PIATRA NEAMŢ: „Baal Şem Tov”, cea mai veche sinagogă de lemn din Europa, a împlinit 260 de ani!
INSIDER: „Ieri am fost la sinagogă, ieri a fost sărbătoare. Yom Kippur. Asta am mai spus. Nu m-a obligat și nu mă obligă nimeni să mă duc. Și, da, e adevărat! Nu mă duc prea des, ce să-i faci. Asta sunt. Dar când mă duc, nu mă duc să fac act de prezență. Nu mă duc să bifez o activitate sau să fiu văzută. Atunci când mă duc la Sinagogă, nu fac altceva decât să răspund unei dorințe profunde, o nevoie a sufletului meu, o chemare a ființei mele. Sinagogă, Beyt Hamikdaș, Beyt Haknesset, casa rugăciunii, locul consacrat/sacru al întâlnirii noastre, a comunității evreiești. În timpul comunismului, pe vremea adolescenței/tinereții mele, să mergi la Sinagogă era un act de mare curaj. Ba să o mai spui și în gura mare, în public… era mai mult decât o insolență, mai mult decât o aroganță, era… aproape o nebunie. M-am gândit mult dacă să scriu, să povestesc despre ziua mea, ziua mea sfântă, Yom Kipur, la Sinagogă. Parcă ceva mă oprește: iar??? Iar trebuie să-mi fie frică să spun/declar/scriu că merg la Sinagogă??? Iar? Numai gândul că „poate mai bine nu… poate postezi ceva simpatic, ceva cu pisoi și cățeluși?!” Numai gândul ăsta mă îngrozește, îmi dă fiori reci. Nu, nu sunt foarte religioasă (ba chiar deloc, dacă stau să mă gândesc bine!), dar ieri am fost la Sinagogă. Ieri am plâns mult. Ieri, de Yom Kipur, am spus rugăciunile pentru cei plecați. Pentru MAMA, Sara Morgenstern. Pentru tata, Dusea, Ușer Morgenstern. Pentru rude: unchi și mătușile mele dragi. Am plâns mult: am spus și rugăciunile spre iertare. Slihot. Ne cerem iertare: pentru… și pentru, și pentru… Fără „dacă”, fără „poate”. Iartă-mă. Iartă-ne. Și înscrie cu bunăvoință numele nostru în Cartea Vieții. Am plâns mult ieri. Cel mai tare am înțeles, vibrat, simțit, asumat atunci când am rostit (în șoaptă și în traducere): „Iartă-mă/Iartă-ne pentru inima împietrită…”
Am plâns mult ieri. Am fost la Sinagogă. Pentru că DA! Am fost la Sinagogă. Să-mi fie frică s-o spun???
Aici, Sinagoga din Piatra Neamț.” SURSA
N.R.: „Sinagoga „Baal Şem Tov” din Piatra-Neamt, județul Neamt, România este cea mai veche sinagoga de lemn din Europa. Actuala construcţie s-a ridicat pe locul alteia mai vechi, în baza hrisovului din 19 iulie 1766 semnat de voievodul Grigore III Ghica. Vechea sinagogă fusese de piatră și data din jurul anului 1600, dar de la începutul secolului al XVIII-lea nu s-a mai îngăduit decât ridicarea unor sinagogi de lemn. Restaurarea monumentului a fost finalizată în 2009, cu fonduri UNESCO şi de la Guvernul României fiind considerată singura sinagogă de lemn din Europa rămasă în forma sa originală.
Sinagoga poartă numele lui Baal Shem Tov (în traducere „Stăpânul numelui bun”), întemeietorul hasidismului, un curent care susţinea că oricine poate intra în comuniune cu Dumnezeu, că oricine se poate ruga, chiar dacă nu este învăţat, deoarece ştiinţa nu este la fel de importantă ca pietatea.
Există o legendă care-I leagă pe Baal Shem Tov de muntele Ceahlău, respectiv că o dată la 2-3 ani avea obiceiul să-şi părăsească familia retrăgându-se pe un munte. Una din legende spune că s-ar fi retras în Ceahlău şi venea de acolo aici la Piatra Neamt şi de aceea această sinagogă se numeşte Baal Shem Tov. La începutul secolului XX, comunitatea evreiască număra în Neamţ circa 14.000 de persoane, aproape 40% din cei 30.000 de locuitori ai urbei la acea vreme, astazi numai 100 de persoane.
Yom Kippur (Ziua Ispăşirii sau a Penitenței) este cea mai sfântă, solemnă şi importantă zi din calendarul iudaic. Este ziua în care credincioșii evrei îşi curăță păcatele și se împacă cu Dumnezeu şi cu semenii. Tradiția spune că în această zi Dumnezeu hotărăște destinul fiecărui om pentru anul care urmează. Încheierea Yamim Noraim: Vine la 10 zile după Anul Nou evreiesc (Ros Hașana), perioadă cunoscută drept „Zilele de Teroare” sau zilele pocăinței.
Post total: Durează 25 de ore (dinainte de apusul soarelui până după căderea nopții a doua zi). În acest timp, nu se mănâncă şi nu se bea apă. Pe lângă post, tradiția cere să nu se folosească încălţăminte din piele, să nu se facă baie sau spălat, să se evite parfumurile şi cosmeticele şi să nu se întrețină relații intime. O mare parte din zi este petrecută la sinagogă în rugăciuni de cerere a iertării. Se poartă haine albe ca simbol al purității.
📍Adresa: Strada Doctor Dimitrie Ernici nr. 7, Piatra Neamț”
ARHIVĂ: TEMPLUL CORAL: „Regina-mamă Elena a fost un dar nepreţuit pentru România secolului trecut” ∆∆∆∆∆ SINAGOGA MARE, CONSTANȚA: Ultimul lăcaş de cult evreiesc abandonat de regimul democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului, Războiului Mondial şi ateistmului sistemului comunist ∆∆∆∆∆ SHALOM: Românii nemulțumiți sau cu dorințe neîmplinite sunt așteptați în Herăstrău la Zidul Plângerii
REBETIKO: De la Zeybek-ul anatolian la Zeibekiko – zborul vulturului solitar, simbol universal al rezistenței spirituale. În fața suferinței și a demnității umane, granițele politice devin irelevante!
INSIDER: „Povestea dintre Zeybek-ul turcesc și Zeibekiko-ul grecesc – De la pasul solemn al luptătorilor din munții Anatoliei până la melancolia din porturile Piraeus-ului, istoria unuia dintre cele mai fascinante dansuri din Mediterana este povestea unei drame umane transpusă în mișcare. Un dans care nu se numără în pași de vals, ci se trăiește pe o măsură hipnotică de 9/8.
Vulturii din munții Anatoliei – Înainte de a deveni o emblemă muzicală în tavernele grecești, dansul a aparținut fără echivoc spațiului anatolian. În regiunile İzmir, Aydın și Manisa, Zeybek-ul reprezenta codul de onoare al efe-lor — luptători locali mândri și independenți. Fiecare pas apăsat pe pământ reconfirma legătura omului cu glia sa, iar brațele întinse ca aripile unui vultur al Munților Ida simbolizau libertatea absolută. În matricea sa originală, dansul era o manifestare masculină de forță, demnitate și eroism colectiv.
Trauma din 1923 și stigmatul de „Tourkosporoi” – Punctul de cotitură care a reconfigurat geografia culturală a Mării Egee a avut loc în 1923. În urma Tratatului de la Lausanne și a schimbului obligatoriu de populație, peste un milion de greci anatolieni (Mikrasiates) au fost nevoiți să-și părăsească vetrele din Smirna, Urla, Manisa sau Aydın. Aruncați pe țărmurile Greciei continentale — în portul Piraeus, în Salonic sau în mahalalele improvizate din Drapetsona și Kokkinia —, acești refugiați au trăit o izolare cruntă. Pentru populația locală din Peloponez și Atena, refugiații erau priviți cu suspiciune și etichetați cu insulta usturătoare tourkosporoi („sămânță de turc”) — tocmai pentru că vorbeau, mâncau, cântau și dansau exact ca vecinii lor din Anatolia.
Din mizeria mahalalelor în creuzetul Rebetiko – Respinși de societatea continentală, refugiații s-au strâns în bodegile întunecate (tekkes) de la marginea porturilor. Acolo, din melancolia pierderii casei (amane) și din suferința marginalizării, s-a născut Rebetiko — un blues autentic al Mării Egee. În acest creuzet urban, Zeybek-ul anatolian de munte a suferit o transformare profundă, devenind Zeibekiko. Vulturul mândru de pe culmi și-a plecat fruntea. N-a mai fost un dans colectiv de luptă, ci un catharsis solitar. Când un rebetis intra în cerc cu privirea pironită în pământ, cu brațele deschise aproape de sol și cu o țigară uitată între degete, își striga propria dramă, insulta primită și refuzul de a fi înfrânt de soartă.
O moștenire ce transcende granițele – Astăzi, dezbaterea privind paternitatea exclusivă a dansului se estompează în fața adevărului istoric. Turcia și Anatolia au dat matricea originală, forța brută a ritmului și maiestatea pasului de Zeybek. Cultura Rebetiko, purtând pe umeri stigmatul de tourkosporoi, a salvat acest dans din cenușa strămutării, transformându-l într-un simbol universal al rezistenței spirituale. Fie că este dansat la İzmir sau la Atena, pasul rămas greu, cinstit și îmbibat în ritmul sfânt de 9/8 demonstrează că, în fața suferinței și a demnității umane, granițele politice devin irelevante.” SURSA
N.R.: „Datorită mişcărilor dansatorului, este uneori cunoscut sub numele de ,dansul vulturului”. Dansul nu are paşi stabiliţi, ci doar anumite figuri şi o mişcare circulară şi foloseşte adesea elemente de Tsamiko şi Kalamatianos. Are loc într-o zonă care nu depășește un metru pătrat şi constă în mare parte din mişcări improvizate. Ritmul său exact diferă în funcție de momentul şi locul în care a fost compus cântecul de acompaniament. Considerat inițial un dans rebetiko, din anii 1980 a fost considerat un dans panelenic care evoluează odată cu tradiţia muzicală greacă. Ocazional, dansatorii execută isprăvi precum statul în picioare pe un pahar de vin, pe un scaun sau pe şemineu sau ridicarea unei mese, adăugând un pic de lăudăroçie şi umor.”
CHIȘINĂU, CIMITIRUL „DOINA”: Che Guevara, Kramarov şi Vîsoţki nu sunt îngropaţi aici, ci sunt doar reclame la pietre funerare!
INSIDER: „Che Guevara & Vîsoțki la cimitir: În ospeție la Dumnezeu nu e permisă întârzierea
Am văzut prea multe cimitire: pe unde merg, cimitirul e o oprire obligatorie. Cum mi-a explicat un gropar: viața se vede cel mai bine dinspre cimitir. Și are dreptate – se văd tare bine toate rănile sociale mai întâi acolo după aia în societatea ceva mai largă. Dar mi-a scăpat imaginea de mai jos.
”La cimitirul de pe strada Doina, chiar în fața porții, stau una lângă alta pietrele funerare ale lui Che, Kramarov și Vîsoțki.” – îmi scrie amicul Valeriu Reniță. ȘI pune această poză.
Doina e cel mai mare cimitir din Europa – zice reclama. E în Chișinău. Da, e mare. La intrare stă Che – El Comandante, Kramarov și Vîsoțki. Pe primul știe toată lumea. Al doilea e un actor foarte popular în spațiul ex-sovietic, iar Vîsoțki – amintesc celor mai tineri – e vocea cea mai cunoscută din ultima parte a regimului sovietic – un soi de Bob Dylan mai agresiv și hârâit vocal, tare apreciat și iubit de popor.
Nu au murit, nu sunt îngropați aici. Aici ei sunt pe post de reclamă, advertising la pietre funerare. Asta e adevărata popularitate în est: să faci reclamă la moarte. Cam așa cântă și Vâsoțki – ”În ospeție la Dumnezeu nu e permisă întârzierea…” Aproape ca un slogan publicitar: pentru curajul de a trăi ca și cum ai muri. Sau invers..” SURSA
INSIDER 2: „Vîsoțki era cunoscut, iubit în tot lagărul socialist. Cântecele sale erau cunoscute mai ales datorită versurilor sale. Mai am și acum benzi de magnetofon cu cântecele sale. Și un actor foarte bun. Căsătorit cu actrița franțuzoaică Marina Vladi (de origine rusă). Idolul generației mele.”
N.R.: „Cimitirul „Sfântul Lazăr” (cunoscut drept Cimitirul Doina) din Chişinău nu este oficial cel mai mare din Europa, deşi este des menționat astfel în presă și este, fără îndoială, unul dintre cele mai extinse de pe continent. Cimitirul se întinde pe o suprafață de peste 100-140 de hectare (aproximativ 2.000.000 m²) şi adăposteşte peste 300.000 de morminte.
Recordul european: Titlul de cel mai mare cimitir din Europa după suprafață şi număr de morminte revine de obicei Cimitirului de Nord din Rostov-pe-Don (Rusia), care se întinde pe o suprafață de circa 400 de hectare şi conține peste 500.000 de morminte.
Originea mitului: Reputația Cimitirului – Doina de „cel mai mare din Europa” a fost promovată frecvent de presă și de unele publicații internaționale datorită dimensiunii sale impresionante raportate la orașul Chişinău şi numărului mare de înhumări anuale.”
PINACOTECA UNArte: După 162 de ani, proiectul lui Theodor Aman prinde din nou viaţă pentru generațiile următoare
INSIDER: „Clădirea care găzduiește acum Pinacoteca UNArte este Casa Scarlat-Ghica, cunoscută și sub numele de Casa Ghica-Robescu, de pe strada General Henri Berthelot nr. 12, la colț cu strada General Constantin Budișteanu, în curtea complexului UNArte.
Casa se află pe o parcelă care, în secolul al XVIII-lea, aparținea familiei Ghica-Rallet, iar înainte de 1847 proprietatea era a banului Costache Ghica. Pe acest teren au existat mai multe construcții, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea proprietatea a ajuns la Alexandru Scarlat Ghica. La începutul sec. XX, imobilul a fost cumpărat de Alexandru F. Robescu, profesor de matematică, fizică și chimie la Liceul „Matei Basarab”, care a donat imobilul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, pentru a deschide o școală profesională de fete. Aceasta i-a purtat numele și a funcționat până în 1948. După aceea, aici a funcționat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, predecesorul actualei Universități Naționale de Arte, iar ulterior spațiile au fost folosite de Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” sau pentru ateliere ale artiștilor.
Ideea unei Pinacoteci a UNArte este, de fapt, mult mai veche. În 1864, odată cu înființarea Școlii de Belle Arte din București, Theodor Aman își imagina și o pinacotecă a școlii, destinată păstrării și transmiterii patrimoniului artistic către generațiile următoare. Aceasta a fost înființată, iar Aman a fost numit director atât al Școlii de Belle Arte, cât și al Pinacotecii.
Acum, proiectul lui prinde din nou viață. Intrarea este gratuită și se pot admira lucrări diverse, printre care ecorșeul realizat de Constantin Brâncuși împreună cu Dimitrie Gerota, lucrări ale unor artiști precum Ștefan Bănulescu, Oscar Han, Nicolae Tonitza etc., gravuri, desene și picturi academiste, dar și piese provenite din colecția Kalinderu.” SURSA
N.R.: „În 2008, UNArte a organizat un concurs de arhitectură pentru consolidarea, restaurarea și refuncționalizarea monumentului istoric. Lucrările de consolidare și restaurare au început în 2014, iar după ani de așteptare, casa a revenit oficial în circuitul public la sfârșitul lunii iunie 2026, prin deschiderea Pinacotecii UNArte, în perioada 29 iunie–1 iulie 2026.
