PIATRA NEAMŢ: „Baal Şem Tov”, cea mai veche sinagogă de lemn din Europa, a împlinit 260 de ani!
INSIDER: „Ieri am fost la sinagogă, ieri a fost sărbătoare. Yom Kippur. Asta am mai spus. Nu m-a obligat și nu mă obligă nimeni să mă duc. Și, da, e adevărat! Nu mă duc prea des, ce să-i faci. Asta sunt. Dar când mă duc, nu mă duc să fac act de prezență. Nu mă duc să bifez o activitate sau să fiu văzută. Atunci când mă duc la Sinagogă, nu fac altceva decât să răspund unei dorințe profunde, o nevoie a sufletului meu, o chemare a ființei mele. Sinagogă, Beyt Hamikdaș, Beyt Haknesset, casa rugăciunii, locul consacrat/sacru al întâlnirii noastre, a comunității evreiești. În timpul comunismului, pe vremea adolescenței/tinereții mele, să mergi la Sinagogă era un act de mare curaj. Ba să o mai spui și în gura mare, în public… era mai mult decât o insolență, mai mult decât o aroganță, era… aproape o nebunie. M-am gândit mult dacă să scriu, să povestesc despre ziua mea, ziua mea sfântă, Yom Kipur, la Sinagogă. Parcă ceva mă oprește: iar??? Iar trebuie să-mi fie frică să spun/declar/scriu că merg la Sinagogă??? Iar? Numai gândul că „poate mai bine nu… poate postezi ceva simpatic, ceva cu pisoi și cățeluși?!” Numai gândul ăsta mă îngrozește, îmi dă fiori reci. Nu, nu sunt foarte religioasă (ba chiar deloc, dacă stau să mă gândesc bine!), dar ieri am fost la Sinagogă. Ieri am plâns mult. Ieri, de Yom Kipur, am spus rugăciunile pentru cei plecați. Pentru MAMA, Sara Morgenstern. Pentru tata, Dusea, Ușer Morgenstern. Pentru rude: unchi și mătușile mele dragi. Am plâns mult: am spus și rugăciunile spre iertare. Slihot. Ne cerem iertare: pentru… și pentru, și pentru… Fără „dacă”, fără „poate”. Iartă-mă. Iartă-ne. Și înscrie cu bunăvoință numele nostru în Cartea Vieții. Am plâns mult ieri. Cel mai tare am înțeles, vibrat, simțit, asumat atunci când am rostit (în șoaptă și în traducere): „Iartă-mă/Iartă-ne pentru inima împietrită…”
Am plâns mult ieri. Am fost la Sinagogă. Pentru că DA! Am fost la Sinagogă. Să-mi fie frică s-o spun???
Aici, Sinagoga din Piatra Neamț.” SURSA
N.R.: „Sinagoga „Baal Şem Tov” din Piatra-Neamt, județul Neamt, România este cea mai veche sinagoga de lemn din Europa. Actuala construcţie s-a ridicat pe locul alteia mai vechi, în baza hrisovului din 19 iulie 1766 semnat de voievodul Grigore III Ghica. Vechea sinagogă fusese de piatră și data din jurul anului 1600, dar de la începutul secolului al XVIII-lea nu s-a mai îngăduit decât ridicarea unor sinagogi de lemn. Restaurarea monumentului a fost finalizată în 2009, cu fonduri UNESCO şi de la Guvernul României fiind considerată singura sinagogă de lemn din Europa rămasă în forma sa originală.
Sinagoga poartă numele lui Baal Shem Tov (în traducere „Stăpânul numelui bun”), întemeietorul hasidismului, un curent care susţinea că oricine poate intra în comuniune cu Dumnezeu, că oricine se poate ruga, chiar dacă nu este învăţat, deoarece ştiinţa nu este la fel de importantă ca pietatea.
Există o legendă care-I leagă pe Baal Shem Tov de muntele Ceahlău, respectiv că o dată la 2-3 ani avea obiceiul să-şi părăsească familia retrăgându-se pe un munte. Una din legende spune că s-ar fi retras în Ceahlău şi venea de acolo aici la Piatra Neamt şi de aceea această sinagogă se numeşte Baal Shem Tov. La începutul secolului XX, comunitatea evreiască număra în Neamţ circa 14.000 de persoane, aproape 40% din cei 30.000 de locuitori ai urbei la acea vreme, astazi numai 100 de persoane.
Yom Kippur (Ziua Ispăşirii sau a Penitenței) este cea mai sfântă, solemnă şi importantă zi din calendarul iudaic. Este ziua în care credincioșii evrei îşi curăță păcatele și se împacă cu Dumnezeu şi cu semenii. Tradiția spune că în această zi Dumnezeu hotărăște destinul fiecărui om pentru anul care urmează. Încheierea Yamim Noraim: Vine la 10 zile după Anul Nou evreiesc (Ros Hașana), perioadă cunoscută drept „Zilele de Teroare” sau zilele pocăinței.
Post total: Durează 25 de ore (dinainte de apusul soarelui până după căderea nopții a doua zi). În acest timp, nu se mănâncă şi nu se bea apă. Pe lângă post, tradiția cere să nu se folosească încălţăminte din piele, să nu se facă baie sau spălat, să se evite parfumurile şi cosmeticele şi să nu se întrețină relații intime. O mare parte din zi este petrecută la sinagogă în rugăciuni de cerere a iertării. Se poartă haine albe ca simbol al purității.
📍Adresa: Strada Doctor Dimitrie Ernici nr. 7, Piatra Neamț”
ARHIVĂ: TEMPLUL CORAL: „Regina-mamă Elena a fost un dar nepreţuit pentru România secolului trecut” ∆∆∆∆∆ SINAGOGA MARE, CONSTANȚA: Ultimul lăcaş de cult evreiesc abandonat de regimul democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului, Războiului Mondial şi ateistmului sistemului comunist ∆∆∆∆∆ SHALOM: Românii nemulțumiți sau cu dorințe neîmplinite sunt așteptați în Herăstrău la Zidul Plângerii
CHIȘINĂU, CIMITIRUL „DOINA”: Che Guevara, Kramarov şi Vîsoţki nu sunt îngropaţi aici, ci sunt doar reclame la pietre funerare!
INSIDER: „Che Guevara & Vîsoțki la cimitir: În ospeție la Dumnezeu nu e permisă întârzierea
Am văzut prea multe cimitire: pe unde merg, cimitirul e o oprire obligatorie. Cum mi-a explicat un gropar: viața se vede cel mai bine dinspre cimitir. Și are dreptate – se văd tare bine toate rănile sociale mai întâi acolo după aia în societatea ceva mai largă. Dar mi-a scăpat imaginea de mai jos.
”La cimitirul de pe strada Doina, chiar în fața porții, stau una lângă alta pietrele funerare ale lui Che, Kramarov și Vîsoțki.” – îmi scrie amicul Valeriu Reniță. ȘI pune această poză.
Doina e cel mai mare cimitir din Europa – zice reclama. E în Chișinău. Da, e mare. La intrare stă Che – El Comandante, Kramarov și Vîsoțki. Pe primul știe toată lumea. Al doilea e un actor foarte popular în spațiul ex-sovietic, iar Vîsoțki – amintesc celor mai tineri – e vocea cea mai cunoscută din ultima parte a regimului sovietic – un soi de Bob Dylan mai agresiv și hârâit vocal, tare apreciat și iubit de popor.
Nu au murit, nu sunt îngropați aici. Aici ei sunt pe post de reclamă, advertising la pietre funerare. Asta e adevărata popularitate în est: să faci reclamă la moarte. Cam așa cântă și Vâsoțki – ”În ospeție la Dumnezeu nu e permisă întârzierea…” Aproape ca un slogan publicitar: pentru curajul de a trăi ca și cum ai muri. Sau invers..” SURSA
INSIDER 2: „Vîsoțki era cunoscut, iubit în tot lagărul socialist. Cântecele sale erau cunoscute mai ales datorită versurilor sale. Mai am și acum benzi de magnetofon cu cântecele sale. Și un actor foarte bun. Căsătorit cu actrița franțuzoaică Marina Vladi (de origine rusă). Idolul generației mele.”
N.R.: „Cimitirul „Sfântul Lazăr” (cunoscut drept Cimitirul Doina) din Chişinău nu este oficial cel mai mare din Europa, deşi este des menționat astfel în presă și este, fără îndoială, unul dintre cele mai extinse de pe continent. Cimitirul se întinde pe o suprafață de peste 100-140 de hectare (aproximativ 2.000.000 m²) şi adăposteşte peste 300.000 de morminte.
Recordul european: Titlul de cel mai mare cimitir din Europa după suprafață şi număr de morminte revine de obicei Cimitirului de Nord din Rostov-pe-Don (Rusia), care se întinde pe o suprafață de circa 400 de hectare şi conține peste 500.000 de morminte.
Originea mitului: Reputația Cimitirului – Doina de „cel mai mare din Europa” a fost promovată frecvent de presă și de unele publicații internaționale datorită dimensiunii sale impresionante raportate la orașul Chişinău şi numărului mare de înhumări anuale.”
PINACOTECA UNArte: După 162 de ani, proiectul lui Theodor Aman prinde din nou viaţă pentru generațiile următoare
INSIDER: „Clădirea care găzduiește acum Pinacoteca UNArte este Casa Scarlat-Ghica, cunoscută și sub numele de Casa Ghica-Robescu, de pe strada General Henri Berthelot nr. 12, la colț cu strada General Constantin Budișteanu, în curtea complexului UNArte.
Casa se află pe o parcelă care, în secolul al XVIII-lea, aparținea familiei Ghica-Rallet, iar înainte de 1847 proprietatea era a banului Costache Ghica. Pe acest teren au existat mai multe construcții, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea proprietatea a ajuns la Alexandru Scarlat Ghica. La începutul sec. XX, imobilul a fost cumpărat de Alexandru F. Robescu, profesor de matematică, fizică și chimie la Liceul „Matei Basarab”, care a donat imobilul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, pentru a deschide o școală profesională de fete. Aceasta i-a purtat numele și a funcționat până în 1948. După aceea, aici a funcționat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, predecesorul actualei Universități Naționale de Arte, iar ulterior spațiile au fost folosite de Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” sau pentru ateliere ale artiștilor.
Ideea unei Pinacoteci a UNArte este, de fapt, mult mai veche. În 1864, odată cu înființarea Școlii de Belle Arte din București, Theodor Aman își imagina și o pinacotecă a școlii, destinată păstrării și transmiterii patrimoniului artistic către generațiile următoare. Aceasta a fost înființată, iar Aman a fost numit director atât al Școlii de Belle Arte, cât și al Pinacotecii.
Acum, proiectul lui prinde din nou viață. Intrarea este gratuită și se pot admira lucrări diverse, printre care ecorșeul realizat de Constantin Brâncuși împreună cu Dimitrie Gerota, lucrări ale unor artiști precum Ștefan Bănulescu, Oscar Han, Nicolae Tonitza etc., gravuri, desene și picturi academiste, dar și piese provenite din colecția Kalinderu.” SURSA
N.R.: „În 2008, UNArte a organizat un concurs de arhitectură pentru consolidarea, restaurarea și refuncționalizarea monumentului istoric. Lucrările de consolidare și restaurare au început în 2014, iar după ani de așteptare, casa a revenit oficial în circuitul public la sfârșitul lunii iunie 2026, prin deschiderea Pinacotecii UNArte, în perioada 29 iunie–1 iulie 2026.
Pentru că printre lucrările de patrimoniu ale Universității se află și ecorșeul realizat de Constantin Brâncuși. Este prima sa lucrare de amploare care reprezintă corpul omenesc fără piele și a fost realizată sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota. Pentru a înțelege cât mai bine anatomia umană și pentru a putea realiza lucrarea, Brâncuși a participat, împreună cu profesorul Gerota, la disecții umane reale, pe cadavre. Ecorșeul era, de fapt, un exercițiu extrem de riguros de înțelegere a corpului uman, iar experiența avea să contribuie la formarea viziunii sale artistice de mai târziu.
Ecorşeul realizat de Constantin Brâncuşi (cunoscut şi ca „Jupuitul”) a fost finalizat în anul 1902, fiind realizat în cinci exemplare, unul foarte bine conservat la Muzeul de Artă din Craiova, iar celelalte la mai multe instituții de artă și de medicină din ţară (cum ar fi la București – la Universitatea Națională de Arte / Facultatea de Medicină – lași, Cluj-Napoca și Timişoara).
Este o statuie din ghips policrom (reprezentând un corp uman fără piele, cu musculatura, vasele şi nervii la vedere). Punctul de pornire l-a reprezentat statuia antică a lui Hermes/Antinous Capitolinul, sugerând încă de la început raportarea maestrului la Antichitatea clasică elenistică şi romană. Lucrarea este realizată dintr-o singură piesă (cu excepția brațelor) şi este montată pe un soclu cu un contrafort metalic. Pe inscripția plăcuței ceramice de pe soclul ecorşeului din expunere se poate citi următorul text: „Atitudinea clasicului «Antinous» Anatomia muşchilor Superficiali lucrat după natură de: Prof. Dr. D. Gerotă şi Brâncuş 1902”.
Pinacoteca UNArte, prima pinacotecă dedicată patrimoniului Universității Naționale de Arte din Bucureşti, la 162 de ani de la înfiinţarea instituției, a fost inaugurată împreună cu Noua Bibliotecă UNArte – spaţiu cultural complementar care adăposteşte peste 60.000 de volume şi titluri dedicate artei.
📍 Casa Robescu / Pinacoteca UNArte
Strada General Constantin Budișteanu nr. 19, în curtea din dreapta a UNArte.
Program afișat: luni–vineri, 09:00–16:00, dar vinerea programul este doar până la ora 14:00.
LORENZO QUINN, SCULPTOR: „Mâna deține atât de multă putere: puterea de a iubi, de a urî, de a crea, de a distruge – Vreau ca arta mea să inspire acte de bunătate și să dea speranță!”
INSIDER: „LORENZO QUINN și mâinile care spun povești…”Vreau ca arta mea să inspire acte de bunătate și să dea speranță”
De-a lungul carierei sale, artistul italian LORENZO QUINN (născut la Roma în 1966, fiul celebrului actor Anthony Quinn) și-a expus sculpturile la nivel internațional, iar lucrările sale de artă pot fi găsite în colecții private și în spații publice din întreaga lume. Lorenzo Quinn, explică de ce mâinile îi fixează și domină lucrările: ,,Mâna deține atât de multă putere: puterea de a iubi, de a urî, de a crea, de a distruge.”…” SURSA
N.R.: „Lorenzo Quinn este un sculptor contemporan italian, recunoscut internațional pentru sculpturile sale monumentale care înfățişează mâini umane. S-a născut la 7 mai 1966 și este fiul celebrului actor mexican-american Anthony Quinn. Este al optulea copil al lui Anthony Quinn. Înainte de a deveni sculptor cu normă întreagă, a fost actor (a jucat rolul lui Salvador Dalí în filmul Dalí din 1991). Operele sale sunt figurative şi inspirate de maeștri clasici precum Michelangelo, Bernini şi Rodin.
Fascinaţia pentru mâini: Este celebru pentru sculpturile expresive în care modelează mâini. A ales această temă deoarece consideră mâna ca fiind cea mai dificilă şi complexă parte a corpului uman din punct de vedere tehnic, dar şi un simbol puternic al creației, iubirii, generozității şi distrugerii.
Opere celebre: „Support” (Veneția, 2017): Două mâini gigantice din oțel care ies din Canalul Grand pentru a susține şi a atrage atenţia asupra clădirilor amenințate de schimbările climatice şi creșterea nivelului mării.
,,The Force of Nature”: O serie de sculpturi dramatice în care o figură feminină (reprezentând-o pe Mama Natură) învârte pe o pânză o planetă Pământ, legată de o frânghie, transmițând fragilitatea planetei în fața forțelor naturii.
,,Building Bridges” (Veneția, 2019): Şase perechi de mâini gigantice instalate la Bazilica San Giorgio Maggiore, simbolizând şase valori universale: prietenie, credință. ajutor, dragoste, speranţă şi întelepciune.
Lucrările lui Lorenzo Quinn sunt expuse în spații publice şi galerii prestigioase din întreaga lume, precum Halcyon Gallery sau prin Galleria d’Arte Contini, bucurându-se de un imens succes la public și în rândul criticilor de artă.” DETALII
ABRAHAM 2000 BC: De unde au plecat cele trei mari religii ale lumii?
