crom. Odată deschis „stopul”, gura de umplutură a rezervorului și bușonul metalic deveneau accesibile pentru pompa de la benzinărie. De aici se trage, de fapt, gluma cu „lichidul de semnalizare”? Deși din punct de vedere fizic combustibilul intră în rezervor și nu direct în becul de semnalizare, intersecția periculoasă și bizară dintre circuitele de benzină, vaporii inflamabili și instalația electrică a lămpii a lăsat urme adânci în folclorul auto.
Gândește-te doar la scenariul pur tehnic: un șofer neatent care lăsa luminile aprinse în timp ce alimenta, vapori de benzină densi concentrați exact în spatele dispersorului roșu și riscul iminent ca un scurtcircuit să transforme totul într-un foc de artificii. În plus, etanșarea precară a acelor ansambluri mobilizabile făcea ca în interiorul lămpii să se adune adesea condens sau scurgeri. Așa s-a născut, în atelierele de reparații ale vremii, ironia supremă la adresa mașinilor americane complicate: gluma că, dacă stopul nu mai funcționează cum trebuie, „trebuie să schimbi lichidul de semnalizare” – un omagiu involuntar adus acelor vremuri în care benzinăria și becurile din spate concurau pe același spațiu fizic. Oare cum ar reacționa un polițist de la Rutieră dacă ar opri astăzi o mașină la care alimentezi direct prin stopul de frână?” SURSA
N.R.: Evoluţia istorică a poziționării buşonului – Perioada timpurie (Anii 1900-1920): În primele decenii, rezervoarele erau adesea amplasate direct sub scaunul şoferului sau al pasagerului (cum era la faimosul Ford Model T), sau chiar sub capotă, direct deasupra motorului (alimentare prin gravitație). Pentru realimentare, şoferul trebuia să coboare şi să ridice perna scaunului.
Anii 1930-1950 (Integrarea în caroserie): Pe măsură ce mașinile au devenit mai aerodinamice, rezervorul a fost mutat în partea din spate. Buşonul a început să fie ascuns în aripi sau direct pe panoul spate.
Anii 1950-1970 (,,Epoca de Aur” a buşoanelor ascunse): Pentru a nu strica liniile estetice ale maşinilor americane şi europene, designerii au devenit foarte creativi. Buşonul de benzină era ascuns în miod ingenios. În spatele plăcuței de înmatriculare rabatabile din spate (ex: Chevrolet Caprice, numeroase modele Ford, Buick). În spatele unui stop rabatabil (cum era la celebrele modele Cadillac din anii ’50).
„Mașinile clasice sunt cunoscute pentru designul lor frumos și elegant. Cu toate acestea, pentru ochiul neavizat, găsirea capacului de rezervor la o masină de colecție s-ar putea să nu fie întotdeauna la fel de simplă ca la maşinile moderne, deoarece designerii epocii le-au ascuns de vedere. Din punct de vedere istoric, producătorii auto au vizat designuri de caroserie elegante și neîntrerupte, ceea ce i-a determinat să ascundă componente precum capacul de rezervor. Designerii au luat în considerare estetica şi confortul, ceea ce a dus la faptul că unele mașini clasice au un capac de rezervor ascuns în locații discrete, dar accesibile. În anii 1940 şi 1950, purtarea unui capac de rezervor ascuns era o tendinţă destul de comună, producători precum Peugeot, Chrysler, Chevy, Ford, Nash, Oldsmobile și mulţi alţii participând într-un fel sau altul.
Cele mai ascurse locații ale capacelor de berzină: 1. În spatela stopului spate – Unele maşini clasice îşi ascund ingenios capacele de rezervor sub ansamblul stopurilor. Această amplasare implică o integrare inteligentă în designul vehiculului, unde accesul la capacul de rezervor necesită scoaterea sau răsucirea ansamblului stopurilor. O astfel de configurație nu numai că menține aspectul elegant al mașinii, dar asigură si că capacul de rezervor rămâne discret ascuns vederii, adăugând un element de surpriză pentru observatorii neatenţi. Exemplu: Lincoln Continental din 1956, Cadillac El Dorado din 1953, Chevrolet Bel Air din 1955.
2. Ascuns în aripa spate – Anumite mașini clasice au un capac de rezervor ascuns în aripa spate, demonstrând o combinație între design inovator și caracter practic. În această configurație, accesul la capacul rezervorului implică adesea deschiderea unui panou sau compartiment discret situat în aripă, dezvăluind gâtul de umplere a rezervorului ascuns în interior. Această integrare combină perfect forma și funcţia, păstrând eleganţa atemporală a vehiculului, asigurând în acelaşi timp accesul facil la capacul rezervorului pentru realimentare. Exemple: Pontiac Chieftain din 1957, 1948 Tucker.
3. În spatele plăcuței de înmatriculare – Un alt loc popular pentru ascunderea capacului de rezervor este în spatele plăcutei de înmatriculare. În această configuraţie, capacul de rezervor este de obicei accesibil prin răsucirea sau eliberarea plăcuţei de înmatriculare, dezvăluind gâtul de umplere cu combustibil ascuns în spate. Această alegere de design nu numai că păstrează aspectul estetic al maşinii clasice, dar oferă și o soluție practică pentru realimentare, plăcuța de înmatriculare servind ca un capac convenabil pentru a ascunde capacul de rezervor atunci când nu este utilizată. Exemplu: Chevrolet Chevelle SS din 1966, Pontiac GTO din 1969, Chevrolet Malibu din 1969.
4. Ascuns la vedere – Referindu-ne la unele dintre cele mai emblematice maşini muscle americane, am adăugat și „Ascuns la vedere”. Modelele Mustang şi Camaro de la început aveau buzunarele de combustibil în centrul părţii din spate, adăugând logo-ul rotund şi ornamentele stilului emblematic al ambelor modele. Această zonă rotundă a logo-ului a fost de atunci un element de bază pe ambele mașini, mult timp după ce a încetat să-și mai îndeplinească scopul iniţial de a ascunde buzunarul de combustibil. Exemplu: Ford Mustang GT FastBack din 1968, Chevrolet Camaro din 1968.
5. În portbagaj – Alte maşini clasice, majoritatea europene, au decis să ascundă rezervorul de combustibil sub capota portbagajului. Această configurație implică un compartiment ascuns sau un punct de acces în portbagaj, unde sunt adăpostite discret capacul rezervorului şi gâtul rezervorului. Accesarea capacului rezervorului necesită de obicei deschiderea capacului portbagajului, dezvăluind compartimentul ascuns pentru realimentare. Această alegere de design nu numai că menţine silueta elegantă a vehiculului, dar asigură si acces convenabil şi blocat la capacul rezervorului. Volkswagen Beetle este un exemplu excelent în acest sens.
Principalul motiv pentru care astăzi nu se lai ascund capacele de benzină este siguranţa. De obicei, nu se termină bine dacă vehiculul este lovit din spate şi are o uşa de rezervor în spatele plăcuței de înmatriculare din spate. Progresele tehnologice au condus la utilizarea de către producători a unei uși de rezervor pe partea laterală a vehiculului, unde le vedem si astăzi.” DETALII
Anii 1980-Prezent (Standardizarea laterală şi siguranța): Din cauza riscului ridicat de incendiu în cazul unui impact din spate (combustibilul se putea scurge pe eşapamentul fierbinte sau direct în caz de coliziune), s-a renunţat complet la alimentarea prin spate. Rezervorul a fost mutat obligatoriu înaintea punţii spate, iar buşonul a fost poziționat pe una dintre fețele laterale (stânga sau dreapta). Brandurile mari tind să păstreze o tradiție. De exemplu, Grupul Volkswagen, BMW şi Mercedes-Benz pun buşonul pe dreapta. Brandurile japoneze precum Toyota, Nissan sau Honda îl pun adesea pe stânga.
Poziționarea actuală pe laterale nu este aleatorie, ci depinde de criterii tehnice și culturale bine stabilite. Pozitionarea pe dreapta – Specifică maşinilor concepute pentru traficul pe partea dreaptă (Europa Continentală, SUA). Dacă rămâi fără benzină pe autostradă, alimentezi cu canistra de pe marginea drumului (trotuar), fiind protejat de trafic. Şoferul are loc să deschidă portiera larg la pompă, fără să lovească stâlpul de alimentare. Teava de eșapament de regulă, pe o partea stângă (opusă bușonului) pentru a preveni aprinderea vaporilor.
Pentru că diversitatea poziționării crea confuzie atunci când oamenii închiriau maşini sau conduceau un vehicul nou, în aprilie 1986, un designer de la Ford Motor Company numit Jim Moylan a venit cu o idee genială. După ce a fost udat de ploaie în benzinărie deoarece parcase pe partea greşită, el a propus introducerea unei mici săgeți (un triunghi) lângă pictograma pompei de benzină de pe bord. Dacă săgeata indică spre stânga, buşonul este pe stânga. Dacă indică spre dreapta (→), buşonul este pe dreapta. Ford a implementat această idee în premieră pe modelele din 1989 (Ford Escort și Mercury Tracer), iar astăzi elementul (Moylan Arrow) a devenit un standard universal pe absolut toate ecranele şi cadranele maşinilor moderne.
Ultima mașină care a avut un capac de rezervor ascuns a fost Chevy Impala din 1996, care folosea un suport cu arc pentru plăcuța de înmatriculare.”
EU MĂ SFIII: Cum se sfiește un oltean? Cu 3 de „i”!
INSIDER: „ Trei „i” într-un verb? Da, este corect… dar numai într-o anumită situație! În limba română există 4 verbe care au doi „i” la infinitiv și la perfectul simplu, persoana I singular, ajung să se scrie cu 3 „i”.” Cele patru verbe cu 2 de „i” la infinitiv sunt: se sfii, a pustii, a prii, a înmii. Astfel încât la perfectul simplu, persoana I singular se scrie cu 3 de „i” – „eu mă sfiii” SURSA
N.R.: „Forma corectă este ,eu mă sfiii” (cu trei de /), la timpul perfect simplu, persoana I, singular. De ce se scrie cu trei de i? Primul i face parte din rădăcina verbului a sfii. Al doilea i este desinența (terminația) de la timpul perfect simplu pentru persoana I singular. Al treilea i reprezintă pronumele reflexiv enclitic ,-i” (pe mine însumi), scurtat sau adăugat în această formă specifică. Alte exemple: eu pustiii, eu înmiii.”
PASAJUL MACCA-VILLACROSSE: Fotografie vintage din Micul Paris – miros de cafea și narghilea, arhitectură spectaculoasă sub cea mai caldă lumină din București, filtrată prin acoperișul de sticlă gălbuie & vitraliul cupolei!
INSIDER 1: „De ce Pasajul Macca-Villacrosse are forma unei furci? Răspunsul este mai interesant decât pare… În inima Bucureștiului, între Calea Victoriei și strada Eugeniu Carada, se află unul dintre cele mai spectaculoase și elegante pasaje ale orașului. Astăzi îl admirăm pentru arhitectura sa, pentru acoperișul de sticlă și atmosfera aparte, însă forma lui neobișnuită ascunde o poveste de acum mai bine de 130 de ani. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul se transforma rapid. Orașul încerca să se apropie de marile capitale europene, iar în centrul său începeau să apară galerii comerciale, magazine elegante și pasaje acoperite.
Pe terenul unde urma să fie construit pasajul exista însă deja o proprietate importantă: Hotelul Pesht. Iar proprietarul hotelului nu a vrut să-și vândă proprietatea.