Pentru că printre lucrările de patrimoniu ale Universității se află și ecorșeul realizat de Constantin Brâncuși. Este prima sa lucrare de amploare care reprezintă corpul omenesc fără piele și a fost realizată sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota. Pentru a înțelege cât mai bine anatomia umană și pentru a putea realiza lucrarea, Brâncuși a participat, împreună cu profesorul Gerota, la disecții umane reale, pe cadavre. Ecorșeul era, de fapt, un exercițiu extrem de riguros de înțelegere a corpului uman, iar experiența avea să contribuie la formarea viziunii sale artistice de mai târziu.
Ecorşeul realizat de Constantin Brâncuşi (cunoscut şi ca „Jupuitul”) a fost finalizat în anul 1902, fiind realizat în cinci exemplare, unul foarte bine conservat la Muzeul de Artă din Craiova, iar celelalte la mai multe instituții de artă și de medicină din ţară (cum ar fi la București – la Universitatea Națională de Arte / Facultatea de Medicină – lași, Cluj-Napoca și Timişoara).
Este o statuie din ghips policrom (reprezentând un corp uman fără piele, cu musculatura, vasele şi nervii la vedere). Punctul de pornire l-a reprezentat statuia antică a lui Hermes/Antinous Capitolinul, sugerând încă de la început raportarea maestrului la Antichitatea clasică elenistică şi romană. Lucrarea este realizată dintr-o singură piesă (cu excepția brațelor) şi este montată pe un soclu cu un contrafort metalic. Pe inscripția plăcuței ceramice de pe soclul ecorşeului din expunere se poate citi următorul text: „Atitudinea clasicului «Antinous» Anatomia muşchilor Superficiali lucrat după natură de: Prof. Dr. D. Gerotă şi Brâncuş 1902”.
Pinacoteca UNArte, prima pinacotecă dedicată patrimoniului Universității Naționale de Arte din Bucureşti, la 162 de ani de la înfiinţarea instituției, a fost inaugurată împreună cu Noua Bibliotecă UNArte – spaţiu cultural complementar care adăposteşte peste 60.000 de volume şi titluri dedicate artei.
📍 Casa Robescu / Pinacoteca UNArte
Strada General Constantin Budișteanu nr. 19, în curtea din dreapta a UNArte.
Program afișat: luni–vineri, 09:00–16:00, dar vinerea programul este doar până la ora 14:00.
PRISTOLNIC: Pecetea sacră a pâinii
INSIDER: „Pristolnicul pentru colaci (cunoscut şi sub numele de pecetar sau pistornic) este un obiect tradițional din lemn, piatră sau ceramică, folosit în cultura şi spiritualitatea românească pentru a imprima semne sacre pe produsele de panificație rituală (prescuri, colaci, pâine binecuvântată).
Un pristolnic este o ştampilă religioasă sau un sigiliu ritualic, de dimensiuni mici (de obicei cât să încapă în palmă), cioplit de meşteri populari. Pe talpa (baza) lui sunt gravate în negativ literele ritualice IC XC NI KA (lisus Hristos Învinge), dispuse în formă de cruce.
Materialele folosite sunt alese pentru durabilitatea lor şi pentru a nu altera aluatul: ∆ Lemn: Este cel mai frecvent material utilizat. Se folosește lemn de esenţă tare, cu fibră densă (pentru a permite detalii fine la cioplire şi pentru a nu lăsa aşchii în aluat), cum ar fi cel de praz, păr, nuc, fag, paltin sau cireş. ∆ Piatră: În anumite zone montane, pristolnicele erau cioplite în piatră moale (rocă cretoasă sau calcaroasă). ∆ Lut ars (ceramică): Mai rar, dar întâlnit în comunitățile cu tradiție în olărit.
Pristolnicul are atât un rol practic, cât şi unul spiritual-religios: ∆ Imprimarea colacilor şi prescurilor: Se apasă cu putere pe aluatul dospit, înainte ca acesta să fie băgat la cuptor. Semnul imprimat sfințește şi marchează pâinea ca fiind dedicată unui scop sacru. ∆ Pentru ritualuri de pomenire şi sărbători: Femeile (mai demult doar cele considerate „,curate”, adică bătrânele sau văduvele) foloseau pristolnicul când coceau colacii pentru înmormântări, pomeni, Moşi sau pentru Crăciun și Paşte.
Obiect de protecţie (talisman): În gospodăriile țărăneşti vechi, pristolnicul nu era un simplu instrument de bucătărie. El era aşezat adesea la icoană, fiind considerat un obiect sfințit care păzește casa de duhuri rele, boli sau grindină.
În funcție de regiunea etnografică a României, acest obiect poartă nume diferite: Pistornic (sau pistolnic), Pecetar (provenit de la cuvântul „pecete” – ștampilă/sigiliu), Pecetare, Făcător de prescuri, Prescurar.
N.R.: „IC XC NI KA – Această inscripție este o abreviere din limba greacă şi se traduce prin: IC = lisus (IESOUS), XC = Hristos (CHRISTOS), NI KA = Biruieşte / Învinge. Traducerea întregii formule este: ,,lisus Hristos biruieşte”
Semnul este ștampilat pe pâinea liturgică, arătând jertfa şi biruința lui Hristos asupra morții. Apare adesea în icoanele Mântuitorului sau pe o parte a crucii de pe veșmintele preoțești și obiectele de cult.
LORENZO QUINN, SCULPTOR: „Mâna deține atât de multă putere: puterea de a iubi, de a urî, de a crea, de a distruge – Vreau ca arta mea să inspire acte de bunătate și să dea speranță!”
INSIDER: „LORENZO QUINN și mâinile care spun povești…”Vreau ca arta mea să inspire acte de bunătate și să dea speranță”
De-a lungul carierei sale, artistul italian LORENZO QUINN (născut la Roma în 1966, fiul celebrului actor Anthony Quinn) și-a expus sculpturile la nivel internațional, iar lucrările sale de artă pot fi găsite în colecții private și în spații publice din întreaga lume. Lorenzo Quinn, explică de ce mâinile îi fixează și domină lucrările: ,,Mâna deține atât de multă putere: puterea de a iubi, de a urî, de a crea, de a distruge.”…” SURSA
N.R.: „Lorenzo Quinn este un sculptor contemporan italian, recunoscut internațional pentru sculpturile sale monumentale care înfățişează mâini umane. S-a născut la 7 mai 1966 și este fiul celebrului actor mexican-american Anthony Quinn. Este al optulea copil al lui Anthony Quinn. Înainte de a deveni sculptor cu normă întreagă, a fost actor (a jucat rolul lui Salvador Dalí în filmul Dalí din 1991). Operele sale sunt figurative şi inspirate de maeștri clasici precum Michelangelo, Bernini şi Rodin.
Fascinaţia pentru mâini: Este celebru pentru sculpturile expresive în care modelează mâini. A ales această temă deoarece consideră mâna ca fiind cea mai dificilă şi complexă parte a corpului uman din punct de vedere tehnic, dar şi un simbol puternic al creației, iubirii, generozității şi distrugerii.
Opere celebre: „Support” (Veneția, 2017): Două mâini gigantice din oțel care ies din Canalul Grand pentru a susține şi a atrage atenţia asupra clădirilor amenințate de schimbările climatice şi creșterea nivelului mării.
,,The Force of Nature”: O serie de sculpturi dramatice în care o figură feminină (reprezentând-o pe Mama Natură) învârte pe o pânză o planetă Pământ, legată de o frânghie, transmițând fragilitatea planetei în fața forțelor naturii.
,,Building Bridges” (Veneția, 2019): Şase perechi de mâini gigantice instalate la Bazilica San Giorgio Maggiore, simbolizând şase valori universale: prietenie, credință. ajutor, dragoste, speranţă şi întelepciune.
Lucrările lui Lorenzo Quinn sunt expuse în spații publice şi galerii prestigioase din întreaga lume, precum Halcyon Gallery sau prin Galleria d’Arte Contini, bucurându-se de un imens succes la public și în rândul criticilor de artă.” DETALII
PLYMOUTH PROWLER: Încercare eşuată de a salva un brand pe moarte printr-un pachet modern cu design retro/hot-rod pentru anii 2000
INSIDER: „Plymouth Prowler
O încercare eșuată de salvare a unui brand pe moarte printr-un design retro/hot-rod intr-un pachet modern la vremea aceea.” SURSA
INSIDER 2: „Au dat-o în bară pentru că au pus motor V6, dar toata lumea se aștepta la un V8 pentru un hotrod. E ca și când faci un chopper fara motor VTwin. Si cred că și prețul piperat – de banii aia se putea cumpăra un Chevrolet Corvette. Mașina asta a fost gândită de artiști și produsă de contabili. Aici e problema. Soluții există întotdeauna, dar depinde cât de scumpe sunt. Și au năvălit si normele astea anti-poluare și normele de siguranță (o mașină cu roți neprotejate nu e sigură pentru pietoni, consumul de carburant e mare etc). Au fost mai multe probleme nu doar una singură. Și motorul și prețul și transmisia. Și inconfortul. Mașina arată spectaculos, dar nu are utilitate practică, e mașină de show nu de dus copiii la grădiniță sau de mers în vacanță.”
INSIDER 3: „V6 a fost pus intenționat de fabrică pentru a echilibra greutatea mașinii 50/50, caroseria și șasiul fiind din aluminiu V8 ar fi fost foarte greu”
Transmisie: Automată cu 4 trepte (Autostick), montată pe puntea spate pentru o mai bună distribuție a greutății. Prowler a fost primul Plymouth cu tracţiune spate de la Plymouth Gran Fury din 1989. Performanțe: Accelerație de la 0 la 100 km/h în aproximativ 5,9 secunde.
- Motorizare (generală): Este echipat de obicei cu un motor V6 de 3,5 litri care dezvoltă în jur de 253–257 CP
- Remorca: Este un accesoriu oficial creat pentru acest model, util deoarece mașina are un spațiu de depozitare (portbagaj) foarte mic din cauza formei sale.
Au fost asamblate manual în total doar 11.702 unităţi în Detroit, Michigan. Plymouth Prowler a fost produs în 1997 şi apoi din 1999 până în 2001. După dispariţia mărcii Plymouth, Prowler a fost vândut sub marca Chrysler între 2001 şi 2002. Ultimul Prowler a ieşit de pe linia de asamblare15 februarie 2002A fost înlocuit de Chrysler Crossfire în 2004.
Când a fost fabricată, între anii 1997 și 2002, prețul de bază recomandat de producător în Statele Unite a pornit de la 38.300 $ (în 1997) şi a ajuns la aproximativ 44.625 – 45.400 $ (pentru modelele din 2001-2002). Remorca asortată din fabrică se vindea separat ca opțiune și costa în jur de 5.000 $.
De-a lungul întregii sale perioade de producție (1997-2002), modelul Prowler a fost fabricat oficial în 12 opțiuni de culoare. Lista completă a denumirilor oficiale în limba engleză este următoarea: Prowler Purple Metallic (singura culoare disponibilă în primul an, 1997), Prowler Yellow Clear Coat, Prowler Black Clear Coat, Prowler Red Clear Coat, Prowler Bright Silver Metallic, Woodward Edition (combinaţie în două tonuri: Black/Red), Black Tie Edition (combinaţie în două tonuri: Black/Silver), Prowler Orange Pearl Coat, Midnight Blue Pearl Coat (cunoscută şi ca Mulholland Edition), Inca Gold Pearl Coat, Deep Candy Red Pearl Coat și High Voltage Blue Pearl Coat (Conner Avenue Edition – a fost produs un singur exemplar din fabrică în această culoare)
Alte vehicule în stil retro au urmat modelului Prowler. Printre acestea se numără Chrysler PT Cruiser5, SSR, HHR şi Chevrolet Camaro din 2010, Ford Thunderbird din 2002, Ford Mustang din 2005 şi Dodge Challenger din 2008.
În 1998, un Plymouth Prowler a fost depozitat într-un mausoleu din Tulsa, Oklahoma. Deşi similar ca concept cu Plymouth Belvedere din 1957, care fusese înmormântat lângă tribunal, Prowler-ul decedat a fost sigilat în Centennial Park sub un seif şi închis într-o cutie de plastic în loc de foile de plastic care acopereau Belvedere-ul. Potrivit experţilor, Prowler-ul va fi perfect conservat când capsula va fi deschisă în 2048.
În 1999, la Salonul SEMA din Las Vegas, Chrysler a dezvăluit modelul Plymouth Howler. Bazat pe modelul Prowler, acesta avea un portbagaj mai mare şi un motor V8 de 4,7 litri care înlocuia V6-ul de 3,5 litri, cuplat la o transmisie manuală BorgWarner cu 5 trepte. Era disponibil şi un hardtop, transformându-I într-un coupe.
ARHIVĂ: SEWARD, NEBRASKA: „Cea mai mare capsulă a timpului din lume”, deschisă după 50 ani – un Chevrolet Vega nou, o motocicletă Kawasaki & 5000 suveniruri ∆∆∆∆∆ CARAMEL & CARAMELA: Un Opel Vectra și jumătate, la propriu!
SECTOR 4: Atenție, cad balcoane!
INSIDER: „Am primit acum pozele astea unde se vede cum a căzut tot parapetul unui balcon. Bulevardul Tineretului, la int cu Visana – București sector 4.” SURSA
N.R.: Balconul unui apartament situat la etajul 7 al unui bloc de pe Bulevardul Tineretului din Sectorul 4 (vizavi de parc şi de Cafeneaua Actorilor) s-a prăbuşit, astăzi, avariind o maşină. Din fericire, nu s-au înregistrat victime. Blocul a fost construit în perioada 1978-1982.
ABRAHAM 2000 BC: De unde au plecat cele trei mari religii ale lumii?
INSIDER: „Cetatea Ur a fost un oraș-stat sumerian în sudul Mesopotamiei, fiind primul mare oraș dintre fluviile Tigru și Eufrat. Fiind locuit încă din mileniul al V-lea î.Hr., începând cu mileniul al III-lea î.Hr. a cunoscut o rapidă dezvoltare și prosperitate. A fost ulterior cucerit de elamiți și babilonieni. (Wikipedia)
„În jurul anului 2000 î.Hr., măreața cetate Ur (situată în sudul Mesopotamiei, Irakul de astăzi) se afla într-un punct de cotitură dramatic, trecând de la apogeul său ca cea mai mare metropolă a lumii la o prăbușire violentă.
Contextul istoric al cetății Ur în această perioadă specifică este definit de următoarele aspecte:
1. Apogeul și Prăbușirea Dinastiei a Treia (Ur III)
Epoca de Aur (Renașterea Sumeriană): Între anii ~2112 î.Hr. și 2004 î.Hr., Ur a fost capitala unui imperiu birocratic extrem de centralizat. Orașul prospera din comerțul maritim pe Golful Persic (aflat mult mai aproape de oraș în antichitate decât astăzi).
Cel mai mare oraș din lume: Unele estimări istorice arată că între anii 2030 î.Hr. și 1980 î.Hr., Ur era cea mai populată așezare de pe planetă, având aproximativ 65.000 de locuitori.
Anul 2004 î.Hr. – Distrugerea cetății: Chiar în preajma anului 2000 î.Hr., sub domnia ultimului său rege (Ibbi-Sin), imperiul s-a dezintegrat din cauza foametei, a atacurilor triburilor de amoriți și, în final, a unei invazii devastatoare a elamiților (din actualul Iran). Aceștia au prădat cetatea, eveniment consemnat în celebra operă literară antică „Lamentarea pentru Ur”.
2. Arhitectura și Monumentele Cetății
În această perioadă, aspectul cetății era dominat de structuri colosale din cărămidă de lut:Marele Ziggurat din Ur: Construit inițial de regele Ur-Nammu (aprox. 2100 î.Hr.), acest templu-piramidă masiv în trei trepte era dedicat zeului lunii, Nanna (sau Sin), patronul spiritual al orașului.
Zidurile de apărare: Orașul era fortificat cu ziduri masive, înconjurat de canale conectate la Fluviul Eufrat, servind atât ca port comercial, cât și ca sistem de protecție.