INSIDER: „Cetatea Ur a fost un oraș-stat sumerian în sudul Mesopotamiei, fiind primul mare oraș dintre fluviile Tigru și Eufrat. Fiind locuit încă din mileniul al V-lea î.Hr., începând cu mileniul al III-lea î.Hr. a cunoscut o rapidă dezvoltare și prosperitate. A fost ulterior cucerit de elamiți și babilonieni. (Wikipedia)
„În jurul anului 2000 î.Hr., măreața cetate Ur (situată în sudul Mesopotamiei, Irakul de astăzi) se afla într-un punct de cotitură dramatic, trecând de la apogeul său ca cea mai mare metropolă a lumii la o prăbușire violentă.
Contextul istoric al cetății Ur în această perioadă specifică este definit de următoarele aspecte:
1. Apogeul și Prăbușirea Dinastiei a Treia (Ur III)
Epoca de Aur (Renașterea Sumeriană): Între anii ~2112 î.Hr. și 2004 î.Hr., Ur a fost capitala unui imperiu birocratic extrem de centralizat. Orașul prospera din comerțul maritim pe Golful Persic (aflat mult mai aproape de oraș în antichitate decât astăzi).
Cel mai mare oraș din lume: Unele estimări istorice arată că între anii 2030 î.Hr. și 1980 î.Hr., Ur era cea mai populată așezare de pe planetă, având aproximativ 65.000 de locuitori.
Anul 2004 î.Hr. – Distrugerea cetății: Chiar în preajma anului 2000 î.Hr., sub domnia ultimului său rege (Ibbi-Sin), imperiul s-a dezintegrat din cauza foametei, a atacurilor triburilor de amoriți și, în final, a unei invazii devastatoare a elamiților (din actualul Iran). Aceștia au prădat cetatea, eveniment consemnat în celebra operă literară antică „Lamentarea pentru Ur”.
2. Arhitectura și Monumentele Cetății
În această perioadă, aspectul cetății era dominat de structuri colosale din cărămidă de lut:Marele Ziggurat din Ur: Construit inițial de regele Ur-Nammu (aprox. 2100 î.Hr.), acest templu-piramidă masiv în trei trepte era dedicat zeului lunii, Nanna (sau Sin), patronul spiritual al orașului.
Zidurile de apărare: Orașul era fortificat cu ziduri masive, înconjurat de canale conectate la Fluviul Eufrat, servind atât ca port comercial, cât și ca sistem de protecție.
3. Conexiunea Biblică: AvraamÎn tradiția biblică (Geneza), orașul este menționat sub numele de „Ur al Caldeilor”.
Se consideră că perioada de după căderea dinastiei Ur III (în jur de 2000–1900 î.Hr.) coincide cu perioada în care patriarhul Avraam ar fi trăit în cetate înainte de a pleca alături de familia sa spre țara Canaan.” (Gemini Ai)
BISERICA CU TRICOLOR DIN ŢEBEA: Culorile României pictate pe bolta Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” în vremea Austro-Ungariei – spațiu religios și memorie națională în Panteonul Moților
INSIDER: „Biserica cu Tricolor de la Țebea, lăcașul unic în care culorile României au fost pictate pe boltă în vremea Austro-Ungariei – În inima Panteonului Moților de la Țebea, lângă mormântul lui Avram Iancu și secularul Gorun al lui Horea, se află un lăcaș de cult cu o poveste aparte. Este Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută de generații sub numele de „Biserica cu Tricolor”.
La prima vedere este o biserică ortodoxă monumentală de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Odată intrat însă în interior, privirea este atrasă imediat de bolțile traversate de brâuri în roșu, galben și albastru. Tocmai acest detaliu a transformat biserica într-unul dintre cele mai neobișnuite monumente religioase și istorice din Transilvania. Actuala biserică a fost ridicată între anii 1893 și 1896, pe locul unui lăcaș mai vechi. Construcția a fost realizată într-o perioadă în care Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Edificiul are proporții monumentale și prezintă influențe ale stilului neoclasic apusean, cu o compoziție sobră, turn înalt și o arhitectură diferită de multe dintre bisericile tradiționale din satele Munților Apuseni.
Dar adevărata sa particularitate avea să apară în interior – Tricolorul pictat pe boltă. Încă de la ridicarea bisericii, pe bolțile sale au fost realizate brâuri în culorile roșu, galben și albastru. Astăzi poate părea un simplu element decorativ. La sfârșitul secolului al XIX-lea, însă, într-o Transilvanie aflată sub administrație austro-ungară, folosirea atât de vizibilă a culorilor românești avea o semnificație mult mai profundă. Tricolorul devenea aici mai mult decât ornament. Era o afirmare a identității comunității românești din zonă. De aici provine și numele sub care biserica este cunoscută până astăzi: Biserica cu Tricolor. Tradiția locală păstrează chiar povestea potrivit căreia autoritățile vremii ar fi cerut îndepărtarea culorilor, însă localnicii ar fi refuzat. Episodul este transmis mai ales prin memoria locală, dar arată cât de puternică a devenit legătura dintre biserică și simbolurile naționale.
O biserică ridicată într-un loc încărcat de istorie – Amplasarea ei este la fel de importantă precum interiorul. Biserica se află în Complexul Istoric de la Țebea, cunoscut și drept Panteonul Moților, unul dintre locurile cu cea mai mare încărcătură memorială din Munții Apuseni. La câțiva pași se află mormântul lui Avram Iancu, conducător al românilor transilvăneni în Revoluția de la 1848–1849. Tot aici se găsește și Gorunul lui Horea, arborele secular sub care, potrivit tradiției, Horea le-ar fi vorbit moților înaintea răscoalei din 1784. În complex se află și morminte ale unor revoluționari pașoptiști, monumente și cruci dedicate eroilor din Războiul de Independență și din cele două Războaie Mondiale. Astfel, biserica nu este izolată de istoria locului. Ea se află chiar în centrul unui adevărat ansamblu memorial.
Legătura puternică cu Avram Iancu – Înaintea actualei biserici exista aici un lăcaș mai vechi. În acea biserică s-a săvârșit, în septembrie 1872, slujba de înmormântare a lui Avram Iancu, care a fost apoi îngropat la Țebea.
Actuala biserică păstrează această legătură memorială prin numeroase obiecte și simboluri asociate istoriei moților. În interior este păstrat și un clopot vechi, legat în tradiția locului de vestea morții lui Avram Iancu. Se găsesc, de asemenea, reprezentări ale lui Horea, Cloșca și Crișan, precum și obiecte comemorative și tricolore depuse de-a lungul timpului în memoria celor care au luptat pentru drepturile românilor din Transilvania.
Un interior care unește religia și memoria istorică – Biserica de la Țebea este neobișnuită tocmai prin felul în care spațiul religios și memoria istorică se întâlnesc. Pe de o parte se află pictura ortodoxă, iconostasul și reprezentările biblice. Pe de altă parte, brâurile tricolore și obiectele comemorative amintesc permanent de istoria locului. Pictura bisericii a fost refăcută și sfințită în 2022, dar motivul tricolor a fost păstrat, tocmai pentru că acesta reprezintă elementul definitoriu al lăcașului. Astfel, chiar și după restaurări și intervenții succesive, identitatea sa istorică nu a dispărut.
Un monument important al patrimoniului de la Țebea – Biserica face parte din ansamblul istoric protejat de la Țebea și are o valoare care depășește rolul său religios. Este în același timp lăcaș de cult, monument de patrimoniu și loc al memoriei naționale.
Unicitatea ei nu vine din dimensiuni spectaculoase sau din materiale rare, ci dintr-un detaliu simplu și extrem de puternic: tricolorul românesc pictat pe boltă într-o perioadă în care Transilvania se afla încă în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Țebea nu este doar o biserică veche din Apuseni. Este unul dintre locurile în care credința, istoria și identitatea românească au rămas vizibile pe aceleași ziduri timp de peste un secol.” SURSA
N.R.: „Gorunul lui Horea de la Țebea – copacul legendar care a devenit monument al istoriei românești Un arbore secular despre care se spune că ar fi avut în jur de patru secole, a devenit de-a lungul timpului mai mult decât un simplu copac. A fost legat de memoria răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan, iar mai târziu a ajuns să vegheze locul unde a fost înmormântat Avram Iancu. Tradiția locală spune că sub acest gorun s-ar fi întâlnit în 1784 conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania. Horea, Cloșca și Crișan ar fi discutat aici despre lupta împotriva nedreptăților suportate de iobagi și despre acțiunile care urmau să cuprindă numeroase sate din Țara Zarandului, Deva și alte regiuni ale Hunedoarei. Nu toate detaliile transmise de-a lungul timpului pot fi demonstrate documentar, însă povestea gorunului s-a păstrat atât de puternic încât arborele a devenit inseparabil de numele lui Horea. În trecut, copacul era cunoscut și sub numele de „Fagul popii”, chiar dacă era un gorun. Se afla în cimitirul vechii biserici din Țebea și era impresionant prin trunchiul masiv și coroana bogată. Nicolae Iorga l-a descris la începutul secolului XX drept un arbore vechi și impunător, sub ale cărui ramuri memoria luptelor și a oamenilor locului părea să rămână vie. Țebea avea să capete și mai multă importanță istorică după moartea lui Avram Iancu, în 1872. Liderul moților din timpul Revoluției de la 1848–1849 a murit la Baia de Criș și a fost înmormântat în cimitirul din Țebea, în apropierea gorunului. Astfel, locul a devenit unul dintre cele mai importante puncte memoriale ale moților, fiind numit în timp și „Panteonul Moților”.
Odată cu trecerea anilor, bătrânul arbore a început însă să se degradeze. La începutul secolului XX devenise evident că fără intervenții nu mai putea supraviețui mult timp. În 1924, trunchiul a fost consolidat cu cercuri metalice, iar golurile interioare au fost umplute cu ciment. Tot atunci, partea superioară a trunchiului a fost retezată la aproximativ nouă metri înălțime, rămânând o ramură laterală care a continuat pentru o perioadă să trăiască. În 1947, s-a intervenit din nou asupra gorunului. Trunchiul a fost protejat cu ciment, iar suprafața acestuia a fost modelată pentru a imita textura scoarței originale. Era o metodă de conservare specifică perioadei, folosită pentru a împiedica prăbușirea unui arbore care devenise deja monument istoric și simbolic. Mai târziu, pentru ultima ramură vie a fost instalat chiar și un stâlp din beton care să o susțină. Timp de decenii, gorunul a continuat să reziste într-o formă tot mai fragilă. Ultima sa ramură a devenit simbolul supraviețuirii copacului, în ciuda vârstei și a degradării severe. În vara anului 2005, însă, o furtună a rupt această ultimă creangă. Din acel moment, trunchiul cimentat nu a mai prezentat semne de viață. Imaginea pe care vizitatorii o văd astăzi este, practic, trunchiul conservat al vechiului gorun, păstrat ca monument. Aspectul său neobișnuit, cu porțiuni întărite artificial și cu interiorul consolidat, spune la rândul său o poveste: timp de aproape un secol oamenii au încercat să păstreze în picioare acest martor simbolic al istoriei. La un moment dat, dintre rădăcinile vechiului copac a apărut și o mlădiță tânără de stejar, iar administratorii complexului memorial au încercat să o protejeze. Apariția unei noi plante lângă trunchiul aproape împietrit a fost privită de mulți ca o continuare simbolică a poveștii Gorunului lui Horea. Gorunul lui Horea nu mai este astăzi un arbore viu în sensul obișnuit, dar continuă să existe ca monument. Trunchiul său, întărit cu ciment și metal pentru a rezista timpului, păstrează imaginea unui copac în jurul căruia s-au adunat legende, revolte, personalități istorice și generații întregi de oameni. Tocmai această combinație dintre natură, istorie și memorie face din Gorunul de la Țebea unul dintre cei mai neobișnuiți arbori-monument din România.” DETALII
ZILELE EUROPENE ALE PATRIMONIULUI: O dată pe an poți ajunge în Franța doar în 5 minute, direct din Piaţa Amzei din Bucureşti!
INSIDER: „Ambasada Franței în România organizează tururi ghidate gratuite la Reședința Franţei o dată pe an, în a treia sâmbătă a lunii septembrie, cu ocazia Zilelor Europene ale Patrimoniului. Accesul este gratuit, dar se face pe bază de înscriere prealabilă prin e-mail, în limita locurilor disponibile. Este necesar un act de identitate și, dacă e cazul, o copie după certificatul de naștere al minorului care vă însoțește, dar deja înscris pentru vizită. Se face un scannig ca la aeroport, nu sunt admise genți voluminoase Program: Ghizii au oferit tururi în limba română, engleză şi franceză atât în interiorul ambasadei cât și în curtea unde se organizează garden party-urile.
La loc de cinste, lângă fotografia președintelui Franței, Emmanuel Macron este și o fotografie a Nadiei Comăneci, fosta mare gimnastă, ambasadoare a brandului L’Oréal – ,,I’M WORTH IT”!
N.R.: „Reşedinţa Istorică a Ambasadei Franţei din București a fost construită între anii 1889 şi 1890 în stil neoclasic. Clădirea a fost special proiectată pentru a găzdui Ambasada Franţei în România, de către arhitecul olandez Joseph J. Schiffeleers. Arhitectul francez Albert Galeron cel care a proiectat şi Ateneul Român a supervizat lucrările. Clădirea a fost inaugurată în anul 1892 printr-un bal fastuos la care au participat Principele Moştenitor Ferdinand şi Principesa Maria. La momentul inaugurării, era una dintre primele zece cladiri din lume construite şi achiziționate direct de statul francez pentru a gădui o misiune diplomatică. Este clasificată ca monument istoric de către Ministerul Culturii din România.
Salonul principal este locul unde au loc evenimente culturale şi se acordă înalte decorații. Spațiile interioare găzduiesc opere de artă şi documente/fotografii de arhivă care ilustrează legăturile franco- române precum și obiecte de mobilier deosebite, cum ar fi un pian rar Pleye/vechi de opt decenii, piese inspirate din stilurile Ludovic al XV-lea sau Empire; decoruri elegante şi obiecte de artă rafinate, lampadare în stil Empire şi o statuetă a Regelui Soare (Ludovic al XIV- lea). Vesela din porţelan de Sèvres este folosită la dineurile oficiale.
În anii ’30, statul francez a achiziționat o clădire alăturată care aparţinuse boierului Marghiloman, mutând acolo cancelaria diplomatică, în timp ce imobilul original a rămas ca reședinţă oficială a ambasadorului.
În cadrul Ministerului de externe francez există o structură care se ocupă cu asigurarea unei prezentări şi amenajări unitare a reședințelor franceze din străinătate, tocmai pentru a asigura nişte standarde înalte sediilor oficiale.”
📍Adresa: Ambasadei Franţei în România este Strada Biserica Amzei nr. 13-15, Sector 1, Bucureşti
CÂNTARELE ALBASTRE DIN CIŞMIGIU: O istorie de un secol – de la regalitate şi războaie mondiale, prin regimul comunist, până la „socialismul cu faţă umană” & „capitalismul de cumetrie”
INSIDER: „⚖️ Cântarele care au supraviețuit Bucureștiului. Poate că le-ai văzut în Grădina Cișmigiu: cântarele albastre în care introduci o monedă de 50 de bani, urci pe platformă și, pentru câteva clipe, te întorci într-un București de altădată. Povestea lor începe în 1928, când frații Spiru și Marcu Gheorgon au importat din Germania un lot de 21 de cântare automate. Șapte dintre ele erau electrice și aveau o funcție impresionantă pentru acea vreme: după cântărire, aparatul putea elibera un tichet pe care erau imprimate data și greutatea persoanei. Dintre aceste șapte cântare electrice, trei au ajuns în Cișmigiu, două în Herăstrău și două în Parcul Carol.
Timpul însă nu a fost blând cu ele. Au trecut prin război, schimbarea regimului și transformările Bucureștiului. Cele din Herăstrău au fost vandalizate, iar cele din Parcul Carol au dispărut după lucrările din 1959. Cele din Cișmigiu au avut însă o soartă diferită: au supraviețuit. Și poate cel mai frumos lucru este că povestea lor nu s-a oprit aici. Cântarele au fost întreținute de-a lungul generațiilor de familia Gheorgon, familia care s-a ocupat de ele încă de la început. Piesele originale au devenit tot mai greu de găsit, iar fiecare reparație a însemnat păstrarea unei mici bucăți din istoria orașului.
Astăzi, în Cișmigiu, încă poți introduce 50 de bani și poți incerca să afli cât cântărești deoarece cântarele nu mai indică corect greutatea. Un gest simplu, dar care te pune în legătură cu un București de acum aproape un secol. Cântarele nu sunt înscrise individual în Lista Monumentelor Istorice, însă se află în Grădina Cișmigiu, ansamblu clasat monument istoric, și reprezintă un rar exemplu de mobilier urban istoric care a supraviețuit și continuă să funcționeze.
Au existat cândva și în alte parcuri ale Capitalei. Astăzi, cele din Cișmigiu sunt cele care au rămas.