În loc să renunțe la proiect, s-a găsit o soluție ingenioasă: pasajul urma să fie construit în jurul hotelului. Astfel au apărut cele două ramuri care se despart și se reunesc, dând construcției forma neobișnuită de furcă sau de potcoavă alungită.
Pasajul a fost finalizat în 1891 și a devenit rapid unul dintre locurile elegante și animate ale Capitalei. Acoperit cu o structură de sticlă galbenă, permitea luminii naturale să pătrundă în interior și îi proteja pe trecători de ploaie și zăpadă.
De-a lungul pasajului au apărut magazine, restaurante și diverse spații comerciale, transformându-l într-un important punct de întâlnire al Bucureștiului de atunci.
Cele două ramuri au primit numele Macca și Villacrosse. Numele Villacrosse îl amintea pe Xavier Villacrosse, arhitect și arhitect-șef al Bucureștiului în anii 1840–1848, în timp ce numele Macca provenea de la Mihalache Macca. Dar pasajul nu a avut doar un rol comercial. Pentru o perioadă, aici a funcționat și prima bursă de valori din București, ceea ce îi conferă un loc important în istoria economică a Capitalei. În perioada comunistă, pasajul și-a pierdut numele istoric și a fost cunoscut, între 1950 și 1990, drept „Pasajul Bijuteria”. După 1990, numele Macca-Villacrosse a fost readus în atenția publicului.
Astăzi, când intrăm în pasaj și privim arcadele elegante, magazinele și lumina filtrată prin acoperișul de sticlă, este greu să ne imaginăm că forma sa a fost influențată de existența unei proprietăți care se afla deja acolo. 🏨 Un hotel care nu a vrut să dispară. 🌆 Un pasaj construit în jurul lui. ❤️ Și o formă neobișnuită care a devenit una dintre imaginile emblematice ale Bucureștiului vechi.
Pasajul Macca-Villacrosse nu este doar o galerie acoperită. Este o mică lecție de istorie urbană — o dovadă că, uneori, o clădire care refuză să dispară poate schimba chiar forma unui întreg proiect.
Bucureștiul are povești chiar și în forma clădirilor sale. ” SURSA
INSIDER 2: „Pasajul Macca-Villacrosse – bijuteria ascunsă din inima Bucureștiului – În mijlocul agitației din centrul vechi, există un loc unde timpul pare că încetinește. Sub cupola de sticlă galbenă, lumina se filtrează magic și transformă fiecare pas într-o experiență aproape cinematografică. Pasajul Macca‑Villacrosse nu este doar un pasaj – este o bucată de istorie. Construit la sfârșitul secolului XIX, pasajul leagă elegant străzile din centrul vechi și păstrează atmosfera boemă a Bucureștiului de altădată.
Aici găsești cafenele, miros de cafea și narghilea, arhitectură spectaculoasă și una dintre cele mai fotogenice lumini din oraș. Nu degeaba este unul dintre cele mai fotografiate locuri din capitală.
📸 Dacă ajungi aici seara, cupola luminată creează o atmosferă care pare desprinsă dintr-un film european. Bucureștiul are multe locuri frumoase… dar unele sunt pur și simplu magice. 👉 Tu ai trecut vreodată prin acest pasaj? Sau ai o poză făcută aici?” SURSA
N.R.: „Pasajul Macca-Villacrosse este o stradă pietonală acoperită din centrul Bucureştiului, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea (1891). Este renumit pentru arhitectura sa în stil Art Nouveau şi atmosfera boemă, fiind un simbol al epocii în care oraşul era supranumit „Micul Paris”. Face legătura dintre Calea Victoriei şi Strada Lipscani, prin iesirea pasajului din strada Eugeniu Carada, în partea stângă a Băncii Naționale a României.
Pasajul a fost proiectat de arhitectul Felix Xenopol și finalizat în 1891, iar cele două ramuri ale sale au fost denumite: pasajul Villacrosse, după arhitectul francez de origine catalană Xavier Villacrosse (1790-1855), și pasajul Macca, după numele negustorului Mihalache Macca, cumnatul acestuia, căsătorit cu o fiică a dragomanului Petros Serafim, tălmaci al împăratului Napoleon în campania din Rusia. Xavier Villacrosse fusese căsătorit cu o altă fiică a lui Serafim, Polixenia, care primise ca zestre hanul dinspre strada Eugen Carada, redenumit mai apoi Hanul Vilacrosse.
În pasaj a fost sediul primei burse de valori din București și tot acolo au fost create mai multe spații comerciale.
Înainte de 1989, pasajul a fost cunoscut denumirea de Bijuteria, după numele magazinului cu același nume din Calea Victoriei.
În prezent, pasajul are aceeași conformație, dar magazinele au fost înlocuite cu unități de alimentație publică, (un restaurant cu teme egiptene, o braserie, un bistrou un restaurant chinezesc, o cafenea), care au revitalizat zona.
La intrarea dinspre strada Eugen Carada, pasajul are un portal monumental, cu patru statui, doi bărbați și două femei, care susțin frontonul de deasupra intrării. În interior, clădirile sunt decorate cu ornamente din stuc cu motive vegetale, cu statui de amorași și coloane corintice. Rotonda dinspre str. Carada are o cupolă cu vitraliu, iar în rest, cele două părți ale pasajului sunt acoperite cu sticlă gălbuie, care îi dă un aer plăcut, de intimitate.”
CADILLAC ELDORADO DECAPOTABIL – 1972: Cel mai mare motor de serie montat pe un autoturism de pasageri după Al Doilea Război Mondial!
INSIDER: „Probabil că așa arăta luxul în industria auto americană din urmă cu peste șase decenii: Cadillac Eldorado decapotabil. Modelul din imagini, fotografiat de colegii noștri de la RAR Botoșani, a fost fabricat în anul 1972 și are un motor de aproape…8.2L (V8, 235 CP). Acest propulsor, spunea producătorul la acea vreme, a fost cel mai mare montat pe vreun autoturism de serie din lume.
Cum dimensiunile unui vehicul puteau fi nelimitate în acea perioadă, Eldorado are aproximativ 5.7 metri lungime și o greutate de peste 2.2 tone. Un aspect interesant este numele modelului a fost ales undeva în anii ’50, în urma unui concurs intern organizat de Cadillac. Angajații au fost provocați să vină cu propuneri pentru denumirea unui model aniversar, care ar fi trebuit să devină legendar. Lucru care pare că s-a și întâmplat.” SURSA
N.R.: „Maşina din imagini este un model clasic american legendar, mai exact un Cadillac Eldorado Convertible (generația a noua, fabricat în anul 1972), fotografiat recent la sediul RAR Botoşani. Acest model este recunoscut la nivel mondial pentru dimensiunile sale gigantice şi pentru faptul că deține un record istoric în privinţa capacităţii motorului pentru un autoturism de serie.
Motorizare şi Performanţe – Tip motor: V8 (8 cilindri în V), atmosferic (plasat longitudinal). Capacitate cilindrică: 8.2 litri (8.194 cm³ / 500 cu in) – cel mai mare motor de serie montat pe un autoturism de pasageri după Al Doilea Război Mondial
Putere maximă: 235 CP (cai putere) la 3800 rpm (măsurată conform standardelor SAE Net din acea perioadă; puterea brută anterioară era declarată la 365 CP). Cuplu maxim: Aproximativ 522 Nm la 2400 rpm, oferind o forţă de tragere masivă la turații joase. Viteză maximă: Aproximativ 175-180 km/h.
Transmisie şi Tracțiune – Tracţiune: Faţă (FWD) – o particularitate rară şi revoluționară pentru maşinile americane de talie mare din acea epocă, folosind platforma Unified Powerplant Package de la General Motors. Cutie de viteze: Automată cu 3 trepte (Turbo Hydra-Matic TH425).
Dimensiuni şi Masă – Lungime totală: 5.66 metri (o adevărată „canapea pe roți”). Lățime: 2.03 metri. Ampatament (distanţa între osii): 3.21 metri. Greutate (masă proprie): Aproximativ 2.300 kg (2.3 tone).
Consum estimat: În mod realist, consumul urban poate depăşi cu uşurinţă 25-30 litri / 100 km, motiv pentru care fanii auto o numesc glumeț o maşină „energofagă”. Capacitate rezervor: 102 litri.
Prețul de bază (MSRP): În 1972, prețul de pornire din fabrică pentru versiunea decapotabilă era de 7.681 de dolari. Prețul cu opţiuni: Deoarece clienții adăugau frecvent dotări premium (precum aer condiționat, tapițerie din piele specială sau sisteme audio avansate), prețul final depășea adesea 11.000 de dolari la acea vreme.
Prețul de vânzare în prezent – Valoarea actuală depinde în mod direct de starea tehnică, nivelul de restaurare şi originalitatea componentelor: # Stare medie/bună (funcţională): Pe piața internațională și pe platformele europene (precum AutoScout24), preţurile încep de la aproximativ 20.000 €- 25.000 €. # Stare excelentă / De colecţie (Concours): Exemplarele impecabile, foarte bine întreținute sau complet restaurate, se vând de obicei cu sume cuprinse între 30.000 € şi peste 45.000 €.
SCULPTURA ANULUI 2026, TIMIȘOARA: ,Refugiu” de Virgil Scripcariu, extensie conceptuală a operei „Triumful Binelui” – recompensată cu Premiul Peter Jecza!
INSIDER: „Câștigătorul Premiului Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI 2026 este “Refugiu”, semnată de Virgil Scripcariu – lucrarea aleasă de public.
Realizată din bronz patinat, cu dimensiunile de 430 × 220 × 100 cm, Refugiu propune un spațiu al protecției și al apropierii — o formă care invită privitorul să se gândească la nevoia de adăpost, de liniște și de întâlnire. În spațiul public, lucrarea devine o expresie a umanității protectoare, un loc posibil pentru reflecție.
Aceasta a fost prima ediție a Premiului Peter Jecza pentru Sculptura Anului în care PUBLICUL A DECIS lucrarea câștigătoare. Peste 1.700 de oameni au votat în această campanie, iar implicarea voastră ne bucură enorm. Virgil Scripcariu a câștigat cu 663 voturi, reprezentând 39% din totalul voturilor exprimate. Mulțumim tuturor celor care au votat, au distribuit, au susținut artiștii și au ales să participe la acest exercițiu de implicare publică. Votul vostru a decis lucrarea care va deveni parte din spațiul public al Timișoarei.
Lucrarea câștigătoare va fi amplasată la finalul lunii octombrie 2026, în Piața Unirii din Timișoara, unde va rămâne timp de șase luni. Ulterior, „Refugiu” va fi mutată pe platoul transformat în parc de sculptură de la Shopping City Timișoara, continuându-și astfel traseul în spațiul public și întâlnirea cu publicul.
Premiul Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI este o inițiativă UniCredit Bank Romania și Fundația Jecza, alături de @nepi_rockcastle și Shopping City Timisoara .
Partener: Primăria Municipiului Timișoara” SURSA
N.R.: „Sculptura „,Refugiu”, creată de sculptorul român contemporan Virgil Scripcariu este câștigătoarea prestigioasei competiții „Premiul Peter Jecza pentru Sculptura Anului 2026″, ajunsă la a treia ediție. Virgil Scripcariu va primi premiul în valoare de 8.000 de euro, iar „Refugiu” va ajunge în spaţiul public al Timişoarei, în Piaţa Unirii. În centrul Timişoarei mai sunt alte două sculpturi care poartă semnătura lui Virgil Scripcariu: „Supermam”, pe strada Mercy, şi „Eva”, la intersecţia Vasile Alecsandri – Eugeniu de Savoya.