3. Conexiunea Biblică: AvraamÎn tradiția biblică (Geneza), orașul este menționat sub numele de „Ur al Caldeilor”.
Se consideră că perioada de după căderea dinastiei Ur III (în jur de 2000–1900 î.Hr.) coincide cu perioada în care patriarhul Avraam ar fi trăit în cetate înainte de a pleca alături de familia sa spre țara Canaan.” (Gemini Ai)
JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRATE: Modernizat în 1975 şi rostit de absolvenții Facultății de Medicină, marchează tranziția de la student la medic. Din punct de vedere juridic, termeni precum „fără empatie”, „fără suflet” sau „,fără conștiință” nu există!
INSIDER: „Textul rostit de absolvenții facultăților de Medicină din România de astăzi nu mai este varianta antică originală a Jurământului lui Hipocrate, ci o versiune modernizată şi adaptată eticii contemporane. Această formă modernă îşi are rădăcinile în Declarația de la Geneva (adoptată de Asociaţia Medicală Mondială după Al Doilea Război Mondial). Ea păstrează esenţa valorilor hipocratice, dar elimină elementele anacronice.
N.R.: „Hippocrate din Cos, cel mai vestit medic al Greciei antice, considerat „Părintele Medicinei”, s-a născut în jurul anului 460 î.Chr. pe insula Cos (Arhipelagul insulelor Sporade)) şi a murit către anul 370 î.Chr. în localitatea Larissa din Tessalia. Numele lui este legat de Jurământul lui Hippocrate, un adevărat codice moral al unui medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zlele noastre în multe universităţi de absolvenții facultăților de medicină. Născut într-o familie ce aparţinea cultului lui Esculap (gr. Asclepios), zeul grec al medicinei, Hippocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăsește insula sa natală și cutreieră ținuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputaţie ca practician. În jurul anului 420 î.Chr. se întoarce la Cos, unde fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai târziu va înfiinţa o altă şcoală în Tessalia, unde îşi va sfârşi zilele la Larissa către anul 370 î.Chr.
VARIANTA ORIGINALĂ A JURĂMÂNTULUI:
„Jur pe Apollo, pe Asclepios, pe Higeea şi Panaceea, pe toți zeii şi zeițele, luându-i ca martori că voi indeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea, juramântul şi legământul care urmează:
-Pe învățătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuințele, pe copiii săi îi voi privi ca pe frații mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi invaăț fără plată şi fără să le cer vreun legământ.
-Preceptele, lecțiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăși fiilor mei, fiilor învățătorului meu şi ucenicilor uniți printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva. -Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile și mintea, și mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate.
-Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă îmi va cere, și nu voi îndemna la așa ceva, tot astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede. Îmi voi petrece viaţa și voi îndeplini meșteșugul în nevinovăţie şi curăţie.
-Nu voi practica operația scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în seama celor ce se ocupă cu aceasta. În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bunăștiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor liberi sau sclavi.
-Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie. -Daca voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viața şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă.”
VARIANTA MODERNĂ A JURĂMÂNTULUI (așa cum a fost ea adoptată de Asociația Medicală Mondială în cadrul Declarației de la Geneva – 1975):
„Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
-Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanităţii;
-Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoștinţa care le sunt datorate;
-Voi exercita profesiunea cu conștiinţă și demnitate; -Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligație sacră;
-Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
-Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiție a profesiunii de medic;
-Colegii mei vor fi frații mei;
-Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient considerații de naționalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
-Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub amenințare şi nu voi utiliza cunoştințele mele medicale contrar legilor umanității. Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare”
Ceremonia de absolvire din universităţile românești are o încărcătură simbolică uriașă, marcând oficial trecerea tinerilor de la statutul de studenți la cel de medici în slujba umanității. Totuşi, din punct de vedere juridic, comportamentul unui medic din România zilelor noastre nu este sancționat în baza jurământului rostit pe scenă, ci în baza Codului de Deontologie Medicală emis de Colegiul Medicilor din România şi a legilor malpraxisului. Prin urmare, legătura este una de continuitate morală: chiar dacă cuvintele s-au schimbat pentru a se potrivi societății actuale, nucleul a rămas acelaşi – promisiunea de a pune viaţa și binele pacientului mai presus de orice. Ambele texte rămân piloni spirituali pentru medicii români, ghidându-le atât conduita profesională rigidă, cât și latura umană necesară în fața bolii.
„Înduplecaţi-vă sufletul la suferinţă, ca să puteți mângâia pe cel ce suferă; coborâți-vă până la patul lui, pătrundeți-vă de durerile lui, ca să-i puteți aduce alinarea; fiţi blânzi, fiți buni, fiți milostivi, căci mila este cel mai mare medicament al omenirii; prin ea se ușurează durerile cele mai mari și se vindecă rănile cele mai adânci.”
BISERICA CU TRICOLOR DIN ŢEBEA: Culorile României pictate pe bolta Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” în vremea Austro-Ungariei – spațiu religios și memorie națională în Panteonul Moților
INSIDER: „Biserica cu Tricolor de la Țebea, lăcașul unic în care culorile României au fost pictate pe boltă în vremea Austro-Ungariei – În inima Panteonului Moților de la Țebea, lângă mormântul lui Avram Iancu și secularul Gorun al lui Horea, se află un lăcaș de cult cu o poveste aparte. Este Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută de generații sub numele de „Biserica cu Tricolor”.
La prima vedere este o biserică ortodoxă monumentală de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Odată intrat însă în interior, privirea este atrasă imediat de bolțile traversate de brâuri în roșu, galben și albastru. Tocmai acest detaliu a transformat biserica într-unul dintre cele mai neobișnuite monumente religioase și istorice din Transilvania. Actuala biserică a fost ridicată între anii 1893 și 1896, pe locul unui lăcaș mai vechi. Construcția a fost realizată într-o perioadă în care Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Edificiul are proporții monumentale și prezintă influențe ale stilului neoclasic apusean, cu o compoziție sobră, turn înalt și o arhitectură diferită de multe dintre bisericile tradiționale din satele Munților Apuseni.
Dar adevărata sa particularitate avea să apară în interior – Tricolorul pictat pe boltă. Încă de la ridicarea bisericii, pe bolțile sale au fost realizate brâuri în culorile roșu, galben și albastru. Astăzi poate părea un simplu element decorativ. La sfârșitul secolului al XIX-lea, însă, într-o Transilvanie aflată sub administrație austro-ungară, folosirea atât de vizibilă a culorilor românești avea o semnificație mult mai profundă. Tricolorul devenea aici mai mult decât ornament. Era o afirmare a identității comunității românești din zonă. De aici provine și numele sub care biserica este cunoscută până astăzi: Biserica cu Tricolor. Tradiția locală păstrează chiar povestea potrivit căreia autoritățile vremii ar fi cerut îndepărtarea culorilor, însă localnicii ar fi refuzat. Episodul este transmis mai ales prin memoria locală, dar arată cât de puternică a devenit legătura dintre biserică și simbolurile naționale.
O biserică ridicată într-un loc încărcat de istorie – Amplasarea ei este la fel de importantă precum interiorul. Biserica se află în Complexul Istoric de la Țebea, cunoscut și drept Panteonul Moților, unul dintre locurile cu cea mai mare încărcătură memorială din Munții Apuseni. La câțiva pași se află mormântul lui Avram Iancu, conducător al românilor transilvăneni în Revoluția de la 1848–1849. Tot aici se găsește și Gorunul lui Horea, arborele secular sub care, potrivit tradiției, Horea le-ar fi vorbit moților înaintea răscoalei din 1784. În complex se află și morminte ale unor revoluționari pașoptiști, monumente și cruci dedicate eroilor din Războiul de Independență și din cele două Războaie Mondiale. Astfel, biserica nu este izolată de istoria locului. Ea se află chiar în centrul unui adevărat ansamblu memorial.
Legătura puternică cu Avram Iancu – Înaintea actualei biserici exista aici un lăcaș mai vechi. În acea biserică s-a săvârșit, în septembrie 1872, slujba de înmormântare a lui Avram Iancu, care a fost apoi îngropat la Țebea.
Actuala biserică păstrează această legătură memorială prin numeroase obiecte și simboluri asociate istoriei moților. În interior este păstrat și un clopot vechi, legat în tradiția locului de vestea morții lui Avram Iancu. Se găsesc, de asemenea, reprezentări ale lui Horea, Cloșca și Crișan, precum și obiecte comemorative și tricolore depuse de-a lungul timpului în memoria celor care au luptat pentru drepturile românilor din Transilvania.
Un interior care unește religia și memoria istorică – Biserica de la Țebea este neobișnuită tocmai prin felul în care spațiul religios și memoria istorică se întâlnesc. Pe de o parte se află pictura ortodoxă, iconostasul și reprezentările biblice. Pe de altă parte, brâurile tricolore și obiectele comemorative amintesc permanent de istoria locului. Pictura bisericii a fost refăcută și sfințită în 2022, dar motivul tricolor a fost păstrat, tocmai pentru că acesta reprezintă elementul definitoriu al lăcașului. Astfel, chiar și după restaurări și intervenții succesive, identitatea sa istorică nu a dispărut.
Un monument important al patrimoniului de la Țebea – Biserica face parte din ansamblul istoric protejat de la Țebea și are o valoare care depășește rolul său religios. Este în același timp lăcaș de cult, monument de patrimoniu și loc al memoriei naționale.
Unicitatea ei nu vine din dimensiuni spectaculoase sau din materiale rare, ci dintr-un detaliu simplu și extrem de puternic: tricolorul românesc pictat pe boltă într-o perioadă în care Transilvania se afla încă în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Țebea nu este doar o biserică veche din Apuseni. Este unul dintre locurile în care credința, istoria și identitatea românească au rămas vizibile pe aceleași ziduri timp de peste un secol.” SURSA
N.R.: „Gorunul lui Horea de la Țebea – copacul legendar care a devenit monument al istoriei românești Un arbore secular despre care se spune că ar fi avut în jur de patru secole, a devenit de-a lungul timpului mai mult decât un simplu copac. A fost legat de memoria răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan, iar mai târziu a ajuns să vegheze locul unde a fost înmormântat Avram Iancu. Tradiția locală spune că sub acest gorun s-ar fi întâlnit în 1784 conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania. Horea, Cloșca și Crișan ar fi discutat aici despre lupta împotriva nedreptăților suportate de iobagi și despre acțiunile care urmau să cuprindă numeroase sate din Țara Zarandului, Deva și alte regiuni ale Hunedoarei. Nu toate detaliile transmise de-a lungul timpului pot fi demonstrate documentar, însă povestea gorunului s-a păstrat atât de puternic încât arborele a devenit inseparabil de numele lui Horea. În trecut, copacul era cunoscut și sub numele de „Fagul popii”, chiar dacă era un gorun. Se afla în cimitirul vechii biserici din Țebea și era impresionant prin trunchiul masiv și coroana bogată. Nicolae Iorga l-a descris la începutul secolului XX drept un arbore vechi și impunător, sub ale cărui ramuri memoria luptelor și a oamenilor locului părea să rămână vie. Țebea avea să capete și mai multă importanță istorică după moartea lui Avram Iancu, în 1872. Liderul moților din timpul Revoluției de la 1848–1849 a murit la Baia de Criș și a fost înmormântat în cimitirul din Țebea, în apropierea gorunului. Astfel, locul a devenit unul dintre cele mai importante puncte memoriale ale moților, fiind numit în timp și „Panteonul Moților”.
Odată cu trecerea anilor, bătrânul arbore a început însă să se degradeze. La începutul secolului XX devenise evident că fără intervenții nu mai putea supraviețui mult timp. În 1924, trunchiul a fost consolidat cu cercuri metalice, iar golurile interioare au fost umplute cu ciment. Tot atunci, partea superioară a trunchiului a fost retezată la aproximativ nouă metri înălțime, rămânând o ramură laterală care a continuat pentru o perioadă să trăiască. În 1947, s-a intervenit din nou asupra gorunului. Trunchiul a fost protejat cu ciment, iar suprafața acestuia a fost modelată pentru a imita textura scoarței originale. Era o metodă de conservare specifică perioadei, folosită pentru a împiedica prăbușirea unui arbore care devenise deja monument istoric și simbolic. Mai târziu, pentru ultima ramură vie a fost instalat chiar și un stâlp din beton care să o susțină. Timp de decenii, gorunul a continuat să reziste într-o formă tot mai fragilă. Ultima sa ramură a devenit simbolul supraviețuirii copacului, în ciuda vârstei și a degradării severe. În vara anului 2005, însă, o furtună a rupt această ultimă creangă. Din acel moment, trunchiul cimentat nu a mai prezentat semne de viață. Imaginea pe care vizitatorii o văd astăzi este, practic, trunchiul conservat al vechiului gorun, păstrat ca monument. Aspectul său neobișnuit, cu porțiuni întărite artificial și cu interiorul consolidat, spune la rândul său o poveste: timp de aproape un secol oamenii au încercat să păstreze în picioare acest martor simbolic al istoriei. La un moment dat, dintre rădăcinile vechiului copac a apărut și o mlădiță tânără de stejar, iar administratorii complexului memorial au încercat să o protejeze. Apariția unei noi plante lângă trunchiul aproape împietrit a fost privită de mulți ca o continuare simbolică a poveștii Gorunului lui Horea. Gorunul lui Horea nu mai este astăzi un arbore viu în sensul obișnuit, dar continuă să existe ca monument. Trunchiul său, întărit cu ciment și metal pentru a rezista timpului, păstrează imaginea unui copac în jurul căruia s-au adunat legende, revolte, personalități istorice și generații întregi de oameni. Tocmai această combinație dintre natură, istorie și memorie face din Gorunul de la Țebea unul dintre cei mai neobișnuiți arbori-monument din România.” DETALII
ZILELE EUROPENE ALE PATRIMONIULUI: O dată pe an poți ajunge în Franța doar în 5 minute, direct din Piaţa Amzei din Bucureşti!
INSIDER: „Ambasada Franței în România organizează tururi ghidate gratuite la Reședința Franţei o dată pe an, în a treia sâmbătă a lunii septembrie, cu ocazia Zilelor Europene ale Patrimoniului. Accesul este gratuit, dar se face pe bază de înscriere prealabilă prin e-mail, în limita locurilor disponibile. Este necesar un act de identitate și, dacă e cazul, o copie după certificatul de naștere al minorului care vă însoțește, dar deja înscris pentru vizită. Se face un scannig ca la aeroport, nu sunt admise genți voluminoase Program: Ghizii au oferit tururi în limba română, engleză şi franceză atât în interiorul ambasadei cât și în curtea unde se organizează garden party-urile.
La loc de cinste, lângă fotografia președintelui Franței, Emmanuel Macron este și o fotografie a Nadiei Comăneci, fosta mare gimnastă, ambasadoare a brandului L’Oréal – ,,I’M WORTH IT”!
N.R.: „Reşedinţa Istorică a Ambasadei Franţei din București a fost construită între anii 1889 şi 1890 în stil neoclasic. Clădirea a fost special proiectată pentru a găzdui Ambasada Franţei în România, de către arhitecul olandez Joseph J. Schiffeleers. Arhitectul francez Albert Galeron cel care a proiectat şi Ateneul Român a supervizat lucrările. Clădirea a fost inaugurată în anul 1892 printr-un bal fastuos la care au participat Principele Moştenitor Ferdinand şi Principesa Maria. La momentul inaugurării, era una dintre primele zece cladiri din lume construite şi achiziționate direct de statul francez pentru a gădui o misiune diplomatică. Este clasificată ca monument istoric de către Ministerul Culturii din România.
Salonul principal este locul unde au loc evenimente culturale şi se acordă înalte decorații. Spațiile interioare găzduiesc opere de artă şi documente/fotografii de arhivă care ilustrează legăturile franco- române precum și obiecte de mobilier deosebite, cum ar fi un pian rar Pleye/vechi de opt decenii, piese inspirate din stilurile Ludovic al XV-lea sau Empire; decoruri elegante şi obiecte de artă rafinate, lampadare în stil Empire şi o statuetă a Regelui Soare (Ludovic al XIV- lea). Vesela din porţelan de Sèvres este folosită la dineurile oficiale.
