INSIDER: „Am primit acum pozele astea unde se vede cum a cazut tot parapetul unui balcon. Bulevardul Tineretului, la int cu Visana – București sector 4.” SURSA
N.R.: Balconul unui apartament situat la etajul al unui bloc de pe Bulevardul Tineretului din Sectorul 4 (vizavi de parc şi de Cafeneaua Actorilor) s-a prăbuşit, astăzi, avariind o maşină. Din fericire, nu s-au înregistrat victime.
INSIDER: „Cetatea Ur a fost un oraș-stat sumerian în sudul Mesopotamiei, fiind primul mare oraș dintre fluviile Tigru și Eufrat. Fiind locuit încă din mileniul al V-lea î.Hr., începând cu mileniul al III-lea î.Hr. a cunoscut o rapidă dezvoltare și prosperitate. A fost ulterior cucerit de elamiți și babilonieni. (Wikipedia)
„În jurul anului 2000 î.Hr., măreața cetate Ur (situată în sudul Mesopotamiei, Irakul de astăzi) se afla într-un punct de cotitură dramatic, trecând de la apogeul său ca cea mai mare metropolă a lumii la o prăbușire violentă.
Contextul istoric al cetății Ur în această perioadă specifică este definit de următoarele aspecte:
1. Apogeul și Prăbușirea Dinastiei a Treia (Ur III)
Epoca de Aur (Renașterea Sumeriană): Între anii ~2112 î.Hr. și 2004 î.Hr., Ur a fost capitala unui imperiu birocratic extrem de centralizat. Orașul prospera din comerțul maritim pe Golful Persic (aflat mult mai aproape de oraș în antichitate decât astăzi).
Cel mai mare oraș din lume: Unele estimări istorice arată că între anii 2030 î.Hr. și 1980 î.Hr., Ur era cea mai populată așezare de pe planetă, având aproximativ 65.000 de locuitori.
Anul 2004 î.Hr. – Distrugerea cetății: Chiar în preajma anului 2000 î.Hr., sub domnia ultimului său rege (Ibbi-Sin), imperiul s-a dezintegrat din cauza foametei, a atacurilor triburilor de amoriți și, în final, a unei invazii devastatoare a elamiților (din actualul Iran). Aceștia au prădat cetatea, eveniment consemnat în celebra operă literară antică „Lamentarea pentru Ur”.
2. Arhitectura și Monumentele Cetății
În această perioadă, aspectul cetății era dominat de structuri colosale din cărămidă de lut:Marele Ziggurat din Ur: Construit inițial de regele Ur-Nammu (aprox. 2100 î.Hr.), acest templu-piramidă masiv în trei trepte era dedicat zeului lunii, Nanna (sau Sin), patronul spiritual al orașului.
Zidurile de apărare: Orașul era fortificat cu ziduri masive, înconjurat de canale conectate la Fluviul Eufrat, servind atât ca port comercial, cât și ca sistem de protecție.
3. Conexiunea Biblică: AvraamÎn tradiția biblică (Geneza), orașul este menționat sub numele de „Ur al Caldeilor”.
Se consideră că perioada de după căderea dinastiei Ur III (în jur de 2000–1900 î.Hr.) coincide cu perioada în care patriarhul Avraam ar fi trăit în cetate înainte de a pleca alături de familia sa spre țara Canaan.” (Gemini Ai)
INSIDER: „Textul rostit de absolvenții facultăților de Medicină din România de astăzi nu mai este varianta antică originală a Jurământului lui Hipocrate, ci o versiune modernizată şi adaptată eticii contemporane. Această formă modernă îşi are rădăcinile în Declarația de la Geneva (adoptată de Asociaţia Medicală Mondială după Al Doilea Război Mondial). Ea păstrează esenţa valorilor hipocratice, dar elimină elementele anacronice.
N.R.: „Hippocrate din Cos, cel mai vestit medic al Greciei antice, considerat „Părintele Medicinei”, s-a născut în jurul anului 460 î.Chr. pe insula Cos (Arhipelagul insulelor Sporade)) şi a murit către anul 370 î.Chr. în localitatea Larissa din Tessalia. Numele lui este legat de Jurământul lui Hippocrate, un adevărat codice moral al unui medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zlele noastre în multe universităţi de absolvenții facultăților de medicină. Născut într-o familie ce aparţinea cultului lui Esculap (gr. Asclepios), zeul grec al medicinei, Hippocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăsește insula sa natală și cutreieră ținuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputaţie ca practician. În jurul anului 420 î.Chr. se întoarce la Cos, unde fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai târziu va înfiinţa o altă şcoală în Tessalia, unde îşi va sfârşi zilele la Larissa către anul 370 î.Chr.
VARIANTA ORIGINALĂ A JURĂMÂNTULUI:
„Jur pe Apollo, pe Asclepios, pe Higeea şi Panaceea, pe toți zeii şi zeițele, luându-i ca martori că voi indeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea, juramântul şi legământul care urmează:
-Pe învățătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuințele, pe copiii săi îi voi privi ca pe frații mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi invaăț fără plată şi fără să le cer vreun legământ.
-Preceptele, lecțiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăși fiilor mei, fiilor învățătorului meu şi ucenicilor uniți printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva. -Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile și mintea, și mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate.
-Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă îmi va cere, și nu voi îndemna la așa ceva, tot astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede. Îmi voi petrece viaţa și voi îndeplini meșteșugul în nevinovăţie şi curăţie.
-Nu voi practica operația scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în seama celor ce se ocupă cu aceasta. În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bunăștiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor liberi sau sclavi.
-Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie. -Daca voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viața şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă.”
VARIANTA MODERNĂ A JURĂMÂNTULUI (așa cum a fost ea adoptată de Asociația Medicală Mondială în cadrul Declarației de la Geneva – 1975):
„Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
-Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanităţii;
-Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoștinţa care le sunt datorate;
-Voi exercita profesiunea cu conștiinţă și demnitate; -Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligație sacră;
-Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
-Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiție a profesiunii de medic;
-Colegii mei vor fi frații mei;
-Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient considerații de naționalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
-Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub amenințare şi nu voi utiliza cunoştințele mele medicale contrar legilor umanității. Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare”
Ceremonia de absolvire din universităţile românești are o încărcătură simbolică uriașă, marcând oficial trecerea tinerilor de la statutul de studenți la cel de medici în slujba umanității. Totuşi, din punct de vedere juridic, comportamentul unui medic din România zilelor noastre nu este sancționat în baza jurământului rostit pe scenă, ci în baza Codului de Deontologie Medicală emis de Colegiul Medicilor din România şi a legilor malpraxisului. Prin urmare, legătura este una de continuitate morală: chiar dacă cuvintele s-au schimbat pentru a se potrivi societății actuale, nucleul a rămas acelaşi – promisiunea de a pune viaţa și binele pacientului mai presus de orice. Ambele texte rămân piloni spirituali pentru medicii români, ghidându-le atât conduita profesională rigidă, cât și latura umană necesară în fața bolii.
„Înduplecaţi-vă sufletul la suferinţă, ca să puteți mângâia pe cel ce suferă; coborâți-vă până la patul lui, pătrundeți-vă de durerile lui, ca să-i puteți aduce alinarea; fiţi blânzi, fiți buni, fiți milostivi, căci mila este cel mai mare medicament al omenirii; prin ea se ușurează durerile cele mai mari și se vindecă rănile cele mai adânci.”
INSIDER: „Biserica cu Tricolor de la Țebea, lăcașul unic în care culorile României au fost pictate pe boltă în vremea Austro-Ungariei – În inima Panteonului Moților de la Țebea, lângă mormântul lui Avram Iancu și secularul Gorun al lui Horea, se află un lăcaș de cult cu o poveste aparte. Este Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută de generații sub numele de „Biserica cu Tricolor”.
La prima vedere este o biserică ortodoxă monumentală de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Odată intrat însă în interior, privirea este atrasă imediat de bolțile traversate de brâuri în roșu, galben și albastru. Tocmai acest detaliu a transformat biserica într-unul dintre cele mai neobișnuite monumente religioase și istorice din Transilvania. Actuala biserică a fost ridicată între anii 1893 și 1896, pe locul unui lăcaș mai vechi. Construcția a fost realizată într-o perioadă în care Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Edificiul are proporții monumentale și prezintă influențe ale stilului neoclasic apusean, cu o compoziție sobră, turn înalt și o arhitectură diferită de multe dintre bisericile tradiționale din satele Munților Apuseni.
Dar adevărata sa particularitate avea să apară în interior – Tricolorul pictat pe boltă. Încă de la ridicarea bisericii, pe bolțile sale au fost realizate brâuri în culorile roșu, galben și albastru. Astăzi poate părea un simplu element decorativ. La sfârșitul secolului al XIX-lea, însă, într-o Transilvanie aflată sub administrație austro-ungară, folosirea atât de vizibilă a culorilor românești avea o semnificație mult mai profundă. Tricolorul devenea aici mai mult decât ornament. Era o afirmare a identității comunității românești din zonă. De aici provine și numele sub care biserica este cunoscută până astăzi: Biserica cu Tricolor. Tradiția locală păstrează chiar povestea potrivit căreia autoritățile vremii ar fi cerut îndepărtarea culorilor, însă localnicii ar fi refuzat. Episodul este transmis mai ales prin memoria locală, dar arată cât de puternică a devenit legătura dintre biserică și simbolurile naționale.
O biserică ridicată într-un loc încărcat de istorie – Amplasarea ei este la fel de importantă precum interiorul. Biserica se află în Complexul Istoric de la Țebea, cunoscut și drept Panteonul Moților, unul dintre locurile cu cea mai mare încărcătură memorială din Munții Apuseni. La câțiva pași se află mormântul lui Avram Iancu, conducător al românilor transilvăneni în Revoluția de la 1848–1849. Tot aici se găsește și Gorunul lui Horea, arborele secular sub care, potrivit tradiției, Horea le-ar fi vorbit moților înaintea răscoalei din 1784. În complex se află și morminte ale unor revoluționari pașoptiști, monumente și cruci dedicate eroilor din Războiul de Independență și din cele două Războaie Mondiale. Astfel, biserica nu este izolată de istoria locului. Ea se află chiar în centrul unui adevărat ansamblu memorial.
Legătura puternică cu Avram Iancu – Înaintea actualei biserici exista aici un lăcaș mai vechi. În acea biserică s-a săvârșit, în septembrie 1872, slujba de înmormântare a lui Avram Iancu, care a fost apoi îngropat la Țebea.