Trei cântare albastre, o monedă de 50 de bani și aproape 100 de ani de istorie. Uneori, istoria Bucureștiului nu stă doar în palate, monumente și clădiri celebre. Uneori, stă într-un obiect pe lângă care trecem grăbiți și pe care îl putem încă folosi. 📸 Sweet Bucharest” SURSA
N.R.: „Întreținerea lor a fost dusă mai departe din tată-n fiu de o familie de ceasornicari şi mecanici din Bucureşti. Fiind utilizat timp de zeci de ani, mecanismul său de fise a fost adaptat succesiv, astfel că aparatul a funcționat de-a lungul timpului cu peste 10 tipuri de monede diferite: În perioada interbelică și regală: Monede din perioada Regatului României (de exemplu, monede de 1 Leu, 2 Lei sau 5 Lei, în funcţie de devalorizarea şi reformele monetare din epocă). În perioada comunistă: Monede uzuale din Republica Populară Română (RPR) şi Republica Socialistă România (RSR), cum ar fi cele de 15 bani, 25 bani, iar ulterior monedele mari din aluminiu de 1 Leu sau 3 Lei. După Revoluția din 1989: A fost modificat pentru a primi monede de 20 de Lei (cele cu chipul lui Ştefan cel Mare) sau 50 de Lei (cu Alexandru loan Cuza). În ultimii săi ani de funcționare (după denominarea din 2005): Cântarul a fost recalibrat şi a primit exclusiv monede moderne din alamă de 50 de bani.
📍Locaţie: Pot fi văzute şi astăzi pe aleile parcului, cum ar fi în zona debarcaderului sau pe lângă foişor.
PALATUL COTROCENI: Dormitorul regal și Salonul Norvegian, spațiul intim al Reginei Maria
INSIDER: „La Palatul Cotroceni, două încăperi sunt legate în special de spațiul personal al Reginei Maria, dormitorul și Salonul Norvegian, acesta din urmă fiind, de fapt, budoarul ei.
Dormitorul reginei Maria a fost amenajat inițial în stil Ludovic al XV-lea, dar în jurul anului 1901, aceasta a hotărât să fie transformat într-un spațiu cu totul deosebit. Decorul era dominat de elemente argintii, motive florale și simboluri celtice, coloane și arce semicirculare. Tavanul era bogat decorat, iar pardoseala din plăci de ceramică turcoaz dădea încăperii un aspect aproape acvatic. Decorul argintiu a rămas până în 1929, când regina a ales stilul Tudor, cu mult lemn aparent, grinzi și arce, pe care îl putem vedea și astăzi în dormitor.
Salonul Norvegian a fost amenajat între 1909–1910 de arhitectul Karel Liman ca o reinterpretare neogotică a unor interioare norvegiene și a rămas aproape neschimbat până în prezent. Pereții sunt acoperiți cu lambriuri din lemn de brad, iar plafonul are o arcuire dublă susținută de grinzi transversale. Ancadramentele ușilor și ale ferestrelor sunt bogat ornamentate cu motive și simboluri de inspirație scandinavă. Din mobilierul inițial s-au păstrat console, postamente, două tronuri și o masă, toate din lemn de brad. În octombrie 1910, regina Maria îi scria mamei sale că Liman îi crease la Cotroceni „o adorabilă cameră norvegiană”, pentru care cumpărase de la München mai multe obiecte.” SURSA
ARHIVĂ: PALATUL & MUZEUL COTROCENI: Mai importante decât orice președinte temporar! ∆∆∆∆∆ PORȚI DESCHISE COTROCENI: Masala indiană, wursti nemțești, gyros grecesc și hamburgeri americani! ∆∆∆∆∆ INIMA REGINEI MARIA: Pe un piedestal în Camera de Aur a Castelului Pelișor, misterios inundat în fiecare lună iulie, de un parfum de violete! ∆∆∆∆∆ PARIS: „Promenada Reginei Maria” în fața Turnului Eiffel, omagiu pentru cea mai iubitoare apărătoare a României ∆∆∆∆∆ REGINA MARIA: Un diplomat “irezistibil” care și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale! ∆∆∆∆∆ ORADEA: Statuia Reginei Maria a României a întâmpinat centenarul încoronării într-o mantie din flori ∆∆∆∆∆ BALCIC: Locul unde Regina Maria și-a lăsat sufletul și inima. Atunci era pământ românesc!
MARIA TĂNASE: „Pasărea Măiastră” al cărei cânt magic vindecă, vrăjeşte şi readuce la viață
INSIDER: „Bustul Mariei Tănase în Sectorul 4, aproape de Parcul Tineretului şi zona Cărămidarii de Jos, cartierul de suflet al artistei. Statuia din bronz a celebrei cântărețe de muzică populară a fost realizată de sculptorul Alexandru Papuc, cunoscut și pentru statuia fostului canoist Ivan Patzaichin, aflată la intrarea principală a Complexului Sportiv Dinamo din Bucureşti.
Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureşti, România – d. 22 iunie 1963, Bucureşti, România) a fost o interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă.
Vocea Mariei Tănase este descrisă de muzicologi ca fiind cea de contralto, cel mai grav şi mai rar tip de voce feminină. Timbru său vocal se distingea prin caracteristici unice care au transformat-o într-un fenomen inconfundabil: ° Profunzimea şi culoarea întunecată – Vocea ei avea o textură densă, caldă şi gravă, specifică registrului de contralto, care îi conferea o notă de dramatism natural şi o solemnitate aparte. ° Flexibilitate şi ambitus extins – Deşi baza timbrului era una joasă, Maria Tănase îşi putea extinde registrul și spre note mai înalte, specifice unei mezzo- soprane, având o tehnică remarcabilă de trecere de la registrul de piept la cel de cap. ° Emisia vocală unică – Ea nu folosea o tehnică clasică, de operă, ci o emisie naturală, aspră pe alocuri, dar extrem de expresivă. Această tehnică îi permitea să transmită o paletă largă de emoții. de la jalea profundă din doine până la ironia muşcătoare din cântecele de mahala sau lăutăresti. ° ° Împreunarea cu textul – Timbru său grav acționa ca un amplificator al textului literar. Fiecare consoană şi vocală erau punctate dramatic, oferind melodiilor o greutate aproape teatrală.
Când Nicolae lorga a auzit-o, a simțit exact această forţă hipnotică. Timbrul ei grav (contraalto) nu era doar o tehnică vocală, ci o prezenţă scenică copleşitoare, capabilă să transmită tristețe profundă (dor, jale) dar și o bucurie sălbatică, exact cum făcea câhtecul păsării mitice și a supranumit-o „Pasărea măiastră”. În basmele româneşti, Pasărea Măiastră este o entitate supranaturală, cu un penaj strălucitor și al cărui cânt magic vindecă, vrăjeşte şi readuce la viață.
În muzica populară a vremii, unde majoritatea interpretelor aveau voci mai subțiri, acute sau specifice stilului lăutăresc clasic, Maria Tănase a şocat prin profunzimea sunetelor sale joase. Vocea ei avea o textură catifelată, aspră pe alocuri, profundă şi dramatică, trăsături unice în peisajul muzical.
N.R.: „În sectorul 4 s-a născut, a copilărit și a cântat pentru prima dată, în Mahalaua Caramidarilor, în prezent, Parcul Lumea Copiilor. A contribuit decisiv la propagarea în spațiul internațional a valorilor artistice și culturale autentice. Nouă, romanilor, ne-a lasat o moştenire sacră: 480 de cantece, amintirea şi vocea ei fără asemuire, dăruindu-se cu totul, simțind să aparţină şi să rămână vie în conștiința culturală a acestui popor”, a declarat edilul de atunci al sectorului 4, Cristian Popescu-Piedone, cu ocazia inaugurării statuii.
Bustul a fost dezvelit oficial pe 1 decembrie 2013, cu ocazia Zilei Naționale a României, marcând totodată împlinirea a 100 de ani de la naşterea artistei (Centenarul Maria Tănase, 1913-2013).
Alte locuri dedicate: În apropiere, în Parcul Orăşelul Copiilor, se află şi Fântâna Mariei Tănase, iar mormântul artistei este la Cimitirul Bellu (Calea Şerban Vodă nr. 249.
BAILONG, CHINA:,,Liftul celor o sută de dragoni”, cu o înălțime totală de 326 de metri, certificat de Guinness World Records drept cel mai înalt lift exterior din lume!
INSIDER: „Elevatorul Bailong – China este cel mai înalt lift exterior din lume. Este construit pentru a transporta turiștii la înălțimea de 326 m, în vârful muntelui , durata ascensiunii fiind doar 2 minute.” SURSA
N.R.: „Liftul Bailong (cunoscut şi sub numele de „Liftul celor o sută de dragoni”), situat în Parcul Naţional Zhangjiajie din provincia Hunan, China. Această regiune este celebră în întreaga lume pentru că a servit drept sursă de inspirație pentru munţii plutitori Hallelujah din filmul Avatar.Lucrările au început în octombrie 1999 şi au fost finalizate în aprilie 2002, când liftul a fost deschis parțial pentru teste publice. Proiectul a costat în jur de 120-180 de milioane de yuani (aproximativ 20 de milioane de dolari).
Toate componentele cheie și motoarele grele au fost proiectate şi furnizate de o companie specializată din Germania (Rangger International Elevator Company).
Are o înălţime totală de 326 de metri echivalentul unei cladiri cu 100 de etaje, fiind certificat de Guinness World Records drept cel mai înalt lift exterior din lume. Instalaţia este compusă din 3 lifturi panoramice cu două etaje care circulă în paralel. Fiecare cabină poate transporta până la 46-50 de pasageri simultan (o greutate de circa 4.900 kg). Inițial, călătoria dura în jur de 2 minute. În urma unei modernizări majore a sistemului de motoare realizată în 2015, viteza a crescut, iar în prezent liftul parcurge distanța verticală în doar 1 minut și 6 secunde (sau 66 de secunde), cu o viteză de 5,25 m/ s (aproximativ 18-19 km/h și o capacitate de 6000 de persoane/h.
Construirea unui lift de asemenea proporții pe marginea unei stânci verticale izolate a reprezentat o provocare tehnologică uriaşă. Structura a fost integrată direct într-un stâlp masiv de gresie cuarțoasă. Pentru a asigura stabilitatea, inginerii au săpat tuneluri şi puțuri adânci în interiorul muntelui. Liftul este împărţit în două secţiuni majore. Primii 154 de metri (partea inferioară) sunt complet îngropați în interiorul puțului săpat în munte, în timp ce restul de 172 de metri (partea superioară) sunt compuşi dintr-o structură metalică exterioară din oțel, ataşată de peretele stâncii.
Securitate seismică: Deoarece zona este susceptibilă la cutremure, în structură au fost integrați senzori seismici speciali de înaltă sensibilitate, permițând evacuarea rapidă a pasagerilor în caz de pericol.”
ARHIVELE NAȚIONALE: Clădirea restaurată prin fonduri europene poate fi vizitată gratuit, acum şi în weekend!
INSIDER: „Arhivele Naționale, un loc plin de povești, chiar vis-a-vis de Cișmigiu! Și avem o veste bună pentru exploratorii de weekend. Începând cu 12 septembrie, spațiul expozițional al Arhivelor Naționale își deschide porțile și sâmbăta și duminica (până acum putea fi vizitat doar în timpul săptămânii). Așa că, dacă aveți chef de o plimbare prin București cu un mic ocol prin istorie, notați-vă adresa: Bd. Regina Elisabeta nr. 49.
Monumentul istoric pe lângă care poate ați trecut de zeci de ori a fost construit între 1885 și 1887, după planurile arhitectului Nicolae Cerchez. A fost gândit inițial ca sediu pentru Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, într-un stil eclectic cu influențe neoclasice. Apoi, clădirea a trecut printr-o transformare importantă: între 1919 și 1937, a fost reconfigurată după planurile arhitecților Paul Smărăndescu și Statie Ciortan.
Din 1960, aici funcționează Direcția Generală a Arhivelor Statului, iar de-a lungul timpului clădirea a trecut și prin lucrări de adaptare importante. Printre acestea s-au numărat intervenții asupra structurii de rezistență, astfel încât clădirea să poată suporta greutatea impresionantă a arhivei care este adăpostită aici. Corpul principal a fost renovat și restaurat recent prin programul POR, iar sălile de la parter au devenit cu această ocazie spații expoziționale pe care le putem vizita. În spatele ușilor se află documente din patrimoniul Arhivelor Naționale, începând din secolul al XIV-lea, dar și expoziții temporare dedicate unor nume și momente importante („Nadia Comăneci – Drumul către perfecțiune”, „George Enescu. Memoria creatorului”)
Adică o ocazie bună să le arătăm celor mici că istoria nu înseamnă doar lecții și date de memorat. Am găsit aici documente precum: tratate și hrisoave de la 1500 și 1700, Dania lui Mihai Viteazul pentru mama sa Tudora (1597), Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688), Manuscrisul ofițerului austriac Conrad Haas, inventatorul primelor modele de rachete (1529-1555), Proclamația de la Islaz (1848), Actul de abdicare al Domnitorului Al. I. Cuza, sigilii domnești, ceasloave, jurnalul Regelui Carol I, Actul Unirii de la 1918, Jurnalele Reginei Maria. Căci da, uneori, istoria stă într-un document vechi, într-o fotografie, într-o semnătură sau într-o poveste pe care o poți vedea cu ochii tăi.
📍 Program de vizitare: Miercuri–Vineri: 09:00–16:00; Sâmbătă–Duminică: 14:00–18:00 Intrarea este gratuită.
Și, bonus, locul e chiar peste drum de Grădina Cișmigiu, așa că puteți combina o doză de istorie cu o plimbare prin parc. Ia spuneți: merită să punem Arhivele Naționale pe lista următoarelor plimbări prin București? ” SURSA
N.R.: „Arhitectural, imobilul reflectă stilul eclectic cu influențe neoclasice, caracteristic sfârşitului de secol XIX. Fațada sa sobră şi monumentală, ritmul ferestrelor înalte şi proporțiile echilibrate îi conferă un aer instituțional și elegant. Pe lângă sălile dedicate expozițiilor, spațiile interioare includ depozite speciale şi săli de studiu pentru cercetători. Astăzi, Arhivele Naționale ale României rămân una dintre instituţiile fundamentale pentru cercetarea istoriei. În depozitele lor se păstrează milioane de documente ce acoperă secole întregi de viață politică, socială şi culturală, transformând această clădire într-un adevărat tezaur al memoriei naționale. În curte, dar greu vizibilă din stradă este şi statuia directorului Arhivelor Statului Dimitrie Onciul.
Dimitrie Onciul (1856-1923) s-a născut în Bucovina şi a studiat la Cernăuți, Viena și Berlin. Ajunge la Bucureşti (1895) unde primeşte catedra de Istoria Românilor. A fost profesor şi istoric, membru titular şi preşedinte al Academiei Române. A întemeiat şcoala critică în istoriografia românească. Între anii 1900-1923 a tost director la Arhivele statului.
Bustul lui Dimitrie Onciul a fost realizat în 1926 de sculptorul Mihai Onofrei. Este turnat în bronz şi aşezat pe un soclu de piatră. (Notă: *Anul naşterii scris pe soclu este greşit – 1858 în loc de 1856 – cum este corect)
GURA RÂULUI, SIBIU: Podul acoperit construit în 1859, fără stâlpi de sprijin în albia râului Cibin, unul dintre cele şapte existente în România, a fost restaurat!
INSIDER: „Podul acoperit din Gura Râului, monument istoric vechi de peste 160 de ani, a fost salvat de la distrugere. În comuna Gura Râului, din județul Sibiu, se păstrează o construcție cum rar mai vezi astăzi în România: un pod acoperit realizat din lemn, ridicat în secolul al XIX-lea și folosit generații întregi pentru traversarea râului Cibin. Podul datează din 1859, este clasat monument istoric și are o particularitate spectaculoasă: traversează apa fără să aibă picioare de sprijin în albia râului. După ani întregi în care structura s-a degradat, monumentul a trecut în vara anului 2026 printr-o amplă restaurare. Construcția făcea parte din drumul către una dintre cele mai importante mori ale localității, cunoscută drept Moara lui Cornel. Pe podeaua de lemn a podului au trecut timp de generații localnici, animale, căruțe și oameni care se îndreptau spre moară. Chiar și astăzi, o parte din structura istorică amintește de perioada în care podul era indispensabil vieții de zi cu zi a satului. Acoperișul nu a fost construit doar pentru aspect. El avea rolul de a proteja elementele structurale din lemn de ploaie, zăpadă și soare, prelungind considerabil durata de viață a podului. Una dintre cele mai interesante caracteristici este modul în care a fost realizată structura. Podul traversează râul fără niciun picior de sprijin amplasat în apă, greutatea fiind preluată de structura de lemn și transmisă către capetele construcției. Pentru un pod realizat în secolul al XIX-lea, această soluție arată cât de bine cunoșteau meșterii de atunci comportamentul lemnului și modul în care acesta putea fi folosit pentru structuri de mari dimensiuni. Privit din interior, podul dezvăluie o adevărată rețea de grinzi, contravântuiri și îmbinări din lemn.