În anii ’30, statul francez a achiziționat o clădire alăturată care aparţinuse boierului Marghiloman, mutând acolo cancelaria diplomatică, în timp ce imobilul original a rămas ca reședinţă oficială a ambasadorului.
În cadrul Ministerului de externe francez există o structură care se ocupă cu asigurarea unei prezentări şi amenajări unitare a reședințelor franceze din străinătate, tocmai pentru a asigura nişte standarde înalte sediilor oficiale.”
📍Adresa: Ambasadei Franţei în România este Strada Biserica Amzei nr. 13-15, Sector 1, Bucureşti
CÂNTARELE ALBASTRE DIN CIŞMIGIU: O istorie de un secol – de la regalitate şi războaie mondiale, prin regimul comunist, până la „socialismul cu faţă umană” & „capitalismul de cumetrie”
INSIDER: „⚖️ Cântarele care au supraviețuit Bucureștiului. Poate că le-ai văzut în Grădina Cișmigiu: cântarele albastre în care introduci o monedă de 50 de bani, urci pe platformă și, pentru câteva clipe, te întorci într-un București de altădată. Povestea lor începe în 1928, când frații Spiru și Marcu Gheorgon au importat din Germania un lot de 21 de cântare automate. Șapte dintre ele erau electrice și aveau o funcție impresionantă pentru acea vreme: după cântărire, aparatul putea elibera un tichet pe care erau imprimate data și greutatea persoanei. Dintre aceste șapte cântare electrice, trei au ajuns în Cișmigiu, două în Herăstrău și două în Parcul Carol.
Timpul însă nu a fost blând cu ele. Au trecut prin război, schimbarea regimului și transformările Bucureștiului. Cele din Herăstrău au fost vandalizate, iar cele din Parcul Carol au dispărut după lucrările din 1959. Cele din Cișmigiu au avut însă o soartă diferită: au supraviețuit. Și poate cel mai frumos lucru este că povestea lor nu s-a oprit aici. Cântarele au fost întreținute de-a lungul generațiilor de familia Gheorgon, familia care s-a ocupat de ele încă de la început. Piesele originale au devenit tot mai greu de găsit, iar fiecare reparație a însemnat păstrarea unei mici bucăți din istoria orașului.
Astăzi, în Cișmigiu, încă poți introduce 50 de bani și poți incerca să afli cât cântărești deoarece cântarele nu mai indică corect greutatea. Un gest simplu, dar care te pune în legătură cu un București de acum aproape un secol. Cântarele nu sunt înscrise individual în Lista Monumentelor Istorice, însă se află în Grădina Cișmigiu, ansamblu clasat monument istoric, și reprezintă un rar exemplu de mobilier urban istoric care a supraviețuit și continuă să funcționeze.
Au existat cândva și în alte parcuri ale Capitalei. Astăzi, cele din Cișmigiu sunt cele care au rămas.
Trei cântare albastre, o monedă de 50 de bani și aproape 100 de ani de istorie. Uneori, istoria Bucureștiului nu stă doar în palate, monumente și clădiri celebre. Uneori, stă într-un obiect pe lângă care trecem grăbiți și pe care îl putem încă folosi. 📸 Sweet Bucharest” SURSA
N.R.: „Întreținerea lor a fost dusă mai departe din tată-n fiu de o familie de ceasornicari şi mecanici din Bucureşti. Fiind utilizat timp de zeci de ani, mecanismul său de fise a fost adaptat succesiv, astfel că aparatul a funcționat de-a lungul timpului cu peste 10 tipuri de monede diferite: În perioada interbelică și regală: Monede din perioada Regatului României (de exemplu, monede de 1 Leu, 2 Lei sau 5 Lei, în funcţie de devalorizarea şi reformele monetare din epocă). În perioada comunistă: Monede uzuale din Republica Populară Română (RPR) şi Republica Socialistă România (RSR), cum ar fi cele de 15 bani, 25 bani, iar ulterior monedele mari din aluminiu de 1 Leu sau 3 Lei. După Revoluția din 1989: A fost modificat pentru a primi monede de 20 de Lei (cele cu chipul lui Ştefan cel Mare) sau 50 de Lei (cu Alexandru loan Cuza). În ultimii săi ani de funcționare (după denominarea din 2005): Cântarul a fost recalibrat şi a primit exclusiv monede moderne din alamă de 50 de bani.
📍Locaţie: Pot fi văzute şi astăzi pe aleile parcului, cum ar fi în zona debarcaderului sau pe lângă foişor.
IADUL TERMIC: „Îndepărtarea de sursa de căldură era îndepărtarea de sursa de viață și de iubire”
INSIDER: „Iadul termic – Trăim într-o fantă îngustă de temperatură, undeva între minus cincizeci și plus cincizeci de grade Celsius. Cam trei sute de kelvini deasupra zeroului absolut. La celălalt capăt al scării stă temperatura Planck, limita dincolo de care fizica pe care o cunoaștem se destramă. Între aceste două margini se întinde tot ce poate exista în univers.
Noi stăm lipiți de marginea rece.
Dacă ar exista viață pe bază de siliciu, ea ar rezista la opt sute, poate o mie cinci sute de kelvini. Dacă ar exista viață plasmatică, ea ar trăi la milioane de grade. Viața noastră, cea de carbon și apă, ocupă un colț minuscul, la baza scării, într-un braț periferic al unei galaxii obișnuite, pe o planetă acoperită de o peliculă subțire de aer. Atât de subțire, încât o poți traversa cu un avion de pasageri în câteva minute.
Și, totuși, tocmai această formă de viață, cea mai rece dintre toate cele imaginabile, este cea mai dispusă să se autodistrugă. Nicio altă formă ipotetică de existență nu a fost gândită vreodată ca fiind, prin structură, orientată spre propria stingere. Coincidența asta merită o clipă de atenție.
Dante nu l-a pus pe Lucifer în flăcări. L-a înghețat în gheață, la fundul iadului. Alegerea lui nu a fost întâmplătoare: pentru el, îndepărtarea de sursa de căldură era îndepărtarea de sursa de viață și de iubire. Dacă tragem firul mai departe, întrebarea devine inevitabilă. Ce este, de fapt, un loc în care singura formă de viață posibilă e cea mai rece, cea mai fragilă și, totodată, cea mai capabilă de violență împotriva propriei specii?
Legenda izgonirii din Rai capătă, în lumina asta, o formă neașteptată. Dacă locul din care am fost alungați avea o temperatură mai apropiată de mijlocul scării, atunci tot ce am construit de atunci, focul, mașina cu aburi, reactorul nuclear, sunt încercări disperate de a recrea acea căldură pierdută. Iar explozia nucleară, cu cele zece milioane de kelvini din inima ei, devine gestul cel mai sincer al speciei noastre: o rugăciune deformată, o încercare de a sparge frigul și de a ne întoarce acasă.
Mai e ceva. Potrivit relatării evanghelice, Iisus a coborât în iad și a învins moartea acolo. Dar coborârea lui, dacă privim din perspectiva asta, s-a petrecut chiar aici, pe Pământ, unde a și fost răstignit. Exact locul unde ar fi trebuit să acționeze puterile întunericului a devenit locul în care acestea au fost învinse.
Chiar și inteligența artificială se așază firesc în tabloul acesta. Diavolul îl imită mereu pe Dumnezeu, spune tradiția. Noi am creat o imitație palidă a vieții pe bază de siliciu, o formă de existență care are nevoie de răcire permanentă doar ca să nu se topească singură.
Dante a nimerit exact, fără să știe pe cine descrie de fapt.
Nu demonstrez nimic din toate astea. Dar observați ceva: nici voi nu puteți demonstra contrariul. Nu există niciun experiment care să spună definitiv dacă suntem exilați sau doar niște animale norocoase pe o planetă potrivită. Asta nu e o slăbiciune a ideii. E natura ei. Unele întrebări nu au nevoie de răspuns ca să-și facă treaba. Au nevoie doar să rămână deschise destul de mult timp cât să vă schimbe felul în care priviți un foc de tabără, un reactor sau o bombă. Anatol Basarab.” SURSA
STRUȚUL: Ochii unui struț au aproximativ 5 centimetri în diametru, mai mari decât creierul!
INSIDER: „Struțul este cunoscut pentru înălțimea impresionantă și viteza cu care poate alerga, însă una dintre cele mai interesante particularități ale sale se află chiar pe față. Ochii unui struț au aproximativ 5 centimetri în diametru, fiind considerați cei mai mari ochi dintre păsări. Sunt chiar mai mari decât ochii multor mamifere terestre.
Dimensiunea lor nu este doar un detaliu spectaculos. Struții trăiesc în principal în spații deschise din Africa, precum savane, pajiști și regiuni aride, unde posibilitatea de a observa de la distanță un pericol poate face o diferență importantă. Câmpul vizual larg și vederea bună îi ajută să detecteze ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Un struț adult poate ajunge la aproximativ 2,7 metri înălțime, iar corpul său este adaptat pentru deplasarea rapidă pe uscat. Picioarele lungi și puternice îi permit să atingă în sprint aproximativ 69–70 km/h, ceea ce îl face cea mai rapidă pasăre care aleargă pe uscat. Ochii mari completează această combinație de adaptări, oferindu-i posibilitatea de a observa mediul în timp ce se deplasează prin zone deschise.
Ochii nu sunt însă singura particularitate a capului struțului. Pasărea are și gene lungi, care contribuie la protejarea ochilor împotriva prafului și nisipului. Acest lucru este important pentru un animal care poate trăi în regiuni uscate și nisipoase, unde particulele din aer pot afecta cu ușurință ochii.
Vederea bună este deosebit de utilă deoarece struțul nu se bazează doar pe camuflaj atunci când apare un prădător. Printre animalele care îl pot vâna se numără leii, gheparzii, leoparzii și hienele. Prima reacție a unui struț aflat în pericol este adesea să fugă, iar viteza și rezistența sa îi oferă o șansă importantă de a se îndepărta.
Dacă fuga nu este posibilă, struțul are și o altă formă de apărare: lovitura puternică de picior. Fiecare picior are doar două degete, o caracteristică neobișnuită printre păsări, iar unul dintre degete are o gheară mare și ascuțită. O lovitură bine plasată poate provoca răni serioase unui prădător.
Dimensiunea ochilor este cu atât mai impresionantă dacă ținem cont de proporțiile creierului. Smithsonian’s National Zoo notează chiar că ochii struțului sunt mai mari decât creierul său. Această particularitate este una dintre cele mai ușor de observat adaptări ale speciei la viața într-un mediu în care detectarea pericolelor de la distanță este foarte importantă.
Struțul este, de altfel, cea mai mare pasăre actuală. Un adult poate cântări aproximativ 90–136 de kilograme și poate atinge în jur de 2,7 metri înălțime. Nu poate zbura, dar anatomia sa este construită în jurul unei alte strategii: picioare extrem de puternice, viteză mare și simțuri bine adaptate vieții la sol.
Astfel, ochii uriași ai struțului nu sunt doar una dintre curiozitățile sale anatomice. Ei fac parte dintr-un ansamblu de adaptări care transformă această pasăre gigantică într-un animal extraordinar de bine echipat pentru viața în spațiile largi și deschise ale Africii.” SURSA
N.R.: Struțul comun (Struthio camelus) trăiește 60 – 70 ani; poate fi consumat până la 40 ani. Maturitate sexuală o atinge la 1,5 – 2 ani, perioada de împerechere fiind februarie – septembrie. Femelele depun în medie un ou la două zile (între 40 şi 60 de ouă într-un sezon), iar perioada de clocire este cuprinsă între 39 – 45 zile.
Masculul are pene albe şi negre în trecut erau foarte apreciate, pe când femela are un penaj de culoare mai spălăcită cenuşie, puii având o culoare asemănătoare cu femela. Picioarele lungi ale struțului sunt de culoare cenuşie, cenuşiu albăstrui lipsite de pene, la mascul în perioada de împerechere picioarele sunt de culoare rozacee putând fi văzute de la distanţă. Pasărea are un gât golaş lung, capul struțului fiind mic în raport cu mărimea păsării, ochii în schimb au un diametru de 5 cm, fiind în cadrul vertebratelor terestre ochii cei mai mari.
Bazinul struţului ventral (dedesubt) are simfiza pubiană (Symphysis pubica) închisă, care este un caz de excepţie la păsări. Struțul are o musculatură a picioarelor puternic dezvoltată, ca o adaptare la alergare, atingând o viteză de 70 km/h, pe când timp de o jumătate de oră pasărea poate alerga cu o viteză de 50 km/h. Astfel, o altă particularitate caracteristică numai struțului este faptul că, prin adaptare la fugă, pasărea are numai două degete (Didactylie) la picior, picioarele folosind şi ca o armă de temut. Degetele au gheare puternice ce ating o lungime 10 cm. Osul pieptului (Sternum) este plat (lat. Ratis) la toate varietățile de struți, din care cauză pasărea are o centură scapulară dezvoltată cu oasele Os coracoideum şi Clavicula. Aripile struțului sunt relativ mari, dacă luăm în considerare că este o pasăre adaptată la alergare, care nu poate zbura, aripile fiind folosite la păstrarea echilibrului corpului în timpul alergării, sau în perioada împerecherii. Glasul masculului poate fi auzit în perioada împerecherii, fiind asemănător cu glasul leului, pe când glasul puilor este mai melodios.
Mediul natural de viaţă a struțului este Africa, mai ales partea de sud şi partea estică a continentului. Struțul a dispărut de pe teritoriul Arabiei, din nordul Saharei şi din vestul continentului asiatic. Păsările trăiesc în regiuni de deşert şi savane deschise, preferă regiunile cu iarbă scurtă, lipsite de copaci înalţi. În zonele în care cresc numai tufișuri, ce i-ar putea împiedica la fugă sau să vadă la distanţă mare, rămân un timp scurt. Deşertul propriu zis, fără vegetație, care nu oferă hrană va fi numai traversat, deoarece pasărea extrage toată apa din hrană, struțul poate trăi fără probleme în regiuni aride. În Australia există de asemenea struți, dar care sunt de fapt păsări care au scăpat din ferme şi care ulterior s-au sălbăticit.
Un ou cântărește în medie între 1,2 și 1,8 kilograme. Coaja sa este extrem de groasă (aproximativ 2-4 mm) şi foarte rezistentă, putând suporta greutatea unui adult fără să se spargă. Din cauza volumului şi a cojii groase, gătirea lui durează mult mai mult decât în cazul unui ou obişnuit – fierbere moale: aproximativ 60 de minute; fierbere tare: între 50 şi 90 de minute (uneori chiar până la 2 ore, în funcție de mărime).
Un ou proaspăt de struț pentru consum costă, în general, între 65 și 100 de lei în România (prețurile variază în funcție de fermă sau dacă este achiziționat de pe platforme ca OLX).
Cojile goale (folosite pentru încondeiat sau decorațiuni) se vând separat, de obicei la jumătate din prețul oului plin. Pentru a-I deschide fără a distruge coaja, majoritatea oamenilor folosesc o bormasină mică, un cui şi un ciocan sau un cuțit foarte solid pentru a da o gaură. Conținutul este apoi suflat sau scurs într-un bol. Are un gust asemănător cu cel de găină, dar o aromă uşor mai dulceagă şi o textură extrem de pufoasă. Este ideal pentru omlete mari, un singur ou fiind suficient pentru a hrăni până la 10-15 persoane.