Juriul a selectat patru finalişti dintre cele 55 de propuneri înscrise în competiție, iar publicul a avut ultimul cuvânt. Votul s-a desfăşurat online, între 8 august şi 3 septembrie, iar diferența dintre primele două proiecte a fost de numai 20 de voturi. „Refugiu”, de Virgil Scripcariu, a primit 666 de voturi, iar „Figuri şezând”, de Larisa Sitar, s-a clasat pe locul al doilea, cu 646. „Sculpturi tăiate”, proiectul semnat de Bogdan Raţă şi Dan Vişovan, a adunat 309 voturi, în timp ce „Turnătorie”, de Şerban lonescu, a primit 86.
Celelalte trei lucrări finaliste vor fi expuse în faţa Shopping City Timişoara, alături de alte nouă proiecte selectate de juriu. Este vorba despre „The Weight We Carry”, de Alexandra Brânzac, „Monument domestic”, de Maria-Mădălina Brînet, „Polar Mountain Shrimp”, de Ştefan Creţu, „Blind Spot”, de Vladimir Florentin, ,Pasăre căzută”, de Mihai lepure-Gorski, „This Will Be My Time”, de Ana-Suzana Ionescu, „Darul ciobanului”, de Zoltan Kovacs, „Oraşul”, de lleana Oancea, şi „Structuri emergente”, de Mihai Topescu.
Lucrarea, realizată integral din bronz patinat cântăreşte aproximativ o tonă, necesitând o structură de rezistență internă şi piloni solizi de susţinere. Forma fluidă, organică și concavă a sculpturii este concepută ca o formă de protecție sau un baldachin. Partea superioară aminteşte de o aripă protectoare sau de o arcă. Lucrarea nu este doar un obiect de privit pasiv. Ea invită privitorul să intre sub ea, să se așeze şi să găsească un moment de linişte, devenind un spațiu fizic de refugiu şi contemplare. „Refugiu” este gândită ca o extensie conceptuală a unei alte lucrări celebre a artistului, „Triumful Binelui”. Stilul sculptural trădează influența maestrului său, maestrul Vasile Gorduz, îmbinând teme arhetipale profunde cu un limbaj vizual modern, cald şi accesibil. Lucrarea a fost găzduită inițial în spațiul cultural de la Şcoala de la Piscu (proiect dezvoltat de sculptor şi familia sa), urmând să fie expusă în spații publice majore şi pe domeniul istoric al Conacului Udrişte-Năsturel din Herăști.
N.R.: „TRIUNFO” de VIRGIL SCRIPCARIU: „Triumful binelui” a venit din Portugalia în scuarul dintre Casa Miței Biciclista și Biserica Amzei ∆∆∆∆∆ LOVINESCU-IERUNCA: Grup statuar în cartierul Cotroceni – două voci din Europa Liberă, în viziunea lui Virgil Scripcariu ∆∆∆∆∆ TULCEA: „Columna lui Ivan”, înaltă de 20 m și 52 de pagăi marchează momentele când Ivan Patzaichin a adus faimă României dincolo de granițe ∆∆∆∆∆ PROIECT 1990: Ce surpriză ne pregăteşte Ninel? ∆∆∆∆∆∆ PROIECT 1990: Ninel, parvenitul de oraş! ∆∆∆∆∆ SUPERMAM by VIRGIL SCRIPCARIU: Superioritatea gingășiei mamei în lumea Supermanilor recunoscută și în București ∆∆∆∆∆ ILFOV: Muzeul Oalelor de Pisc, peste 1000 de piese de ceramică expuse, artă contemporană, ateliere de olărit, linogravură, pictură pentru adulți & copii
LEPENSKI VIR, SERBIA: Sat mezolitic transformat în muzeu – vechi de aproape 11.000 de ani, situl adăposteşte sculpturi misterioase cu trăsături umane şi buze de pește!
INSIDER 1: „Dacă străbați zona Cazanelor, vei vedea pe malul sârbesc o construcție albă, din metal și sticlă, ce pare agățată cumva de malul înalt, vizavi de vârful Trescovăț. Este Lepenski Vir, un muzeu ce adăpostește un sat mezolitic descoperit în 1960. Vechii locuitori ai Europei și-au construit aici un sat acum aproape 11.000 de ani, iar în colibele lor s-au găsit sculpturi misterioase cu trăsături umane și buze de pește, dar și multe alte obiecte. Un loc foarte interesant și foarte frumos pus în valoare, așa că nu îl ratați dacă petreceți puțin timp prin zonă.” SURSA
INSEDER 2: „Așezarea Lepenski – Vir (Serbia) versus Schela Cladovei (România) din Clisura Dunării. Ca într-o oglindă stau cele două maluri ale marelui fluviu european Dunărea, cel sârbesc (fost iugoslav) și cel românesc. Tot așa – ca într-o oglindă – sunt și așezările umane stabile cele mai vechi din Europa, de peste 9000 de ani: pe malul românesc Schela Cladovei, iar pe cel sârbesc Lepenski – Vir. Lucrările la marele baraj hidroenergetic de la Porțile de Fier 1 cereau de grabă cercetarea aprofundată din punct de vedere arheologic a zonelor ce deveneau inundabile pe ambele maluri fluviale. În anul 1964 acestea demarau pe malul românesc, iar în anul 1965, în Iugoslavia de atunci s-a decis explorarea unei terase joase a Dunării, de lângă Lepenski Vir, localitate aflată pe malul sârbesc, în zona Djerdap – Porţile de Fier. Arheologii, conduşi de academicianul Dragoslav Srejovic (1931-1996), au găsit aici o mică aşezare datând din neolitic. La început, s-a crezut că obiectele aveau valoare de mică importanță, fiind vorba doar de descoperiri întâmplătoare sau de sate din timpul Imperiului Roman.
Pentru că siturile urmau să fie inundate de Dunăre și nu mai exista posibilitatea de a fi accesate, s-a hotărât ca ele să fie totuși cercetate mai amănunțit. Nimeni nu se aştepta ca această localitate – ca și în cazul Schelei Cladovei – situată într-o zonă foarte greu accesibilă, să fie leagănul uneia dintre cele mai complexe şi mai strălucite culturi preistorice. Acest fapt a devenit evident în anul 1967, când aici au fost găsite case temeinic construite, morminte în care se aflau dovezi ale unor ritualuri de înmormântare mai puţin obişnuite, o bogăție de unelte foarte precis făcute din piatră, os şi corn, diverse bijuterii, plăcuţe cu diferite semne asemănătoare literelor şi sculpturi monumentale din piatră. Baza locuinţelor era de formă trapezoidală. Această formă a fost inspirată probabil de stânca aflată pe malul opus al Dunării, pe teritoriul românesc. Este posibil ca această stâncă să ocupe o poziţie importantă într-un cult practicat de populaţiile care locuiau în vremea paleoliticului superior la Lepenski Vir.
„Pe malul românesc, faţă în faţă cu localitatea Lepenski Vir, există Vârful Trescăvăţ. Se spune că era un cult al localnicilor din această localitate. Dimineaţa, când soarele răsărea pe malul românesc, prima dată era luminat acest vârf. Era, practic, un sanctuar de rugăciune pentru localnicii de acolo”, ne spune Adrian Mandache, ghid. Acest sit atât de original şi de enigmatic, dar şi celelalte opt descoperite pe țărmul Dunării (cinci în România: Veterani-Terasă, Icoana, Răzvrata, Ostrovul Banului şi Schela Cladovei, şi patru în Serbia: Lepenski Vir, Vlasac, Hajducka Vodenica și Padina) dovedesc că Lepenski Vir trebuie considerat centrul unei culturi specifice şi îndelungate, numite astăzi „Cultura Lepenski Vir”. Descendenţi ai unei vechi civilizatii europene datând din Paleolitic, întemeietorii acestei culturi au trăit în grotele din zona Porţilor de Fier de la sfârşitul epocii glaciare (cca. 20.000 î.Hr.), până în jurul anului 7 000 î.Hr., atunci când clima s-a încălzit considerabil. Schimbarea climatică a făcut posibil traiul în aer liber, dezvoltarea unor localități permanente, dar și posibilitatea de migrație, în căutarea vânatului, a viitoarelor animale domestice, sau a unor alte terenuri mai fertile pentru agricultură. Primul apărător al ideii că semnele zgrafiate descoperite în localităţile dunărene reprezinta cea mai veche scriere a fost Marija Gimbutas (1921-1994), una dintre cele mai reprezentative figuri ale arheologiei secolului al XX-lea şi profesor la Universitatea Harvard. Tot mai des vehiculată în ultima vreme, expresia „scriere veche europeană” îi aparţine. Datorită ei şi lui Harald Harman, teoria că la Dunăre ar fi apărut pre-scrierea s-a impus la nivel internaţional. Sir Mortimer Wheeler (1890-1976), unul dintre cei mai importanţi arheologi britanici, a afirmat că „Lepenski Vir este unul dintre puţinele situri arheologice din lume la care epitetul unic se poate aplica cu legitimitate”, întrucât semnele descoperite aici reprezintă „invenţia originală a unor oameni pe care nu vom şti niciodată cum îi cheamă”. Pentru paleolingvistul iugoslav Radivoje Pesic, profesor la Universitățile din Belgrad şi din Roma, scrierea descoperită în zona Dunării a fost liniară şi nu pictografică. În lucrarea sa „Vincansko Pismo” („Scrierea de la Vinca”), profesorul a sistematizat semnele descoperite şi a ajuns la concluzia că există 57 de litere. Din aceste 57 de litere, a scos 26 şi a demonstrat că sunt identice cu cele ale alfabetului etrusc.
Situl aheologic Lepenski Vir, aflat foarte aproape de malul Dunării, este situat la 15 km de Donji Milanovac și se constituie într-una dintre cele mai importante descoperiri de acest fel din Serbia. Cultura sa este veche de aproximativ 8000 de ani și a reprezentat o mare necunoscută pentru arheologi. Lepenski Vir este unul dintre cele mai mari și mai importante situri arheologice aparținând mezoliticului și neoliticului european și chiar mondial. Este situat pe partea dreaptă a Dunării, în clisura numită Djerdap (Porțile de Fier). Această localitate, numită așa după vârtejul Dunării a fost centrul uneia dintre cele ai importante și mai complexe culturi din preistorie. Dar numele de Djerdap (Porțile de Fier; Vârtejul lor; Tornada – Uraganul) este destul de apropiat de numele de „Djed”, ca ritual de ridicare și fixare a „Stâlpului Djed” de către faraon în vechiul Egipt (Vechea Religie Pământeană Primordială a Geților de Aur primordiali). Dacă stâlpul Djed s-a dovedit a fi de fapt Stâlpul Get, atunci Djerdap, poate fi și Get-ap-ii (geții de la apă; ap-su; semnul lui „G” fiind unul francmasonic, ca un „covrig cu cârlig” al apocalipsului). „Porțile de Fier” ale Dunării, ca și „Porțile de Fier” ale Transilvaniei numesc de fapt cele două „judecăți” care vor veni la sfârșitul timpului pentru cei născuți în materie și cu sânge feros. Proprietatea acestuia de a fi magnetic și de a face „pasul la histerezis” („istru – este – zis”) va conduce la ruperea formelor corpurilor vechi. Posturile religioase se țineau pentru a fi anemic și a nu avea un conținut ridicat de fier în sânge. „Ochiul care vede tot” poate „citi” magnetic cât de mult am respectat regulile de viață în materie – sau nu – și poate acționa în consecință, la ruperea formelor. De aceea trec foarte puțini oameni de această încercare periodică, iar toți suntem tarați cu acest „păcat originar”. Din preistorie când în morminte se punea ocru roșu, din peșteri unde se picta mult cu roșu, de la ceramica roșie sau purpura regală, simbolul era „prețul sângelui” cu care ne-am născut și pe care îl vom plăti la un moment dat, când legile fizicii cunoscute se vor da peste cap, iar lumea noastră se va sfârși, făcând loc la o nouă lume, cu noile sale specii (zona Nodului). „Porțile de Fier” sunt zonele „fierbinți”, strâmte și învolburate unde vor avea loc judecățile celor cu fier în sânge, iar puțini vor trece de aceste Porți Djerdap (Get-ap).