Actuala biserică păstrează această legătură memorială prin numeroase obiecte și simboluri asociate istoriei moților. În interior este păstrat și un clopot vechi, legat în tradiția locului de vestea morții lui Avram Iancu. Se găsesc, de asemenea, reprezentări ale lui Horea, Cloșca și Crișan, precum și obiecte comemorative și tricolore depuse de-a lungul timpului în memoria celor care au luptat pentru drepturile românilor din Transilvania.
Un interior care unește religia și memoria istorică – Biserica de la Țebea este neobișnuită tocmai prin felul în care spațiul religios și memoria istorică se întâlnesc. Pe de o parte se află pictura ortodoxă, iconostasul și reprezentările biblice. Pe de altă parte, brâurile tricolore și obiectele comemorative amintesc permanent de istoria locului. Pictura bisericii a fost refăcută și sfințită în 2022, dar motivul tricolor a fost păstrat, tocmai pentru că acesta reprezintă elementul definitoriu al lăcașului. Astfel, chiar și după restaurări și intervenții succesive, identitatea sa istorică nu a dispărut.
Un monument important al patrimoniului de la Țebea – Biserica face parte din ansamblul istoric protejat de la Țebea și are o valoare care depășește rolul său religios. Este în același timp lăcaș de cult, monument de patrimoniu și loc al memoriei naționale.
Unicitatea ei nu vine din dimensiuni spectaculoase sau din materiale rare, ci dintr-un detaliu simplu și extrem de puternic: tricolorul românesc pictat pe boltă într-o perioadă în care Transilvania se afla încă în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Țebea nu este doar o biserică veche din Apuseni. Este unul dintre locurile în care credința, istoria și identitatea românească au rămas vizibile pe aceleași ziduri timp de peste un secol.” SURSA
N.R.: „Gorunul lui Horea de la Țebea – copacul legendar care a devenit monument al istoriei românești Un arbore secular despre care se spune că ar fi avut în jur de patru secole, a devenit de-a lungul timpului mai mult decât un simplu copac. A fost legat de memoria răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan, iar mai târziu a ajuns să vegheze locul unde a fost înmormântat Avram Iancu. Tradiția locală spune că sub acest gorun s-ar fi întâlnit în 1784 conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania. Horea, Cloșca și Crișan ar fi discutat aici despre lupta împotriva nedreptăților suportate de iobagi și despre acțiunile care urmau să cuprindă numeroase sate din Țara Zarandului, Deva și alte regiuni ale Hunedoarei. Nu toate detaliile transmise de-a lungul timpului pot fi demonstrate documentar, însă povestea gorunului s-a păstrat atât de puternic încât arborele a devenit inseparabil de numele lui Horea. În trecut, copacul era cunoscut și sub numele de „Fagul popii”, chiar dacă era un gorun. Se afla în cimitirul vechii biserici din Țebea și era impresionant prin trunchiul masiv și coroana bogată. Nicolae Iorga l-a descris la începutul secolului XX drept un arbore vechi și impunător, sub ale cărui ramuri memoria luptelor și a oamenilor locului părea să rămână vie. Țebea avea să capete și mai multă importanță istorică după moartea lui Avram Iancu, în 1872. Liderul moților din timpul Revoluției de la 1848–1849 a murit la Baia de Criș și a fost înmormântat în cimitirul din Țebea, în apropierea gorunului. Astfel, locul a devenit unul dintre cele mai importante puncte memoriale ale moților, fiind numit în timp și „Panteonul Moților”.
Odată cu trecerea anilor, bătrânul arbore a început însă să se degradeze. La începutul secolului XX devenise evident că fără intervenții nu mai putea supraviețui mult timp. În 1924, trunchiul a fost consolidat cu cercuri metalice, iar golurile interioare au fost umplute cu ciment. Tot atunci, partea superioară a trunchiului a fost retezată la aproximativ nouă metri înălțime, rămânând o ramură laterală care a continuat pentru o perioadă să trăiască. În 1947, s-a intervenit din nou asupra gorunului. Trunchiul a fost protejat cu ciment, iar suprafața acestuia a fost modelată pentru a imita textura scoarței originale. Era o metodă de conservare specifică perioadei, folosită pentru a împiedica prăbușirea unui arbore care devenise deja monument istoric și simbolic. Mai târziu, pentru ultima ramură vie a fost instalat chiar și un stâlp din beton care să o susțină. Timp de decenii, gorunul a continuat să reziste într-o formă tot mai fragilă. Ultima sa ramură a devenit simbolul supraviețuirii copacului, în ciuda vârstei și a degradării severe. În vara anului 2005, însă, o furtună a rupt această ultimă creangă. Din acel moment, trunchiul cimentat nu a mai prezentat semne de viață. Imaginea pe care vizitatorii o văd astăzi este, practic, trunchiul conservat al vechiului gorun, păstrat ca monument. Aspectul său neobișnuit, cu porțiuni întărite artificial și cu interiorul consolidat, spune la rândul său o poveste: timp de aproape un secol oamenii au încercat să păstreze în picioare acest martor simbolic al istoriei. La un moment dat, dintre rădăcinile vechiului copac a apărut și o mlădiță tânără de stejar, iar administratorii complexului memorial au încercat să o protejeze. Apariția unei noi plante lângă trunchiul aproape împietrit a fost privită de mulți ca o continuare simbolică a poveștii Gorunului lui Horea. Gorunul lui Horea nu mai este astăzi un arbore viu în sensul obișnuit, dar continuă să existe ca monument. Trunchiul său, întărit cu ciment și metal pentru a rezista timpului, păstrează imaginea unui copac în jurul căruia s-au adunat legende, revolte, personalități istorice și generații întregi de oameni. Tocmai această combinație dintre natură, istorie și memorie face din Gorunul de la Țebea unul dintre cei mai neobișnuiți arbori-monument din România.” DETALII
INSIDER: „Ambasada Franței în România organizează tururi ghidate gratuite la Reședința Franţei o dată pe an, în a treia sâmbătă a lunii septembrie, cu ocazia Zilelor Europene ale Patrimoniului. Accesul este gratuit, dar se face pe bază de înscriere prealabilă prin e-mail, în limita locurilor disponibile. Este necesar un act de identitate și, dacă e cazul, o copie după certificatul de naștere al minorului care vă însoțește, dar deja înscris pentru vizită. Se face un scannig ca la aeroport, nu sunt admise genți voluminoase Program: Ghizii au oferit tururi în limba română, engleză şi franceză atât în interiorul ambasadei cât și în curtea unde se organizează garden party-urile.