În România există mai multe ferme care se ocupă cu creșterea struților, printre care cele mai cunoscute fiind Gradina cu Struți dinArgeș (comuna Bălilești) și Grădina cu Struți din Întorsura Buzăului (Strada Fabricii, nr. 26, Întorsura Buzăului, județul Covasna) care sunt deschise publicului. Aici, vizitatorii pot admira struți de toate vârstele, de la puişori mici de o săptămână, până la familii reproducătoare. Aceste păsări sunt cunoscute pentru ouăle lor de dimensiuni mari și pentru pielea lor folosită la confecționarea unor articole de îmbrăcăminte. Se pot consuma preparate pe bază de carne de struț iar copiii pot picta coji de ou de struț și afla multe informații despre aceștia. Locația este deschisă zilnic 10-19.
2 februarie – Ziua Internațională a Struțului – Data de 02.02 (a doua zi din a doua lună a anului) nu a fost aleasă la întâmplare. Struţul este singura pasăre alergătoare din lume (ratită) care are doar două degete la fiecare picior, toate celelalte specii similare (cum ar fi emu sau nandu) având câte trei degete.
ARHIVĂ: LUMEA NOUĂ: Cel mai vechi glob pământesc, gravat în anul 1504 de Leonardo Da Vinci pe coajă de ou de struț ∆∆∆∆∆ OMLETĂ: Poţi face o petrecere cu un ou de struţ?
PALATUL COTROCENI: Dormitorul regal și Salonul Norvegian, spațiul intim al Reginei Maria
INSIDER: „La Palatul Cotroceni, două încăperi sunt legate în special de spațiul personal al Reginei Maria, dormitorul și Salonul Norvegian, acesta din urmă fiind, de fapt, budoarul ei.
Dormitorul reginei Maria a fost amenajat inițial în stil Ludovic al XV-lea, dar în jurul anului 1901, aceasta a hotărât să fie transformat într-un spațiu cu totul deosebit. Decorul era dominat de elemente argintii, motive florale și simboluri celtice, coloane și arce semicirculare. Tavanul era bogat decorat, iar pardoseala din plăci de ceramică turcoaz dădea încăperii un aspect aproape acvatic. Decorul argintiu a rămas până în 1929, când regina a ales stilul Tudor, cu mult lemn aparent, grinzi și arce, pe care îl putem vedea și astăzi în dormitor.
Salonul Norvegian a fost amenajat între 1909–1910 de arhitectul Karel Liman ca o reinterpretare neogotică a unor interioare norvegiene și a rămas aproape neschimbat până în prezent. Pereții sunt acoperiți cu lambriuri din lemn de brad, iar plafonul are o arcuire dublă susținută de grinzi transversale. Ancadramentele ușilor și ale ferestrelor sunt bogat ornamentate cu motive și simboluri de inspirație scandinavă. Din mobilierul inițial s-au păstrat console, postamente, două tronuri și o masă, toate din lemn de brad. În octombrie 1910, regina Maria îi scria mamei sale că Liman îi crease la Cotroceni „o adorabilă cameră norvegiană”, pentru care cumpărase de la München mai multe obiecte.” SURSA
ARHIVĂ: PALATUL & MUZEUL COTROCENI: Mai importante decât orice președinte temporar! ∆∆∆∆∆ PORȚI DESCHISE COTROCENI: Masala indiană, wursti nemțești, gyros grecesc și hamburgeri americani! ∆∆∆∆∆ INIMA REGINEI MARIA: Pe un piedestal în Camera de Aur a Castelului Pelișor, misterios inundat în fiecare lună iulie, de un parfum de violete! ∆∆∆∆∆ PARIS: „Promenada Reginei Maria” în fața Turnului Eiffel, omagiu pentru cea mai iubitoare apărătoare a României ∆∆∆∆∆ REGINA MARIA: Un diplomat “irezistibil” care și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale! ∆∆∆∆∆ ORADEA: Statuia Reginei Maria a României a întâmpinat centenarul încoronării într-o mantie din flori ∆∆∆∆∆ BALCIC: Locul unde Regina Maria și-a lăsat sufletul și inima. Atunci era pământ românesc!
MARIA TĂNASE: „Pasărea Măiastră” al cărei cânt magic vindecă, vrăjeşte şi readuce la viață
INSIDER: „Bustul Mariei Tănase în Sectorul 4, aproape de Parcul Tineretului şi zona Cărămidarii de Jos, cartierul de suflet al artistei. Statuia din bronz a celebrei cântărețe de muzică populară a fost realizată de sculptorul Alexandru Papuc, cunoscut și pentru statuia fostului canoist Ivan Patzaichin, aflată la intrarea principală a Complexului Sportiv Dinamo din Bucureşti.
Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureşti, România – d. 22 iunie 1963, Bucureşti, România) a fost o interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă.
Vocea Mariei Tănase este descrisă de muzicologi ca fiind cea de contralto, cel mai grav şi mai rar tip de voce feminină. Timbru său vocal se distingea prin caracteristici unice care au transformat-o într-un fenomen inconfundabil: ° Profunzimea şi culoarea întunecată – Vocea ei avea o textură densă, caldă şi gravă, specifică registrului de contralto, care îi conferea o notă de dramatism natural şi o solemnitate aparte. ° Flexibilitate şi ambitus extins – Deşi baza timbrului era una joasă, Maria Tănase îşi putea extinde registrul și spre note mai înalte, specifice unei mezzo- soprane, având o tehnică remarcabilă de trecere de la registrul de piept la cel de cap. ° Emisia vocală unică – Ea nu folosea o tehnică clasică, de operă, ci o emisie naturală, aspră pe alocuri, dar extrem de expresivă. Această tehnică îi permitea să transmită o paletă largă de emoții. de la jalea profundă din doine până la ironia muşcătoare din cântecele de mahala sau lăutăresti. ° ° Împreunarea cu textul – Timbru său grav acționa ca un amplificator al textului literar. Fiecare consoană şi vocală erau punctate dramatic, oferind melodiilor o greutate aproape teatrală.
Când Nicolae lorga a auzit-o, a simțit exact această forţă hipnotică. Timbrul ei grav (contraalto) nu era doar o tehnică vocală, ci o prezenţă scenică copleşitoare, capabilă să transmită tristețe profundă (dor, jale) dar și o bucurie sălbatică, exact cum făcea câhtecul păsării mitice și a supranumit-o „Pasărea măiastră”. În basmele româneşti, Pasărea Măiastră este o entitate supranaturală, cu un penaj strălucitor și al cărui cânt magic vindecă, vrăjeşte şi readuce la viață.
În muzica populară a vremii, unde majoritatea interpretelor aveau voci mai subțiri, acute sau specifice stilului lăutăresc clasic, Maria Tănase a şocat prin profunzimea sunetelor sale joase. Vocea ei avea o textură catifelată, aspră pe alocuri, profundă şi dramatică, trăsături unice în peisajul muzical.
N.R.: „În sectorul 4 s-a născut, a copilărit și a cântat pentru prima dată, în Mahalaua Caramidarilor, în prezent, Parcul Lumea Copiilor. A contribuit decisiv la propagarea în spațiul internațional a valorilor artistice și culturale autentice. Nouă, romanilor, ne-a lasat o moştenire sacră: 480 de cantece, amintirea şi vocea ei fără asemuire, dăruindu-se cu totul, simțind să aparţină şi să rămână vie în conștiința culturală a acestui popor”, a declarat edilul de atunci al sectorului 4, Cristian Popescu-Piedone, cu ocazia inaugurării statuii.
Bustul a fost dezvelit oficial pe 1 decembrie 2013, cu ocazia Zilei Naționale a României, marcând totodată împlinirea a 100 de ani de la naşterea artistei (Centenarul Maria Tănase, 1913-2013).
Alte locuri dedicate: În apropiere, în Parcul Orăşelul Copiilor, se află şi Fântâna Mariei Tănase, iar mormântul artistei este la Cimitirul Bellu (Calea Şerban Vodă nr. 249.
BAILONG, CHINA:,,Liftul celor o sută de dragoni”, cu o înălțime totală de 326 de metri, certificat de Guinness World Records drept cel mai înalt lift exterior din lume!
INSIDER: „Elevatorul Bailong – China este cel mai înalt lift exterior din lume. Este construit pentru a transporta turiștii la înălțimea de 326 m, în vârful muntelui , durata ascensiunii fiind doar 2 minute.” SURSA
N.R.: „Liftul Bailong (cunoscut şi sub numele de „Liftul celor o sută de dragoni”), situat în Parcul Naţional Zhangjiajie din provincia Hunan, China. Această regiune este celebră în întreaga lume pentru că a servit drept sursă de inspirație pentru munţii plutitori Hallelujah din filmul Avatar.Lucrările au început în octombrie 1999 şi au fost finalizate în aprilie 2002, când liftul a fost deschis parțial pentru teste publice. Proiectul a costat în jur de 120-180 de milioane de yuani (aproximativ 20 de milioane de dolari).
Toate componentele cheie și motoarele grele au fost proiectate şi furnizate de o companie specializată din Germania (Rangger International Elevator Company).
Are o înălţime totală de 326 de metri echivalentul unei cladiri cu 100 de etaje, fiind certificat de Guinness World Records drept cel mai înalt lift exterior din lume. Instalaţia este compusă din 3 lifturi panoramice cu două etaje care circulă în paralel. Fiecare cabină poate transporta până la 46-50 de pasageri simultan (o greutate de circa 4.900 kg). Inițial, călătoria dura în jur de 2 minute. În urma unei modernizări majore a sistemului de motoare realizată în 2015, viteza a crescut, iar în prezent liftul parcurge distanța verticală în doar 1 minut și 6 secunde (sau 66 de secunde), cu o viteză de 5,25 m/ s (aproximativ 18-19 km/h și o capacitate de 6000 de persoane/h.
Construirea unui lift de asemenea proporții pe marginea unei stânci verticale izolate a reprezentat o provocare tehnologică uriaşă. Structura a fost integrată direct într-un stâlp masiv de gresie cuarțoasă. Pentru a asigura stabilitatea, inginerii au săpat tuneluri şi puțuri adânci în interiorul muntelui. Liftul este împărţit în două secţiuni majore. Primii 154 de metri (partea inferioară) sunt complet îngropați în interiorul puțului săpat în munte, în timp ce restul de 172 de metri (partea superioară) sunt compuşi dintr-o structură metalică exterioară din oțel, ataşată de peretele stâncii.
Securitate seismică: Deoarece zona este susceptibilă la cutremure, în structură au fost integrați senzori seismici speciali de înaltă sensibilitate, permițând evacuarea rapidă a pasagerilor în caz de pericol.”
MOSCUL: Căutat la cerbul de Himalaya, obținut în laborator din TNT și regăsit într-o floare!
INSIDER: „Ca să miroși a piele caldă, secole la rând a fost ucis un cerbul din Himalaya. Mirosul lui era moscul: cald, animalic, senzual, mirosul pielii. Acest miros a devenit obsesia parfumierilor, mai ales în parfumurile de piele. Cel mai celebru, Peau d’Espagne, «pielea Spaniei», îl face din 1901 Santa Maria Novella, o apotecarie florentină cu origini in 1221, azi cea mai veche parfumerie din lume. Rețeta lui clasica se sprijinea pe mosc.
Dar prețul era cerbul. Vânat secole la rând, cerbul de mosc a ajuns pe cale de dispariție, protejat din 1979. Așa că moscul a fost reinventat: in 1888, căutând un explozibil mai bun, chimistul Albert Baur descoperă din întâmplare primul mosc sintetic, o molecula înrudită cu explozibilii. Moscul din flacoanele de azi nu mai e al cerbului.
Iar natura avea deja un răspuns, ascuns într-o sămânța. Nalba de mosc (Abelmoschus moschatus), o planta tropicală, rudă a bamei: semințele ei, numite ambrette, dau un ulei cu miros de mosc, cald, de piele. Molecula se cheamă ambretolida. De la un cerb din Himalaya, la chimia unui explozibil, la sămânța unei flori. Am căutat mirosul în cerb și in laborator, raspunsul creștea, de mult, într-o floare.
#parfum #istoriaparfumului #SantaMariaNovella #mosc #ambrette” SURSA
N.R.: Explozibilul despre care este vorba în fragment este TNT. În anul 1888, chimistul german Albert Baur încerca să obțină o variantă mai eficientă sau mai puternică a trinitrotoluenului. Adăugând o grupare butil la moleculă pentru a-i crește inflamabilitatea, experimentul său a eşuat în privinţa calităților militare – substanţa rezultată nu avea proprietăți explozive remarcabile. În schimb, Baur a observat imediat un miros extrem de intens şi plăcut de mosc în laborator. Molecula synthetică descoperită accidental (2-tert-butyl-4- methyl-1,3,5-trinitrobenzene) a fost numită ulterior „Mosc Baur” și a pus bazele primei familii de moscuri sintetice din istoria parfumeriei, cunoscute sub numele de nitromoscuri.
N.R.2: Moscul este o substanță secretată de o glandă abdominală a unei specii de antilopă Moschus moschiferus din Tibet, Afganistan, China, India, Mongolia, Nepal, Pakistan și Rusia (în Siberia) . Această glandă, care se găseste numai la masculul speciei, secretă o substanţă de culoare maron roşcat, consistentă, al cărei miros puternic exercită o puternică atracție sexuală pentru femela speciei. Lipsit de coarne, moscul are doi colți uriaşi, o trăsături curioasă care i-a atras porecla de „căprioara-vampir”.
Extracţia acestei substanțe pentru a fi folosită în produsele cosmetice a avut ca rezultat aducerea speciei pe care de dispariţie. Preţul moscului natural, real și adevărat (obţinut din glandele cerbului moscat) este uriaş, variind între 45.000 şi 100.000 de dolari pe kilogram. La gram, prețul granulelor pure de mosc (musk grains) se situează între 100 şi 250 de dolari per gram, în funcție de calitate, origine (Siberia, Tibet, Caşmir) şi raritate. Din cauza prețului prohibitiv şi a reglementărilor stricte, moscul real este mai valoros decât aurul.
De ce este atât de scump moscul natural? ∆ Este ilegal şi protejat: Cerbul moscat este o specie protejată prin convenția CITES. Vânarea lui și recoltarea moscului animal sunt interzise prin lege în majoritatea statelor lumii încă din 1979. ∆ Randament extrem de mic: Pentru a obține 1 kg de mosc pur, este necesară uciderea sau tranchilizarea a aproximativ 160 de cerbi masculi, fiecare secreție cântărind doar câteva zeci de grame. ∆ Piaţa neagră: Ceea ce se mai tranzacționează legal provine exclusiv din cote guvernamentale foarte vechi sau din recolte controlate prin proceduri medicale (fără uciderea animalului) în laboratoare autorizate din Asia (ex. Kirgistan, Rusia).
Ce cumperi, de fapt, din magazine?Dacă găseşti în comert produse etichetate ca ,,mosc natural” la preţuri accesibile (20 – 200 lei), este important de ştiut că acestea nu conţin mosc animal adevărat: ∆ Mosc sintetic (Moscuri albe): Sunt compuşi creați în laborator (precum Muscona sau Galaxolide) care imită mirosul curat, catifelat şi cald al moscului, fiind complet siguri şi accesibili. 99% din parfumurile moderne folosesc această variantă. ∆ Mosc vegetal: Uleiuri extrase din plante care au molecule olfactive similare, cum ar fi seminţele de Ambrette (Abelmoschus moschatus) sau planta Mimulus moschatus. ∆Mosc Tahara: Un amestec cremos, foarte popular în Orient, obținut exclusiv sintetic, folosit pentru igienă și parfumare.
Moscul folosit în parfumuri este mult diluat, în concentraţie foarte mare având chiar un miros respingător. Diluarea într-o proporție potrivită are însă un efect extraordinar – un miros dulceag dar nu apăsator sau agresiv, irezistibil, voluptos. Parfumurile a caror notă predominantă este cea de mosc sunt unele care emană caldură, greutate, sugerează pasiune, senzualitate şi sunt potivite în special anotimpului rece.