În timpul săpăturilor, la Lepenski – Vir au fost descoperite succesiv șapte așezări și obiecte atât de uz casnic, cât și sacre. Așezările au fost construite în perioada 6500-5500 î.Hr. Dintre acestea se evidențiază chipurile de piatră ale unor așa ziși idoli. Expresia facială a acestora este una de groază, de uimire totală în fața unor fenomene cărora nu le pot face față sau nu și le pot explicita. Acesta este mesajul „mut” venit de peste milenii și transmis de acei oameni ce au cunoscut groaza, ca și în cazul statuilor din Insula Paștelui care aveau pe cap o pălărioară roșie (symbol cunoscut) și priveau serios și crunt către cer sau către linia orizontului de unde putea veni pericolul. „Citiți” ce spun aceste chipuri de piatră și veți înțelege de ce este omul de mii de ani o ființă religioasă. Dacă în cazul sitului de la Lepenski – Vir (Serbia), acesta a avut parte de o protejare specială și punere în valoare turistică deosebită, situl românesc de la Schela Cladovei încă este învăluit în mister, iar descoperirile de aici sunt prezente doar în colecțiile Muzeului Porților de Fier. Poate vom deveni și noi mai îndrăzneți, ca vecinii noștri sârbi și bulgari, și ne vom prezenta descoperirile cu mai multă lumină și publicitate. Să se vadă! Să se știe!” SURSA
N.R. 1: „În regiunea Porților de Fier atât pe malul sârbesc, la Lepenski Vir, cât şi pe cel românesc, la Schela Cladovei) au fost descoperite într-adevăr sute de schelete umane datând din Epoca Mezoliticului şi Neoliticului cu o sănătatea dentară excelentă, având o rată extrem de scăzută de carii dentare. Acest lucru se datora dietei lor, bazată masiv pe pește şi carne, fără carbohidrați rafinați sau zaharuri (care au apărut abia odată cu agricultura intensivă din Neoliticul târziu). Legeda spune că la toate cele 200 de schelete găsite s-au găsit lipsă doar 2 dinți. Totuşi, dinții lor prezentau o abraziune (uzură) extrem de severă din cauza hranei dure şi a folosirii dinţilor ca unelte. Pe măsură ce situl a trecut în perioada Neoliticului şi au apărut cerealele cultivate, incidența cariilor a crescut vizibil.”
N.R. 2: „Poziția neobişnuită a corpului: Scheletul din imagine (identificat în documentația arheologică ca Mormântul 69) este aşezat în poziția specifică culturii Lepenski Vir – întins pe spate, dar cu picioarele încrucişate în ceea ce antropologii numesc poziția „turcească” sau „,de fluture”. O ritualică izbitoare a multor morminte de aici este prezenţa unor pietre grele sau a unor bolovani poziționați direct deasupra capului sau a membrelor defunctului, având probabil rol simbolic sau spiritual legat de viața de apoi ori de fixarea simbolică a celui decedat. Îngropați în interiorul caselor: Oamenii din Lepenski Vir îşi îngropau adesea morții direct sub podeaua locuințelor lor caracteristice de formă trapezoidală, în apropierea vetrei de foc, reflectând o legătură ancestrală profundă între spațiul domestic şi cel sacru.”
N.R. 3: „Există și un fenomen arheoastronic fascinant! Vizavi de celebrul sit arheologic preistoric Lepenski Vir (situat pe malul sârbesc al Dunării), se înalţă pe malul românesc Vârful Trescovăţ (679 m /755 m în funcție de măsurători), un neck vulcanic cu o formă trapezoidală unică. Un neck vulcanic (sau necrov) este un stâlp sau un corp cilindric de rocă dură format prin solidificarea magmei în interiorul coşului unui vulcan. Acest masiv muntos din Munții Almăjului nu este doar un punct de belvedere spectaculos, ci a funcţionat ca un veritabil „calendar solar” astronomic pentru civilizația mezolitica de la Lepenski Vir.
Cum funcționează fenomenul ,,dublului răsărit”? – Fenomenul spectaculos constă în faptul că, privit din unghiul aşezării Lepenski Vir, soarele pare că răsare de două ori în aceeaşi dimineaţă. 1.Primul răsărit: Soarele apare inițial în stânga crestelor stâncoase sau pe marginea vârfului. 2.Dispariţia: Pe măsură ce urcă, lumina sa este temporar blocată de proeminența masivă a stâncii trapezoidale a Trescovățului. 3.Al doilea răsărit: După câteva minute, soarele depăşeşte complet obstacolul stâncii și apare din nou deasupra vârfului, luminând definitiv valea.
Legătura cu echinocțiul şi solstiţiul – Cercetătorii şi astronomii care au studiat situl au demonstrat că alinierea caselor trapezoidale din Lepenski Vir nu a fost întâmplătoare. Forma clădirilor preistorice copiază fidel forma geometrică a Vârfului Trescovăt. La Echinocţiu: Unghiul de incidență al razelor solare face ca acest dublu răsărit să se proiecteze geometric perfect în raport cu axa aşezării, marcând cu precizie începutul primăverii şi al toamnei. La Solstițiul de vară: Soarele răsare exact în dreptul celei mai înalte muchii a Trescovăţului.
Și în România, un fenomen vizual similar (dublul răsărit cauzat de relief) mai poate fi observat pe timpul verii şi în localitatea Rimetea din judeţul Alba, datorită masivului Piatra Secuiului.”
BIG BOY 4014: Cea mai mare & puternică locomotivă cu abur din lume, cu o lungime de 40 metri şi o greutate de 540 tone – construită în 1941 şi expusă într-un târg 51 de ani – a traversat America la 150 de ani de la finalizarea căii ferate transcontinentale americane
INSIDER: „🚂 Timp de 51 de ani, una dintre cele mai impresionante locomotive construite vreodată nu a mai mers nicăieri. Stătea pe loc, expusă într-un târg din California. Se numește Big Boy No. 4014 și este una dintre acele mașinării care par desprinse dintr-o altă epocă.
Construită în 1941 de Union Pacific, locomotiva avea o misiune serioasă: să transporte trenuri de marfă grele peste munții Wasatch din Utah. Are aproximativ 133 de picioare lungime, adică peste 40 de metri, și cântărește aproape 1,2 milioane de livre, în jur de 540 de tone. Au fost construite doar 25 de locomotive Big Boy. Astăzi mai există opt. Iar dintre toate, 4014 este singura care funcționează din nou.
În decembrie 1961, după mai bine de un milion de mile parcurse, 4014 a fost retrasă din serviciu. A ajuns la RailGiants Train Museum din Pomona, California, unde a rămas expusă timp de mai bine de cinci decenii.
Apoi, în 2013, s-a întâmplat ceva aproape incredibil. Union Pacific a recuperat locomotiva și a transportat-o la Cheyenne, Wyoming. Acolo a început un proiect uriaș de restaurare. Nu era vorba doar despre a o face să arate din nou bine. Scopul era să o facă să funcționeze. După ani de muncă, Big Boy 4014 a revenit pe șine în 2019, la timp pentru aniversarea de 150 de ani a finalizării căii ferate transcontinentale americane.
Și povestea nu s-a terminat acolo.
În 2026, Big Boy a făcut primul său tur feroviar de coastă la coastă, traversând 14 state. Iar în anumite porțiuni a mers efectiv pe propriul abur, fără ca locomotivele diesel aflate în tren să-i asigure tracțiunea. Union Pacific spune că Big Boy a furnizat aproape toată forța de tracțiune în timpul turului. Milioane de oameni au ieșit să o vadă trecând. Și cum să nu?
Imaginează-ți: o locomotivă construită în 1941, care a stat mai bine de 50 de ani nemișcată, este restaurată cu grijă și, după toate aceste decenii, începe din nou să traverseze America.
Pentru mine, asta nu este doar o poveste despre o locomotivă.
Este despre lucrurile pe care oamenii le consideră uneori depășite și le lasă în urmă.
Unele dispar.
Altele așteaptă.
Iar unele primesc, după zeci de ani, încă o șansă.
Big Boy 4014 nu s-a întors pentru că timpul s-a oprit. S-a întors pentru că cineva a crezut că merită să pornească din nou.
🚂❤️ Unele mașinării nu sunt doar construite pentru a funcționa, ci pentru a rămâne în memoria oamenilor. Big Boy 4014 este dovada că, uneori, ceea ce pare uitat poate primi o nouă viață. După 51 de ani de liniște, a revenit pe șine și a continuat să impresioneze generații întregi. Timpul poate opri o locomotivă, dar nu poate opri o poveste care încă merită spusă.” SURSA
N.R.: „Evenimentul istoric – Turneul Golden Spike) a avut loc în mai 2019. Locomotiva a plecat din Cheyenne, Wyoming, şi a ajuns la destinaţia principală în Ogden, Utah, unde pe 9-10 mai 2019 s-a celebrat împlinirea a exact 150 de ani de la baterea „pironului de aur” care a unit coastele Americii în anul 1869.”
Cea mai renumită şi cea mai mare locomotivă cu abur folosită pe scară largă din lume este Union Pacific Big Boy, o piesă de o inovație extraordinară. Are o lungime de aproximativ 40 de metri (împreună cu tenderul) și cântăreşte în jur de 548 de tone (încărcată complet), fiind mai grea decât un avion Jumbo Jet.
Putere: Dezvolta peste 6.000 de cai putere şi o forţă de tracțiune imensă. Configurație: Acest model este singurul care foloseşte aranjamentul de tip 4-8-8-4 (patru roți de ghidaj în faţă, două seturi articulate de câte opt roți motrice uriase şi patru roți în spate sub cabină), având şasiul articulat. Structura sa este articulată (cu balama”) pentru a-i permite să poată aborda curbele strânse de pe munții din SUA, în ciuda lungimii sale colosale.
Scopul inițial: Construită în noiembrie 1941 de American Locomotive Company (ALCO), a fost proiectată special pentru a tracta trenuri de marfă extrem de grele (de peste 3.600 de tone) prin munții Wasatch din Utah şi Wyoming, fără a mai fi nevoie de locomotive ajutătoare.
Restaurarea şi prezentul: După ce a fost retrasă în 1961 şi trimisă la un muzeu, compania Union Pacific a cumpărat-o înapoi și a restaurat-o complet în anul 2019. În prezent, ea nu mai transportă marfă, ci este piesa de rezistenţă a flotei istorice, efectuând tururi speciale de tip excursie pe teritoriul Statelor Unite. Pentru a fi mai eficientă şi mai ecologică, în cadrul restaurării sistemul său de alimentare a fost convertit de pe cărbune pe păcură.
Si anul acesta (2026) cu ocazia aniversării a 250 de ani de la independenţa Statelor Unite (Semiquincentennial), această locomotivă istorică a efectuat un tur istoric de tip Coast-to-Coast (de la un ocean la altul), traversând rețeaua feroviară americană.
Exemplarul Big Boy No. 4014 a fost readus în stare de funcționare şi este în prezent cea mai mare şi mai puternică locomotivă cu abur operaţională din lume.