După anul 2000, starea podului s-a deteriorat tot mai mult. Apa, umiditatea și trecerea timpului au afectat numeroase elemente ale structurii. Ploile abundente din ultimii ani au agravat situația, iar specialiștii au ajuns la concluzia că monumentul avea nevoie urgentă de intervenție. Potrivit celor implicați în proiect, dacă restaurarea ar mai fi fost amânată, exista riscul ca podul să sufere degradări foarte grave. Salvarea lui a devenit astfel o cursă contra cronometru. Peste 100 de voluntari au lucrat la restaurare Lucrările au fost realizate printr-un parteneriat între Ambulanța pentru Monumente, Primăria Gura Râului și proprietarii imobilului. Timp de aproximativ cinci săptămâni, peste 100 de voluntari din întreaga țară au participat la intervenții. Printre ei s-au aflat restauratori, arhitecți, ingineri, studenți și specialiști în prelucrarea lemnului, dar și localnici care au dorit să contribuie la salvarea monumentului. În timpul lucrărilor s-a descoperit că degradarea era mult mai extinsă decât se estimase inițial. Numărul elementelor din lemn care trebuiau înlocuite a ajuns să fie de aproximativ patru ori mai mare decât se credea la început.
Restaurarea nu a însemnat reconstruirea de la zero. În cazul unui monument istoric, scopul nu este ca totul să fie înlocuit cu materiale noi. Specialiștii au încercat să păstreze cât mai multe dintre elementele originale care mai puteau fi salvate, iar componentele deteriorate grav au fost înlocuite folosind tehnici și materiale compatibile cu structura istorică. Pentru proiect au fost cercetate inclusiv documente din arhive, pentru ca echipa să înțeleagă cât mai bine modul în care fusese construit podul. La intervenție a contribuit și experiența unor specialiști din afara României.
Unul dintre cele mai impresionante lucruri este faptul că podul nu este doar o replică modernă construită după un model vechi. Este chiar structura istorică, restaurată și consolidată. Proprietarul imobilului spunea la finalizarea lucrărilor că oamenii se află astăzi pe o podină pe care, în urmă cu generații, strămoșii localnicilor mergeau spre moară. Tocmai această continuitate face ca podul să fie mai mult decât o simplă construcție din lemn.
Aspectul de „casă peste râu” are o explicație foarte practică. În cazul vechilor poduri de lemn, una dintre cele mai mari probleme era apa. Dacă grinzile principale ar fi fost permanent expuse la precipitații, degradarea lor s-ar fi produs mult mai repede. Acoperișul și pereții laterali protejau structura portantă, iar această soluție a permis unor poduri acoperite să supraviețuiască timp de peste un secol. La Gura Râului, șindrila montată în cadrul lucrărilor ar putea rezista timp de mai multe decenii dacă este întreținută corespunzător.
După restaurare, există dorința ca podul să nu rămână doar un monument admirat de la distanță. Proprietarii au vorbit despre posibilitatea organizării aici a unor evenimente culturale pentru comunitate, astfel încât construcția să continue să facă parte din viața satului. Este poate cea mai potrivită continuare pentru un pod care, timp de peste 160 de ani, a legat nu doar două maluri ale Cibinului, ci și generații întregi de oameni. Astăzi, podul acoperit din Gura Râului rămâne una dintre acele construcții rare care arată cât de ingenioasă putea fi arhitectura tradițională din lemn: ridicat în 1859, fără sprijin în mijlocul râului și salvat în ultimul moment prin munca a peste 100 de oameni.” SURSA
N.R.: „Anul acesta Ambulanţa pentru Monumente a terminat lucrările de restaurare la podul acoperit din Gura Râului. Podul acoperit este ultimul de acest tip rămas în judeţul Sibiu și unul dintre cele şapte existente în România.
Podurile de lemn acoperite reprezintă monumente tehnice extrem de rare în România, construite după modelul tirolez în perioada grănicerească sau pentru deservirea morilor de apă, majoritatea fiind concentrate în zona istorică a Năsăudului şi a Transilvaniei. În afara podului din Gura Râului (Sibiu) iată care sunt celelalte poduri de lemn acoperite remarcabile din România:
Podul lubirii (sau Podul Grăniceresc) din Coşbuc, județul Bistrița-Năsăud – Construit în anul 1778 peste râul Sălăuţa, este considerat cel mai vechi şi cel mai spectaculos pod din lemn acoperit din România, clasificat ca monument istoric de importanţă națională (grupa A).
Podul Curţii din Ilva Mare, judeţul Bistriţa-Năsăud – Datat din anul 1829, asigură trecerea peste râul Ilva în fața primăriei şi a fost ridicat inițial pentru nevoile armatei austriece din perioada regimentului grăniceresc.
Podul de la Moară (sau al doilea pod) din Ilva Mare, judeţul Bistriţa-Năsăud – Tot pe râul Ilva, localitatea mai păstrează o a doua structură similară din lemn, acoperită.
Podul acoperit din localitatea Coşbuc (al doilea pod) – În aceeaşi zonă funcționează sau sunt documentate fragmente din mici structuri pietonale acoperite folosite de localnici.
Podul acoperit din Nepos, județul Bistriţa-Năsăud – O altă punte acoperită de lemn specifică civilizației grănicereşti din ținutul Năsăudului.
Podul acoperit din localitatea Leşu, județul Bistriţa-Năsăud – În ciuda degradărilor suferite în timp, zona conține mărturii şi structuri reconstruite parţial după tehnicile vechi.
Notă: Deși au o structură diferită fiind destinate exclusiv traficului pietonal urban, în aceeași categorie simbolică a structurilor istorice din lemn acoperite intră şi faimoasa Scară Acoperită din Sighişoara, un alt monument istoric și tehnic unic în România. Cunoscută şi sub numele de Scara Şcolarilor (în germană Schülertreppe) a fost construită inițial în anul 1642 pentru a-i proteja pe elevii care urcau spre liceul „Josef Haltrich” și Biserica din Deal pe timp de iarnă. În urma modificărilor din 1849, scara a rămas cu 175 de trepte din lemn.”
„FĂRĂ TITLU”, LONDRA: Sculptura Andrei Ursuţa va ocupa Al Patrulea Soclu din Piaţa Trafalgar în 2028!
INSIDER: „Fără titlu” este următoarea sculptură selectată pentru a fi expusă în anul 2028 în Piața Trafalgar din Londra pe Cel de-al Patrule Soclu aparține artistei de origine română Andra Ursuţa (născută în Salonta, România). Lucrarea va fi o statuie ecvestră de dimensiuni naturale, turnată dintr-o răşină translucidă de culoare verde strident (,,slime green”), reprezentând un cal şi un călăreț anonimi, acoperiți de un giulgiu, trimiţând cu gândul la un viitor incert şi la disoluția spaţiului public.
O statuie ecvestră învăluită, translucidă, verde pal. Trăsăturile distinctive ale celor doi fiind ascunse sub faldurile care îi acoperă. Plutind la limita vizibilității, lucrarea este un monument public încă nedezvăluit sau deja anulat. O fantomă a istoriei și o parodie a sinelui. Culoarea verzuie a sculpturii aminteşte de o mâzgă stranie – ectoplasmă – o excreție imaginară de materie amorfă care ameninţă realitatea ordonată şi consensuală. Verde mâzgă: o prescurtare pentru nenatural, nesănătos, pentru ceea ce are potenţialul de a contamina: Mountain Dew servit într-un pahar fosforescent de uraniu. O culoare nenaturală care emite propria luminozitate, această nuanţă de verde există în opoziţie cu lumina naturală. Scoasă din domeniul lugubru al fanteziei şi adusă în spațiul public, conotațiile sale sinistre se vor înmuia în reacții la vreme. În condiții senine, sculptura va părea mai transparentă, în timp ce un cer acoperit de nori îi va spori strălucirea de altă lume. Transparenţa literală a statuii ecvestre înseamnă că soclul va fi atât ocupat, cât şi gol. O omisiune palpabilă care întruchipează istorii multiple – ale proceselor care duc la distilarea ideilor în imagini, ale sculpturii publice şi ale reprezentării comemorative – sculptura indică, de asemenea, spre un viitor incert. Artefact al unui timp hiperfragmentat, paranoic, în care spațiul public, consensul şi comunitatea continuă să se dizolve, lucrarea își propune să conțină narațiuni ireconciliabile fără a încerca să le rescrie. Este un obiect care întruchipează acceptarea radicală a prezentului nostru profund imperfect. Identitatea subiectului său montat este neimportantă sau, în raport cu celelalte statui din piață, nu mai este importantă.
Al Patrulea Soclu (The Fourth Plinth) din Piaţa Trafalgar din Londra a fost construit inițial în 1841 pentru o statuie ecvestră a regelui William al IV-lea, dar a rămas gol timp de peste 150 de ani din lipsă de fonduri. Din 1999, acesta a devenit un spațiu expozițional celebru în întreaga lume, dedicat operelor temporare de artă contemporană. celor trei statui permanente din Piaţa Trafalgar, de la stânga la dreapta; Regele George al IV-lea, generalul-maior Sir Henry Havelock şi Charles James Napier.
N.R.: „Lista cronologică a tuturor operelor şi statuilor expuse pe cel de-al patrulea soclu din Piaţa Trafalgar, de la lansarea programului și până în prezent:
1999: Ecce Homo (Mark Wallinger) sculptură realistă, în mărime naturală, a lui lisus Hristos, purtând o coroană de sârmă ghimpată, plasată chiar pe marginea soclului uriaş. Spre deosebire de reprezentările clasice, Wallinger l-a înfățişat pe lisus ca pe un om obişnuit, modern, cu părul scurt şi fără barbă. Coroana de spini a fost reinterpretată sub forma unei coroane realizate din sârmă ghimpată reală, placată cu foiță de aur. Realizată la scară umană (mărime naturală) din răşină albă, statuia părea extrem de fragilă şi vulnerabilă. Poziționarea ei exact pe marginea soclului de granit uriaş accentua această izolare în fața monumentelor grandioase din piață. Expresia latină „Ecce Homo” se traduce prin „lată omul!”, cuvintele atribuite lui Ponțiu Pilat atunci când I-a prezentat pe lisus mulţimii înainte de răstignire.
2000: Regardless of History (Bill Woodrow) – Sculptura înfățişează un cap uman uriaş (ce pare derivat dintr-o statuie antică prăbușită) care stă culcat pe o parte. Peste el este așezată o carte mare închisă, iar deasupra cărții creşte un copac ale cărui rădăcini puternice și noduroase se strâng în jurul cărţii şi al capului. Monumentul original are o prezenţă masivă, având o înălţime de aproximativ 7 metri și o greutate în jur de 11 tone. Compoziția sugerează supremația naturii în fața realizărilor umane. Artistul s-a inspirat din imaginile ruinelor unor temple antice din junglele Americii de Sud sau ale Thailandei, unde natura a recucerit complet spațiile construite de om.
Prin poziționarea elementelor – cartea acoperind urechile capului, iar rădăcinile copacului acoperindu-i ochii – Woodrow sugerează critic că omenirea deţine cunoașterea (istoria scrisă în cărţi), dar refuză să vadă şi să învețe din greşelile trecutului. Mergem mai departe prin timp „indiferent de lecțiile istoriei”. Monumentul aminteşte privitorilor despre caracterul trecător al imperiilor şi culturilor umane în raport cu forţa regeneratoare a naturii. O versiune la scară redusă (1/4 din dimensiunea originală) a acestei sculpturi a fost ulterior instalată și în curtea Bibliotecii Kalmanovitz de la Universitatea California din San Francisco (UCSF), servind drept metaforă perfectă pentru importanța cunoașterii.
2001: Monument (Rachel Whiteread) – O replică inversată a soclului pe care e amplasată, realizată dintr-o rășină transparentă, special concepută pentru a reflecta şi refracta lumina soarelui în funcție de starea vremii. Monumentul cântărea aproximativ 11 tone și avea o înălțime de aproape 5 metri.
Record tehnic: La momentul inaugurării sale, a fost considerat cel mai mare obiect din răşină turnat vreodată în mod unitar. Artista a dorit să aducă în atenție „spațiul negativ” și să transforme absenţa unei statui tradiționale într-o formă de artă contemporană destinată reflecției şi liniştii în mijlocul agitației urbane.
2005: Alison Lapper Pregnant (Marc Quinn) – O sculptură masivă din marmură albă de Carrara ce o înfățişa pe artista Alison Lapper, născută fără brațe, în timpul sarcinii. Are o greutate de aproximativ 13 tone și o înălţime: Are o înălțime de 3,55 metri. Lucrarea o înfățişează pe artista Alison Lapper, născută cu o afecţiune numită phocomelia (fără brațe şi cu picioarele scurtate), în perioada în care era însărcinată în luna a opta cu fiul ei, Parys. Sculptura a stârnit dezbateri ample la nivel mondial, fiind considerată un tribut modern adus feminităţii, maternității şi persoanelor cu dizabilități, provocând standardele clasice de frumuseţe. O replică uriaşă şi gonflabilă a acestei sculpturi a fost folosită ulterior în cadrul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Paralimpice de Vară din 2012 de la Londra.
2007: Model for a Hotel 2007 (Thomas Schütte) – O machetă arhitecturală colorată din sticlă arhitecturală a unui hotel zgârie-nori. De fapt sculptura a fost realizată din Perspex (sticlă acrilică/plexiglas) special proiectat, în straturi colorate. Instalaţia măsura 4,55 metri înălțime şi cântărea peste 8 tone (aproximativ 8,25 tone), având o suprafață totală de 110 m². Reprezintă macheta la scară a unei clădiri fictive cu 21 de etaje. Baza machetei respecta perfect dimensiunea soclului de piatră, însă corpul hotelului se extindea în exterior prin unghiuri neobişnuite şi asimetrice. Din acest motiv, perspectiva privitorului se schimba complet în funcție de unghiul din care era privită. Culorile primare: Schütte a folosit panouri translucide în culorile primare standard: roşu, galben şi albastru. Lumina naturală care trecea prin ele schimba dinamica operei de la o oră la alta. O metaforă conceptuală și ironică la adresa societății moderne, arhitecturii corporatiste şi lumii artei, asupra zgârie-norilor care domină marile metropole. Aceasta sugerează transformarea spațiilor urbane în locuri impersonale, dedicate exclusiv turismului de masă şi intereselor corporative.
2009: One & Other (Antony Gormley) – Un performance artistic în care, timp de 100 de zile, 2.400 de oameni obişnuiți au ocupat soclul pe rând, timp de o oră fiecare, pentru a face ce doreau.
2010: Nelson’s Ship in a Bottle (Yinka Shonibare) – Lucrarea este o replică la scară de 1:30 a navei amiral HMS Victory, legendara navă condusă de amiralul Horatio Nelson în Bătălia de la Trafalgar din 1805, plasată într-o sticlă uriaşă cu pânze realizate din textile africane tradiționale. Întregul ansamblu măsoară aproximativ 5 metri lungime şi 2,8 metri în diametru/ înălţime. Este considerată una dintre cele mai mari nave în sticlă construite vreodată. Macheta navei respectă fidel structura originală, având 80 de tunuri și 37 de pânze. Corpul este realizat din materiale tradiționale precum lemn de stejar, alte esenţe tari, alamă şi sfoară. Pânzele africane: Elementul distinctiv adăugat de artist sunt pânzele colorate. Acestea sunt realizate din bumbac imprimat cu ceară olandeză (Dutch wax), un tip de material textil vibrant asociat în mod tradițional cu îmbrăcămintea și identitatea culturală din Africa de Vest. Instalația celebrează diversitatea etnică a Londrei moderne şi aduce o perspectivă post-colonială asupra monumentelor istorice din jur. După ce a fost expusă în Piața Trafalgar până în ianuarie 2012, sculptura a fost achiziționată în urma unei campanii publice masive de strângere de fonduri. Din aprilie 2012, monumentul este expus permanent în aer liber, chiar la intrarea în Muzeul Maritim Naţional din Greenwich, Londra.