ARHIVĂ: MUZEUL PARFUMULUI: De la “Mon Budoir” al Reginei Maria până la parfumurile comuniste
ARHIVELE NAȚIONALE: Clădirea restaurată prin fonduri europene poate fi vizitată gratuit, acum şi în weekend!
INSIDER: „Arhivele Naționale, un loc plin de povești, chiar vis-a-vis de Cișmigiu! Și avem o veste bună pentru exploratorii de weekend. Începând cu 12 septembrie, spațiul expozițional al Arhivelor Naționale își deschide porțile și sâmbăta și duminica (până acum putea fi vizitat doar în timpul săptămânii). Așa că, dacă aveți chef de o plimbare prin București cu un mic ocol prin istorie, notați-vă adresa: Bd. Regina Elisabeta nr. 49.
Monumentul istoric pe lângă care poate ați trecut de zeci de ori a fost construit între 1885 și 1887, după planurile arhitectului Nicolae Cerchez. A fost gândit inițial ca sediu pentru Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, într-un stil eclectic cu influențe neoclasice. Apoi, clădirea a trecut printr-o transformare importantă: între 1919 și 1937, a fost reconfigurată după planurile arhitecților Paul Smărăndescu și Statie Ciortan.
Din 1960, aici funcționează Direcția Generală a Arhivelor Statului, iar de-a lungul timpului clădirea a trecut și prin lucrări de adaptare importante. Printre acestea s-au numărat intervenții asupra structurii de rezistență, astfel încât clădirea să poată suporta greutatea impresionantă a arhivei care este adăpostită aici. Corpul principal a fost renovat și restaurat recent prin programul POR, iar sălile de la parter au devenit cu această ocazie spații expoziționale pe care le putem vizita. În spatele ușilor se află documente din patrimoniul Arhivelor Naționale, începând din secolul al XIV-lea, dar și expoziții temporare dedicate unor nume și momente importante („Nadia Comăneci – Drumul către perfecțiune”, „George Enescu. Memoria creatorului”)
Adică o ocazie bună să le arătăm celor mici că istoria nu înseamnă doar lecții și date de memorat. Am găsit aici documente precum: tratate și hrisoave de la 1500 și 1700, Dania lui Mihai Viteazul pentru mama sa Tudora (1597), Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688), Manuscrisul ofițerului austriac Conrad Haas, inventatorul primelor modele de rachete (1529-1555), Proclamația de la Islaz (1848), Actul de abdicare al Domnitorului Al. I. Cuza, sigilii domnești, ceasloave, jurnalul Regelui Carol I, Actul Unirii de la 1918, Jurnalele Reginei Maria. Căci da, uneori, istoria stă într-un document vechi, într-o fotografie, într-o semnătură sau într-o poveste pe care o poți vedea cu ochii tăi.
📍 Program de vizitare: Miercuri–Vineri: 09:00–16:00; Sâmbătă–Duminică: 14:00–18:00 Intrarea este gratuită.
Și, bonus, locul e chiar peste drum de Grădina Cișmigiu, așa că puteți combina o doză de istorie cu o plimbare prin parc. Ia spuneți: merită să punem Arhivele Naționale pe lista următoarelor plimbări prin București? ” SURSA
N.R.: „Arhitectural, imobilul reflectă stilul eclectic cu influențe neoclasice, caracteristic sfârşitului de secol XIX. Fațada sa sobră şi monumentală, ritmul ferestrelor înalte şi proporțiile echilibrate îi conferă un aer instituțional și elegant. Pe lângă sălile dedicate expozițiilor, spațiile interioare includ depozite speciale şi săli de studiu pentru cercetători. Astăzi, Arhivele Naționale ale României rămân una dintre instituţiile fundamentale pentru cercetarea istoriei. În depozitele lor se păstrează milioane de documente ce acoperă secole întregi de viață politică, socială şi culturală, transformând această clădire într-un adevărat tezaur al memoriei naționale. În curte, dar greu vizibilă din stradă este şi statuia directorului Arhivelor Statului Dimitrie Onciul.
Dimitrie Onciul (1856-1923) s-a născut în Bucovina şi a studiat la Cernăuți, Viena și Berlin. Ajunge la Bucureşti (1895) unde primeşte catedra de Istoria Românilor. A fost profesor şi istoric, membru titular şi preşedinte al Academiei Române. A întemeiat şcoala critică în istoriografia românească. Între anii 1900-1923 a tost director la Arhivele statului.
Bustul lui Dimitrie Onciul a fost realizat în 1926 de sculptorul Mihai Onofrei. Este turnat în bronz şi aşezat pe un soclu de piatră. (Notă: *Anul naşterii scris pe soclu este greşit – 1858 în loc de 1856 – cum este corect)
GURA RÂULUI, SIBIU: Podul acoperit construit în 1859, fără stâlpi de sprijin în albia râului Cibin, unul dintre cele şapte existente în România, a fost restaurat!
INSIDER: „Podul acoperit din Gura Râului, monument istoric vechi de peste 160 de ani, a fost salvat de la distrugere. În comuna Gura Râului, din județul Sibiu, se păstrează o construcție cum rar mai vezi astăzi în România: un pod acoperit realizat din lemn, ridicat în secolul al XIX-lea și folosit generații întregi pentru traversarea râului Cibin. Podul datează din 1859, este clasat monument istoric și are o particularitate spectaculoasă: traversează apa fără să aibă picioare de sprijin în albia râului. După ani întregi în care structura s-a degradat, monumentul a trecut în vara anului 2026 printr-o amplă restaurare. Construcția făcea parte din drumul către una dintre cele mai importante mori ale localității, cunoscută drept Moara lui Cornel. Pe podeaua de lemn a podului au trecut timp de generații localnici, animale, căruțe și oameni care se îndreptau spre moară. Chiar și astăzi, o parte din structura istorică amintește de perioada în care podul era indispensabil vieții de zi cu zi a satului. Acoperișul nu a fost construit doar pentru aspect. El avea rolul de a proteja elementele structurale din lemn de ploaie, zăpadă și soare, prelungind considerabil durata de viață a podului. Una dintre cele mai interesante caracteristici este modul în care a fost realizată structura. Podul traversează râul fără niciun picior de sprijin amplasat în apă, greutatea fiind preluată de structura de lemn și transmisă către capetele construcției. Pentru un pod realizat în secolul al XIX-lea, această soluție arată cât de bine cunoșteau meșterii de atunci comportamentul lemnului și modul în care acesta putea fi folosit pentru structuri de mari dimensiuni. Privit din interior, podul dezvăluie o adevărată rețea de grinzi, contravântuiri și îmbinări din lemn.
După anul 2000, starea podului s-a deteriorat tot mai mult. Apa, umiditatea și trecerea timpului au afectat numeroase elemente ale structurii. Ploile abundente din ultimii ani au agravat situația, iar specialiștii au ajuns la concluzia că monumentul avea nevoie urgentă de intervenție. Potrivit celor implicați în proiect, dacă restaurarea ar mai fi fost amânată, exista riscul ca podul să sufere degradări foarte grave. Salvarea lui a devenit astfel o cursă contra cronometru. Peste 100 de voluntari au lucrat la restaurare Lucrările au fost realizate printr-un parteneriat între Ambulanța pentru Monumente, Primăria Gura Râului și proprietarii imobilului. Timp de aproximativ cinci săptămâni, peste 100 de voluntari din întreaga țară au participat la intervenții. Printre ei s-au aflat restauratori, arhitecți, ingineri, studenți și specialiști în prelucrarea lemnului, dar și localnici care au dorit să contribuie la salvarea monumentului. În timpul lucrărilor s-a descoperit că degradarea era mult mai extinsă decât se estimase inițial. Numărul elementelor din lemn care trebuiau înlocuite a ajuns să fie de aproximativ patru ori mai mare decât se credea la început.
Restaurarea nu a însemnat reconstruirea de la zero. În cazul unui monument istoric, scopul nu este ca totul să fie înlocuit cu materiale noi. Specialiștii au încercat să păstreze cât mai multe dintre elementele originale care mai puteau fi salvate, iar componentele deteriorate grav au fost înlocuite folosind tehnici și materiale compatibile cu structura istorică. Pentru proiect au fost cercetate inclusiv documente din arhive, pentru ca echipa să înțeleagă cât mai bine modul în care fusese construit podul. La intervenție a contribuit și experiența unor specialiști din afara României.
Unul dintre cele mai impresionante lucruri este faptul că podul nu este doar o replică modernă construită după un model vechi. Este chiar structura istorică, restaurată și consolidată. Proprietarul imobilului spunea la finalizarea lucrărilor că oamenii se află astăzi pe o podină pe care, în urmă cu generații, strămoșii localnicilor mergeau spre moară. Tocmai această continuitate face ca podul să fie mai mult decât o simplă construcție din lemn.
Aspectul de „casă peste râu” are o explicație foarte practică. În cazul vechilor poduri de lemn, una dintre cele mai mari probleme era apa. Dacă grinzile principale ar fi fost permanent expuse la precipitații, degradarea lor s-ar fi produs mult mai repede. Acoperișul și pereții laterali protejau structura portantă, iar această soluție a permis unor poduri acoperite să supraviețuiască timp de peste un secol. La Gura Râului, șindrila montată în cadrul lucrărilor ar putea rezista timp de mai multe decenii dacă este întreținută corespunzător.
După restaurare, există dorința ca podul să nu rămână doar un monument admirat de la distanță. Proprietarii au vorbit despre posibilitatea organizării aici a unor evenimente culturale pentru comunitate, astfel încât construcția să continue să facă parte din viața satului. Este poate cea mai potrivită continuare pentru un pod care, timp de peste 160 de ani, a legat nu doar două maluri ale Cibinului, ci și generații întregi de oameni. Astăzi, podul acoperit din Gura Râului rămâne una dintre acele construcții rare care arată cât de ingenioasă putea fi arhitectura tradițională din lemn: ridicat în 1859, fără sprijin în mijlocul râului și salvat în ultimul moment prin munca a peste 100 de oameni.” SURSA
N.R.: „Anul acesta Ambulanţa pentru Monumente a terminat lucrările de restaurare la podul acoperit din Gura Râului. Podul acoperit este ultimul de acest tip rămas în judeţul Sibiu și unul dintre cele şapte existente în România.
Podurile de lemn acoperite reprezintă monumente tehnice extrem de rare în România, construite după modelul tirolez în perioada grănicerească sau pentru deservirea morilor de apă, majoritatea fiind concentrate în zona istorică a Năsăudului şi a Transilvaniei. În afara podului din Gura Râului (Sibiu) iată care sunt celelalte poduri de lemn acoperite remarcabile din România:
Podul lubirii (sau Podul Grăniceresc) din Coşbuc, județul Bistrița-Năsăud – Construit în anul 1778 peste râul Sălăuţa, este considerat cel mai vechi şi cel mai spectaculos pod din lemn acoperit din România, clasificat ca monument istoric de importanţă națională (grupa A).
Podul Curţii din Ilva Mare, judeţul Bistriţa-Năsăud – Datat din anul 1829, asigură trecerea peste râul Ilva în fața primăriei şi a fost ridicat inițial pentru nevoile armatei austriece din perioada regimentului grăniceresc.
Podul de la Moară (sau al doilea pod) din Ilva Mare, judeţul Bistriţa-Năsăud – Tot pe râul Ilva, localitatea mai păstrează o a doua structură similară din lemn, acoperită.
Podul acoperit din localitatea Coşbuc (al doilea pod) – În aceeaşi zonă funcționează sau sunt documentate fragmente din mici structuri pietonale acoperite folosite de localnici.
Podul acoperit din Nepos, județul Bistriţa-Năsăud – O altă punte acoperită de lemn specifică civilizației grănicereşti din ținutul Năsăudului.
Podul acoperit din localitatea Leşu, județul Bistriţa-Năsăud – În ciuda degradărilor suferite în timp, zona conține mărturii şi structuri reconstruite parţial după tehnicile vechi.
Notă: Deși au o structură diferită fiind destinate exclusiv traficului pietonal urban, în aceeași categorie simbolică a structurilor istorice din lemn acoperite intră şi faimoasa Scară Acoperită din Sighişoara, un alt monument istoric și tehnic unic în România. Cunoscută şi sub numele de Scara Şcolarilor (în germană Schülertreppe) a fost construită inițial în anul 1642 pentru a-i proteja pe elevii care urcau spre liceul „Josef Haltrich” și Biserica din Deal pe timp de iarnă. În urma modificărilor din 1849, scara a rămas cu 175 de trepte din lemn.”
„FĂRĂ TITLU”, LONDRA: Sculptura Andrei Ursuţa va ocupa Al Patrulea Soclu din Piaţa Trafalgar în 2028!
INSIDER: „Fără titlu” este următoarea sculptură selectată pentru a fi expusă în anul 2028 în Piața Trafalgar din Londra pe Cel de-al Patrule Soclu aparține artistei de origine română Andra Ursuţa (născută în Salonta, România). Lucrarea va fi o statuie ecvestră de dimensiuni naturale, turnată dintr-o răşină translucidă de culoare verde strident (,,slime green”), reprezentând un cal şi un călăreț anonimi, acoperiți de un giulgiu, trimiţând cu gândul la un viitor incert şi la disoluția spaţiului public.
O statuie ecvestră învăluită, translucidă, verde pal. Trăsăturile distinctive ale celor doi fiind ascunse sub faldurile care îi acoperă. Plutind la limita vizibilității, lucrarea este un monument public încă nedezvăluit sau deja anulat. O fantomă a istoriei și o parodie a sinelui. Culoarea verzuie a sculpturii aminteşte de o mâzgă stranie – ectoplasmă – o excreție imaginară de materie amorfă care ameninţă realitatea ordonată şi consensuală. Verde mâzgă: o prescurtare pentru nenatural, nesănătos, pentru ceea ce are potenţialul de a contamina: Mountain Dew servit într-un pahar fosforescent de uraniu. O culoare nenaturală care emite propria luminozitate, această nuanţă de verde există în opoziţie cu lumina naturală. Scoasă din domeniul lugubru al fanteziei şi adusă în spațiul public, conotațiile sale sinistre se vor înmuia în reacții la vreme. În condiții senine, sculptura va părea mai transparentă, în timp ce un cer acoperit de nori îi va spori strălucirea de altă lume. Transparenţa literală a statuii ecvestre înseamnă că soclul va fi atât ocupat, cât şi gol. O omisiune palpabilă care întruchipează istorii multiple – ale proceselor care duc la distilarea ideilor în imagini, ale sculpturii publice şi ale reprezentării comemorative – sculptura indică, de asemenea, spre un viitor incert. Artefact al unui timp hiperfragmentat, paranoic, în care spațiul public, consensul şi comunitatea continuă să se dizolve, lucrarea își propune să conțină narațiuni ireconciliabile fără a încerca să le rescrie. Este un obiect care întruchipează acceptarea radicală a prezentului nostru profund imperfect. Identitatea subiectului său montat este neimportantă sau, în raport cu celelalte statui din piață, nu mai este importantă.
Al Patrulea Soclu (The Fourth Plinth) din Piaţa Trafalgar din Londra a fost construit inițial în 1841 pentru o statuie ecvestră a regelui William al IV-lea, dar a rămas gol timp de peste 150 de ani din lipsă de fonduri. Din 1999, acesta a devenit un spațiu expozițional celebru în întreaga lume, dedicat operelor temporare de artă contemporană. celor trei statui permanente din Piaţa Trafalgar, de la stânga la dreapta; Regele George al IV-lea, generalul-maior Sir Henry Havelock şi Charles James Napier.