ARHIVĂ: 150-100-50: Muzeul de Locomotive cu Abur Reşiţa, cel mai mare muzeu tehnic în aer liber din Europa ∆∆∆∆∆ CAPĂT DE LINIE: “Unde se duc trenurile, când se duc?” ∆∆∆∆∆ ZIUA MICII UNIRI: Locomotiva EA 148 „HORA” în gara Ploiești Sud, cea mai „rapidă” horă din țară! ∆∆∆∆∆ ROȘIORII DE VEDE: O Ludmila Elisabeta Rizea tractează o Ludmila Eugen Ionescu ∆∆∆∆∆ BIODIESEL, CRAIOVA: „Prima locomotivă din lume care merge cu ulei de bucătărie”
RÂMNICU VÂLCEA: Casa Memorială Anton Pann – cel care a compus muzica imnului „Deșteaptă-te, române!”
INSIDER: „Hai să vezi cum arată casa lui Anton Pann, cel care a compus muzica imnului „Deșteaptă-te, române!”. Casa din Râmnicu Vâlcea este o bijuterie în stil oltenesc, cu patru camere, verandă și pivniță. A fost mutată 37 de metri pe șine pentru a fi salvată. În interior poți vedea mobilier vechi, manuscrise, călimări, costume de epocă, covoare tradiționale și superbe sobe cu olane.
Doamna ghid ne-a povestit cu multă pasiune despre viața lui Anton Pann, iar biletul costă doar 10 lei. Merită din plin! 📍 Casa Memorială „Anton Pann”, strada Știrbei Vodă, numărul 4, aproape de Parcul Zăvoi.” SURSA
N.R.: „Casa Memorială „Anton Pann” este un muzeu judeţean din Râmnicu Vâlcea – monument de arhitectură urbană, construit la jumătatea secolului al XVIII-lea, având foişor şi pivniţă. Expoziţia a încercat să puncteze peregrinările pe meleagurile Vâlcei, datând din anii 1826-1828 şi 1836-1840, ale celui ce a rămas în conștiinţa urmaşilor drept „fiul Pepelei cel istet ca un proverb” şi care a fost dascăl de musichie la şcoala organizată pe lângă Episcopia Râmnicului. Anton Pann (n. 1794, Sliven, Bulgaria – d. 1854, Bucureştis-a refugiat în 1812 în Bucureşti, iar în 1827 a fost numit profesor de muzică bisericească la Seminarul din Râmnicu Vâlcea.
Casa-muzeu a fost translatată în 1982 pe o distanţă de 37 m de pe amplasamentul ei iniţial, odată cu modernizarea şi reamenajarea teritorială. Expoziția a fost amenajată pentru a ilustra interiorul unei modeste locuinţe de târg de la mijlocul secolului al XIX-lea, aici fiind prezentate piese de mobilier (divan, bibliotecă, masă, scaune), obiecte decorative din cositor, alamă, alpaca şi portrete ale unor personalităţi din epocă printre care cel al maicii Meletina, stareța Mănăstirii Dintr-un Lemn şi tipograful lon Popovici, care au avut legături cu viața şi opera scriitorului. În a doua încăpere a expoziției este prezentat un interior în care se află mobilier pictat, specific zonei transilvănene, evidențiind legătura pe care Anton Pann a avut-o cu acest colț de țară. În ultima încăpere a muzeului sunt prezentate lucrări muzicale, culegeri de folclor, poezii şi povestiri ale lui Anton Pann. (Noul Erotocrit, Sibiu, 1837; Fabule şi istorioare, Bucureşti, 1841; Povestea Vorbei, Bucureşti, 1847; Nastratin Hogea, Bucureşti, 1853 etc.), mărturii de valoare din activitatea sa tipografică şi literară.”
„Deşteaptă-te, române!” imnul național al României, adoptat oficial prin Decretul-lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990 al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Versurile apaițin poetului transilvănean Andrei Mureşanu şi au fost publicate în 1848, sub titlul „Un răsunet”, în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” în contextul Revoluției de la 1848. În istoriografia literară s-a afirmat că poezia a fost concepută ca reacție la textul „Către români ” a lui Vasile Alecsandri. Melodia derivă din cântecul „Din sânul maicii mele” a lui Anton Pann. De asemenea, cântecul a fost imn național al Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) şi al Republicii Moldova (1991-1994).
Imnul este alcătuit din unsprezece strofe; potrivit practicii oficiale, la ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și 11.”
ARHIVĂ: CASA MEMORIALĂ ANTON PANN: Povestea vieții celui “isteț ca un proverb” spusă într-un mod inedit ∆∆∆∆∆ QUIZ: Cu câţi „n” se scrie Anton Pann?
MONEDĂ DREPTUNGHIULARĂ 2026: Premieră absolută la BNR – monedă din argint colorat, cu o greutate de 31,1 grame şi un tiraj de 500 de bucăți, dedicată pictorului Nicolae Tonitza şi tabloului „Flori galbene”. Preţul oficial este de 1.150 lei, dar ajunge la 4.000 lei pe OLX!
INSIDER: „Banca Națională a României lansează în circuitul numismatic o monedă din argint dintr-o nouă serie, dedicată pictorilor români. Prima monedă din această serie, „Pictori români” – Nicolae Tonitza este și prima monedă de formă dreptunghiulară lansată de Banca Națională a României în circuitul numismatic. Aversul colorat al monedei prezintă tabloul „Flori galbene” de Nicolae Tonitza aflat în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României și care a făcut parte, în perioada interbelică, din colecția de artă a Băncii Naționale a României. Aversul monedei redă o imagine color a tabloului „Flori galbene” de Nicolae Tonitza, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2026”. Reversul monedei prezintă portretul, numele pictorului Nicolae Tonitza și anii între care a trăit acesta „1886-1940”.
Monedele din argint sunt ambalate în capsule de metacrilat transparent și sunt însoţite de broșuri de prezentare și de certificate de autenticitate, redactate în limbile română, engleză şi franceză. Pe certificatele de autenticitate se găsesc semnăturile guvernatorului BNR şi casierului central. Tirajul aprobat pentru această emisiune numismatică este de 500 de piese.”
N.R.: „Banca Națională a României a lansat la 24 august 2026 prima monedă dreptunghiulară din istoria sa, din argint colorat, dedicată pictorului Nicolae Tonitza şi tabloului „Flori galbene”
Specificații tehnice: Moneda este realizată din argint cu titlul de 999%, la calitate proof. Are o greutate exactă de 31,103 grame (echivalentul unei uncii troy) şi dimensiunile de 43 x 31 mm.
Tiraj şi valoare: Fiind o piesă de colecţie rară, s-a aprobat un tiraj extrem de limitat, de doar 500 de piese. Prețul oficial de achiziție de la Banca Națională a României este de 1.150 lei (cu TVA inclus). Deşi este o emisiune destinată colecţionarilor, moneda are putere circulatorie pe teritoriul României. Lansarea s-a realizat prin sucursalele regionale ale Băncii Naționale a României din Bucureşti, Cluj, Constanţa, Dolj, laşi şi Timiş. Informațiile referitoare la cumpărarea monedei sunt disponibile în secţiunea „Numismatică” a site- ului BNR.
Pe OLX valoarea e de aproape 4 ori mai mare!
O uncie troy (simbol: ozt sau oz t) este o unitate de măsură a masei folosită în întreaga lume pentru cântărirea și cotația metalelor prețioase, cum ar fi aurul, argintul, platina sau paladiul. O uncie troy este egală exact cu 31,1034768 grame (rotunjit adesea la 31,10 grame). Diferenţa faţă de uncia obişnuită: Uncia clasică (avoirdupois), folosită pentru alimente sau bunuri generale, este mai ușoară și cântărește aproximativ 28,35 grame. Standard internațional: Preţul aurului pe bursele internaționale (pe gramaj/piața globală) este exprimat în dolari pe uncie troy ($/ozt). Numele provine de la oraşul francez Troyes, un important centru de comerț în Evul Mediu.
ARHIVĂ: PUZZLE NUMISMATIC: 1 + 2 + 5 +10 lei moldovenești = Stema Tării Moldovei/ Cap de Bour pe avers & Stema Moldovei pe revers. 4, 68 lei în România/ 9,99 $ pe eBay! ∆∆∆∆∆ SPIRIT ÎN MATERIE: Cum sună bancnota de 5 lei? Motivul Destinului din opera Oedip de George Enescu ∆∆∆∆∆ CARTEA RECORDURILOR: Cea mai mică bancnotă din lume (27.5 x 38 mm), emisă în România, valorează 30 de euro pe Okazii ∆∆∆∆∆ BANCNOTA ZERO EURO: Suvenir din Timișoara, Capitală Europeană a Culturii în anul 2023 ∆∆∆∆∆ TEMU: Replica chinezească a setului de bancnote românești ne aduce toate bancnotele în portmoneu. În premieră! ∆∆∆∆∆ NUMISMATICĂ: Medalii pe emisiuni lenticulare. Imagini care alternează la mișcarea medaliei! ∆∆∆∆∆ BANI FALŞI: Zeci de mii de asigurări împotriva răpirii de către extratereștri!
CRUCEA MANAFULUI – BUZĂU: Monument megalitic din piatră, de 4 metri înălțime şi 6 tone, aflat în mijlocul viilor, pe Drumul Bogdanului, vechiul drum al negustorilor către Ploieşti!