La loc de cinste, lângă fotografia președintelui Franței, Emmanuel Macron este și o fotografie a Nadiei Comăneci, fosta mare gimnastă, ambasadoare a brandului L’Oréal – ,,I’M WORTH IT”!
N.R.: „Reşedinţa Istorică a Ambasadei Franţei din București a fost construită între anii 1889 şi 1890 în stil neoclasic. Clădirea a fost special proiectată pentru a găzdui Ambasada Franţei în România, de către arhitecul olandez Joseph J. Schiffeleers. Arhitectul francez Albert Galeron cel care a proiectat şi Ateneul Român a supervizat lucrările. Clădirea a fost inaugurată în anul 1892 printr-un bal fastuos la care au participat Principele Moştenitor Ferdinand şi Principesa Maria. La momentul inaugurării, era una dintre primele zece cladiri din lume construite şi achiziționate direct de statul francez pentru a gădui o misiune diplomatică. Este clasificată ca monument istoric de către Ministerul Culturii din România.
Salonul principal este locul unde au loc evenimente culturale şi se acordă înalte decorații. Spațiile interioare găzduiesc opere de artă şi documente/fotografii de arhivă care ilustrează legăturile franco- române precum și obiecte de mobilier deosebite, cum ar fi un pian rar Pleye/vechi de opt decenii, piese inspirate din stilurile Ludovic al XV-lea sau Empire; decoruri elegante şi obiecte de artă rafinate, lampadare în stil Empire şi o statuetă a Regelui Soare (Ludovic al XIV- lea). Vesela din porţelan de Sèvres este folosită la dineurile oficiale.
În anii ’30, statul francez a achiziționat o clădire alăturată care aparţinuse boierului Marghiloman, mutând acolo cancelaria diplomatică, în timp ce imobilul original a rămas ca reședinţă oficială a ambasadorului.
În cadrul Ministerului de externe francez există o structură care se ocupă cu asigurarea unei prezentări şi amenajări unitare a reședințelor franceze din străinătate, tocmai pentru a asigura nişte standarde înalte sediilor oficiale.”
📍Adresa: Ambasadei Franţei în România este Strada Biserica Amzei nr. 13-15, Sector 1, Bucureşti
INSIDER: „⚖️ Cântarele care au supraviețuit Bucureștiului. Poate că le-ai văzut în Grădina Cișmigiu: cântarele albastre în care introduci o monedă de 50 de bani, urci pe platformă și, pentru câteva clipe, te întorci într-un București de altădată. Povestea lor începe în 1928, când frații Spiru și Marcu Gheorgon au importat din Germania un lot de 21 de cântare automate. Șapte dintre ele erau electrice și aveau o funcție impresionantă pentru acea vreme: după cântărire, aparatul putea elibera un tichet pe care erau imprimate data și greutatea persoanei. Dintre aceste șapte cântare electrice, trei au ajuns în Cișmigiu, două în Herăstrău și două în Parcul Carol.
Timpul însă nu a fost blând cu ele. Au trecut prin război, schimbarea regimului și transformările Bucureștiului. Cele din Herăstrău au fost vandalizate, iar cele din Parcul Carol au dispărut după lucrările din 1959. Cele din Cișmigiu au avut însă o soartă diferită: au supraviețuit. Și poate cel mai frumos lucru este că povestea lor nu s-a oprit aici. Cântarele au fost întreținute de-a lungul generațiilor de familia Gheorgon, familia care s-a ocupat de ele încă de la început. Piesele originale au devenit tot mai greu de găsit, iar fiecare reparație a însemnat păstrarea unei mici bucăți din istoria orașului.
