PRIMUL FLUX DE ŞTIRI TRIMISE DE CITITORI

Ultimele

NEW YORK: A fost inaugurată placa,,Queen Marie of Romania Corner”, la 100 de ani de la vizita Reginei Maria în Statele Unite


INSIDER: „🇷🇴🇺🇸 România și-a luat oficial un colț de Manhattan. Și nu orice colț. La New York a fost inaugurată placa „Queen Marie of Romania Corner”, la 100 de ani de la vizita Reginei Maria în Statele Unite. În 1926, Regina Maria traversa Atlanticul și cucerea America cu eleganță, personalitate și diplomație. 100 de ani mai târziu, numele ei stă pe o stradă din Manhattan. ❤️

Și recunosc, pentru mine are o semnificație aparte. Am trăit aproape 10 ani în New York, iar acum să văd ROMANIA scris acolo, în inima Manhattanului, îmi trezește un sentiment greu de explicat. Poți să pleci la mii de kilometri de România, dar România găsește cumva o cale să te ajungă din urmă. Uneori chiar la colțul străzii.

Queen Marie of Romania Corner. Frumos. Elegant. Și foarte românesc. #newyork #romania #QueenMarieOfRomania” SURSA

N.R.: „O intersecţie din New York, la intersecția dintre Third Avenue şi East 38th Street din Manhattan, a fost numită oficial „Queen Marie of Romania Corner”. A fost inaugurată în septembrie 2026, la aproape un secol de la vizita istorică a Reginei Maria în Statele Unite din octombrie 1926.

Localizare: Placa comemorativă se află în apropierea Consulatului General al României la New York. La ceremonia de dezvelire au luat parte oficiali români şi americani, membri a comunităţii româno- americane, precum și un nepot al Reginei Maria (fiul Principesei lleana).”

ARHIVA: PARIS: „Promenada Reginei Maria” în fața Turnului Eiffel, omagiu pentru cea mai iubitoare apărătoare a României

PIATRA NEAMŢ: „Baal Şem Tov”, cea mai veche sinagogă de lemn din Europa, a împlinit 260 de ani!


INSIDER: „Ieri am fost la sinagogă, ieri a fost sărbătoare. Yom Kippur. Asta am mai spus. Nu m-a obligat și nu mă obligă nimeni să mă duc. Și, da, e adevărat! Nu mă duc prea des, ce să-i faci. Asta sunt. Dar când mă duc, nu mă duc să fac act de prezență. Nu mă duc să bifez o activitate sau să fiu văzută. Atunci când mă duc la Sinagogă, nu fac altceva decât să răspund unei dorințe profunde, o nevoie a sufletului meu, o chemare a ființei mele. Sinagogă, Beyt Hamikdaș, Beyt Haknesset, casa rugăciunii, locul consacrat/sacru al întâlnirii noastre, a comunității evreiești. În timpul comunismului, pe vremea adolescenței/tinereții mele, să mergi la Sinagogă era un act de mare curaj. Ba să o mai spui și în gura mare, în public… era mai mult decât o insolență, mai mult decât o aroganță, era… aproape o nebunie. M-am gândit mult dacă să scriu, să povestesc despre ziua mea, ziua mea sfântă, Yom Kipur, la Sinagogă. Parcă ceva mă oprește: iar??? Iar trebuie să-mi fie frică să spun/declar/scriu că merg la Sinagogă??? Iar? Numai gândul că „poate mai bine nu… poate postezi ceva simpatic, ceva cu pisoi și cățeluși?!” Numai gândul ăsta mă îngrozește, îmi dă fiori reci. Nu, nu sunt foarte religioasă (ba chiar deloc, dacă stau să mă gândesc bine!), dar ieri am fost la Sinagogă. Ieri am plâns mult. Ieri, de Yom Kipur, am spus rugăciunile pentru cei plecați. Pentru MAMA, Sara Morgenstern. Pentru tata, Dusea, Ușer Morgenstern. Pentru rude: unchi și mătușile mele dragi. Am plâns mult: am spus și rugăciunile spre iertare. Slihot. Ne cerem iertare: pentru… și pentru, și pentru… Fără „dacă”, fără „poate”. Iartă-mă. Iartă-ne. Și înscrie cu bunăvoință numele nostru în Cartea Vieții. Am plâns mult ieri. Cel mai tare am înțeles, vibrat, simțit, asumat atunci când am rostit (în șoaptă și în traducere): „Iartă-mă/Iartă-ne pentru inima împietrită…”