INSIDER 2: „Crucea Manafului, uriașul monument de piatră de pe vechiul drum al negustorilor din Buzău. Pe dealurile dintre Săhăteni, Breaza și Năeni, într-un peisaj dominat astăzi de vii și terenuri agricole, se păstrează unul dintre cele mai neobișnuite monumente din județul Buzău. Crucea Manafului are aproximativ patru metri înălțime, cântărește câteva tone și a fost cioplită dintr-un bloc masiv de calcar. Ridicată în 1846, ea veghează de aproape două secole un drum care odinioară era mult mai important decât lasă să se înțeleagă liniștea locului de astăzi. Crucea se afla la marginea vechiului Drum Mare, cunoscut în zonă și drept Drumul Bogdanului, o rută folosită de negustori și călători între Buzău și Ploiești. Astăzi traseul principal s-a modificat, iar monumentul a rămas lângă un drum agricol, ceea ce îi dă impresia unui uriaș de piatră uitat în mijlocul câmpului. În secolul al XIX-lea însă, cei care treceau pe aici îl vedeau chiar de lângă una dintre căile importante ale regiunii. Mult timp s-a spus că monumentul ar fi fost ridicat de un „manaf”, termen folosit pentru un negustor de fructe, de unde ar proveni și numele sub care a devenit cunoscut. Documentele și mai ales inscripțiile păstrate pe cruce oferă însă informații mult mai precise. Textul principal, scris în limba română cu litere chirilice, spune că monumentul a fost ridicat în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu, în anul 1846. Sunt pomenite mai multe persoane și familii locale, iar documentația de patrimoniu îl indică drept comanditar pe Ioan Postelnicu din Vispești.Știm chiar și numele unuia dintre oamenii care au transformat uriașa bucată de piatră într-un monument: meșterul Iordache Vrabie din Bădeni. Ca ctitori sunt menționați și Ioniță Cârjan din Vispești și Ioniță Monahul din Breaza. Aceste detalii transformă Crucea Manafului dintr-un monument înconjurat doar de povești într-o construcție cu o identitate istorică mult mai clară. Dimensiunile ei sunt impresionante chiar și pentru zilele noastre. Crucea are aproximativ 4 metri înălțime, circa 1,42 metri între extremitățile brațelor, iar grosimea masivului de piatră ajunge în unele zone la aproximativ jumătate de metru. Greutatea sa a fost estimată la peste patru tone. Nu este alcătuită din mai multe blocuri suprapuse pentru a forma crucea propriu-zisă, ci corpul principal a fost cioplit dintr-o singură bucată masivă de calcar.Și mai spectaculos este ansamblul care o înconjoară. Crucea este încadrată de patru stâlpi masivi din piatră, de peste doi metri înălțime, amplasați în jurul ei. Inițial, aceștia erau legați în partea superioară prin grinzi și arcade de piatră lucrate cu multă pricepere. Întregul monument era astfel mult mai elaborat decât o simplă cruce de margine de drum. Suprafețele sale sunt acoperite cu inscripții, motive vegetale și reprezentări religioase, iar în centrul compoziției apar personaje biblice.Rolul său era în primul rând comemorativ și religios. Astfel de cruci erau ridicate pentru pomenirea unor persoane, a unor familii sau pentru marcarea unui loc important. Amplasarea lângă un drum intens circulat nu era întâmplătoare: călătorii puteau vedea monumentul, se puteau opri pentru rugăciune, iar numele celor pomeniți prin inscripții rămâneau astfel în memoria comunității. Crucea Manafului era în același timp monument, reper de drum și mărturie a credinței unei epoci.Unicitatea sa vine însă din proporții. Specialiștii o descriu drept una dintre cele mai monumentale cruci de pomenire din această parte a României, iar prin dimensiune, modul de cioplire și ansamblul de stâlpi care o încadrează reprezintă o apariție rară în patrimoniul românesc. Monumentul este înscris în Lista Monumentelor Istorice, cu codul BZ-IV-m-B-02526.Din păcate, aproape două secole în aer liber și-au lăsat urmele. Vântul, ploaia, înghețul, lichenii și eroziunea au șters treptat o parte dintre decorații și inscripții. Mai grav, după 1990 au existat și intervenții distructive. Din cele patru grinzi elegante de piatră care uneau odinioară stâlpii, mai multe au fost doborâte, iar două ar fi fost sustrase. Crucea este astăzi ușor înclinată, iar specialiștii au semnalat inclusiv riscul deteriorării sau prăbușirii în lipsa unor intervenții de conservare.Crucea Manafului nu este doar o piatră uriașă uitată între vii. Este un document de patru metri înălțime, scris în piatră acum aproape 180 de ani, pe marginea unui drum pe care odinioară treceau negustorii dintre Buzău și Ploiești. Iar faptul că îi cunoaștem anul, oamenii care au comandat-o și chiar numele meșterului care a cioplit-o face povestea ei cu atât mai valoroasă.” SURSA
N.R.: „Crucea Manafului, un impresionant monument megalitic de piatră situat în județul Buzău. Se află în comuna Breaza (satul Greceanca), amplasată în zona viilor, pe un fost drum comercial istoric din Dealu Mare. A fost ridicată în anul 1846, în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu. Are o înălţime remarcabilă de aproximativ 4 metri și greutate de 6 tone fiind cioplită dintr-o singură bucată de piatră.Unicitate: Monumentul are inscripții în alfabetul chirilic şi un design inedit care combină elemente de simbolistică creștină (personaje biblice) cu influențe islamice, fiind atribuit familiei unui fost negustor turc (,manaf”) convertit la creştinism.
2 ÎN 1, MANGALIA: Hotel-muzeu construit deasupra cetății antice Callatis – vestigii de 2000 de ani păstrate și integrate într-o clădire modernă!
INSIDER: „New Belvedere din Mangalia, hotelul construit deasupra ruinelor vechiului Callatis: 2.000 de ani de istorie păstrați sub același acoperiș – În Mangalia există un hotel în care, pentru a ajunge la cameră sau la restaurant, treci la doar câțiva pași de ziduri, străzi și construcții ridicate în urmă cu aproape două milenii. Hotelul New Belvedere este construit chiar deasupra unor importante vestigii ale cetății antice Callatis, păstrate și puse în valoare în interiorul clădirii. Nu este vorba despre reproduceri sau decoruri inspirate din Antichitate. Sub hotel se găsește un sit arheologic autentic, descoperit în timpul unor lucrări efectuate în anii 1993-1994. Muzeul de Arheologie Callatis descrie conservarea acestor vestigii in situ drept o modalitate inedită de valorificare a patrimoniului local. Clădirea a fost cunoscută de-a lungul timpului sub mai multe nume. A fost Hotel Scala, apoi Hotel President, iar în prezent funcționează sub denumirea New Belvedere. În 1993, în timpul lucrărilor de reparație și extindere a fostului Hotel Scala, muncitorii și arheologii au dat peste vestigii importante. Cercetările de salvare realizate în 1993-1994 de Muzeul de Arheologie Callatis au arătat că sub clădire se păstra o parte din cartierul sudic al orașului romano-bizantin Callatis. Pe o suprafață de peste 1.000 de metri pătrați, arheologii au identificat elemente de urbanism care ne permit astăzi să înțelegem cum arăta această parte a orașului antic.
Callatis a fost unul dintre marile orașe antice de pe litoralul actual al României. Cetatea a fost fondată în secolul al IV-lea î.Hr. de coloniști greci veniți din Heracleea Pontică și s-a dezvoltat datorită poziției sale comerciale la Marea Neagră. A trecut ulterior prin epocile elenistică, romană și romano-bizantină, iar actuala Mangalia s-a dezvoltat practic peste vechiul oraș. De aceea, sub străzile și clădirile Mangaliei continuă să apară fragmente din cetatea veche.
Vestigiile păstrate în New Belvedere provin în principal din perioada romano-bizantină, nu din momentul întemeierii grecești a Callatisului. Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri este o stradă principală antică, lată de aproximativ șase metri. Era pavată cu dale mari din calcar și orientată est-vest. Sub sau în apropierea ei exista un canal colector de scurgere, realizat tot din blocuri mari de calcar. Practic, oamenii care locuiau aici în Antichitate aveau deja o infrastructură urbană bine organizată: străzi pavate și sisteme pentru evacuarea apei. Astăzi, fragmente din această rețea urbană pot fi privite chiar din interiorul hotelului.
Cercetările au scos la lumină și fragmente ale zidului de incintă și ale unui turn defensiv al Callatisului. Sursele istorice referitoare la sit menționează un turn rectangular de pe latura sudică a fortificației, iar cercetările desfășurate în zona hotelului au contribuit la înțelegerea sistemului defensiv al orașului. În Antichitate, Callatis era înconjurat de ziduri puternice și turnuri. Acestea nu aveau doar rol militar, ci delimitau orașul propriu-zis de teritoriul din jur. Astfel, hotelul modern se află astăzi literalmente peste una dintre zonele prin care trecea sistemul de apărare al vechii cetăți. Au fost descoperite și băi romane – În partea sudică a sitului a fost identificat și un mic edificiu termal. Construcția avea încăperi cu ziduri realizate într-o tehnică specifică epocii romane, prin alternarea pietrei de calcar cu rânduri de cărămidă. Prezența băilor, a străzii, a canalizării și a altor construcții arată că aici nu se afla o zonă periferică lipsită de importanță. Era un cartier activ al orașului, prin care treceau oameni și în care se desfășura viața cotidiană. Descoperirile nu s-au oprit la ziduri – În zona sitului au fost identificate și elemente asociate unei fântâni, fragmente de apeduct, precum și numeroase obiecte de ceramică și amfore. Muzeul Callatis precizează că în spațiul muzeal amenajat în hotel sunt expuse inclusiv vase ceramice folosite pentru transportarea și depozitarea hranei, alături de fragmente arhitecturale provenite din edificiul bizantin. Astfel, locul nu prezintă numai construcțiile monumentale, ci și urmele vieții obișnuite a oamenilor care locuiau în Callatis.
Descoperirea vestigiilor a pus constructorii în fața unei situații neobișnuite. Hotelul trebuia modernizat, însă sub el se afla un sit arheologic important. Soluția adoptată a fost conservarea vestigiilor chiar în locul în care au fost descoperite. În loc să fie demolate sau mutate într-un muzeu, ruinele au fost integrate în arhitectura clădirii. Muzeul Callatis arată că în anii 1993-1994 au fost realizate lucrări de conservare primară și restaurare, iar vestigiile au fost valorificate in situ. Aceasta este poate cea mai interesantă caracteristică a hotelului: clădirea modernă și orașul antic ocupă efectiv același spațiu. O parte a sitului se află chiar în hol – Unele vestigii au fost integrate în zona publică a hotelului. În vechiul Hotel President, inclusiv finisajele pardoselii indicau traseul unor ziduri antice descoperite dedesubt, iar părți ale sitului puteau fi observate direct din zona de recepție. O parte mai amplă a ruinelor se află la nivelul inferior al complexului, unde au fost amenajate spații pentru prezentarea vestigiilor. Actualul hotel precizează că situl arheologic a fost restaurat și amenajat în hol și în zona de sub restaurant și poate fi vizitat. Un hotel modern construit peste un oraș de acum două milenii.
Contrastul este spectaculos – La nivelurile superioare există camere de hotel, restaurante și spații moderne pentru turiști. Câteva niveluri mai jos apar zidurile, dalele și construcțiile oamenilor care trăiau aici în Antichitate. Hotelul se află la aproximativ 50 de metri de plajă, aproape de portul turistic și de faleza Mangaliei, ceea ce face și mai ușor de înțeles de ce Callatis s-a dezvoltat tocmai în această zonă. Accesul la mare era esențial pentru comerțul orașului antic. New Belvedere se prezintă drept singurul hotel din România care integrează un sit arheologic în interiorul său și drept un „hotel-muzeu” unic prin această combinație. Chiar dacă această formulare aparține prezentării hotelului, caracterul neobișnuit al locului este incontestabil: situl este documentat de Muzeul de Arheologie Callatis, iar vestigiile au fost conservate in situ încă din anii ’90. Sunt foarte puține locuri în care un turist poate trece de la recepția unui hotel modern direct într-un spațiu care păstrează infrastructura unui oraș romano-bizantin.
Valoarea sitului nu constă doar în vechimea ruinelor. El păstrează relația dintre vestigii și locul lor original. Strada se află acolo unde au mers oamenii din Callatis. Zidurile sunt încă pe traseul pe care au fost construite. Turnul se află în zona pe care o apăra, iar instalațiile urbane au rămas în contextul în care au funcționat. Acest lucru oferă o imagine mult mai clară asupra orașului antic decât dacă pietrele ar fi fost scoase și mutate într-o sală de muzeu. Două orașe suprapuse – New Belvedere spune, de fapt, povestea întregii Mangalii. Orașul contemporan nu se află lângă Callatis. Este construit peste Callatis. Sub hoteluri, străzi, case și faleză continuă să existe fragmente ale orașului grec, roman și bizantin care a ocupat acest țărm timp de secole. La New Belvedere, această suprapunere poate fi văzută cu ochiul liber. Deasupra sunt turiști, camere și restaurantul unui hotel modern. Dedesubt, o stradă pavată, ziduri, o baie, fragmente de apeduct și urmele unui sistem defensiv amintesc că, în același loc, viața urbană exista și în urmă cu aproape două mii de ani. Este unul dintre rarele locuri din România în care nu trebuie să ieși dintr-o clădire modernă pentru a intra în Antichitate.” SURSA
N.R.: „Demersul cultural a fost lăsat la jumătate. Vechiul Callatis (parte a lui, pentru că restul oraşului stă încă ascuns sub clădirile actuale) descoperit sub fundaţia hotelului nu poate fi vizitat oricând și oricum, deşi este vorba despre un spațiu şi despre artefacte de patrimoniu care se constituie într-un bun național, public, şi în niciun caz privat.