Astăzi, în Cișmigiu, încă poți introduce 50 de bani și poți incerca să afli cât cântărești deoarece cântarele nu mai indică corect greutatea. Un gest simplu, dar care te pune în legătură cu un București de acum aproape un secol. Cântarele nu sunt înscrise individual în Lista Monumentelor Istorice, însă se află în Grădina Cișmigiu, ansamblu clasat monument istoric, și reprezintă un rar exemplu de mobilier urban istoric care a supraviețuit și continuă să funcționeze.
Au existat cândva și în alte parcuri ale Capitalei. Astăzi, cele din Cișmigiu sunt cele care au rămas.
Trei cântare albastre, o monedă de 50 de bani și aproape 100 de ani de istorie. Uneori, istoria Bucureștiului nu stă doar în palate, monumente și clădiri celebre. Uneori, stă într-un obiect pe lângă care trecem grăbiți și pe care îl putem încă folosi. 📸 Sweet Bucharest” SURSA
N.R.: „Întreținerea lor a fost dusă mai departe din tată-n fiu de o familie de ceasornicari şi mecanici din Bucureşti. Fiind utilizat timp de zeci de ani, mecanismul său de fise a fost adaptat succesiv, astfel că aparatul a funcționat de-a lungul timpului cu peste 10 tipuri de monede diferite: În perioada interbelică și regală: Monede din perioada Regatului României (de exemplu, monede de 1 Leu, 2 Lei sau 5 Lei, în funcţie de devalorizarea şi reformele monetare din epocă). În perioada comunistă: Monede uzuale din Republica Populară Română (RPR) şi Republica Socialistă România (RSR), cum ar fi cele de 15 bani, 25 bani, iar ulterior monedele mari din aluminiu de 1 Leu sau 3 Lei. După Revoluția din 1989: A fost modificat pentru a primi monede de 20 de Lei (cele cu chipul lui Ştefan cel Mare) sau 50 de Lei (cu Alexandru loan Cuza). În ultimii săi ani de funcționare (după denominarea din 2005): Cântarul a fost recalibrat şi a primit exclusiv monede moderne din alamă de 50 de bani.
📍Locaţie: Pot fi văzute şi astăzi pe aleile parcului, cum ar fi în zona debarcaderului sau pe lângă foişor.
INSIDER: „Iadul termic – Trăim într-o fantă îngustă de temperatură, undeva între minus cincizeci și plus cincizeci de grade Celsius. Cam trei sute de kelvini deasupra zeroului absolut. La celălalt capăt al scării stă temperatura Planck, limita dincolo de care fizica pe care o cunoaștem se destramă. Între aceste două margini se întinde tot ce poate exista în univers.
Noi stăm lipiți de marginea rece.
Dacă ar exista viață pe bază de siliciu, ea ar rezista la opt sute, poate o mie cinci sute de kelvini. Dacă ar exista viață plasmatică, ea ar trăi la milioane de grade. Viața noastră, cea de carbon și apă, ocupă un colț minuscul, la baza scării, într-un braț periferic al unei galaxii obișnuite, pe o planetă acoperită de o peliculă subțire de aer. Atât de subțire, încât o poți traversa cu un avion de pasageri în câteva minute.
Și, totuși, tocmai această formă de viață, cea mai rece dintre toate cele imaginabile, este cea mai dispusă să se autodistrugă. Nicio altă formă ipotetică de existență nu a fost gândită vreodată ca fiind, prin structură, orientată spre propria stingere. Coincidența asta merită o clipă de atenție.
Dante nu l-a pus pe Lucifer în flăcări. L-a înghețat în gheață, la fundul iadului. Alegerea lui nu a fost întâmplătoare: pentru el, îndepărtarea de sursa de căldură era îndepărtarea de sursa de viață și de iubire. Dacă tragem firul mai departe, întrebarea devine inevitabilă. Ce este, de fapt, un loc în care singura formă de viață posibilă e cea mai rece, cea mai fragilă și, totodată, cea mai capabilă de violență împotriva propriei specii?
Legenda izgonirii din Rai capătă, în lumina asta, o formă neașteptată. Dacă locul din care am fost alungați avea o temperatură mai apropiată de mijlocul scării, atunci tot ce am construit de atunci, focul, mașina cu aburi, reactorul nuclear, sunt încercări disperate de a recrea acea căldură pierdută. Iar explozia nucleară, cu cele zece milioane de kelvini din inima ei, devine gestul cel mai sincer al speciei noastre: o rugăciune deformată, o încercare de a sparge frigul și de a ne întoarce acasă.
Mai e ceva. Potrivit relatării evanghelice, Iisus a coborât în iad și a învins moartea acolo. Dar coborârea lui, dacă privim din perspectiva asta, s-a petrecut chiar aici, pe Pământ, unde a și fost răstignit. Exact locul unde ar fi trebuit să acționeze puterile întunericului a devenit locul în care acestea au fost învinse.
Chiar și inteligența artificială se așază firesc în tabloul acesta. Diavolul îl imită mereu pe Dumnezeu, spune tradiția. Noi am creat o imitație palidă a vieții pe bază de siliciu, o formă de existență care are nevoie de răcire permanentă doar ca să nu se topească singură.
Dante a nimerit exact, fără să știe pe cine descrie de fapt.