Am plâns mult ieri. Am fost la Sinagogă. Pentru că DA! Am fost la Sinagogă. Să-mi fie frică s-o spun???
Aici, Sinagoga din Piatra Neamț.” SURSA

N.R.: „Sinagoga „Baal Şem Tov” din Piatra-Neamt, județul Neamt, România este cea mai veche sinagoga de lemn din Europa. Actuala construcţie s-a ridicat pe locul alteia mai vechi, în baza hrisovului din 19 iulie 1766 semnat de voievodul Grigore III Ghica. Vechea sinagogă fusese de piatră și data din jurul anului 1600, dar de la începutul secolului al XVIII-lea nu s-a mai îngăduit decât ridicarea unor sinagogi de lemn. Restaurarea monumentului a fost finalizată în 2009, cu fonduri UNESCO şi de la Guvernul României fiind considerată singura sinagogă de lemn din Europa rămasă în forma sa originală.

Sinagoga poartă numele lui Baal Shem Tov (în traducere „Stăpânul numelui bun”), întemeietorul hasidismului, un curent care susţinea că oricine poate intra în comuniune cu Dumnezeu, că oricine se poate ruga, chiar dacă nu este învăţat, deoarece ştiinţa nu este la fel de importantă ca pietatea.

Există o legendă care-I leagă pe Baal Shem Tov de muntele Ceahlău, respectiv că o dată la 2-3 ani avea obiceiul să-şi părăsească familia retrăgându-se pe un munte. Una din legende spune că s-ar fi retras în Ceahlău şi venea de acolo aici la Piatra Neamt şi de aceea această sinagogă se numeşte Baal Shem Tov. La începutul secolului XX, comunitatea evreiască număra în Neamţ circa 14.000 de persoane, aproape 40% din cei 30.000 de locuitori ai urbei la acea vreme, astazi numai 100 de persoane.

Yom Kippur (Ziua Ispăşirii sau a Penitenței) este cea mai sfântă, solemnă şi importantă zi din calendarul iudaic. Este ziua în care credincioșii evrei îşi curăță păcatele și se împacă cu Dumnezeu şi cu semenii. Tradiția spune că în această zi Dumnezeu hotărăște destinul fiecărui om pentru anul care urmează. Încheierea Yamim Noraim: Vine la 10 zile după Anul Nou evreiesc (Ros Hașana), perioadă cunoscută drept „Zilele de Teroare” sau zilele pocăinței.

Post total: Durează 25 de ore (dinainte de apusul soarelui până după căderea nopții a doua zi). În acest timp, nu se mănâncă şi nu se bea apă. Pe lângă post, tradiția cere să nu se folosească încălţăminte din piele, să nu se facă baie sau spălat, să se evite parfumurile şi cosmeticele şi să nu se întrețină relații intime. O mare parte din zi este petrecută la sinagogă în rugăciuni de cerere a iertării. Se poartă haine albe ca simbol al purității.

📍Adresa: Strada Doctor Dimitrie Ernici nr. 7, Piatra Neamț”

ARHIVĂ: TEMPLUL CORAL: „Regina-mamă Elena a fost un dar nepreţuit pentru România secolului trecut” ∆∆∆∆∆ SINAGOGA MARE, CONSTANȚA: Ultimul lăcaş de cult evreiesc abandonat de regimul democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului, Războiului Mondial şi ateistmului sistemului comunist ∆∆∆∆∆ SHALOM: Românii nemulțumiți sau cu dorințe neîmplinite sunt așteptați în Herăstrău la Zidul Plângerii

FURIA ROȘIE: Matiz cu apucături de tren!