Există un program de vizitare afişat la intrarea în hotel. Cu toate astea, muzeografii nu aveau cunoştință de existenţa lui (fiind hotărât arbitrar de decidenți din partea hotelului). Anterior, au existat negocieri îndelungate între autorități și patronii spațiului în vederea stabilirii unui interval de vizitare pentru public. Fără succes. Pe de altă parte, o problemă o pune şi vizitarea fără ghid. Aceasta nu este posibilă. Un număr de telefon este afişat tot la hotel şi oferit celor interesați de a beneficia de un tur în prezenţa unui custode de la Muzeui de Arheologie Callatis. În schimb, persoanele cazate în hotel pot vizita oricând spațiul muzeal…” SURSA
MUZEUL CĂRŢII ȘI EXILULUI ROMÂNESC: Unic în România – dedicat recuperării tezaurului cultural creat de diasporă în anii exilului postbelic şi până în prezent!
INSIDER: „Am ajuns la Muzeul Cărţii şi Exilului Românesc din întâmplare, în timp ce mă plimbam pe una din străduțele cochete din centrul vechi al Craiovei. Mi-a atras atenția clădirea frumoasă, restaurată recent şi, când am văzut că adăpostește un muzeu, am decis să intru şi mă felicit pentru alegerea făcută. Muzeul a fost inaugurat în anul 2023, clădirea în sine este o adevărată bijuterie arhitecturală, și adăpostește colecții valoroase ale unor personalităţi ale exilului cultural românesc – cărți, fotografii, manuscrise originale, picturi, corespondenţă. Am apreciat profesionalismul doamnei muzeograf, care mi-a oferit informații interesante despre fiecare colecţie. Puteți găsi detalii despre fiecare autor cu o scanare a codului QR atașat exponatelor. De vizitat dacă ajungeți în Craiova şi sunteți pasionat de cărţi.
Preţul biletului de intrare este de 10 lei. (N.R.: Studenți, pensionari 5 lei, gratuit pentru elevi!)” SURSA
N.R.: „MUZEUL CĂRŢII ȘI EXILULUI ROMÂNESC – Fondatorul Muzeului Cărţii şi Exilului Românesc, dr. Lucian Dindirică, a pus bazele acestui proiect în anul 2016. Sub forma unei Biblioteci a Exilului Românesc, donată de academician Basarab Nicolescu, constând din lucrări și volume, documente, poze şi însemnări ale generației exilului stabilite în Franța începând cu mijlocul secolului trecut, proiectul a luat amploare de-a lungul anilor. Eforturile noastre s-au îndreptat în direcția reîntregirii culturii româneşti cu tezaurul cultural realizat în afara țării, din anii exilului românesc postbelic până în prezent. Astfel, ne-am propus să aducem în atenția publicului larg, opera scrisă a unor figuri marcante ale istoriei şi culturii româneşti.
Sediul muzeului se află în Casa Dianu, clădire-monument istoric, construită la începutul secolului al XX-lea, într-o perioadă în care orașul Craiova cunoştea ample transformări urbanistice. Imobilul a fost proiectat ca reşedință a familiei Dumitru și Polina Dianu, din al cărei arbore genealogic al căreia s-au desprins moşieri, negustori şi importanţi intelectuali ai vremii. Program de vizitare: marți – duminică: 09-17. Adresa: Casa Dianu, Strada 24 lanuarie 4, Craiova județul Dolj.” DETALII
FOTO 6,7,8,9 – Aceaste opere fac parte din colecţia donată de Mircea Milcovitch şi soția sa, artista Maria Mesterou, intrată în patrimoniul cultural (reprezentată în cadrul instituțiilor muzeale dedicate exilului românesc. „ENVOL – opus 470″ – (Zbor / Înălțare), – realizată de artistul Mircea Milcovitch (născut în 1941), sculptor, pictor şi gravor de origine română stabilit în Franţa. Tehnică de cioplire directă (taille directe) în piatră de Chauvigny, montată pe un soclu din piatră gravată cu o scriere românească arhaică cu litere chilirice. Înălțime totală cu tot cu soclu de aproximativ 72 cm. „LA REINE” (opus 731) de Mircea Milcovitch. Material: Piatră de Chauvigny (lucrată în tehnică de tăiere directă). „MÉMOIRE ANTIQUE – opus 839″, realizată în tehnica tăierii directe în marmură albă statuară de Carrara poluită/lustruită – autor Mircea Milcovitch.”OBJET HERMÉTIQUE” (opus 725), autor Mircea Milcovitch. Tăiere directă, achile negru d’Angers pe bază de marmură. Dimensiuni – Înălţime cu bază: aprox. 65 cm, Lățime: 30,5 cm, Bază de marmură: 35 x 15 cm, grosime 3 cm.
„ANOUSHKA” – FOTO 14 – operă din bronz cu suprafaţă patinată realizată de sculptorița română Elena Nicoleta llaş (n. 1977, Galați), absolventă a Universității de Arte şi Design „lon Andreescu” din Cluj- Napoca, secţia sculptură. Lucrarea propune un portret feminin alungit şi stilizat, marcat de o expresie meditativă și un modelaj expresiv, detaliat cu accente de culoare în zona buzelor şi a bazei.
MÂNA MEA ALB+ALBASTRU – FOTO 20 – obiect reciclat în 2025, omagiu Yvès Klein – Conceptul şi realizarea îi aparţin artistei germane Ute Krafft din Colecţia ,,Constantin Constans”, artist vizual originar din Craiova care s-a stabilit în Franţa în anul 1989. Lucrarea integrează elementul sculptural al mâinilor (una albă şi una de un albastru intens – nuanţa specifică asociată cu International Klein Blue) suprapuse peste o structură din cărămizi vechi cu inserții grafice, având ca temă centrală „amprenta”. Lucrarea are o înălţime de 40 cm.
„CONFERINŢĂ DE PACE”, realizat de cunoscutul artist român de avangardă Victor Cupșa. Tabloul se remarcă printr-o estetică suprarealistă, puternic ritualică, dominată de nuanţe intense de roşu pe un fundal geometric repetitiv. În centrul compoziției sunt înfățişate două siluete antropomorfe luminate, cu aripi şi elemente aviare sau zoomorfe (capete şi aripi de pasăre, elemente de blană/coadă), care îşi întind mâinile într- un gest simbolic de dialog, reconciliere și negociere. Ele sunt încadrate de două siluete mari, întunecate, ce seamănă cu nişte vulturi sau figuri de pază, accentuând caracterul solemn al unei conferințe. Victor Cupşa (născut în 1932 la Dej) este un cunoscut artist plastic şi scriitor român, promotor al avangardei şi al conceptului de „metaobiect”. O parte importantă din lucrările sale se află în colecțiile unor instituții de prestigiu din țară, inclusiv la Muzeul Cărții şi Exilului Românesc.
PRIMĂVERII 32, BUCUREȘTI: Imobil cu influențe maure- florentine şi aer mediteraneean – spectaculos & exuberant la exterior, riguros & modernist în interior!”
INSIDER: „Imobilul de la numărul 32 de pe Bulevardul Primăverii este unul dintre acele locuri care îți atrag privirea din stradă, dar își dezvăluie adevărata personalitate abia după ce îi treci pragul.
La exterior, influențele mauro-florentine se regăsesc în turnuri, arcade și în bogăția detaliilor, construind o siluetă impunătoare, cu aer mediteraneean. Dar adevărata surpriză apare după ce treci pragul. Casa scării surprinde printr-un limbaj modernist, în alb și negru, unde mozaicul hexagonal de pe palier și balustrada creează, privite de sus, un joc geometric fascinant în jurul puțului scării.
E genul de clădire care îți arată altceva de fiecare dată când o privești: exuberanță și spectaculos la exterior, rigoare și modernism în interior. Un exemplu fascinant al felului în care arhitectura interbelică putea combina stiluri și surprize într-un singur imobil. Voi unde v-ați opri mai mult: la fațada spectaculoasă sau la detaliile ascunse din casa scării?
📍 Bulevardul Primăverii 32, București 📸 Photos by Andrei Neagu” SURSA
BNR – (TELE)LEU: Expoziție mobilă – Istoria monetară a României – drumul leului românesc, de la primele forme de circulație monetară până la cele moderne
INSIDER: „Povestea leului, în inima Bucureștiului – Pe strada Lipscani, chiar în fața Palatului Vechi al Băncii Naționale a României, un container expozițional transformă pentru o perioadă spațiul urban într-un mic muzeu dedicat istoriei monetare a României. Realizat ca o expoziție mobilă a Muzeului BNR, containerul aduce în mijlocul orașului monede, obiecte și materiale documentare care spun povestea banilor și a evoluției monedei naționale. Expoziția urmărește drumul leului românesc, de la originile istorice ale denumirii și primele forme de circulație monetară până la monedele și bancnotele moderne.
Un loc important îl ocupă povestea talerului-leu olandez, monedă care a circulat în această parte a Europei și de la care provine denumirea de „leu”, devenită ulterior numele monedei naționale a României.
Prezența acestei expoziții chiar pe strada Lipscani are și o puternică valoare simbolică. Ne aflăm în inima vechiului București comercial, în imediata apropiere a instituției care, încă din 1880, are un rol fundamental în istoria monetară și financiară a României. Este, practic, o întâlnire între istoria orașului și istoria banului: într-un loc în care negustorii și schimburile comerciale au animat Bucureștiul de altădată, astăzi putem descoperi cum au evoluat moneda, banii și sistemul monetar românesc.
Expoziția mobilă a Muzeului BNR este concepută pentru a putea călători și în alte orașe, astfel încât istoria monetară să poată fi descoperită de un public cât mai larg.
📍 Strada Lipscani – în fața Băncii Naționale a României, București
🪙 O incursiune în istoria leului și a banului românesc.” SURSA
ARHIVĂ: BNR: Coadă de 2-3 ore numai în Ziua Porților Deschise sau Noaptea Muzeelor ∆∆∆∆∆ EURO: Cum recunoşti o bancnotă falsă?
PERDELE DE PAȘCANI: Dantela albă de la ferestrele României de altădată – cu flori, frunze sau desene geometrice – semnul unei case luminoase și îngrijite pentru generații întregi!