2012: ,Powerless Structures, Fig. 101″, realizată de duoul de artişti scandinavi Elmgreen & Dragset – O sculptură din bronz aurit reprezentând un băiețel pe un cal balansoar, o parodie la adresa statuilor militare tradiționale. Monumentul are o înălțime de 4,1 metri și cântărește în jur de 3 tone. Este realizat integral din bronz aurit, strălucind puternic în lumina soarelui. Statuia înfățișează un băiețel desculț care călărește un cal balansoar de jucărie. Ea copiază subtil posturile autoritare, triumfătoare, ale împăraților romani sau ale generalilor de armată de pe statuile ecvestre clasice (cum este cea a regelui George al IV-lea din aceeaşi piață). Spre deosebire de monumentele din jur care preamăresc puterea militară, victoriile sau liderii politici, opera celor doi artişti celebrează „eroismul de a crește” şi momentele simple din viața de zi cu zi. Artiştii au explicat că, spre deosebire de războinicii istorici, acest copil nu are încă o istorie pe care să o comemoreze, ci doar un viitor plin de speranță şi schimbare. După Trafalgar Square, sculptura a fost achiziționată și se află în prezent în colecţia permanentă a Muzeului de Artă Modernă ARKEN din Danemarca.
2013: Hahn/Cock de artista germană Katharina Fritsch- Un cocoş uriaş, de un albastru ultramarin intens, înalt de aproape 5 metri. Satiră la adresa culturii masculine: Artista a conceput această sculptură ca pe un comentariu feminist puternic. Piața Trafalgar este plină de statui tradiționale, sobre, care înfățişează figuri istorice masculine importante şi generali pe cai. Cocoşul albastru intens vine ca un contrast jucăuş și ironic la adresa posturii „,macho” a bărbaților puternici din centrul Londrei, care adesea „se împăunează ca nişte cocoşi”. În mod tradițional, cocoşul reprezintă, de asemenea, ideea de trezire, regenerare şi putere. Titlul hibrid german/englez (Hahn înseamnă cocoş în germană, iar Cock are aceeaşi semnificație în engleză, dar și un binecunoscut dublu sens vulgar) adaugă o notă de umor și ironie asumată întregului ansamblu. După ce a fost expus în Marea Britanie, monumentul a fost achiziționat de muzeul privat Glenstone şi ulterior donat permanent către National Gallery of Art din Washington, D.C., unde se află expus pe terasa clădirii de est.
2015: Gift Horse (Hans Haacke) – Un schelet din bronz al unui cal, fără călăreţ, având ataşat de picior un ecran digital care afişa cotațiile în timp real de la Bursa din Londra.
Soclul pe care a fost amplasată sculptura fusese proiectat inițial în 1841 pentru o statuie ecvestră a regelui William al IV-lea, dar proiectul a fost abandonat din lipsă de fonduri. Calul fără călăreț al lui Haacke este o aluzie directă şi ironică la această statuie care nu a mai fost realizată. Structura scheletului se bazează pe o gravură celebră din tratatul „The Anatomy of the Horse” (1766), realizat de pictorul şi anatomistul englez George Stubbs. Operele lui Stubbs sunt expuse chiar în imediata apropiere, la National Gallery. De piciorul din faţă al calului este legată o panglică electronică flexibilă de tip LED, care seamănă cu fundiţa unui cadou. Aceasta afişa în timp real cotaţiile acțiunilor de la London Stock Exchange. Prin unirea scheletului istoric cu tehnologia financiară modernă, artistul a vrut să evidențieze legătura legătura strânsă dintre putere, bani și istorie în Londra contemporană. A fost văzută ca o satiră fină la adresa lăcomiei capitaliste şi a măsurilor de austeritate de la acea vreme. Titlul vine de la proverbul englezesc „Don’t look a gift horse in the mouth” (Nu căuta calul de căpătat la dinți). Sugerează publicului să analizeze critic „darurile” pe care capitalismul modern și structurile de putere le oferă societății.
Materiale: Bronz de înaltă calitate cu patină neagră, ceară de protecție, armături din oţel inoxidabil şi un ecran LED flexibil de 5 mm. Monumentul are o înălţime impunătoare de peste 4,6 metri (aproximativ 15 picioare). Ulterior, monumentul a fost expus și în alte muzee importante, inciusiv la The Art institute of Chicago.
2016: Really Good (David Shrigley) mână din bronz cu un deget mare ridicat într-un gest de „OK”, însă degetul era disproporționat de lung şi comic. Greutate de 4.5 tone și o Înălţime de 7 metri de la bază până în vârful degetului mare (10 metri, împreună cu suportul). La momentul inaugurării, a fost cea mai înaltă sculptură amplasată pe acel soclu. În anul 2024, Monumentul original de mari dimensiuni a fost achiziționat și mutat în curtea exterioară a National Gallery of Victoria (NGV) din Melbourne, Australia.
2018: The Invisible Enemy Should Not Exist (Lamassu of Nineveh)de artistul irakiano-american Michael Rakowitz – O recreare a Lamassu (taurul înaripat din vechea Mesopotamie) distrus de ISIS în Irak în 2015, la Poarta Nergal din Ninive. Este realizată manual din cutii goale de conserve de sirop de curmale şi ziare arabice, simbolizând atât pierderea patrimoniului cultural, cât şi distrugerea economiei locale şi a industriilor din Irak.
Monumentul măsoară aproximativ 4,3 metri în lungime și 4 metri în înălţime. Dimensiunile au fost calculate special la scară reală (1:1) pentru a respecta mărimea exactă a sculpturii antice Lamassu distruse şi pentru a se potrivi perfect pe Fourth Plinth. Nucleul interior este format dintr-o armătură din oțel bine structurată, învelită într-o plasă metalică de suport. Suprafața sculpturii este placată manual cu peste 10.500 de cutii goale de conserve din aluminiu. Acestea au conținut sirop de curmale irakian, fiind importate special din Irak și Liban. Utilizarea lor este profund simbolică, făcând trimitere la prăbuşirea industriei curmalelor din Irak (odinioară al doilea cel mai mare export al ţării după petrol) în urma războaielor succesive. Lucrarea include detalii din ziare şi tipărituri în limba arabă, precum şi ipsos/papier- mâché pentru modelarea formelor.
Inscripţia Cuneiformă: Pe partea posterioară a monumentului, artistul a reprodus fidel o inscripție în scriere cuneiformă. Originalul antic era cimentat într-un zid al Porții Nergal din Ninive și nu fusese niciodată fotografiat complet înainte de distrugere. Rakowitz a colaborat cu un cercetător de la Universitatea din Mosul pentru a asigura acuratețea textului, care conţine cuvintele regelui asirian Senaherib: „Senaherib, regele lumii, regele Asiriei, a reconstruit zidul interior şi exterior al Ninlvei și l-a înălţat ia fel de sus ca munții.”
Instalare: Monumentul a fost transportat în Trafalgar Square folosind un cadru special de ridicare din oțel şi montat cu ajutorul unei macarale de 60 de tone. Ulterior, monumentul a fost inclus în alte expoziții internaționale majore (precum Muzeul Acropole din Atena sau în Stavanger, Norvegia).
2020: THE END (Heather Phillipson) sculptură uriașă ce semăna cu o porţie uriașă de frișcă topită, cu o cireșă deasupra, o muscă şși o dronă care filma trecătorii. Cu o înălțime de 9,4 metri, fiind cea mai înaltă sculptură amplasată pe acest soclu de la lansarea programului cultural, având o greutate de 9 tone. Structura principală este realizată dintr-un cadru de oţel şi polistiren, finisată la suprafață cu un strat dur de polyuretan pulverizat. Drona plasată pe cireașă nu a fost doar un element decorativ, ci una complet funcțională. Aceasta era echipată cu o cameră video activă care transmitea imagini live din piață, în timp real, către o platformă web dedicată, oferind publicului perspectiva „ochilor” sculpturii. A fost primul proiect de pe Fourth Plinth proiectat ca fiind complet accesibil. Placa sa descriptivă a inclus un panou în limbaj Braille, o imagine tactilă a operei pentru persoanele cu deficienţe de vedere şi o descriere audio oficială.
2022: Antelope realizată de artistul şi profesorul malawian Samson Kambalu. Lucrarea recreează tridimensional o fotografie istorică realizată în 1914 în Nyasaland (actualul Malawi), la inaugurarea noii biserici cu predicatorul baptist panafrican John Chilembwe şi misionarul european John Chorley, evidențiind lupta anticolonială. În fotografie şi în sculptură, predicatorul John Chilembwe poartă o pălărie cu boruri largi. În acea perioadă, regulile coloniale britanice le interziceau cu strictețe africanilor să poarte pălărie în faţa persoanelor albe. Gestul său a fost un act major de sfidare şi subversiune. La doar un an după fotografie, în 1915, Chilembwe a condus o revoltă majoră împotriva dominației coloniale, în urma căreia a fost ucis. Elementul artistic cel mai frapant este diferența de mărime dintre cele două personaje. În timp ce misionarul european John Chorley este reprezentat la dimensiuni naturale, figura lui John Chilembwe este uriașă (are 5,5 metri înălţime), dominându-şi partenerul. Prin această exagerare intenționată a proporțiilor, artistul a dorit să scoată din umbră şi să „eleveze” simbolic poveștile nespuse ale popoarelor oprimate din fostul Imperiu Britanic. Titlul Antelope (Antilopa) vine de la traducerea numelui de familie „Chilembwe” în limba locală chichewa. De asemenea, face trimitere la cultura măștilor ritualice ale poporului Chewa, unde antilopa este considerată un simbol sacru al generozității.
2024: Mil Veces un Instante (A Thousand Times in an Instant) realizată de artista mexicană Teresa Margolles – O lucrare compusă din mulaje din ipsos ale chipurilor a 726 de persoane transgender și non-binare. Lucrarea are forma unui cuboid / prismă dreptunghiulară monumentală, cu o înălţime de aproximativ 2,5 metri, structura cântărește aproximativ 3,5 tone. Este compusă din 726 de mulaje din ipsos (ghips) montate pe o armătură internă din oțel. Jumătate dintre mulaje (363) au fost realizate în Mexic (Ciudad Juárez şi Mexico City), iar cealaltă jumătate (363) în Londra, Regatul Unit. Mulajele au fost realizate prin aplicarea directă a ghipsului pe fețele participanților. În mod intenţionat, materialul a reținut urme fizice și biologice ale acestora, precum fire de păr. celule epiteliale, gene false sau urme de machiaj şi ruj. Dispunerea măștilor pe rânduri compacte, de-a lungul perimetrului cubului, este direct inspirată de un tzompantli – un raft public de expunere a craniilor folosit de civilizațiile mezoamericane precolumbiene. Ipsosul a fost ales tocmai pentru că este un material fragil, lipsit de strat protector. Expusă în aer liber la intemperiile şi clima din Londra, sculptura este proiectată să se erodeze şi să se degradeze natural pe parcursul celor doi ani de expunere (2024-2026), simbolizând vulnerabilitatea, dar şi rezistența comunităţii vizate.
PREZENT (2026-2028): Lady in Blue de Tschabalala Self – Instalația actuală este o statuie vibrantă din bronz vopsit într-un albastru intens (pigment de lapis lazuli). Ea înfățişează o femeie de culoare din mediul urban mergând cu hotărâre şi reprezintă un omagiu adus femeii moderne şi spiritului Londrei.
TRAFALGAR SQUARE, LONDRA: ,Statuia ,Lady in Blue” – omagiu adus femeii metropolitane de culoare care „pășește cu hotărâre spre viitor”!
INSIDER: „O nouă sculptură, intitulată „Lady in Blue” (Doamna în albastru), a fost dezvăluită pe emblematicul „Al Patrulea Soclu” din Trafalgar Square, Londra.
Lucrarea înaltă de cinci metri, cântărește 3.2 tone și înfățișează o femeie îmbrăcată în nuanțe de albastru intens și este un omagiu adus femeii moderne care trăiește în mediul urban.
Artista a declarat că lucrarea surprinde o persoană care „pășește cu hotărâre spre viitor cu ambiție, cu un scop precis și cu optimism”, descriind-o nu ca pe un „idol de venerat”, ci mai degrabă ca pe o persoană obișnuită, asemenea celor care populează piața în fiecare zi.” SURSA
N.R.: „Lady in Blue” a fost realizată de artista şi sculptorița americană Tschabalala Self (născută în Harlem) şi este amplasată în celebra Piață Trafalgar din Londra, pe cel de-al patrulea soclu (Fourth Plinth). Opera de artă a fost dezvelită pe 10 septembrie 2026 şi va rămâne expusă acolo timp de doi ani. Statuia are o înălţime impunătoare de aproximativ 5 metri (în jur de 17 picioare). Este fabricată integral din bronz. Rochia mulată şi pantofii au o nuanţă vibrantă de albastru obținută prin patinare cu un pigment rafinat din Lapis Lazuli. Acest pigment rar şi rafinat a fost folosit încă din antichitate în Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Europa. Are o semnificație istorică globală şi a fost folosit de artişti precum Titian şi Vermeer.
Accesoriile şi bijuterii sunt realizate din mărgele de sticlă. Lucrarea aduce un omagiu unei femei metropolitane de culoare, o „femeie obişnuită” (everywoman) a Londrei contemporane. Spre deosebire de statuile istorice clasice din piață, ea nu comemorează o figură istorică, ci simbolizează diversitatea, optimismul şi ambiția de a păşi cu încredere spre viitor.
Self este cel mai cunoscută pentru reprezentările sale de figuri feminine folosind vopsea, material textil şi fragmente aruncate din lucrările sale anterioare.
Născută în New York, Statele Unite ale Americii, în 1990, Iccuieşte şi lucrează în New York.”
N.R.: „Londra, Piața Trafalgar – Numele pieţei celebrează victoria Marinei Regale Britanice în Bătălia de la Trafalgar din 1805, în timpul războaielor napoleoniene. Este situată în centrul Londrei (Regatul Unit) şi este considerată un punct de referinţă şi o atracție turistică majoră. În mijlocul pieței se află celebra Coloană a lui Nelson, păzită la bază de patru statui masive în formă de lei. Pe lângă interesul turistic, spațiul este folosit frecvent pentru adunări publice, demonstrații politice şi evenimente comunitare (cum ar fi sărbătorirea Revelionului).
În colțurile pieţei sunt patru plinte; cele de pe latura de nord, care au fost create pentru a susține statui ecvestre, sunt mai mari decât cele situate pe latura de sud. Trei dintre ele au statui: în colţul de nord-est se află statuia regelui George al IV-lea realizată de Francis Chantrey (inițial, statuia trebuia amplasată pe Marble Arch); în colțul de sud-est a fost amplasată statuia lui Henry Havelock, operă creată de William Behnes în 1861, iar în sud-vest poate fi văzută statuia lui Charles James Napier creată de George Cannon Adams în 1855. În anul 2000, primarul de atunci al Londrei, Ken Livingstone, a stârnit numeroase controverse afirmând că statuile celor doi generali (Henry Havelock şi Charles James Napier) ar trebui înlocuite cu statuile unor oameni pe care „oamenii obişnuiți din Londra i-ar recunoaşte”.
A patra plintă situată în colțul de nord-vest a fost destinată inițial statuii regelui William al IV-lea, dar fondurile pentru ridicarea acesteia nu au putut fi strânse, în parte, şi din cauza nepopularității regelui. Începând cu anul 1998, plinta a fost folosită pentru expunerea autorizată a unor opere de artă. Planul a fost inițiat de Royal Society for Arts şi a fost continuat de ,Comisia pentru cea de-a patra plintă”, numită de primarul Londrei.”
STRĂJERUL TRANSFĂGĂRĂŞANULUI: „Omul mută munții” – monument dedicat celor care au unit Muntenia cu Transilvania prin inima celor mai înalți munţi din România!
INSIDER: „Monument în memoria celor care au construit Transfăgărășanul” SURSA
N.R.: „Monumentul Semicentenar Străjerul Transfăgărăşanului (cunoscut şi sub numele de „Omul mută munții”), reprezintă un simbol al efortului, al curajului și al legăturii puternice dintre om şi munte. Deşi monumentul este foarte bine documentat ca atracție turistică, numele exact al sculptorului/artistului care l-a realizat nu este menționat public sau oficial în bazele de date şi documentele de presă actuale, iar AI-ul dă informații eronate, mentionând alt sculptor la repetarea întrebării
Sculptura reprezintă o siluetă umană stilizată realizată din straturi metalice paralele, integrată perfect într-un soclu masiv din beton ce sugerează o stâncă de munte. Acesta a fost ridicat în cinstea lucrătorilor şi militarilor care au contribuit la construcția celebrei şosele, marcând împlinirea a 50 de ani de la inaugurarea Transfăgărăşanului (inaugurat iniţial pe 20 septembrie 1974).
Monumentul este realizat dintr-o combinație de beton armat (pentru soclu și structura geometrică masivă din spate) şi oțel inoxidabil / bronz (pentru corpul stilizat al străjerului ataşat de blocul de piatră). Structura totală are o înălțime de 12 metri și este amplasat în zona alpină, la cota 1.800. Greutatea totală estimată a întregului ansamblu (incluzând soclul masiv de beton şi ancorarea acestuia) depășește 40 de tone.