INSIDER: „Matiz pe steroizi, cred ca e bună pentru drumurile noastre – Spotted în Cărpiniș, județul Alba” SURSA

N.R.: „Daewoo Matiz este o maşină de oraş din clasa mini, produsă de constructorul sud- coreean Daewoo începând din anul 1998, ca înlocuitor pentru modelul Tico. A devenit extrem de popular datorită dimensiunilor reduse, consumului mic şi prețului accesibil, fiind produs în România la fabrica de la Craiova.

Specificații tehnice principale: Motor: 0.8 litri (benzină), 3 cilindri, cu o putere de 52 CP. Viteza maximă: Aproximativ 144 km/h. Consum urban: În jur de 7,9 litri / 100 km. Transmisie: Cutie manuală cu 5 trepte (sau automată pe anumite pieţe). Capacitate: 5 locuri (spațiu destul de restrâns în spate) şi un portbagaj mic.

Avantaje – Manevrabilitate: Foarte uşor de condus și de parcat pe străzile înguste din oraş. – Întreținere ieftină: Piese de schimb la prețuri mici şi mecanică simplă, ușor de reparat. – Vizibilitate bună: Poziţia la volan şi geamurile mari oferă unghiuri bune de vizibilitate. Ziare.com

Dezavantaje – Siguranţă redusă: Structură uşoară și lipsa dotărilor moderne de siguranţă (la modelele clasice anii 2000). – Confort minim: Izolație fonică slabă şi lipsa aerului condiționat pe versiunile de bazá. Rugină: Caroseria este sensibilă la coroziune, în special la praguri și aripi.”

ARHIVĂ: INIMA DE BMW: „Unele lucruri sunt iubite pentru că au valoare. Altele au valoare pentru că sunt iubite.” ∆∆∆∆∆ 2 ÎN 1: Matiz pentru Gemeni. Ediție limitată! ∆∆∆∆∆ CAPCANE: Jaguar prins între șinele de tramvai, în jungla traficului din București

REBETIKO: De la Zeybek-ul anatolian la Zeibekiko – zborul vulturului solitar, simbol universal al rezistenței spirituale. În fața suferinței și a demnității umane, granițele politice devin irelevante!


INSIDER: „Povestea dintre Zeybek-ul turcesc și Zeibekiko-ul grecesc – De la pasul solemn al luptătorilor din munții Anatoliei până la melancolia din porturile Piraeus-ului, istoria unuia dintre cele mai fascinante dansuri din Mediterana este povestea unei drame umane transpusă în mișcare. Un dans care nu se numără în pași de vals, ci se trăiește pe o măsură hipnotică de 9/8.

Vulturii din munții Anatoliei – Înainte de a deveni o emblemă muzicală în tavernele grecești, dansul a aparținut fără echivoc spațiului anatolian. În regiunile İzmir, Aydın și Manisa, Zeybek-ul reprezenta codul de onoare al efe-lor — luptători locali mândri și independenți. Fiecare pas apăsat pe pământ reconfirma legătura omului cu glia sa, iar brațele întinse ca aripile unui vultur al Munților Ida simbolizau libertatea absolută. În matricea sa originală, dansul era o manifestare masculină de forță, demnitate și eroism colectiv.

Trauma din 1923 și stigmatul de „Tourkosporoi” – Punctul de cotitură care a reconfigurat geografia culturală a Mării Egee a avut loc în 1923. În urma Tratatului de la Lausanne și a schimbului obligatoriu de populație, peste un milion de greci anatolieni (Mikrasiates) au fost nevoiți să-și părăsească vetrele din Smirna, Urla, Manisa sau Aydın. Aruncați pe țărmurile Greciei continentale — în portul Piraeus, în Salonic sau în mahalalele improvizate din Drapetsona și Kokkinia —, acești refugiați au trăit o izolare cruntă. Pentru populația locală din Peloponez și Atena, refugiații erau priviți cu suspiciune și etichetați cu insulta usturătoare tourkosporoi („sămânță de turc”) — tocmai pentru că vorbeau, mâncau, cântau și dansau exact ca vecinii lor din Anatolia.