N.R.: „Lista cronologică a tuturor operelor şi statuilor expuse pe cel de-al patrulea soclu din Piaţa Trafalgar, de la lansarea programului și până în prezent:
1999: Ecce Homo (Mark Wallinger) sculptură realistă, în mărime naturală, a lui lisus Hristos, purtând o coroană de sârmă ghimpată, plasată chiar pe marginea soclului uriaş. Spre deosebire de reprezentările clasice, Wallinger l-a înfățişat pe lisus ca pe un om obişnuit, modern, cu părul scurt şi fără barbă. Coroana de spini a fost reinterpretată sub forma unei coroane realizate din sârmă ghimpată reală, placată cu foiță de aur. Realizată la scară umană (mărime naturală) din răşină albă, statuia părea extrem de fragilă şi vulnerabilă. Poziționarea ei exact pe marginea soclului de granit uriaş accentua această izolare în fața monumentelor grandioase din piață. Expresia latină „Ecce Homo” se traduce prin „lată omul!”, cuvintele atribuite lui Ponțiu Pilat atunci când I-a prezentat pe lisus mulţimii înainte de răstignire.
2000: Regardless of History (Bill Woodrow) – Sculptura înfățişează un cap uman uriaş (ce pare derivat dintr-o statuie antică prăbușită) care stă culcat pe o parte. Peste el este așezată o carte mare închisă, iar deasupra cărții creşte un copac ale cărui rădăcini puternice și noduroase se strâng în jurul cărţii şi al capului. Monumentul original are o prezenţă masivă, având o înălţime de aproximativ 7 metri și o greutate în jur de 11 tone. Compoziția sugerează supremația naturii în fața realizărilor umane. Artistul s-a inspirat din imaginile ruinelor unor temple antice din junglele Americii de Sud sau ale Thailandei, unde natura a recucerit complet spațiile construite de om.
Prin poziționarea elementelor – cartea acoperind urechile capului, iar rădăcinile copacului acoperindu-i ochii – Woodrow sugerează critic că omenirea deţine cunoașterea (istoria scrisă în cărţi), dar refuză să vadă şi să învețe din greşelile trecutului. Mergem mai departe prin timp „indiferent de lecțiile istoriei”. Monumentul aminteşte privitorilor despre caracterul trecător al imperiilor şi culturilor umane în raport cu forţa regeneratoare a naturii. O versiune la scară redusă (1/4 din dimensiunea originală) a acestei sculpturi a fost ulterior instalată și în curtea Bibliotecii Kalmanovitz de la Universitatea California din San Francisco (UCSF), servind drept metaforă perfectă pentru importanța cunoașterii.
2001: Monument (Rachel Whiteread) – O replică inversată a soclului pe care e amplasată, realizată dintr-o rășină transparentă, special concepută pentru a reflecta şi refracta lumina soarelui în funcție de starea vremii. Monumentul cântărea aproximativ 11 tone și avea o înălțime de aproape 5 metri.
Record tehnic: La momentul inaugurării sale, a fost considerat cel mai mare obiect din răşină turnat vreodată în mod unitar. Artista a dorit să aducă în atenție „spațiul negativ” și să transforme absenţa unei statui tradiționale într-o formă de artă contemporană destinată reflecției şi liniştii în mijlocul agitației urbane.
2005: Alison Lapper Pregnant (Marc Quinn) – O sculptură masivă din marmură albă de Carrara ce o înfățişa pe artista Alison Lapper, născută fără brațe, în timpul sarcinii. Are o greutate de aproximativ 13 tone și o înălţime: Are o înălțime de 3,55 metri. Lucrarea o înfățişează pe artista Alison Lapper, născută cu o afecţiune numită phocomelia (fără brațe şi cu picioarele scurtate), în perioada în care era însărcinată în luna a opta cu fiul ei, Parys. Sculptura a stârnit dezbateri ample la nivel mondial, fiind considerată un tribut modern adus feminităţii, maternității şi persoanelor cu dizabilități, provocând standardele clasice de frumuseţe. O replică uriaşă şi gonflabilă a acestei sculpturi a fost folosită ulterior în cadrul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Paralimpice de Vară din 2012 de la Londra.
2007: Model for a Hotel 2007 (Thomas Schütte) – O machetă arhitecturală colorată din sticlă arhitecturală a unui hotel zgârie-nori. De fapt sculptura a fost realizată din Perspex (sticlă acrilică/plexiglas) special proiectat, în straturi colorate. Instalaţia măsura 4,55 metri înălțime şi cântărea peste 8 tone (aproximativ 8,25 tone), având o suprafață totală de 110 m². Reprezintă macheta la scară a unei clădiri fictive cu 21 de etaje. Baza machetei respecta perfect dimensiunea soclului de piatră, însă corpul hotelului se extindea în exterior prin unghiuri neobişnuite şi asimetrice. Din acest motiv, perspectiva privitorului se schimba complet în funcție de unghiul din care era privită. Culorile primare: Schütte a folosit panouri translucide în culorile primare standard: roşu, galben şi albastru. Lumina naturală care trecea prin ele schimba dinamica operei de la o oră la alta. O metaforă conceptuală și ironică la adresa societății moderne, arhitecturii corporatiste şi lumii artei, asupra zgârie-norilor care domină marile metropole. Aceasta sugerează transformarea spațiilor urbane în locuri impersonale, dedicate exclusiv turismului de masă şi intereselor corporative.
2009: One & Other (Antony Gormley) – Un performance artistic în care, timp de 100 de zile, 2.400 de oameni obişnuiți au ocupat soclul pe rând, timp de o oră fiecare, pentru a face ce doreau.
2010: Nelson’s Ship in a Bottle (Yinka Shonibare) – Lucrarea este o replică la scară de 1:30 a navei amiral HMS Victory, legendara navă condusă de amiralul Horatio Nelson în Bătălia de la Trafalgar din 1805, plasată într-o sticlă uriaşă cu pânze realizate din textile africane tradiționale. Întregul ansamblu măsoară aproximativ 5 metri lungime şi 2,8 metri în diametru/ înălţime. Este considerată una dintre cele mai mari nave în sticlă construite vreodată. Macheta navei respectă fidel structura originală, având 80 de tunuri și 37 de pânze. Corpul este realizat din materiale tradiționale precum lemn de stejar, alte esenţe tari, alamă şi sfoară. Pânzele africane: Elementul distinctiv adăugat de artist sunt pânzele colorate. Acestea sunt realizate din bumbac imprimat cu ceară olandeză (Dutch wax), un tip de material textil vibrant asociat în mod tradițional cu îmbrăcămintea și identitatea culturală din Africa de Vest. Instalația celebrează diversitatea etnică a Londrei moderne şi aduce o perspectivă post-colonială asupra monumentelor istorice din jur. După ce a fost expusă în Piața Trafalgar până în ianuarie 2012, sculptura a fost achiziționată în urma unei campanii publice masive de strângere de fonduri. Din aprilie 2012, monumentul este expus permanent în aer liber, chiar la intrarea în Muzeul Maritim Naţional din Greenwich, Londra.
2012: ,Powerless Structures, Fig. 101″, realizată de duoul de artişti scandinavi Elmgreen & Dragset – O sculptură din bronz aurit reprezentând un băiețel pe un cal balansoar, o parodie la adresa statuilor militare tradiționale. Monumentul are o înălțime de 4,1 metri și cântărește în jur de 3 tone. Este realizat integral din bronz aurit, strălucind puternic în lumina soarelui. Statuia înfățișează un băiețel desculț care călărește un cal balansoar de jucărie. Ea copiază subtil posturile autoritare, triumfătoare, ale împăraților romani sau ale generalilor de armată de pe statuile ecvestre clasice (cum este cea a regelui George al IV-lea din aceeaşi piață). Spre deosebire de monumentele din jur care preamăresc puterea militară, victoriile sau liderii politici, opera celor doi artişti celebrează „eroismul de a crește” şi momentele simple din viața de zi cu zi. Artiştii au explicat că, spre deosebire de războinicii istorici, acest copil nu are încă o istorie pe care să o comemoreze, ci doar un viitor plin de speranță şi schimbare. După Trafalgar Square, sculptura a fost achiziționată și se află în prezent în colecţia permanentă a Muzeului de Artă Modernă ARKEN din Danemarca.
2013: Hahn/Cock de artista germană Katharina Fritsch- Un cocoş uriaş, de un albastru ultramarin intens, înalt de aproape 5 metri. Satiră la adresa culturii masculine: Artista a conceput această sculptură ca pe un comentariu feminist puternic. Piața Trafalgar este plină de statui tradiționale, sobre, care înfățişează figuri istorice masculine importante şi generali pe cai. Cocoşul albastru intens vine ca un contrast jucăuş și ironic la adresa posturii „,macho” a bărbaților puternici din centrul Londrei, care adesea „se împăunează ca nişte cocoşi”. În mod tradițional, cocoşul reprezintă, de asemenea, ideea de trezire, regenerare şi putere. Titlul hibrid german/englez (Hahn înseamnă cocoş în germană, iar Cock are aceeaşi semnificație în engleză, dar și un binecunoscut dublu sens vulgar) adaugă o notă de umor și ironie asumată întregului ansamblu. După ce a fost expus în Marea Britanie, monumentul a fost achiziționat de muzeul privat Glenstone şi ulterior donat permanent către National Gallery of Art din Washington, D.C., unde se află expus pe terasa clădirii de est.
2015: Gift Horse (Hans Haacke) – Un schelet din bronz al unui cal, fără călăreţ, având ataşat de picior un ecran digital care afişa cotațiile în timp real de la Bursa din Londra.
Soclul pe care a fost amplasată sculptura fusese proiectat inițial în 1841 pentru o statuie ecvestră a regelui William al IV-lea, dar proiectul a fost abandonat din lipsă de fonduri. Calul fără călăreț al lui Haacke este o aluzie directă şi ironică la această statuie care nu a mai fost realizată. Structura scheletului se bazează pe o gravură celebră din tratatul „The Anatomy of the Horse” (1766), realizat de pictorul şi anatomistul englez George Stubbs. Operele lui Stubbs sunt expuse chiar în imediata apropiere, la National Gallery. De piciorul din faţă al calului este legată o panglică electronică flexibilă de tip LED, care seamănă cu fundiţa unui cadou. Aceasta afişa în timp real cotaţiile acțiunilor de la London Stock Exchange. Prin unirea scheletului istoric cu tehnologia financiară modernă, artistul a vrut să evidențieze legătura legătura strânsă dintre putere, bani și istorie în Londra contemporană. A fost văzută ca o satiră fină la adresa lăcomiei capitaliste şi a măsurilor de austeritate de la acea vreme. Titlul vine de la proverbul englezesc „Don’t look a gift horse in the mouth” (Nu căuta calul de căpătat la dinți). Sugerează publicului să analizeze critic „darurile” pe care capitalismul modern și structurile de putere le oferă societății.
Materiale: Bronz de înaltă calitate cu patină neagră, ceară de protecție, armături din oţel inoxidabil şi un ecran LED flexibil de 5 mm. Monumentul are o înălţime impunătoare de peste 4,6 metri (aproximativ 15 picioare). Ulterior, monumentul a fost expus și în alte muzee importante, inciusiv la The Art institute of Chicago.
2016: Really Good (David Shrigley) mână din bronz cu un deget mare ridicat într-un gest de „OK”, însă degetul era disproporționat de lung şi comic. Greutate de 4.5 tone și o Înălţime de 7 metri de la bază până în vârful degetului mare (10 metri, împreună cu suportul). La momentul inaugurării, a fost cea mai înaltă sculptură amplasată pe acel soclu. În anul 2024, Monumentul original de mari dimensiuni a fost achiziționat și mutat în curtea exterioară a National Gallery of Victoria (NGV) din Melbourne, Australia.
2018: The Invisible Enemy Should Not Exist (Lamassu of Nineveh)de artistul irakiano-american Michael Rakowitz – O recreare a Lamassu (taurul înaripat din vechea Mesopotamie) distrus de ISIS în Irak în 2015, la Poarta Nergal din Ninive. Este realizată manual din cutii goale de conserve de sirop de curmale şi ziare arabice, simbolizând atât pierderea patrimoniului cultural, cât şi distrugerea economiei locale şi a industriilor din Irak.
Monumentul măsoară aproximativ 4,3 metri în lungime și 4 metri în înălţime. Dimensiunile au fost calculate special la scară reală (1:1) pentru a respecta mărimea exactă a sculpturii antice Lamassu distruse şi pentru a se potrivi perfect pe Fourth Plinth. Nucleul interior este format dintr-o armătură din oțel bine structurată, învelită într-o plasă metalică de suport. Suprafața sculpturii este placată manual cu peste 10.500 de cutii goale de conserve din aluminiu. Acestea au conținut sirop de curmale irakian, fiind importate special din Irak și Liban. Utilizarea lor este profund simbolică, făcând trimitere la prăbuşirea industriei curmalelor din Irak (odinioară al doilea cel mai mare export al ţării după petrol) în urma războaielor succesive. Lucrarea include detalii din ziare şi tipărituri în limba arabă, precum şi ipsos/papier- mâché pentru modelarea formelor.
Inscripţia Cuneiformă: Pe partea posterioară a monumentului, artistul a reprodus fidel o inscripție în scriere cuneiformă. Originalul antic era cimentat într-un zid al Porții Nergal din Ninive și nu fusese niciodată fotografiat complet înainte de distrugere. Rakowitz a colaborat cu un cercetător de la Universitatea din Mosul pentru a asigura acuratețea textului, care conţine cuvintele regelui asirian Senaherib: „Senaherib, regele lumii, regele Asiriei, a reconstruit zidul interior şi exterior al Ninlvei și l-a înălţat ia fel de sus ca munții.”
Instalare: Monumentul a fost transportat în Trafalgar Square folosind un cadru special de ridicare din oțel şi montat cu ajutorul unei macarale de 60 de tone. Ulterior, monumentul a fost inclus în alte expoziții internaționale majore (precum Muzeul Acropole din Atena sau în Stavanger, Norvegia).
2020: THE END (Heather Phillipson) sculptură uriașă ce semăna cu o porţie uriașă de frișcă topită, cu o cireșă deasupra, o muscă şși o dronă care filma trecătorii. Cu o înălțime de 9,4 metri, fiind cea mai înaltă sculptură amplasată pe acest soclu de la lansarea programului cultural, având o greutate de 9 tone. Structura principală este realizată dintr-un cadru de oţel şi polistiren, finisată la suprafață cu un strat dur de polyuretan pulverizat. Drona plasată pe cireașă nu a fost doar un element decorativ, ci una complet funcțională. Aceasta era echipată cu o cameră video activă care transmitea imagini live din piață, în timp real, către o platformă web dedicată, oferind publicului perspectiva „ochilor” sculpturii. A fost primul proiect de pe Fourth Plinth proiectat ca fiind complet accesibil. Placa sa descriptivă a inclus un panou în limbaj Braille, o imagine tactilă a operei pentru persoanele cu deficienţe de vedere şi o descriere audio oficială.
2022: Antelope realizată de artistul şi profesorul malawian Samson Kambalu. Lucrarea recreează tridimensional o fotografie istorică realizată în 1914 în Nyasaland (actualul Malawi), la inaugurarea noii biserici cu predicatorul baptist panafrican John Chilembwe şi misionarul european John Chorley, evidențiind lupta anticolonială. În fotografie şi în sculptură, predicatorul John Chilembwe poartă o pălărie cu boruri largi. În acea perioadă, regulile coloniale britanice le interziceau cu strictețe africanilor să poarte pălărie în faţa persoanelor albe. Gestul său a fost un act major de sfidare şi subversiune. La doar un an după fotografie, în 1915, Chilembwe a condus o revoltă majoră împotriva dominației coloniale, în urma căreia a fost ucis. Elementul artistic cel mai frapant este diferența de mărime dintre cele două personaje. În timp ce misionarul european John Chorley este reprezentat la dimensiuni naturale, figura lui John Chilembwe este uriașă (are 5,5 metri înălţime), dominându-şi partenerul. Prin această exagerare intenționată a proporțiilor, artistul a dorit să scoată din umbră şi să „eleveze” simbolic poveștile nespuse ale popoarelor oprimate din fostul Imperiu Britanic. Titlul Antelope (Antilopa) vine de la traducerea numelui de familie „Chilembwe” în limba locală chichewa. De asemenea, face trimitere la cultura măștilor ritualice ale poporului Chewa, unde antilopa este considerată un simbol sacru al generozității.