Nu demonstrez nimic din toate astea. Dar observați ceva: nici voi nu puteți demonstra contrariul. Nu există niciun experiment care să spună definitiv dacă suntem exilați sau doar niște animale norocoase pe o planetă potrivită. Asta nu e o slăbiciune a ideii. E natura ei. Unele întrebări nu au nevoie de răspuns ca să-și facă treaba. Au nevoie doar să rămână deschise destul de mult timp cât să vă schimbe felul în care priviți un foc de tabără, un reactor sau o bombă. Anatol Basarab.” SURSA
INSIDER: „Struțul este cunoscut pentru înălțimea impresionantă și viteza cu care poate alerga, însă una dintre cele mai interesante particularități ale sale se află chiar pe față. Ochii unui struț au aproximativ 5 centimetri în diametru, fiind considerați cei mai mari ochi dintre păsări. Sunt chiar mai mari decât ochii multor mamifere terestre.
Dimensiunea lor nu este doar un detaliu spectaculos. Struții trăiesc în principal în spații deschise din Africa, precum savane, pajiști și regiuni aride, unde posibilitatea de a observa de la distanță un pericol poate face o diferență importantă. Câmpul vizual larg și vederea bună îi ajută să detecteze ceea ce se întâmplă în jurul lor.
Un struț adult poate ajunge la aproximativ 2,7 metri înălțime, iar corpul său este adaptat pentru deplasarea rapidă pe uscat. Picioarele lungi și puternice îi permit să atingă în sprint aproximativ 69–70 km/h, ceea ce îl face cea mai rapidă pasăre care aleargă pe uscat. Ochii mari completează această combinație de adaptări, oferindu-i posibilitatea de a observa mediul în timp ce se deplasează prin zone deschise.
Ochii nu sunt însă singura particularitate a capului struțului. Pasărea are și gene lungi, care contribuie la protejarea ochilor împotriva prafului și nisipului. Acest lucru este important pentru un animal care poate trăi în regiuni uscate și nisipoase, unde particulele din aer pot afecta cu ușurință ochii.
Vederea bună este deosebit de utilă deoarece struțul nu se bazează doar pe camuflaj atunci când apare un prădător. Printre animalele care îl pot vâna se numără leii, gheparzii, leoparzii și hienele. Prima reacție a unui struț aflat în pericol este adesea să fugă, iar viteza și rezistența sa îi oferă o șansă importantă de a se îndepărta.
Dacă fuga nu este posibilă, struțul are și o altă formă de apărare: lovitura puternică de picior. Fiecare picior are doar două degete, o caracteristică neobișnuită printre păsări, iar unul dintre degete are o gheară mare și ascuțită. O lovitură bine plasată poate provoca răni serioase unui prădător.
Dimensiunea ochilor este cu atât mai impresionantă dacă ținem cont de proporțiile creierului. Smithsonian’s National Zoo notează chiar că ochii struțului sunt mai mari decât creierul său. Această particularitate este una dintre cele mai ușor de observat adaptări ale speciei la viața într-un mediu în care detectarea pericolelor de la distanță este foarte importantă.
Struțul este, de altfel, cea mai mare pasăre actuală. Un adult poate cântări aproximativ 90–136 de kilograme și poate atinge în jur de 2,7 metri înălțime. Nu poate zbura, dar anatomia sa este construită în jurul unei alte strategii: picioare extrem de puternice, viteză mare și simțuri bine adaptate vieții la sol.
Astfel, ochii uriași ai struțului nu sunt doar una dintre curiozitățile sale anatomice. Ei fac parte dintr-un ansamblu de adaptări care transformă această pasăre gigantică într-un animal extraordinar de bine echipat pentru viața în spațiile largi și deschise ale Africii.” SURSA
N.R.: Struțul comun (Struthio camelus) trăiește 60 – 70 ani; poate fi consumat până la 40 ani. Maturitate sexuală o atinge la 1,5 – 2 ani, perioada de împerechere fiind februarie – septembrie. Femelele depun în medie un ou la două zile (între 40 şi 60 de ouă într-un sezon), iar perioada de clocire este cuprinsă între 39 – 45 zile.
Masculul are pene albe şi negre în trecut erau foarte apreciate, pe când femela are un penaj de culoare mai spălăcită cenuşie, puii având o culoare asemănătoare cu femela. Picioarele lungi ale struțului sunt de culoare cenuşie, cenuşiu albăstrui lipsite de pene, la mascul în perioada de împerechere picioarele sunt de culoare rozacee putând fi văzute de la distanţă. Pasărea are un gât golaş lung, capul struțului fiind mic în raport cu mărimea păsării, ochii în schimb au un diametru de 5 cm, fiind în cadrul vertebratelor terestre ochii cei mai mari.
Bazinul struţului ventral (dedesubt) are simfiza pubiană (Symphysis pubica) închisă, care este un caz de excepţie la păsări. Struțul are o musculatură a picioarelor puternic dezvoltată, ca o adaptare la alergare, atingând o viteză de 70 km/h, pe când timp de o jumătate de oră pasărea poate alerga cu o viteză de 50 km/h. Astfel, o altă particularitate caracteristică numai struțului este faptul că, prin adaptare la fugă, pasărea are numai două degete (Didactylie) la picior, picioarele folosind şi ca o armă de temut. Degetele au gheare puternice ce ating o lungime 10 cm. Osul pieptului (Sternum) este plat (lat. Ratis) la toate varietățile de struți, din care cauză pasărea are o centură scapulară dezvoltată cu oasele Os coracoideum şi Clavicula. Aripile struțului sunt relativ mari, dacă luăm în considerare că este o pasăre adaptată la alergare, care nu poate zbura, aripile fiind folosite la păstrarea echilibrului corpului în timpul alergării, sau în perioada împerecherii. Glasul masculului poate fi auzit în perioada împerecherii, fiind asemănător cu glasul leului, pe când glasul puilor este mai melodios.