Din mizeria mahalalelor în creuzetul Rebetiko – Respinși de societatea continentală, refugiații s-au strâns în bodegile întunecate (tekkes) de la marginea porturilor. Acolo, din melancolia pierderii casei (amane) și din suferința marginalizării, s-a născut Rebetiko — un blues autentic al Mării Egee. În acest creuzet urban, Zeybek-ul anatolian de munte a suferit o transformare profundă, devenind Zeibekiko. Vulturul mândru de pe culmi și-a plecat fruntea. N-a mai fost un dans colectiv de luptă, ci un catharsis solitar. Când un rebetis intra în cerc cu privirea pironită în pământ, cu brațele deschise aproape de sol și cu o țigară uitată între degete, își striga propria dramă, insulta primită și refuzul de a fi înfrânt de soartă.

O moștenire ce transcende granițele – Astăzi, dezbaterea privind paternitatea exclusivă a dansului se estompează în fața adevărului istoric. Turcia și Anatolia au dat matricea originală, forța brută a ritmului și maiestatea pasului de Zeybek. Cultura Rebetiko, purtând pe umeri stigmatul de tourkosporoi, a salvat acest dans din cenușa strămutării, transformându-l într-un simbol universal al rezistenței spirituale. Fie că este dansat la İzmir sau la Atena, pasul rămas greu, cinstit și îmbibat în ritmul sfânt de 9/8 demonstrează că, în fața suferinței și a demnității umane, granițele politice devin irelevante.” SURSA

N.R.: „Datorită mişcărilor dansatorului, este uneori cunoscut sub numele de ,dansul vulturului”. Dansul nu are paşi stabiliţi, ci doar anumite figuri şi o mişcare circulară şi foloseşte adesea elemente de Tsamiko şi Kalamatianos. Are loc într-o zonă care nu depășește un metru pătrat şi constă în mare parte din mişcări improvizate. Ritmul său exact diferă în funcție de momentul şi locul în care a fost compus cântecul de acompaniament. Considerat inițial un dans rebetiko, din anii 1980 a fost considerat un dans panelenic care evoluează odată cu tradiţia muzicală greacă. Ocazional, dansatorii execută isprăvi precum statul în picioare pe un pahar de vin, pe un scaun sau pe şemineu sau ridicarea unei mese, adăugând un pic de lăudăroçie şi umor.”

CHIȘINĂU, CIMITIRUL „DOINA”: Che Guevara, Kramarov şi Vîsoţki nu sunt îngropaţi aici, ci sunt doar reclame la pietre funerare!


INSIDER: „Che Guevara & Vîsoțki la cimitir: În ospeție la Dumnezeu nu e permisă întârzierea

Am văzut prea multe cimitire: pe unde merg, cimitirul e o oprire obligatorie. Cum mi-a explicat un gropar: viața se vede cel mai bine dinspre cimitir. Și are dreptate – se văd tare bine toate rănile sociale mai întâi acolo după aia în societatea ceva mai largă. Dar mi-a scăpat imaginea de mai jos.

”La cimitirul de pe strada Doina, chiar în fața porții, stau una lângă alta pietrele funerare ale lui Che, Kramarov și Vîsoțki.” – îmi scrie amicul Valeriu Reniță. ȘI pune această poză.

Doina e cel mai mare cimitir din Europa – zice reclama. E în Chișinău. Da, e mare. La intrare stă Che – El Comandante, Kramarov și Vîsoțki. Pe primul știe toată lumea. Al doilea e un actor foarte popular în spațiul ex-sovietic, iar Vîsoțki – amintesc celor mai tineri – e vocea cea mai cunoscută din ultima parte a regimului sovietic – un soi de Bob Dylan mai agresiv și hârâit vocal, tare apreciat și iubit de popor.

