ENOTUL / CÂINELE DELTEI: Singurul canid care hibernează şi se caţără în copaci – prima apariție în țara noastră, în 1951, lângă Bucureşti

INSIDER: „În integramele de odinioară era o întrebare aproape clasică: „Câinele Deltei – 4 litere.” Răspunsul: ENOT.

Astăzi am avut norocul să îl fotografiez. O vietate discretă, cu o privire curioasă, care pare să împrumute câte ceva de la raton, bursuc și câine, dar care rămâne una dintre prezențele mai greu de surprins ale Deltei.

Enotul este activ mai ales spre seară și noaptea, așa că o întâlnire ca aceasta, în care ai timp să îl observi și să îl fotografiezi, este cu adevărat specială chiar și în Delta Dunării. Genul de moment care îți amintește că Delta ascunde povești dincolo de păsările spectaculoase, apusuri și stuf: viețuitoare tăcute și frumoase, pe care puțini au șansa să le vadă de aproape.

Mulțumesc WildTravel și domnului Mihaitza Baciu pentru organizarea acestei ieșiri și pentru ocazia de a trăi o experiență atât de frumoasă.

Iar pentru cei care își amintesc integramele: astăzi am găsit răspunsul nu într-o căsuță, ci în fața obiectivului. Privind fotografiile, dacă nu i-ai fi știut numele, l-ai fi confundat cu un raton?” SURSA

N.R.: „Câinele enot (Nyctereutes procyonoides) – Este un mamifer originar din Asia de Est (China, Japonia, Coreea, Siberia), dar a fost introdus în Europa în secolul al XX-lea pentru blană. În prezent, este clasificat ca specie invazivă în Uniunea Europeană. Aceasta implică faptul că această specie nu poate fi importată, crescută, transportată, comercializată sau eliberată intenționat în mediu în întreaga Uniune Europeană. În România: A fost semnalat pentru prima dată în 1951 (în zona Bucureşti) şi face parte din fauna locală, fiind întâlnit frecvent în zone umede precum Delta Dunării. Este singurul canid care hibernează pe timpul iernii şi are capacitatea de a se căţăra în copaci.

Are un corp îndesat (lungime de 60-90 cm, coada de 15-25 cm, greutate de până la 10 kg) şi o mască facială ce aminteşte de un raton, deşi este înrudit apropiaț cu vulpile. Este un animal omnivor, putându-se hrăni cu fructe şi plante de apă, deşi preferă o alimentație carnivoră, cuprinzând broaşte, insecte acvatice, şoareci, bizami, păsări şi ouăle acestora etc. Este un animal de amurg şi noapte, aparițiile diurne fiind întâmplătoare. Blana are o culoare între gălbui-roşcat şi cafeniu-închis, cu spicul perilor de culoare neagră. Pe spate, pe obraji și picioare domină nuanțe mai închise, iar ventral cele deschise (brun- gălbui).Enotul are un fel de „favoriţi”, aflați la baza gâtului, care îl fac uşor de recunoscut. Trăieşte în special în apropierea apelor, rar în zone cu umiditate mai scăzută. Nu este foarte legat de un anumit loc, deşi îşi petrece mult timp în vizuină. În unele cazuri luptă cu vulpea pentru a prelua vizuina acesteia.

Împerecherea are loc în februarie-martie. Masculul şi femela formează o familie pe perioada împerecherii şi creşterii puilor. Gestația durează cca. 62 zile după care cei 6-8 pui lipsiţi de vedere sunt îngrijiți în vizuină timp de 4-5 săptămâni. După 3-4 luni cățelandrii devin independenţi şi părăsesc vizuina pentru ca, toamna, să se mute în zone potrivite pentru hrănire, străbătând la nevoie mari distanțe.

Prin silueta sa, aspectul său facial şi perii săi lungi, câinele enot se aseamănă cu ratonul, numai că are o coadă mai scurtă şi de o singură culoare spre deosebire de raton a cărui coadă este mai lungă şi având o colorație în formă de inele. În traducerile sau dicționarele întocmite în pripă confuzia dintre cele două specii este foarte frecventă.

Câinele enot, de asemenea este unicul reprezentant al familiei canidelor care hibernează. În timpul toamnei, greutatea enotului creşte considerabil pentru ca acesta să-şi constituie rezervele de hibernare. Cu toate acestea, hibernarea nu este sistematică, deoarece depinde de temperatura ambiantă. În cazul în care aceasta nu coboară sub -5 °C, enotul poate să rămână activ sau în stare de repaus doar pentru câteva zile. Cu obiceiuri mai degrabă nocturne, enoții sunt animale destul de solitare la care nu se observă o structură socială prea dezvoltată, comună celorlalte canide, cu toate că anumite exemplare se bucură totuşi de prezenţa altor enoți pe lângă ei.

Originar din Extremul Orient, până la începutul secolului XX aria sa de răspândire se limita la Asia de Est şi acoperea regiunea Amur-Ussuri, Rusia, Coreea, estul Chinei, Japonia şi nordul Indochinei.

Între 1928 şi 1955, peste 9000 de specimene au fost eliberate în natură în partea europeană a fostei Uniuni Sovietice cu scopul de a spori producția de blănuri. Blana acestui animal era foarte apreciată şi folosită în special pentru producția hainelor milităreşti pentru Armata Sovietică. Prima introducere a avut loc în 1928 în Ucraina, urmată de alte introduceri experimentale în mediul natural din regiunile Europei şi unele regiuni din Asia ale fostei URSS, din Karelia în Moldova trecând prin țările baltice, Belarus şi Ucraina, precum şi în sectoarele din Federaţia Rusă, Caucaz, Kazahstan şi insula Sahalin din Orientul Îndepărtat. În anii 1940 – 1950, creşterea enoţilor este mai intensă în URSS, în special din cauza necesităţilor importante ale Armatei Roşii în această perioadă. Unele animale au reușit să scape de la aceste crescătorii, sporind astfel populația sălbatică. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, blana nemaifiind atât de importantă, mai multe ferme au fost închise şi animalele au fost eliberate în natură.

Specia a cunoscut mai apoi o expansiune rapidă în nordul, centrul şi vestul Europei. Primele exemplare observate în tările învecinate au fost în Finlanda, în mijlocul anilor 1930. Enotul a colonizat mai apoi Europa de Vest. Între 1935 şi 1984, enoții colonizează 1.4 milioane de kilometri părație teritoriu. Specia este considerată frecventă în regiunile din sudul Finlandei, Estonia, Letonia, Lituania, Belorusia, Ucraina, Moldova, Rusia, în nordul şi estul Poloniei şi în estul României. Expansiunea sa a încetinit în anii ’70, datorită lipsei habitatelor adecvate şi datorită, de asemenea, unei rate ridicate de mortalitate (vânătoare, captură și accidente de automobil). Cu toate acestea, în anii ’90, s-a înregistrat o expansiune reînnoită în Germania, evidențiată printr-o creştere semnificativă a numărului de exemplare omorâte de vânători.”