Monumentul se află pe sectorul nordic (judeţul Sibiu), amplasat într-o curbă spectaculoasă în porțiunea superioară a traseului alpin, pe sensul de urcare spre Bâlea Lac. Este situat chiar pe marginea drumului DN7C, oferind şoferilor şi turiştilor un excelent punct de oprire şi belvedere asupra crestelor muntoase.
Ideea originală a acestui ansamblu i-a aparținut regretatului montaniard şi salvator montan Constantin Băjenaru și după dispariția acestuia, proiectul a fost preluat şi finalizat cu succes sub coordonarea cunoscutului om de afaceri argeşean Gheorghe Badea, proprietarul Grupului Industrial Componente (GIC) din Piteşti, un promotor înfocat al turismului din zona montană a județului Arges.”
N.R. 2: „Transfăgărășanul face legătura între comuna Bascov (județul Argeş, lângă Piteşti) și intersecția cu DN1 (județul Sibiu, lângă Cârţișoara). Atinge 2.042 metri în zona tunelului Bâlea Lac, cel mai lung tunel rutier din România (aproximativ 887 m). Circulaţia este deschisă, de regulă, doar în sezonul cald (la sfârşitul primăverii/începutul verii până în octombrie-noiembrie), din cauza zpezii abundente. A fost construit între anii 1970 şi 1974, din inițiativa lui Nicolae Ceauşescu, în contextul strategic militar de după invazia Cehoslovaciei din 1968. La realizarea sa au muncit mii de militari şi muncitori, folosindu-se tone de dinamică şi înregistrându-se numeroase vieți pierdute în rândul muncitorilor.”
ARHIVĂ: PASUL CIUMÂRNA, SUCEAVA: Palma, primul monument al drumarilor din România ∆∆∆∆∆ OBELISC, PETRILA: Cea mai veche exploatare minieră din Valea Jiului care a funcţionat neîntrerupt 156 de ani. „Lacrima minerului întotdeauna a căzut și va cădea spre cer!”
SIMFONIA STIHIEI, ANGLIA: Copacul Cântător, sculptură muzicală acționată de vânt
INSIDER: „Știai că pe o plajă izolată din Anglia există o sculptură uriașă de piatră numită „The Singing Ringing Tree” (Copacul Cântător), care folosește doar vântul pentru a produce o muzică stranie, ca dintr-o altă lume? Construită din țevi de oțel galvanizat de dimensiuni diferite, structura este proiectată astfel încât fiecare gură de aerisire să scoată un sunet diferit pe note muzicale atunci când bate vântul, creând o melodie hipnotică și înfricoșătoare în mijlocul pustietății!
Te-ar înfricoșa să auzi această muzică ciudată pe o plajă pustie? ” SURSA
N.R.: Singing Ringing Tree (Copacul care cântă și sună), o sculptură muzicală acționată de vânt. Este construită din straturi de țevi din oțel galvanizat, aranjate în formă de spirală care imită un copac bătut de vânt. Este amplasată pe dealurile Pennine, cu vedere spre oraşul Burnley din Lancashire, Anglia.
Structura are o înălţime de 3 metri și a fost creată de arhitecții Mike Tonkin şi Anna Liu (studioul Tonkin Liu) şi finalizată în decembrie 2006 cu un buget total pentru proiectarea şi construcţia de 150.000 de lire sterline.
Cum funcţionează: Țevile sunt tăiate la lungimi diferite şi acordate în funcție de ton. Când vântul bate prin ele, sculptura emite un sunet eteric, bizar, asemănător unui acord muzical profund sau unui freamăt fantomatic. Proiectul face parte dintr-o serie de patru sculpturi din cadrul proiectului artistic „Panopticons” din East Lancashire.
În Texas există o replică autorizată a faimoasei sculpturi Singing Ringing Tree din Burnley, Anglia. A fost construită în 2016 de compania JK Welding, având o greutate uriașă de peste 24 de tone şi o înălţime de aproximativ 6,7 metri. Inițial, a fost amplasată în localitatea Manor, de lângă Austin. În iulie 2022, a fost donată şi mutată permanent în oraşul Abilene, Texas, fiind amplasată simbolic în „Capitala Cărţilor de Poveşti a Americii” (Storybook Capital of America).
Totuşi, spre deosebire de originalul din Anglia unde vântul bate constant, vizitatorii din Texas au raportat că sculptura din Abilene tace destul de des și are nevoie de rafale foarte puternice şi din direcția potrivită pentru a începe să ,cânte” cu adevărat.
Replica din Arabia Saudită are o structură şi dimensiuni similare cu cea originală, păstrând forma curbată de „copac din țevi metalice”. Spre deosebire de cele din Anglia şi Texas, locația exactă a celei din Arabia Saudită nu este publică. Ea a fost realizată tot cu implicarea biroului de arhitectură Tonkin Liu, însă a fost amplasată într-o zonă privată sau nedeclarată din deşertul saudit, fiind considerată o „operă ascunsă” a cărei amplasare exactă rămâne un mister pentru publicul larg.
Numele operei este inspirat dintr-un film pentru copii şi un basm clasic german (Das singende, klingende Bäumchen – 1957) despre un copac magic ale cărui frunze cântă doar pentru cei care au iubire pură în inimă.”
ARHIVĂ: CROAȚIA: Orgă de 80 metri la care cântă Marea Adriatică și vântul!
CULTURĂ CU CISTERNA: Pe Calea Văcărești dinspre Sun Plaza Mall până sub pasajul Mihai Bravu se bulucesc perlele picturii universale de prin marile muzee ale lumii!
INSIDER: „Zona de sub Pasajul Mihai Bravu, la intersecţia Splaiului Unirii și Calea Văcărești (Sectorul 4, Bucureşti) – Panourile decorative din partea dreaptă fac parte dintr-un proiect de amenajare urbană şi estetică a şantierelor şi împrejmuirilor din sector, transformat într-o expoziție cultural-educativă în aer liber.
Inițiativa îşi propune să aducă arta clasică mai aproape de cetățeni. Astfel, pietonii şi şoferii care trec prin intersecțiile aglomerate din Sectorul 4 interacționează direct cu picturi celebre în timpul deplasărilor zilnice. Au fost înlocuite vechile panouri cu proverbe, zicători și vorbe de duh cu tablouri celebre începând din perioada Renașterii până în prezent. Un uriaș gard-pinacotecă!
Din loc în loc apar panouri explicative despre diferitele curente din pictura universală, în mod cronologic, începând din perioada contemporană – imediat după trecerea de pietoni, în spate la Sun Plaza Mall.
Pe gardul care acoperă zona spre Văcărești se bulucesc toate frumusețile lumii in materie de pictură, fala marilor muzee din Europa, și nu numai. Zici că s-a vărsat cisterna cu perle, preț de un kilometru. Partea bună este faptul că non-stop poți veni aici să studiezi un tablou sau un curent anume, și gratuit să te umpli de frumos. Partea rea – trotuarul devine mult prea îngust in zona pasajului, iar mașinile care vâjâie la câțiva centimetri de tine te scot din starea de reverie în muzică de claxon de ajungi să-i îmbrățișezi la propriu tablourile lui Hieronymus Bosch „Grădina deliciilor pământeşti”, „Cele șapte păcate de noapte” ori „Judecata de apoi”…
Chiar dacă nu sunt în asentimentul posesorilor auto sau a bucureștenilor veșnic grăbiți ar trebui ca din când în când această zona de pe Calea Văcărești să devină pietonală sau măcar pe acest kilometru să se instaleze un limitator de viteză de 1 km /h. 🙂
Arta Abstractă, „artădedragulartei”!? << Secolul XX ARTA ABSTRACTĂ – În prima parte a secolului XX a apărut si arta abstractă. Acest curent continuă să existe sub diferite forme şi în zilele noastre.
Dacăîn cubism sau fauvismformeleerau puternicstilizate, dar mai aveau o oarecare asemănarecusubiectul, arta abstractă devine artădedragulartei. #BulevART Muncesc/ Trăiesc/ Iubesc în sectorul 4 >>
ARHIVĂ: SECTOR 4: Reabilitarea gardului de pe Calea Văcăreşti a costat 500.000 de euro. Jos cu aforismele şi vorbele de duh! Slavă consumerismului! ∆∆∆∆∆ SECTOR 4: “Avem o țară ca-n povești, Vestită-n toată omenirea, Cu capitala-n București, Și capitalul… nicăierea”
PASAJUL MACCA-VILLACROSSE: Fotografie vintage din Micul Paris – miros de cafea și narghilea, arhitectură spectaculoasă sub cea mai caldă lumină din București, filtrată prin acoperișul de sticlă gălbuie & vitraliul cupolei!
INSIDER 1: „De ce Pasajul Macca-Villacrosse are forma unei furci? Răspunsul este mai interesant decât pare… În inima Bucureștiului, între Calea Victoriei și strada Eugeniu Carada, se află unul dintre cele mai spectaculoase și elegante pasaje ale orașului. Astăzi îl admirăm pentru arhitectura sa, pentru acoperișul de sticlă și atmosfera aparte, însă forma lui neobișnuită ascunde o poveste de acum mai bine de 130 de ani. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul se transforma rapid. Orașul încerca să se apropie de marile capitale europene, iar în centrul său începeau să apară galerii comerciale, magazine elegante și pasaje acoperite.
Pe terenul unde urma să fie construit pasajul exista însă deja o proprietate importantă: Hotelul Pesht. Iar proprietarul hotelului nu a vrut să-și vândă proprietatea.
În loc să renunțe la proiect, s-a găsit o soluție ingenioasă: pasajul urma să fie construit în jurul hotelului. Astfel au apărut cele două ramuri care se despart și se reunesc, dând construcției forma neobișnuită de furcă sau de potcoavă alungită.
Pasajul a fost finalizat în 1891 și a devenit rapid unul dintre locurile elegante și animate ale Capitalei. Acoperit cu o structură de sticlă galbenă, permitea luminii naturale să pătrundă în interior și îi proteja pe trecători de ploaie și zăpadă.
De-a lungul pasajului au apărut magazine, restaurante și diverse spații comerciale, transformându-l într-un important punct de întâlnire al Bucureștiului de atunci.
Cele două ramuri au primit numele Macca și Villacrosse. Numele Villacrosse îl amintea pe Xavier Villacrosse, arhitect și arhitect-șef al Bucureștiului în anii 1840–1848, în timp ce numele Macca provenea de la Mihalache Macca. Dar pasajul nu a avut doar un rol comercial. Pentru o perioadă, aici a funcționat și prima bursă de valori din București, ceea ce îi conferă un loc important în istoria economică a Capitalei. În perioada comunistă, pasajul și-a pierdut numele istoric și a fost cunoscut, între 1950 și 1990, drept „Pasajul Bijuteria”. După 1990, numele Macca-Villacrosse a fost readus în atenția publicului.
Astăzi, când intrăm în pasaj și privim arcadele elegante, magazinele și lumina filtrată prin acoperișul de sticlă, este greu să ne imaginăm că forma sa a fost influențată de existența unei proprietăți care se afla deja acolo. 🏨 Un hotel care nu a vrut să dispară. 🌆 Un pasaj construit în jurul lui. ❤️ Și o formă neobișnuită care a devenit una dintre imaginile emblematice ale Bucureștiului vechi.
Pasajul Macca-Villacrosse nu este doar o galerie acoperită. Este o mică lecție de istorie urbană — o dovadă că, uneori, o clădire care refuză să dispară poate schimba chiar forma unui întreg proiect.
Bucureștiul are povești chiar și în forma clădirilor sale. ” SURSA
INSIDER 2: „Pasajul Macca-Villacrosse – bijuteria ascunsă din inima Bucureștiului – În mijlocul agitației din centrul vechi, există un loc unde timpul pare că încetinește. Sub cupola de sticlă galbenă, lumina se filtrează magic și transformă fiecare pas într-o experiență aproape cinematografică. Pasajul Macca‑Villacrosse nu este doar un pasaj – este o bucată de istorie. Construit la sfârșitul secolului XIX, pasajul leagă elegant străzile din centrul vechi și păstrează atmosfera boemă a Bucureștiului de altădată.
Aici găsești cafenele, miros de cafea și narghilea, arhitectură spectaculoasă și una dintre cele mai fotogenice lumini din oraș. Nu degeaba este unul dintre cele mai fotografiate locuri din capitală.
📸 Dacă ajungi aici seara, cupola luminată creează o atmosferă care pare desprinsă dintr-un film european. Bucureștiul are multe locuri frumoase… dar unele sunt pur și simplu magice. 👉 Tu ai trecut vreodată prin acest pasaj? Sau ai o poză făcută aici?” SURSA
N.R.: „Pasajul Macca-Villacrosse este o stradă pietonală acoperită din centrul Bucureştiului, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea (1891). Este renumit pentru arhitectura sa în stil Art Nouveau şi atmosfera boemă, fiind un simbol al epocii în care oraşul era supranumit „Micul Paris”. Face legătura dintre Calea Victoriei şi Strada Lipscani, prin iesirea pasajului din strada Eugeniu Carada, în partea stângă a Băncii Naționale a României.
Pasajul a fost proiectat de arhitectul Felix Xenopol și finalizat în 1891, iar cele două ramuri ale sale au fost denumite: pasajul Villacrosse, după arhitectul francez de origine catalană Xavier Villacrosse (1790-1855), și pasajul Macca, după numele negustorului Mihalache Macca, cumnatul acestuia, căsătorit cu o fiică a dragomanului Petros Serafim, tălmaci al împăratului Napoleon în campania din Rusia. Xavier Villacrosse fusese căsătorit cu o altă fiică a lui Serafim, Polixenia, care primise ca zestre hanul dinspre strada Eugen Carada, redenumit mai apoi Hanul Vilacrosse.
În pasaj a fost sediul primei burse de valori din București și tot acolo au fost create mai multe spații comerciale.
Înainte de 1989, pasajul a fost cunoscut denumirea de Bijuteria, după numele magazinului cu același nume din Calea Victoriei.
În prezent, pasajul are aceeași conformație, dar magazinele au fost înlocuite cu unități de alimentație publică, (un restaurant cu teme egiptene, o braserie, un bistrou un restaurant chinezesc, o cafenea), care au revitalizat zona.
La intrarea dinspre strada Eugen Carada, pasajul are un portal monumental, cu patru statui, doi bărbați și două femei, care susțin frontonul de deasupra intrării. În interior, clădirile sunt decorate cu ornamente din stuc cu motive vegetale, cu statui de amorași și coloane corintice. Rotonda dinspre str. Carada are o cupolă cu vitraliu, iar în rest, cele două părți ale pasajului sunt acoperite cu sticlă gălbuie, care îi dă un aer plăcut, de intimitate.”
SCULPTURA ANULUI 2026, TIMIȘOARA: ,Refugiu” de Virgil Scripcariu, extensie conceptuală a operei „Triumful Binelui” – recompensată cu Premiul Peter Jecza!
INSIDER: „Câștigătorul Premiului Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI 2026 este “Refugiu”, semnată de Virgil Scripcariu – lucrarea aleasă de public.
Realizată din bronz patinat, cu dimensiunile de 430 × 220 × 100 cm, Refugiu propune un spațiu al protecției și al apropierii — o formă care invită privitorul să se gândească la nevoia de adăpost, de liniște și de întâlnire. În spațiul public, lucrarea devine o expresie a umanității protectoare, un loc posibil pentru reflecție.
Aceasta a fost prima ediție a Premiului Peter Jecza pentru Sculptura Anului în care PUBLICUL A DECIS lucrarea câștigătoare. Peste 1.700 de oameni au votat în această campanie, iar implicarea voastră ne bucură enorm. Virgil Scripcariu a câștigat cu 663 voturi, reprezentând 39% din totalul voturilor exprimate. Mulțumim tuturor celor care au votat, au distribuit, au susținut artiștii și au ales să participe la acest exercițiu de implicare publică. Votul vostru a decis lucrarea care va deveni parte din spațiul public al Timișoarei.
Lucrarea câștigătoare va fi amplasată la finalul lunii octombrie 2026, în Piața Unirii din Timișoara, unde va rămâne timp de șase luni. Ulterior, „Refugiu” va fi mutată pe platoul transformat în parc de sculptură de la Shopping City Timișoara, continuându-și astfel traseul în spațiul public și întâlnirea cu publicul.
Premiul Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI este o inițiativă UniCredit Bank Romania și Fundația Jecza, alături de @nepi_rockcastle și Shopping City Timisoara .
Partener: Primăria Municipiului Timișoara” SURSA
N.R.: „Sculptura „,Refugiu”, creată de sculptorul român contemporan Virgil Scripcariu este câștigătoarea prestigioasei competiții „Premiul Peter Jecza pentru Sculptura Anului 2026″, ajunsă la a treia ediție. Virgil Scripcariu va primi premiul în valoare de 8.000 de euro, iar „Refugiu” va ajunge în spaţiul public al Timişoarei, în Piaţa Unirii. În centrul Timişoarei mai sunt alte două sculpturi care poartă semnătura lui Virgil Scripcariu: „Supermam”, pe strada Mercy, şi „Eva”, la intersecţia Vasile Alecsandri – Eugeniu de Savoya.