INSIDER: „GUSTURI, MEȘTEȘUGURI ȘI POVEȘTI DE ALTĂDATĂ… Perdelele de Pașcani – dantela albă de la ferestrele României de altădată: Există obiecte atât de obișnuite, încât abia după ce încep să dispară înțelegem cât de mult au aparținut unei epoci. Pentru generații întregi de români, unul dintre ele a fost perdeaua albă de la fereastră – cu flori, frunze sau desene geometrice, spălată cu grijă și așezată la loc înaintea sărbătorilor. Nu era doar un decor, ci semnul unei case luminoase și îngrijite…
Povestea ei începe cu mult înaintea fabricilor comuniste. În gospodăria tradițională, femeile torceau, țeseau, brodau, croșetau și realizau dantele, iar în secolul al XIX-lea, odată cu răspândirea modei urbane occidentale, perdelele din materiale fine au început să apară tot mai des la ferestre. La începutul secolului XX, meșteșugul casnic a început să conviețuiască tot mai mult cu producția industrială, iar în perioada interbelică România avea deja sute de întreprinderi din diferitele ramuri ale industriei textile. După naționalizarea din 1948, industria textilă a devenit una dintre marile ramuri ale economiei planificate. Au fost dezvoltate filaturi, țesătorii și fabrici de tricotaje și confecții în numeroase orașe. Nu toate produceau însă perdele – de aceea nici nu poate fi stabilit cu certitudine un număr exact al „fabricilor de perdele” din România comunistă doar din statisticile generale ale industriei textile. Pentru perdele, un nume avea însă să devină celebru: Pașcani. La 10 octombrie 1973 a intrat în funcțiune Întreprinderea de Tricotaje și Perdele „Ariadna”, care a transformat orașul într-un important centru textil și a oferit locuri de muncă pentru mii de oameni. În 1977, capacitatea pentru perdele a fost extinsă, iar producția s-a diversificat cu perdele Jacquard, fețe de masă și mileuri, la care s-au adăugat ulterior și alte articole textile. În spatele unei perdele aparent simple se afla o muncă impresionantă. Modelele florale, arabescurile și desenele geometrice trebuiau concepute și adaptate tehnic, apoi firele, în special cele sintetice, erau transformate de utilaje în metri întregi de material. Urmau verificarea, finisarea și pregătirea pentru vânzare sau export. În hale lucrau în schimburi mii de oameni, mulți dintre ei femei, care supravegheau permanent mașinile și calitatea produselor.
În anii 1970 și 1980, „perdelele de Pașcani” au devenit aproape o marcă în sine. În apartamentele nou construite, alături de mobilier, covor și lustra din sufragerie, perdeaua albă era una dintre piesele care făceau casa să pară cu adevărat terminată. Se cumpăra adesea la metru, în funcție de dimensiunea ferestrei și de bogăția faldurilor dorite, apoi era tivuită și pregătită acasă sau la croitoreasă pentru galerie ori șină. Modelele cu flori, frunze, medalioane și borduri decorative erau printre cele mai căutate, iar perdelele mai frumoase ajungeau deseori în sufragerie sau în „camera bună”. Și exista un adevărat ritual al lor. La curățenia generală, mai ales înaintea sărbătorilor, perdelele erau date jos, spălate cu grijă și puse din nou la ferestre. Pentru multe gospodine, albul lor impecabil însemna că „s-a pus casa la punct”. În anii 1980, modelele frumoase nu erau însă întotdeauna ușor de găsit. O parte importantă a producției românești era îndreptată către export pentru obținerea de valută, iar vestea că „s-au băgat perdele” putea trimite oamenii direct la magazin. În același timp, perdelele produse la Pașcani ajungeau pe piețe externe din Europa, America de Nord și Orientul Mijlociu. În 1989, fabrica pregătea încă zeci de modele noi. În jurul aceleiași perioade, vechea Ariadna a devenit Siretul, numele care avea să rămână definitiv legat de perdelele de Pașcani. După 1989, însă, lumea în care fusese construită această industrie s-a schimbat radical. Importurile, noile gusturi, privatizarea și dificultățile economice au lovit puternic marile întreprinderi textile. Siretul a rezistat o vreme – în 2003 mai avea peste 1.600 de angajați – apoi a trecut prin insolvență și reorganizare. Dar aici povestea are o continuare pe care mulți români nu o cunosc: la Pașcani se fabrică perdele și astăzi.
În timpul reorganizării vechii societăți, producția de perdele a fost separată de celelalte activități, iar din 2014 tradiția este continuată de Siretul Distriprod, care a preluat clădiri, utilaje și echipamente destinate acestei producții. Fabrica nu mai are dimensiunile uriașei întreprinderi socialiste, dar societatea este activă și în 2026. Potrivit ultimelor date financiare disponibile, în 2025 avea 21 de angajați, o imagine greu de comparat cu miile de oameni care intrau cândva zilnic pe porțile vechii fabrici. Și nu este singura. La Pașcani funcționează și NGM Leonard, întreprindere înființată în 1993, care produce perdele și alte textile. Într-o documentare realizată în 2022, cele două societăți erau prezentate drept continuatoarele producției locale: Siretul Distriprod realiza atunci aproximativ 100.000 de metri liniari de perdea pe lună, iar NGM Leonard declara o capacitate anuală de aproximativ 3 milioane de metri pătrați și peste 400 de modele.
Așadar, celebra perdea de Pașcani nu este doar o amintire. Ea se produce și se vinde și astăzi, inclusiv la metru, numai că în spatele ei nu mai stă gigantul industrial cu mii de salariați, ci întreprinderi mult mai mici și tehnologii capabile să realizeze cu câteva zeci de oameni producții pentru care altădată era nevoie de sute.
Câte fabrici de perdele a avut România? Un număr exact nu poate fi stabilit responsabil din documentele publice cunoscute, deoarece statisticile perioadei comuniste inventariau în principal ramurile și întreprinderile textile, iar perdelele puteau reprezenta doar una dintre numeroasele lor producții. Cert este că Pașcaniul a devenit principalul nume românesc legat de producția industrială de perdele, iar documentele oficiale de la începutul anilor 1990 consemnau explicit pentru Siretul producerea de perdele la metru, perdele confecționate și dantele. S-au schimbat între timp și ferestrele noastre. Perdelele bogat ornamentate au făcut loc voalurilor simple, rulourilor și jaluzelelor, iar alegerea unui model nu mai presupune cozile și căutările de altădată. Și totuși, prin casele bunicilor sau prin dulapuri se mai găsesc perdele vechi de zeci de ani, spălate de nenumărate ori și încă păstrate. Odată cu ele au rămas și amintirile: lumina dimineții strecurată prin florile albe, mirosul perdelelor proaspăt spălate și clinchetul inelelor pe galerie.
Atunci era doar o perdea frumoasă la fereastră. Astăzi, în firele ei putem vedea mult mai mult: un vechi meșteșug devenit industrie, munca unor generații și o poveste românească ce, surprinzător și frumos, încă nu s-a încheiat.” SURSA
ARHIVĂ: COPY/PASTE: „Bibelourile au fost cândva lucrări artistice respectate, executate cu măiestrie şi migală” ∆∆∆∆∆ MUZEUL KITSCH-ULUI: „Agoniseala și comorile din sufrageria omului de rând sunt acum și la muzeu!”
„PRAF DE STELE” – CRAIOVA: Festivalul „Păpuşile ocupă strada”, a 13-a oară!
INSIDER: „A început nebunia la Craiova! Festivalul Păpușile Ocupă Strada a debutat cu parada păpușilor gigant. Dacă ați ratat-o, vă mai puteți întâlni cu ele marți, 1 septembrie, la ora 21, pe traseul Mc Donald’s – Piața Mihai Viteazul. Până marți, artiștii din 15 țări vă așteaptă în toate parcurile cu spectacole de vis! Așa e la Craiova!” SURSA
N.R.: „În perioada 25 august-1 septembrie 2026, Craiova găzduieşte „STARDUST”- cea de-a 13-a ediție a festivalului internațional „Puppets Occupy Street”, eveniment organizat de Teatrul pentru Copii şi Tineret Colibri. Timp de o săptămână, străzile şi spațiile publice din oraş vor deveni scene pentru spectacole de păpuşărie, circ, reprezentații aeriene, ateliere, expoziții şi concerte. Anul acesta, festivalul aduce la Craiova artişti din 16 țări, iar startul oficial a fost dat pe 25 august, cu tradiționala paradă de pe Calea Unirii.
Locații: Străzi, piețe şi spații neconvenționale din Craiova (inclusiv Piața Frații Buzeşti și Piaţa Mihai Viteazul). Activităţi în cadrul festivalului: Spectacole de teatru stradal şi de păpuși; Reprezentații de circ şi numere aeriene; Concerte live, ateliere și expoziții pentru toate vârstele; Proiecții video mapping şi evenimente interactive.” PROGRAM FESTIVAL
ARHIVĂ: CRAIOVA ANIMATĂ: „Puppets Occupy Street Festival” – păpuși, oameni & drone se intersectează în imponderabilitate ∆∆∆∆∆ CRAIOVA STEAMPUNK: Festivalul Puppets Occupy Street, 150 de artiști din 15 țări ∆∆∆∆∆ CARNIVALE, CRAIOVA: Start Puppets Occupy Street, ediția a IX-a, 200 de teatre și artiști din 20 țări, în peste 400 de evenimente! ∆∆∆∆∆ CRAIOVA: „Puppets Occupy Streets”, deschidere de groază. „Totuși, Chucky este doar o invenție, da?”
CURTEA MUZEULUI NAȚIONAL DE ARTĂ: Galerie discretă, unde arta respiră în aer liber – viziune asupra corpului uman, a mișcării și a expresiei
INSIDER: „🏛️ Curtea Muzeului Național de Artă al României ascunde o mică galerie în aer liber, pe lângă care mulți trec fără să o observe. Printre copaci și alei liniștite se află 13 sculpturi care spun, împreună, povestea artei europene și românești: de la academismul secolului XIX, la modernism și forme abstracte. De la Mercur, zeul antic al vitezei, până la lucrările lui Henry Moore sau sculptorii români ai secolului XX, fiecare statuie aduce o altă viziune asupra corpului uman, a mișcării și a expresiei. Nu este doar o curte — este un muzeu în aer liber, discret, dar surprinzător de bogat.
Ce este cu adevărat special aici nu este doar fiecare statuie în parte, ci dialogul dintre ele:
de la echilibrul clasic, la dramatism, până la forme abstracte și moderne. 👉 Curtea Muzeul Național de Artă al României nu este doar un loc de trecere, ci o galerie discretă, unde arta respiră în aer liber. Data viitoare când ajungi pe Calea Victoriei, merită să intri câteva minute… și să privești cu atenție. SURSA
N.R.: Muzeul Naţional de Artă al României este cel mai important muzeu de artă din țară. Funcționează în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. Muzeul a fost înființat în 1948 şi este găzduit în Palatul Regal din Capitală. Muzeul Național de Artă din Bucureşti are în patrimoniul său una dintre cele mai mari colecţii de picturi din România. El a fost înființat în anul 1948, având o colecție importantă a regelui Carol I, aflată inițial la Castelul Peles de la Sinaia precum şi în alte saloane ale reşedințelor regale române. O altă parte a exponatelor a fost adusă de la Muzeul Brukenthal din Sibiu, din alte muzee bucureştene cum a fost Anastase Simu (înfiinţat în anul 1910), Muzeul Dr. loan şi Nicolae Kalinderu inaugurat în anul 1909) precum şi din colecții particulare. Pe lângă aceste exponate, s-a atras şi fondul muzeal din colecția primului muzeu de artă din Bucureşti, înființat în anul 1836 în clădirea unei şcoli a Mănăstirii Sfântul Sava la iniţiativa pictorului Carol Valenstein. Începând din anul 1948, Muzeul Naţional de Artă ocupă clădirea Palatului Regal din Bucureşti, construit în anul 1937.
Muzeul a fost avariat în timpul Revoluţiei Române din 1989, care a dus la căderea lui Nicolae Ceauşescu. În anul 2000, o parte a muzeului a fost redeschisă publicului, adăpostind colecţia românească modernă şi colecția internațională; vasta colecție de artă medievală, care cuprinde acum lucrări recuperate din mănăstirile distruse în timpul erei Ceauşescu, a fost redeschisă în primăvara anului 2002. Există, de asemenea, două săli care găzduiesc expoziții temporare. Astăzi, muzeul are spre expunere peste 70.000 de exponate separate în două direcții principale: Galeria Națională, ce are în componenţă lucrările celor mai buni pictori români (Ion Andreescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, etc.) şi Galeria de Artă Europeană.
Adresa: Calea Victoriei 49-53, Bucureşti – sector 1.