2024: Mil Veces un Instante (A Thousand Times in an Instant) realizată de artista mexicană Teresa Margolles – O lucrare compusă din mulaje din ipsos ale chipurilor a 726 de persoane transgender și non-binare. Lucrarea are forma unui cuboid / prismă dreptunghiulară monumentală, cu o înălţime de aproximativ 2,5 metri, structura cântărește aproximativ 3,5 tone. Este compusă din 726 de mulaje din ipsos (ghips) montate pe o armătură internă din oțel. Jumătate dintre mulaje (363) au fost realizate în Mexic (Ciudad Juárez şi Mexico City), iar cealaltă jumătate (363) în Londra, Regatul Unit. Mulajele au fost realizate prin aplicarea directă a ghipsului pe fețele participanților. În mod intenţionat, materialul a reținut urme fizice și biologice ale acestora, precum fire de păr. celule epiteliale, gene false sau urme de machiaj şi ruj. Dispunerea măștilor pe rânduri compacte, de-a lungul perimetrului cubului, este direct inspirată de un tzompantli – un raft public de expunere a craniilor folosit de civilizațiile mezoamericane precolumbiene. Ipsosul a fost ales tocmai pentru că este un material fragil, lipsit de strat protector. Expusă în aer liber la intemperiile şi clima din Londra, sculptura este proiectată să se erodeze şi să se degradeze natural pe parcursul celor doi ani de expunere (2024-2026), simbolizând vulnerabilitatea, dar şi rezistența comunităţii vizate.
PREZENT (2026-2028): Lady in Blue de Tschabalala Self – Instalația actuală este o statuie vibrantă din bronz vopsit într-un albastru intens (pigment de lapis lazuli). Ea înfățişează o femeie de culoare din mediul urban mergând cu hotărâre şi reprezintă un omagiu adus femeii moderne şi spiritului Londrei.
NOU RECORD MONDIAL, BUCUREŞTI: Masă de 5,5 kilometri pentru 20.000 de români – de două ori mai lungă decât cea din Alba lulia!
INSIDER: „Astăzi, 12 septembrie:
20.000 DE ROMÂNI LA ACEEAȘI MASĂ – BUCUREȘTIUL ÎNCEARCĂ UN NOU RECORD MONDIAL
În Piața Constituției și pe Bulevardul Unirii este pregătită astăzi o masă de aproximativ 5,5 kilometri, la care sunt așteptați circa 20.000 de oameni. Scopul este stabilirea unui nou record Guinness, dar evenimentul are și o miză caritabilă: strângerea de fonduri pentru primul spital de psihiatrie pediatrică din România.
Interesant este că România deține deja recordul precedent: în 2025, la Alba Iulia, o masă de 2.782,96 metri a reunit peste 10.000 de participanți. Acum organizatorii încearcă practic să dubleze performanța.” SURSA
ARHIVĂ: „MASA CARE UNEȘTE”, ALBA IULIA: 10.000 de oaspeți, o nouă intrare în Cartea Recordurilor. A treia! ∆∆∆∆∆ CARTEA RECORDURILOR: România deține 85 recorduri mondiale – primul, in 1986!
BUBURUZĂ/ MĂMĂRUȚĂ/ LADYBUG: „Gărgăriţă-riţă/ Zboară-n poieniţă/ Unde-oi zbura/ Acolo m-oi însura!”
INSIDER: „Buburuzele nu dispar când vine iarna. Se adăpostesc în crăpături, sub scoarța copacilor sau printre frunzele căzute și intră într-o stare de repaus până când vremea se încălzește. Chiar dacă nu le mai vedem prin grădini, multe dintre ele se află la doar câțiva pași, ascunse în locuri ferite. Pe măsură ce zilele se scurtează și temperatura scade, activitatea lor încetinește. Buburuzele consumă mai puțină energie, nu mai zboară în căutarea hranei și rămân aproape nemișcate pentru perioade lungi. Această stare, numită diapauză, le ajută să treacă peste lunile în care insectele cu care se hrănesc sunt greu de găsit.
Înainte de venirea frigului, ele caută spații protejate de vânt, ploaie și schimbările bruște de temperatură. Pot ierna sub pietre, în scoarța arborilor, în grămezi de frunze, în tulpini uscate sau în mici cavități din lemn. Unele ajung și în poduri, magazii ori în jurul ferestrelor locuințelor. Buburuzele pot forma grupuri numeroase în timpul iernii, deoarece adăpostirea împreună le ajută să găsească locuri potrivite și să reducă pierderile de apă. Uneori, zeci sau chiar sute de exemplare se strâng în aceeași fisură. Imaginea poate părea neobișnuită, dar este un comportament firesc pentru mai multe specii. Culoarea lor puternică nu le protejează de frig, însă corpul mic poate supraviețui datorită încetinirii metabolismului și alegerii unui adăpost bun. În această perioadă, rezervele acumulate înainte de iarnă devin foarte importante. Dacă sunt deranjate des și obligate să se miște, consumă energie pe care nu o pot înlocui ușor.
Odată cu primele zile mai calde de primăvară, buburuzele ies treptat din ascunzători. Încep din nou să zboare și să caute hrană, mai ales afide și alte insecte mici care se hrănesc cu plante. Tocmai de aceea sunt considerate ajutoare importante în grădini, livezi și culturi. Frunzele uscate și bucățile de lemn rămase într-un colț liniștit al grădinii pot oferi adăpost mai multor vietăți pe timpul iernii. O curățenie excesivă făcută toamna poate îndepărta tocmai locurile în care buburuzele și alte insecte folositoare se protejează. Un spațiu mic lăsat cât mai natural poate deveni refugiul lor până la primăvară.
Așadar, buburuza pe care o vedem din nou când se încălzește vremea nu a apărut din senin. Este posibil să fi petrecut lunile reci ascunsă sub o bucată de scoarță sau într-o grămadă de frunze din apropiere. Primăvara nu o readuce la viață, ci doar o trezește din lunga perioadă de repaus.” SURSA
INSIDER 2: „„Gărgăriță-riță, unde oi zbura, acolo m-oi însura…”
Cel mai gingaș și îndrăgit gândăcel. Are o familie de cca 5000 de specii; în timpul zborului, aripile mămăruțelor bat de aproximativ 85 de ori pe secundă, adică 5100 de bătăi pe minut.
Buburuza, mămăruța sau gărgărița, cum vreți să îi spuneti, e probabil cea mai îndrăgită și cunoscută insectă din lume. Reprezentări ale ei putem vedea pe obiectele decorative, tricouri, articole publicitare și multe altele, semn ca acest micuț gândăcel are mare trecere la public. Și cum să nu aibă, când este atât de gingașă și frumos colorată și în plus este de mare ajutor grădinarilor. Mămăruța este cel mai eficient insecticid natural, un cadou oferit de Mama Natură oamenilor. Frumoasa gărgăriță trăiește peste tot în lume și are un loc al ei in tradiția oricărui popor. Poezii, cântece și superstiții îi sunt încredințate. În tradiția românească se spune că este un semn bun, de noroc, atunci când o buburuză se așează pe tine. Dacă o alungi sau o strivești, te va urmări ghinionul. Copiii iau buburuza în palmă și rostesc următorul cântecel: „Mămăruța, ruță/Suie-te-n caruță/Și te du la moară/Zboarăăă! Ca prin minune, imediat ce ultima silabă a cântecului a fost rostită, insecta se avânta în văzduh.
Încă din Evul Mediu, mămăruța este iubită de țărani. Se spune că atunci o plagă mare a pus stăpânire pe terenurile agricole și toate culturile erau în primejdie. Oamenii s-au rugat la Fecioara Maria să îi ajute și atunci au apărut buburuzele, care au curățat plantele de dăunători. Și nu a fost prima oară în istorie când gărgărițele au ajutat oamenii să își protejeze recoltele. Se spune ca astfel și-a căpătat buburuza numele de ladybug (gândacul Doamnei) în limba engleză. Se mai zice de asemenea ca roșul reprezinta mantia Fecioarei Maria, iar punctele negre sunt patimile sale. În Marea Birtanie i se spune ladybird (pasărea Doamnei) întrucât zboară asemeni unei păsări în vazduh. Iar în Germania se cheama Marienkafer, adică gândacul Mariei.
În lume exista peste 5000 de specii de buburuze, toate aparținând familiei Coccinellidae, de dimensiuni cuprinse între 1 și 10 mm. Corpul este ovalar, sub forma de dom, cu extremitatea cefalică orientată în jos. Partea superioară, elitrele, este dură, chitinoasă și ascunde cele două aripi. Elitrele sunt cele care au făcut gărgărița celebră: au un colorit roșu intens, ce contrastează cu cele 7 puncte negre dispuse din loc în loc. Aceasta este descrierea buburuzei-cu-șapte-puncte, specia cel mai des văzută la noi, însă în lume există gărgărițe colorate și în galben, portocaliu sau negru, cu sau fără puncte, ba chiar linii sau alte forme geometrice. Capul, antenele și cele 6 picioare (multiplu-articulate) sunt de culoare neagră.
Deși atrăgător pentru noi, coloritul gărgăriței este respingător pentru prădători. Niciun prădător nu va uita prima sa interacțiune cu o mămăruța. Asta deoarece buburuza secretă din articulațiile picioarelor un lichid gălbui, urât-mirositor și rău la gust, care alungă atacatorii. De fiecare dată când o pasăre sau un păianjen va mai vedea o insectă roșie, va știi să o evite, calitate numită aposematism (avertizată). Buburuzele pe cât de drăgălașe par, pe atât sunt de feroce. Majoritatea speciilor sunt carnivore, consumând cu plăcere afide (paduchi-de-plante) și multe alte insecte consumatoare de vegetale. Din acest motiv, gărgărițele sunt primite cu brațele deschise de grădinari. Un adult poate consuma până la 50 de afide pe zi, iar larva, aflată în creștere, mănâncă câteva sute de paduchi-de-plante zilnic. Pe lângă insecte, mămăruțele mai pot consuma și polen, ciuperci de plante, nectar etc. În lume există cateva specii de gărgărițe care sunt exclusiv vegetariene, iar din nefericire acestea sunt dăunătoare pentru culturile agricole.
Ciclul de viață al unei buburuze durează un an. Pe durata iernii, insectele intră în diapauza (hibernare). Se retrag sub frunzele uscate, sub scoarța copacilor sau crăpăturile construcțiilor oamenilor, uneori câteva sute de indivizi în același loc. Se consideră că adulții din anul precendent marchează cu feromoni locurile bune de hibernat, pentru ca urmașii să știe unde să se adăpostească.
Primăvara, buburuzele sunt printre primele insecte care revin la viață, animate de căldura plăcută a soarelui. Pleacă în căutarea plantelor bogate în păduchi și încep să își refacă forțele.
Femelele depun ouale minuscule și galbene, pe dosul frunzelor, în mijlocul coloniilor de afide. O femelă depune până la 2000 de ouă într-un an. Larvele ieșite din ouă o săptămână mai târziu, vor avea sub nasul lor toată hrana de care au nevoie. În cazul în care hrana este sărăcăcioasă, primele larve eclozate vor consuma ouale infertile sau cele întârziate. Larvele de gărgăriță nu seamănă deloc cu părinții lor. Sunt lunguiețe, moi, cu numeroși țepi și ridicături pe corp, asemeni unor mici aligatori/ dragoni. Iar agresivitatea și apetitul lor este pe măsură, devorând fiecare afidă pe care o prind. Apoi, larva construiește un cocon pe spatele frunzelor sau pe tulpini și intră în următoarea etapă, cea de pupă. După câteva zile pupa părăsește coconul și arată ca o buburuză adult, însă coloritul ei este galben pal, iar elitrele sunt moi. În doar o zi, mantia rosie este îmbrăcată și astfel s-a născut o nouă generație de mămăruțe. Dimeniusiunea adultului poate varia, chiar și în cadrul aceleiași specii. Ea depinde în mare măsură de cât de bine s-a hrănit larva și cât de mult a crescut. Gărgărițele de sex masculin sunt de obicei puțin mai mici decât femelele. Numărul de puncte de pe elitrele buburuzei nu arată vârsta ei, ci mai degrabă specia din care apartine. În definitiv, toate mămăruțele trăiesc doar 1 an. ” SURSA
N.R.: „Cea mai frecventă gărgăriță întâlnită în Europa este gărgărița cu şapte puncte această poartă denumirea ştiințifică de Coccinella septempunctata, denumire provenită din latină (septem înseamnă 7 şi punctata, cu puncte). Fiecare elitră este punctată cu 3 pete negre iar a șaptea pată uneşte cele două elitre. Gărgăriţa are doi ochi dar nu vede foarte bine, poate distinge doar diferenţa între întuneric şi lumină. Este de obicei diurnă, în timpul zilei se hrănește/ împerechează și poate călători până la 120 de km. Îşi folosesc antenele pentru a simţi şi mirosi. Nu le place transpiraţia palmelor de aceea vor zbura imediat atunci când o țineți în palmă. Acestea nu mai pot zbura atunci când temperaturile scad sub 13 grade Celsius. Cu înaintarea în vârstă petele negre de pe elitre (aripile) protectoare încep să dispară. O buburuză poate trăi maximum doi ani.
Păsările sunt principalii prădători, dar cad victime şi broaştelor, viespilor, păianjenilor şi libelulelor. Pentru a se supravieţui, buruzele mai au încă o tehnică, se prefac moarte. Instinctul de supraviețuire este atât de puternic la buburuze încât ar face orice pentru a supraviețui atunci când mâncarea nu este suficientă, buburuzele se vor mânca intre ele. O gărgăriţă înfometată se va hrăni atât cu ouă și larve cât şi cu adulţi mai slabi. Atunci când se hrănesc buburuzele îşi mişcă gura dintre o parte în alta nu de sus în jos ca oamenii.
Buburuza a fost populată artificial în America de Nord ca un agent de control biologic şi în scopul reducerii efectivului de afide, aici existănd 450 de specii din cele 5000 existente.
ARHIVĂ: MUSCA-ȘARPE: Insecta cu gât de reptilă & corp de libelulă, vânează ca o cobră – prădător letal în lumea gâzelor! ∆∆∆∆∆ MOLIA OCHI DE PAUN: După un an petrecut în stadiile de ou-larvă-cocon, adultul trăiește o săptămână, fără să mănânce, exclusiv pentru reproducere – Cel mai mare lepidopter din Europa! ∆∆∆∆∆ PAIANJENUL LUP: Femela își cară singură puii în spinare. „Tarantula românească”, cel mai mare păianjen din România! ∆∆∆∆∆ GÂNDACUL RINOCER: Cea mai puternică ființă pe Terra ridică de 850 ori greutatea sa! ∆∆∆∆∆ CICADE: Bâzâitul masculilor (110 decibeli), mai puternic decât zgomotul unor avioane, se aude de la un kilometru. Următorul „Cicadageddon”, în 2245! ∆∆∆∆∆ PARCUL VĂCĂREȘTI: După invazia călugărițelor asiatice din Dobrogea, acum avem prima generație cu buletin de București ∆∆∆∆∆ LICURICI: Lumina produsă este de 1000 de ori mai puternică decât lumina produsă de o lumânare ∆∆∆∆∆ ILENELE: Verișoarele românce ale scarabeilor din Egipt ∆∆∆∆∆ ALIEN: Tânțar văzut la microscopul electronic ∆∆∆∆∆ ALBINA-DULGHER: Cea mai mare albină sălbatică din Europa s-a întors în România – este solitară, independentă şi nu produce miere! ∆∆∆∆∆ CROITORUL FAGULUI: Trei ani de întuneric și şase săptămâni de lumină – În același spațiu, cu aceleaşi condiții, în acelaşi timp iluzoriu, unul poate trăi iadul şi altul raiul, în funcţie de alegerea personală!