Juriul a selectat patru finalişti dintre cele 55 de propuneri înscrise în competiție, iar publicul a avut ultimul cuvânt. Votul s-a desfăşurat online, între 8 august şi 3 septembrie, iar diferența dintre primele două proiecte a fost de numai 20 de voturi. „Refugiu”, de Virgil Scripcariu, a primit 666 de voturi, iar „Figuri şezând”, de Larisa Sitar, s-a clasat pe locul al doilea, cu 646. „Sculpturi tăiate”, proiectul semnat de Bogdan Raţă şi Dan Vişovan, a adunat 309 voturi, în timp ce „Turnătorie”, de Şerban lonescu, a primit 86.
Celelalte trei lucrări finaliste vor fi expuse în faţa Shopping City Timişoara, alături de alte nouă proiecte selectate de juriu. Este vorba despre „The Weight We Carry”, de Alexandra Brânzac, „Monument domestic”, de Maria-Mădălina Brînet, „Polar Mountain Shrimp”, de Ştefan Creţu, „Blind Spot”, de Vladimir Florentin, ,Pasăre căzută”, de Mihai lepure-Gorski, „This Will Be My Time”, de Ana-Suzana Ionescu, „Darul ciobanului”, de Zoltan Kovacs, „Oraşul”, de lleana Oancea, şi „Structuri emergente”, de Mihai Topescu.
Lucrarea, realizată integral din bronz patinat cântăreşte aproximativ o tonă, necesitând o structură de rezistență internă şi piloni solizi de susţinere. Forma fluidă, organică și concavă a sculpturii este concepută ca o formă de protecție sau un baldachin. Partea superioară aminteşte de o aripă protectoare sau de o arcă. Lucrarea nu este doar un obiect de privit pasiv. Ea invită privitorul să intre sub ea, să se așeze şi să găsească un moment de linişte, devenind un spațiu fizic de refugiu şi contemplare. „Refugiu” este gândită ca o extensie conceptuală a unei alte lucrări celebre a artistului, „Triumful Binelui”. Stilul sculptural trădează influența maestrului său, maestrul Vasile Gorduz, îmbinând teme arhetipale profunde cu un limbaj vizual modern, cald şi accesibil. Lucrarea a fost găzduită inițial în spațiul cultural de la Şcoala de la Piscu (proiect dezvoltat de sculptor şi familia sa), urmând să fie expusă în spații publice majore şi pe domeniul istoric al Conacului Udrişte-Năsturel din Herăști.
N.R.: „TRIUNFO” de VIRGIL SCRIPCARIU: „Triumful binelui” a venit din Portugalia în scuarul dintre Casa Miței Biciclista și Biserica Amzei ∆∆∆∆∆ LOVINESCU-IERUNCA: Grup statuar în cartierul Cotroceni – două voci din Europa Liberă, în viziunea lui Virgil Scripcariu ∆∆∆∆∆ TULCEA: „Columna lui Ivan”, înaltă de 20 m și 52 de pagăi marchează momentele când Ivan Patzaichin a adus faimă României dincolo de granițe ∆∆∆∆∆ PROIECT 1990: Ce surpriză ne pregăteşte Ninel? ∆∆∆∆∆∆ PROIECT 1990: Ninel, parvenitul de oraş! ∆∆∆∆∆ SUPERMAM by VIRGIL SCRIPCARIU: Superioritatea gingășiei mamei în lumea Supermanilor recunoscută și în București ∆∆∆∆∆ ILFOV: Muzeul Oalelor de Pisc, peste 1000 de piese de ceramică expuse, artă contemporană, ateliere de olărit, linogravură, pictură pentru adulți & copii
LEPENSKI VIR, SERBIA: Sat mezolitic transformat în muzeu – vechi de aproape 11.000 de ani, situl adăposteşte sculpturi misterioase cu trăsături umane şi buze de pește!
INSIDER 1: „Dacă străbați zona Cazanelor, vei vedea pe malul sârbesc o construcție albă, din metal și sticlă, ce pare agățată cumva de malul înalt, vizavi de vârful Trescovăț. Este Lepenski Vir, un muzeu ce adăpostește un sat mezolitic descoperit în 1960. Vechii locuitori ai Europei și-au construit aici un sat acum aproape 11.000 de ani, iar în colibele lor s-au găsit sculpturi misterioase cu trăsături umane și buze de pește, dar și multe alte obiecte. Un loc foarte interesant și foarte frumos pus în valoare, așa că nu îl ratați dacă petreceți puțin timp prin zonă.” SURSA
INSEDER 2: „Așezarea Lepenski – Vir (Serbia) versus Schela Cladovei (România) din Clisura Dunării. Ca într-o oglindă stau cele două maluri ale marelui fluviu european Dunărea, cel sârbesc (fost iugoslav) și cel românesc. Tot așa – ca într-o oglindă – sunt și așezările umane stabile cele mai vechi din Europa, de peste 9000 de ani: pe malul românesc Schela Cladovei, iar pe cel sârbesc Lepenski – Vir. Lucrările la marele baraj hidroenergetic de la Porțile de Fier 1 cereau de grabă cercetarea aprofundată din punct de vedere arheologic a zonelor ce deveneau inundabile pe ambele maluri fluviale. În anul 1964 acestea demarau pe malul românesc, iar în anul 1965, în Iugoslavia de atunci s-a decis explorarea unei terase joase a Dunării, de lângă Lepenski Vir, localitate aflată pe malul sârbesc, în zona Djerdap – Porţile de Fier. Arheologii, conduşi de academicianul Dragoslav Srejovic (1931-1996), au găsit aici o mică aşezare datând din neolitic. La început, s-a crezut că obiectele aveau valoare de mică importanță, fiind vorba doar de descoperiri întâmplătoare sau de sate din timpul Imperiului Roman.
Pentru că siturile urmau să fie inundate de Dunăre și nu mai exista posibilitatea de a fi accesate, s-a hotărât ca ele să fie totuși cercetate mai amănunțit. Nimeni nu se aştepta ca această localitate – ca și în cazul Schelei Cladovei – situată într-o zonă foarte greu accesibilă, să fie leagănul uneia dintre cele mai complexe şi mai strălucite culturi preistorice. Acest fapt a devenit evident în anul 1967, când aici au fost găsite case temeinic construite, morminte în care se aflau dovezi ale unor ritualuri de înmormântare mai puţin obişnuite, o bogăție de unelte foarte precis făcute din piatră, os şi corn, diverse bijuterii, plăcuţe cu diferite semne asemănătoare literelor şi sculpturi monumentale din piatră. Baza locuinţelor era de formă trapezoidală. Această formă a fost inspirată probabil de stânca aflată pe malul opus al Dunării, pe teritoriul românesc. Este posibil ca această stâncă să ocupe o poziţie importantă într-un cult practicat de populaţiile care locuiau în vremea paleoliticului superior la Lepenski Vir.
„Pe malul românesc, faţă în faţă cu localitatea Lepenski Vir, există Vârful Trescăvăţ. Se spune că era un cult al localnicilor din această localitate. Dimineaţa, când soarele răsărea pe malul românesc, prima dată era luminat acest vârf. Era, practic, un sanctuar de rugăciune pentru localnicii de acolo”, ne spune Adrian Mandache, ghid. Acest sit atât de original şi de enigmatic, dar şi celelalte opt descoperite pe țărmul Dunării (cinci în România: Veterani-Terasă, Icoana, Răzvrata, Ostrovul Banului şi Schela Cladovei, şi patru în Serbia: Lepenski Vir, Vlasac, Hajducka Vodenica și Padina) dovedesc că Lepenski Vir trebuie considerat centrul unei culturi specifice şi îndelungate, numite astăzi „Cultura Lepenski Vir”. Descendenţi ai unei vechi civilizatii europene datând din Paleolitic, întemeietorii acestei culturi au trăit în grotele din zona Porţilor de Fier de la sfârşitul epocii glaciare (cca. 20.000 î.Hr.), până în jurul anului 7 000 î.Hr., atunci când clima s-a încălzit considerabil. Schimbarea climatică a făcut posibil traiul în aer liber, dezvoltarea unor localități permanente, dar și posibilitatea de migrație, în căutarea vânatului, a viitoarelor animale domestice, sau a unor alte terenuri mai fertile pentru agricultură. Primul apărător al ideii că semnele zgrafiate descoperite în localităţile dunărene reprezinta cea mai veche scriere a fost Marija Gimbutas (1921-1994), una dintre cele mai reprezentative figuri ale arheologiei secolului al XX-lea şi profesor la Universitatea Harvard. Tot mai des vehiculată în ultima vreme, expresia „scriere veche europeană” îi aparţine. Datorită ei şi lui Harald Harman, teoria că la Dunăre ar fi apărut pre-scrierea s-a impus la nivel internaţional. Sir Mortimer Wheeler (1890-1976), unul dintre cei mai importanţi arheologi britanici, a afirmat că „Lepenski Vir este unul dintre puţinele situri arheologice din lume la care epitetul unic se poate aplica cu legitimitate”, întrucât semnele descoperite aici reprezintă „invenţia originală a unor oameni pe care nu vom şti niciodată cum îi cheamă”. Pentru paleolingvistul iugoslav Radivoje Pesic, profesor la Universitățile din Belgrad şi din Roma, scrierea descoperită în zona Dunării a fost liniară şi nu pictografică. În lucrarea sa „Vincansko Pismo” („Scrierea de la Vinca”), profesorul a sistematizat semnele descoperite şi a ajuns la concluzia că există 57 de litere. Din aceste 57 de litere, a scos 26 şi a demonstrat că sunt identice cu cele ale alfabetului etrusc.
Situl aheologic Lepenski Vir, aflat foarte aproape de malul Dunării, este situat la 15 km de Donji Milanovac și se constituie într-una dintre cele mai importante descoperiri de acest fel din Serbia. Cultura sa este veche de aproximativ 8000 de ani și a reprezentat o mare necunoscută pentru arheologi. Lepenski Vir este unul dintre cele mai mari și mai importante situri arheologice aparținând mezoliticului și neoliticului european și chiar mondial. Este situat pe partea dreaptă a Dunării, în clisura numită Djerdap (Porțile de Fier). Această localitate, numită așa după vârtejul Dunării a fost centrul uneia dintre cele ai importante și mai complexe culturi din preistorie. Dar numele de Djerdap (Porțile de Fier; Vârtejul lor; Tornada – Uraganul) este destul de apropiat de numele de „Djed”, ca ritual de ridicare și fixare a „Stâlpului Djed” de către faraon în vechiul Egipt (Vechea Religie Pământeană Primordială a Geților de Aur primordiali). Dacă stâlpul Djed s-a dovedit a fi de fapt Stâlpul Get, atunci Djerdap, poate fi și Get-ap-ii (geții de la apă; ap-su; semnul lui „G” fiind unul francmasonic, ca un „covrig cu cârlig” al apocalipsului). „Porțile de Fier” ale Dunării, ca și „Porțile de Fier” ale Transilvaniei numesc de fapt cele două „judecăți” care vor veni la sfârșitul timpului pentru cei născuți în materie și cu sânge feros. Proprietatea acestuia de a fi magnetic și de a face „pasul la histerezis” („istru – este – zis”) va conduce la ruperea formelor corpurilor vechi. Posturile religioase se țineau pentru a fi anemic și a nu avea un conținut ridicat de fier în sânge. „Ochiul care vede tot” poate „citi” magnetic cât de mult am respectat regulile de viață în materie – sau nu – și poate acționa în consecință, la ruperea formelor. De aceea trec foarte puțini oameni de această încercare periodică, iar toți suntem tarați cu acest „păcat originar”. Din preistorie când în morminte se punea ocru roșu, din peșteri unde se picta mult cu roșu, de la ceramica roșie sau purpura regală, simbolul era „prețul sângelui” cu care ne-am născut și pe care îl vom plăti la un moment dat, când legile fizicii cunoscute se vor da peste cap, iar lumea noastră se va sfârși, făcând loc la o nouă lume, cu noile sale specii (zona Nodului). „Porțile de Fier” sunt zonele „fierbinți”, strâmte și învolburate unde vor avea loc judecățile celor cu fier în sânge, iar puțini vor trece de aceste Porți Djerdap (Get-ap).
În timpul săpăturilor, la Lepenski – Vir au fost descoperite succesiv șapte așezări și obiecte atât de uz casnic, cât și sacre. Așezările au fost construite în perioada 6500-5500 î.Hr. Dintre acestea se evidențiază chipurile de piatră ale unor așa ziși idoli. Expresia facială a acestora este una de groază, de uimire totală în fața unor fenomene cărora nu le pot face față sau nu și le pot explicita. Acesta este mesajul „mut” venit de peste milenii și transmis de acei oameni ce au cunoscut groaza, ca și în cazul statuilor din Insula Paștelui care aveau pe cap o pălărioară roșie (symbol cunoscut) și priveau serios și crunt către cer sau către linia orizontului de unde putea veni pericolul. „Citiți” ce spun aceste chipuri de piatră și veți înțelege de ce este omul de mii de ani o ființă religioasă. Dacă în cazul sitului de la Lepenski – Vir (Serbia), acesta a avut parte de o protejare specială și punere în valoare turistică deosebită, situl românesc de la Schela Cladovei încă este învăluit în mister, iar descoperirile de aici sunt prezente doar în colecțiile Muzeului Porților de Fier. Poate vom deveni și noi mai îndrăzneți, ca vecinii noștri sârbi și bulgari, și ne vom prezenta descoperirile cu mai multă lumină și publicitate. Să se vadă! Să se știe!” SURSA
N.R. 1: „În regiunea Porților de Fier atât pe malul sârbesc, la Lepenski Vir, cât şi pe cel românesc, la Schela Cladovei) au fost descoperite într-adevăr sute de schelete umane datând din Epoca Mezoliticului şi Neoliticului cu o sănătatea dentară excelentă, având o rată extrem de scăzută de carii dentare. Acest lucru se datora dietei lor, bazată masiv pe pește şi carne, fără carbohidrați rafinați sau zaharuri (care au apărut abia odată cu agricultura intensivă din Neoliticul târziu). Legeda spune că la toate cele 200 de schelete găsite s-au găsit lipsă doar 2 dinți. Totuşi, dinții lor prezentau o abraziune (uzură) extrem de severă din cauza hranei dure şi a folosirii dinţilor ca unelte. Pe măsură ce situl a trecut în perioada Neoliticului şi au apărut cerealele cultivate, incidența cariilor a crescut vizibil.”
N.R. 2: „Poziția neobişnuită a corpului: Scheletul din imagine (identificat în documentația arheologică ca Mormântul 69) este aşezat în poziția specifică culturii Lepenski Vir – întins pe spate, dar cu picioarele încrucişate în ceea ce antropologii numesc poziția „turcească” sau „,de fluture”. O ritualică izbitoare a multor morminte de aici este prezenţa unor pietre grele sau a unor bolovani poziționați direct deasupra capului sau a membrelor defunctului, având probabil rol simbolic sau spiritual legat de viața de apoi ori de fixarea simbolică a celui decedat. Îngropați în interiorul caselor: Oamenii din Lepenski Vir îşi îngropau adesea morții direct sub podeaua locuințelor lor caracteristice de formă trapezoidală, în apropierea vetrei de foc, reflectând o legătură ancestrală profundă între spațiul domestic şi cel sacru.”
N.R. 3: „Există și un fenomen arheoastronic fascinant! Vizavi de celebrul sit arheologic preistoric Lepenski Vir (situat pe malul sârbesc al Dunării), se înalţă pe malul românesc Vârful Trescovăţ (679 m /755 m în funcție de măsurători), un neck vulcanic cu o formă trapezoidală unică. Un neck vulcanic (sau necrov) este un stâlp sau un corp cilindric de rocă dură format prin solidificarea magmei în interiorul coşului unui vulcan. Acest masiv muntos din Munții Almăjului nu este doar un punct de belvedere spectaculos, ci a funcţionat ca un veritabil „calendar solar” astronomic pentru civilizația mezolitica de la Lepenski Vir.
Cum funcționează fenomenul ,,dublului răsărit”? – Fenomenul spectaculos constă în faptul că, privit din unghiul aşezării Lepenski Vir, soarele pare că răsare de două ori în aceeaşi dimineaţă. 1.Primul răsărit: Soarele apare inițial în stânga crestelor stâncoase sau pe marginea vârfului. 2.Dispariţia: Pe măsură ce urcă, lumina sa este temporar blocată de proeminența masivă a stâncii trapezoidale a Trescovățului. 3.Al doilea răsărit: După câteva minute, soarele depăşeşte complet obstacolul stâncii și apare din nou deasupra vârfului, luminând definitiv valea.