Mediul natural de viaţă a struțului este Africa, mai ales partea de sud şi partea estică a continentului. Struțul a dispărut de pe teritoriul Arabiei, din nordul Saharei şi din vestul continentului asiatic. Păsările trăiesc în regiuni de deşert şi savane deschise, preferă regiunile cu iarbă scurtă, lipsite de copaci înalţi. În zonele în care cresc numai tufișuri, ce i-ar putea împiedica la fugă sau să vadă la distanţă mare, rămân un timp scurt. Deşertul propriu zis, fără vegetație, care nu oferă hrană va fi numai traversat, deoarece pasărea extrage toată apa din hrană, struțul poate trăi fără probleme în regiuni aride. În Australia există de asemenea struți, dar care sunt de fapt păsări care au scăpat din ferme şi care ulterior s-au sălbăticit.
Un ou cântărește în medie între 1,2 și 1,8 kilograme. Coaja sa este extrem de groasă (aproximativ 2-4 mm) şi foarte rezistentă, putând suporta greutatea unui adult fără să se spargă. Din cauza volumului şi a cojii groase, gătirea lui durează mult mai mult decât în cazul unui ou obişnuit – fierbere moale: aproximativ 60 de minute; fierbere tare: între 50 şi 90 de minute (uneori chiar până la 2 ore, în funcție de mărime).
Un ou proaspăt de struț pentru consum costă, în general, între 65 și 100 de lei în România (prețurile variază în funcție de fermă sau dacă este achiziționat de pe platforme ca OLX).
Cojile goale (folosite pentru încondeiat sau decorațiuni) se vând separat, de obicei la jumătate din prețul oului plin. Pentru a-I deschide fără a distruge coaja, majoritatea oamenilor folosesc o bormasină mică, un cui şi un ciocan sau un cuțit foarte solid pentru a da o gaură. Conținutul este apoi suflat sau scurs într-un bol. Are un gust asemănător cu cel de găină, dar o aromă uşor mai dulceagă şi o textură extrem de pufoasă. Este ideal pentru omlete mari, un singur ou fiind suficient pentru a hrăni până la 10-15 persoane.
În România există mai multe ferme care se ocupă cu creșterea struților, printre care cele mai cunoscute fiind Gradina cu Struți dinArgeș (comuna Bălilești) și Grădina cu Struți din Întorsura Buzăului (Strada Fabricii, nr. 26, Întorsura Buzăului, județul Covasna) care sunt deschise publicului. Aici, vizitatorii pot admira struți de toate vârstele, de la puişori mici de o săptămână, până la familii reproducătoare. Aceste păsări sunt cunoscute pentru ouăle lor de dimensiuni mari și pentru pielea lor folosită la confecționarea unor articole de îmbrăcăminte. Se pot consuma preparate pe bază de carne de struț iar copiii pot picta coji de ou de struț și afla multe informații despre aceștia. Locația este deschisă zilnic 10-19.
2 februarie – Ziua Internațională a Struțului – Data de 02.02 (a doua zi din a doua lună a anului) nu a fost aleasă la întâmplare. Struţul este singura pasăre alergătoare din lume (ratită) care are doar două degete la fiecare picior, toate celelalte specii similare (cum ar fi emu sau nandu) având câte trei degete.
ARHIVĂ: LUMEA NOUĂ: Cel mai vechi glob pământesc, gravat în anul 1504 de Leonardo Da Vinci pe coajă de ou de struț ∆∆∆∆∆ OMLETĂ: Poţi face o petrecere cu un ou de struţ?
INSIDER: „La Palatul Cotroceni, două încăperi sunt legate în special de spațiul personal al Reginei Maria, dormitorul și Salonul Norvegian, acesta din urmă fiind, de fapt, budoarul ei.
Dormitorul reginei Maria a fost amenajat inițial în stil Ludovic al XV-lea, dar în jurul anului 1901, aceasta a hotărât să fie transformat într-un spațiu cu totul deosebit. Decorul era dominat de elemente argintii, motive florale și simboluri celtice, coloane și arce semicirculare. Tavanul era bogat decorat, iar pardoseala din plăci de ceramică turcoaz dădea încăperii un aspect aproape acvatic. Decorul argintiu a rămas până în 1929, când regina a ales stilul Tudor, cu mult lemn aparent, grinzi și arce, pe care îl putem vedea și astăzi în dormitor.