Legătura cu echinocțiul şi solstiţiul – Cercetătorii şi astronomii care au studiat situl au demonstrat că alinierea caselor trapezoidale din Lepenski Vir nu a fost întâmplătoare. Forma clădirilor preistorice copiază fidel forma geometrică a Vârfului Trescovăt. La Echinocţiu: Unghiul de incidență al razelor solare face ca acest dublu răsărit să se proiecteze geometric perfect în raport cu axa aşezării, marcând cu precizie începutul primăverii şi al toamnei. La Solstițiul de vară: Soarele răsare exact în dreptul celei mai înalte muchii a Trescovăţului.
Și în România, un fenomen vizual similar (dublul răsărit cauzat de relief) mai poate fi observat pe timpul verii şi în localitatea Rimetea din judeţul Alba, datorită masivului Piatra Secuiului.”
BIG BOY 4014: Cea mai mare & puternică locomotivă cu abur din lume, cu o lungime de 40 metri şi o greutate de 540 tone – construită în 1941 şi expusă într-un târg 51 de ani – a traversat America la 150 de ani de la finalizarea căii ferate transcontinentale americane
INSIDER: „🚂 Timp de 51 de ani, una dintre cele mai impresionante locomotive construite vreodată nu a mai mers nicăieri. Stătea pe loc, expusă într-un târg din California. Se numește Big Boy No. 4014 și este una dintre acele mașinării care par desprinse dintr-o altă epocă.
Construită în 1941 de Union Pacific, locomotiva avea o misiune serioasă: să transporte trenuri de marfă grele peste munții Wasatch din Utah. Are aproximativ 133 de picioare lungime, adică peste 40 de metri, și cântărește aproape 1,2 milioane de livre, în jur de 540 de tone. Au fost construite doar 25 de locomotive Big Boy. Astăzi mai există opt. Iar dintre toate, 4014 este singura care funcționează din nou.
În decembrie 1961, după mai bine de un milion de mile parcurse, 4014 a fost retrasă din serviciu. A ajuns la RailGiants Train Museum din Pomona, California, unde a rămas expusă timp de mai bine de cinci decenii.
Apoi, în 2013, s-a întâmplat ceva aproape incredibil. Union Pacific a recuperat locomotiva și a transportat-o la Cheyenne, Wyoming. Acolo a început un proiect uriaș de restaurare. Nu era vorba doar despre a o face să arate din nou bine. Scopul era să o facă să funcționeze. După ani de muncă, Big Boy 4014 a revenit pe șine în 2019, la timp pentru aniversarea de 150 de ani a finalizării căii ferate transcontinentale americane.
Și povestea nu s-a terminat acolo.
În 2026, Big Boy a făcut primul său tur feroviar de coastă la coastă, traversând 14 state. Iar în anumite porțiuni a mers efectiv pe propriul abur, fără ca locomotivele diesel aflate în tren să-i asigure tracțiunea. Union Pacific spune că Big Boy a furnizat aproape toată forța de tracțiune în timpul turului. Milioane de oameni au ieșit să o vadă trecând. Și cum să nu?
Imaginează-ți: o locomotivă construită în 1941, care a stat mai bine de 50 de ani nemișcată, este restaurată cu grijă și, după toate aceste decenii, începe din nou să traverseze America.
Pentru mine, asta nu este doar o poveste despre o locomotivă.
Este despre lucrurile pe care oamenii le consideră uneori depășite și le lasă în urmă.
Unele dispar.
Altele așteaptă.
Iar unele primesc, după zeci de ani, încă o șansă.
Big Boy 4014 nu s-a întors pentru că timpul s-a oprit. S-a întors pentru că cineva a crezut că merită să pornească din nou.
🚂❤️ Unele mașinării nu sunt doar construite pentru a funcționa, ci pentru a rămâne în memoria oamenilor. Big Boy 4014 este dovada că, uneori, ceea ce pare uitat poate primi o nouă viață. După 51 de ani de liniște, a revenit pe șine și a continuat să impresioneze generații întregi. Timpul poate opri o locomotivă, dar nu poate opri o poveste care încă merită spusă.” SURSA
N.R.: „Evenimentul istoric – Turneul Golden Spike) a avut loc în mai 2019. Locomotiva a plecat din Cheyenne, Wyoming, şi a ajuns la destinaţia principală în Ogden, Utah, unde pe 9-10 mai 2019 s-a celebrat împlinirea a exact 150 de ani de la baterea „pironului de aur” care a unit coastele Americii în anul 1869.”
Cea mai renumită şi cea mai mare locomotivă cu abur folosită pe scară largă din lume este Union Pacific Big Boy, o piesă de o inovație extraordinară. Are o lungime de aproximativ 40 de metri (împreună cu tenderul) și cântăreşte în jur de 548 de tone (încărcată complet), fiind mai grea decât un avion Jumbo Jet.
Putere: Dezvolta peste 6.000 de cai putere şi o forţă de tracțiune imensă. Configurație: Acest model este singurul care foloseşte aranjamentul de tip 4-8-8-4 (patru roți de ghidaj în faţă, două seturi articulate de câte opt roți motrice uriase şi patru roți în spate sub cabină), având şasiul articulat. Structura sa este articulată (cu balama”) pentru a-i permite să poată aborda curbele strânse de pe munții din SUA, în ciuda lungimii sale colosale.
Scopul inițial: Construită în noiembrie 1941 de American Locomotive Company (ALCO), a fost proiectată special pentru a tracta trenuri de marfă extrem de grele (de peste 3.600 de tone) prin munții Wasatch din Utah şi Wyoming, fără a mai fi nevoie de locomotive ajutătoare.
Restaurarea şi prezentul: După ce a fost retrasă în 1961 şi trimisă la un muzeu, compania Union Pacific a cumpărat-o înapoi și a restaurat-o complet în anul 2019. În prezent, ea nu mai transportă marfă, ci este piesa de rezistenţă a flotei istorice, efectuând tururi speciale de tip excursie pe teritoriul Statelor Unite. Pentru a fi mai eficientă şi mai ecologică, în cadrul restaurării sistemul său de alimentare a fost convertit de pe cărbune pe păcură.
Si anul acesta (2026) cu ocazia aniversării a 250 de ani de la independenţa Statelor Unite (Semiquincentennial), această locomotivă istorică a efectuat un tur istoric de tip Coast-to-Coast (de la un ocean la altul), traversând rețeaua feroviară americană.
Exemplarul Big Boy No. 4014 a fost readus în stare de funcționare şi este în prezent cea mai mare şi mai puternică locomotivă cu abur operaţională din lume.
ARHIVĂ: 150-100-50: Muzeul de Locomotive cu Abur Reşiţa, cel mai mare muzeu tehnic în aer liber din Europa ∆∆∆∆∆ CAPĂT DE LINIE: “Unde se duc trenurile, când se duc?” ∆∆∆∆∆ ZIUA MICII UNIRI: Locomotiva EA 148 „HORA” în gara Ploiești Sud, cea mai „rapidă” horă din țară! ∆∆∆∆∆ ROȘIORII DE VEDE: O Ludmila Elisabeta Rizea tractează o Ludmila Eugen Ionescu ∆∆∆∆∆ BIODIESEL, CRAIOVA: „Prima locomotivă din lume care merge cu ulei de bucătărie”
RÂMNICU VÂLCEA: Casa Memorială Anton Pann – cel care a compus muzica imnului „Deșteaptă-te, române!”
INSIDER: „Hai să vezi cum arată casa lui Anton Pann, cel care a compus muzica imnului „Deșteaptă-te, române!”. Casa din Râmnicu Vâlcea este o bijuterie în stil oltenesc, cu patru camere, verandă și pivniță. A fost mutată 37 de metri pe șine pentru a fi salvată. În interior poți vedea mobilier vechi, manuscrise, călimări, costume de epocă, covoare tradiționale și superbe sobe cu olane.
Doamna ghid ne-a povestit cu multă pasiune despre viața lui Anton Pann, iar biletul costă doar 10 lei. Merită din plin! 📍 Casa Memorială „Anton Pann”, strada Știrbei Vodă, numărul 4, aproape de Parcul Zăvoi.” SURSA
N.R.: „Casa Memorială „Anton Pann” este un muzeu judeţean din Râmnicu Vâlcea – monument de arhitectură urbană, construit la jumătatea secolului al XVIII-lea, având foişor şi pivniţă. Expoziţia a încercat să puncteze peregrinările pe meleagurile Vâlcei, datând din anii 1826-1828 şi 1836-1840, ale celui ce a rămas în conștiinţa urmaşilor drept „fiul Pepelei cel istet ca un proverb” şi care a fost dascăl de musichie la şcoala organizată pe lângă Episcopia Râmnicului. Anton Pann (n. 1794, Sliven, Bulgaria – d. 1854, Bucureştis-a refugiat în 1812 în Bucureşti, iar în 1827 a fost numit profesor de muzică bisericească la Seminarul din Râmnicu Vâlcea.
Casa-muzeu a fost translatată în 1982 pe o distanţă de 37 m de pe amplasamentul ei iniţial, odată cu modernizarea şi reamenajarea teritorială. Expoziția a fost amenajată pentru a ilustra interiorul unei modeste locuinţe de târg de la mijlocul secolului al XIX-lea, aici fiind prezentate piese de mobilier (divan, bibliotecă, masă, scaune), obiecte decorative din cositor, alamă, alpaca şi portrete ale unor personalităţi din epocă printre care cel al maicii Meletina, stareța Mănăstirii Dintr-un Lemn şi tipograful lon Popovici, care au avut legături cu viața şi opera scriitorului. În a doua încăpere a expoziției este prezentat un interior în care se află mobilier pictat, specific zonei transilvănene, evidențiind legătura pe care Anton Pann a avut-o cu acest colț de țară. În ultima încăpere a muzeului sunt prezentate lucrări muzicale, culegeri de folclor, poezii şi povestiri ale lui Anton Pann. (Noul Erotocrit, Sibiu, 1837; Fabule şi istorioare, Bucureşti, 1841; Povestea Vorbei, Bucureşti, 1847; Nastratin Hogea, Bucureşti, 1853 etc.), mărturii de valoare din activitatea sa tipografică şi literară.”
„Deşteaptă-te, române!” imnul național al României, adoptat oficial prin Decretul-lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990 al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Versurile apaițin poetului transilvănean Andrei Mureşanu şi au fost publicate în 1848, sub titlul „Un răsunet”, în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” în contextul Revoluției de la 1848. În istoriografia literară s-a afirmat că poezia a fost concepută ca reacție la textul „Către români ” a lui Vasile Alecsandri. Melodia derivă din cântecul „Din sânul maicii mele” a lui Anton Pann. De asemenea, cântecul a fost imn național al Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) şi al Republicii Moldova (1991-1994).
Imnul este alcătuit din unsprezece strofe; potrivit practicii oficiale, la ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și 11.”
ARHIVĂ: CASA MEMORIALĂ ANTON PANN: Povestea vieții celui “isteț ca un proverb” spusă într-un mod inedit ∆∆∆∆∆ QUIZ: Cu câţi „n” se scrie Anton Pann?
CRUCEA MANAFULUI – BUZĂU: Monument megalitic din piatră, de 4 metri înălțime şi 6 tone, aflat în mijlocul viilor, pe Drumul Bogdanului, vechiul drum al negustorilor către Ploieşti!
INSIDER 2: „Crucea Manafului, uriașul monument de piatră de pe vechiul drum al negustorilor din Buzău. Pe dealurile dintre Săhăteni, Breaza și Năeni, într-un peisaj dominat astăzi de vii și terenuri agricole, se păstrează unul dintre cele mai neobișnuite monumente din județul Buzău. Crucea Manafului are aproximativ patru metri înălțime, cântărește câteva tone și a fost cioplită dintr-un bloc masiv de calcar. Ridicată în 1846, ea veghează de aproape două secole un drum care odinioară era mult mai important decât lasă să se înțeleagă liniștea locului de astăzi. Crucea se afla la marginea vechiului Drum Mare, cunoscut în zonă și drept Drumul Bogdanului, o rută folosită de negustori și călători între Buzău și Ploiești. Astăzi traseul principal s-a modificat, iar monumentul a rămas lângă un drum agricol, ceea ce îi dă impresia unui uriaș de piatră uitat în mijlocul câmpului. În secolul al XIX-lea însă, cei care treceau pe aici îl vedeau chiar de lângă una dintre căile importante ale regiunii. Mult timp s-a spus că monumentul ar fi fost ridicat de un „manaf”, termen folosit pentru un negustor de fructe, de unde ar proveni și numele sub care a devenit cunoscut. Documentele și mai ales inscripțiile păstrate pe cruce oferă însă informații mult mai precise. Textul principal, scris în limba română cu litere chirilice, spune că monumentul a fost ridicat în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu, în anul 1846. Sunt pomenite mai multe persoane și familii locale, iar documentația de patrimoniu îl indică drept comanditar pe Ioan Postelnicu din Vispești.Știm chiar și numele unuia dintre oamenii care au transformat uriașa bucată de piatră într-un monument: meșterul Iordache Vrabie din Bădeni. Ca ctitori sunt menționați și Ioniță Cârjan din Vispești și Ioniță Monahul din Breaza. Aceste detalii transformă Crucea Manafului dintr-un monument înconjurat doar de povești într-o construcție cu o identitate istorică mult mai clară. Dimensiunile ei sunt impresionante chiar și pentru zilele noastre. Crucea are aproximativ 4 metri înălțime, circa 1,42 metri între extremitățile brațelor, iar grosimea masivului de piatră ajunge în unele zone la aproximativ jumătate de metru. Greutatea sa a fost estimată la peste patru tone. Nu este alcătuită din mai multe blocuri suprapuse pentru a forma crucea propriu-zisă, ci corpul principal a fost cioplit dintr-o singură bucată masivă de calcar.Și mai spectaculos este ansamblul care o înconjoară. Crucea este încadrată de patru stâlpi masivi din piatră, de peste doi metri înălțime, amplasați în jurul ei. Inițial, aceștia erau legați în partea superioară prin grinzi și arcade de piatră lucrate cu multă pricepere. Întregul monument era astfel mult mai elaborat decât o simplă cruce de margine de drum. Suprafețele sale sunt acoperite cu inscripții, motive vegetale și reprezentări religioase, iar în centrul compoziției apar personaje biblice.Rolul său era în primul rând comemorativ și religios. Astfel de cruci erau ridicate pentru pomenirea unor persoane, a unor familii sau pentru marcarea unui loc important. Amplasarea lângă un drum intens circulat nu era întâmplătoare: călătorii puteau vedea monumentul, se puteau opri pentru rugăciune, iar numele celor pomeniți prin inscripții rămâneau astfel în memoria comunității. Crucea Manafului era în același timp monument, reper de drum și mărturie a credinței unei epoci.Unicitatea sa vine însă din proporții. Specialiștii o descriu drept una dintre cele mai monumentale cruci de pomenire din această parte a României, iar prin dimensiune, modul de cioplire și ansamblul de stâlpi care o încadrează reprezintă o apariție rară în patrimoniul românesc. Monumentul este înscris în Lista Monumentelor Istorice, cu codul BZ-IV-m-B-02526.Din păcate, aproape două secole în aer liber și-au lăsat urmele. Vântul, ploaia, înghețul, lichenii și eroziunea au șters treptat o parte dintre decorații și inscripții. Mai grav, după 1990 au existat și intervenții distructive. Din cele patru grinzi elegante de piatră care uneau odinioară stâlpii, mai multe au fost doborâte, iar două ar fi fost sustrase. Crucea este astăzi ușor înclinată, iar specialiștii au semnalat inclusiv riscul deteriorării sau prăbușirii în lipsa unor intervenții de conservare.Crucea Manafului nu este doar o piatră uriașă uitată între vii. Este un document de patru metri înălțime, scris în piatră acum aproape 180 de ani, pe marginea unui drum pe care odinioară treceau negustorii dintre Buzău și Ploiești. Iar faptul că îi cunoaștem anul, oamenii care au comandat-o și chiar numele meșterului care a cioplit-o face povestea ei cu atât mai valoroasă.” SURSA
N.R.: „Crucea Manafului, un impresionant monument megalitic de piatră situat în județul Buzău. Se află în comuna Breaza (satul Greceanca), amplasată în zona viilor, pe un fost drum comercial istoric din Dealu Mare. A fost ridicată în anul 1846, în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu. Are o înălţime remarcabilă de aproximativ 4 metri și greutate de 6 tone fiind cioplită dintr-o singură bucată de piatră.Unicitate: Monumentul are inscripții în alfabetul chirilic şi un design inedit care combină elemente de simbolistică creștină (personaje biblice) cu influențe islamice, fiind atribuit familiei unui fost negustor turc (,manaf”) convertit la creştinism.