Salonul Norvegian a fost amenajat între 1909–1910 de arhitectul Karel Liman ca o reinterpretare neogotică a unor interioare norvegiene și a rămas aproape neschimbat până în prezent. Pereții sunt acoperiți cu lambriuri din lemn de brad, iar plafonul are o arcuire dublă susținută de grinzi transversale. Ancadramentele ușilor și ale ferestrelor sunt bogat ornamentate cu motive și simboluri de inspirație scandinavă. Din mobilierul inițial s-au păstrat console, postamente, două tronuri și o masă, toate din lemn de brad. În octombrie 1910, regina Maria îi scria mamei sale că Liman îi crease la Cotroceni „o adorabilă cameră norvegiană”, pentru care cumpărase de la München mai multe obiecte.” SURSA
ARHIVĂ: PALATUL & MUZEUL COTROCENI: Mai importante decât orice președinte temporar! ∆∆∆∆∆ PORȚI DESCHISE COTROCENI: Masala indiană, wursti nemțești, gyros grecesc și hamburgeri americani! ∆∆∆∆∆ INIMA REGINEI MARIA: Pe un piedestal în Camera de Aur a Castelului Pelișor, misterios inundat în fiecare lună iulie, de un parfum de violete! ∆∆∆∆∆ PARIS: „Promenada Reginei Maria” în fața Turnului Eiffel, omagiu pentru cea mai iubitoare apărătoare a României ∆∆∆∆∆ REGINA MARIA: Un diplomat “irezistibil” care și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale! ∆∆∆∆∆ ORADEA: Statuia Reginei Maria a României a întâmpinat centenarul încoronării într-o mantie din flori ∆∆∆∆∆ BALCIC: Locul unde Regina Maria și-a lăsat sufletul și inima. Atunci era pământ românesc!
INSIDER: „Bustul Mariei Tănase în Sectorul 4, aproape de Parcul Tineretului şi zona Cărămidarii de Jos, cartierul de suflet al artistei. Statuia din bronz a celebrei cântărețe de muzică populară a fost realizată de sculptorul Alexandru Papuc, cunoscut și pentru statuia fostului canoist Ivan Patzaichin, aflată la intrarea principală a Complexului Sportiv Dinamo din Bucureşti.
Maria Tănase (n. 25 septembrie 1913, Bucureşti, România – d. 22 iunie 1963, Bucureşti, România) a fost o interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă.
Vocea Mariei Tănase este descrisă de muzicologi ca fiind cea de contralto, cel mai grav şi mai rar tip de voce feminină. Timbru său vocal se distingea prin caracteristici unice care au transformat-o într-un fenomen inconfundabil: ° Profunzimea şi culoarea întunecată – Vocea ei avea o textură densă, caldă şi gravă, specifică registrului de contralto, care îi conferea o notă de dramatism natural şi o solemnitate aparte. ° Flexibilitate şi ambitus extins – Deşi baza timbrului era una joasă, Maria Tănase îşi putea extinde registrul și spre note mai înalte, specifice unei mezzo- soprane, având o tehnică remarcabilă de trecere de la registrul de piept la cel de cap. ° Emisia vocală unică – Ea nu folosea o tehnică clasică, de operă, ci o emisie naturală, aspră pe alocuri, dar extrem de expresivă. Această tehnică îi permitea să transmită o paletă largă de emoții. de la jalea profundă din doine până la ironia muşcătoare din cântecele de mahala sau lăutăresti. ° ° Împreunarea cu textul – Timbru său grav acționa ca un amplificator al textului literar. Fiecare consoană şi vocală erau punctate dramatic, oferind melodiilor o greutate aproape teatrală.
Când Nicolae lorga a auzit-o, a simțit exact această forţă hipnotică. Timbrul ei grav (contraalto) nu era doar o tehnică vocală, ci o prezenţă scenică copleşitoare, capabilă să transmită tristețe profundă (dor, jale) dar și o bucurie sălbatică, exact cum făcea câhtecul păsării mitice și a supranumit-o „Pasărea măiastră”. În basmele româneşti, Pasărea Măiastră este o entitate supranaturală, cu un penaj strălucitor și al cărui cânt magic vindecă, vrăjeşte şi readuce la viață.
În muzica populară a vremii, unde majoritatea interpretelor aveau voci mai subțiri, acute sau specifice stilului lăutăresc clasic, Maria Tănase a şocat prin profunzimea sunetelor sale joase. Vocea ei avea o textură catifelată, aspră pe alocuri, profundă şi dramatică, trăsături unice în peisajul muzical.
N.R.: „În sectorul 4 s-a născut, a copilărit și a cântat pentru prima dată, în Mahalaua Caramidarilor, în prezent, Parcul Lumea Copiilor. A contribuit decisiv la propagarea în spațiul internațional a valorilor artistice și culturale autentice. Nouă, romanilor, ne-a lasat o moştenire sacră: 480 de cantece, amintirea şi vocea ei fără asemuire, dăruindu-se cu totul, simțind să aparţină şi să rămână vie în conștiința culturală a acestui popor”, a declarat edilul de atunci al sectorului 4, Cristian Popescu-Piedone, cu ocazia inaugurării statuii.
Bustul a fost dezvelit oficial pe 1 decembrie 2013, cu ocazia Zilei Naționale a României, marcând totodată împlinirea a 100 de ani de la naşterea artistei (Centenarul Maria Tănase, 1913-2013).
Alte locuri dedicate: În apropiere, în Parcul Orăşelul Copiilor, se află şi Fântâna Mariei Tănase, iar mormântul artistei este la Cimitirul Bellu (Calea Şerban Vodă nr. 249.
Susțineți infoINSIDER cu o donație rapidă!
infoINSiDER.ro 