Nu au murit, nu sunt îngropați aici. Aici ei sunt pe post de reclamă, advertising la pietre funerare. Asta e adevărata popularitate în est: să faci reclamă la moarte. Cam așa cântă și Vâsoțki – ”În ospeție la Dumnezeu nu e permisă întârzierea…” Aproape ca un slogan publicitar: pentru curajul de a trăi ca și cum ai muri. Sau invers..” SURSA

INSIDER 2: „Vîsoțki era cunoscut, iubit în tot lagărul socialist. Cântecele sale erau cunoscute mai ales datorită versurilor sale. Mai am și acum benzi de magnetofon cu cântecele sale. Și un actor foarte bun. Căsătorit cu actrița franțuzoaică Marina Vladi (de origine rusă). Idolul generației mele.”

N.R.: „Cimitirul „Sfântul Lazăr” (cunoscut drept Cimitirul Doina) din Chişinău nu este oficial cel mai mare din Europa, deşi este des menționat astfel în presă și este, fără îndoială, unul dintre cele mai extinse de pe continent. Cimitirul se întinde pe o suprafață de peste 100-140 de hectare (aproximativ 2.000.000 m²) şi adăposteşte peste 300.000 de morminte.

Recordul european: Titlul de cel mai mare cimitir din Europa după suprafață şi număr de morminte revine de obicei Cimitirului de Nord din Rostov-pe-Don (Rusia), care se întinde pe o suprafață de circa 400 de hectare şi conține peste 500.000 de morminte.

Originea mitului: Reputația Cimitirului – Doina de „cel mai mare din Europa” a fost promovată frecvent de presă și de unele publicații internaționale datorită dimensiunii sale impresionante raportate la orașul Chişinău şi numărului mare de înhumări anuale.”

PINACOTECA UNArte: După 162 de ani, proiectul lui Theodor Aman prinde din nou viaţă pentru generațiile următoare


INSIDER: „Clădirea care găzduiește acum Pinacoteca UNArte este Casa Scarlat-Ghica, cunoscută și sub numele de Casa Ghica-Robescu, de pe strada General Henri Berthelot nr. 12, la colț cu strada General Constantin Budișteanu, în curtea complexului UNArte.

Casa se află pe o parcelă care, în secolul al XVIII-lea, aparținea familiei Ghica-Rallet, iar înainte de 1847 proprietatea era a banului Costache Ghica. Pe acest teren au existat mai multe construcții, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea proprietatea a ajuns la Alexandru Scarlat Ghica. La începutul sec. XX, imobilul a fost cumpărat de Alexandru F. Robescu, profesor de matematică, fizică și chimie la Liceul „Matei Basarab”, care a donat imobilul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, pentru a deschide o școală profesională de fete. Aceasta i-a purtat numele și a funcționat până în 1948. După aceea, aici a funcționat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, predecesorul actualei Universități Naționale de Arte, iar ulterior spațiile au fost folosite de Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” sau pentru ateliere ale artiștilor.

Ideea unei Pinacoteci a UNArte este, de fapt, mult mai veche. În 1864, odată cu înființarea Școlii de Belle Arte din București, Theodor Aman își imagina și o pinacotecă a școlii, destinată păstrării și transmiterii patrimoniului artistic către generațiile următoare. Aceasta a fost înființată, iar Aman a fost numit director atât al Școlii de Belle Arte, cât și al Pinacotecii.

Acum, proiectul lui prinde din nou viață. Intrarea este gratuită și se pot admira lucrări diverse, printre care ecorșeul realizat de Constantin Brâncuși împreună cu Dimitrie Gerota, lucrări ale unor artiști precum Ștefan Bănulescu, Oscar Han, Nicolae Tonitza etc., gravuri, desene și picturi academiste, dar și piese provenite din colecția Kalinderu.” SURSA

N.R.: „În 2008, UNArte a organizat un concurs de arhitectură pentru consolidarea, restaurarea și refuncționalizarea monumentului istoric. Lucrările de consolidare și restaurare au început în 2014, iar după ani de așteptare, casa a revenit oficial în circuitul public la sfârșitul lunii iunie 2026, prin deschiderea Pinacotecii UNArte, în perioada 29 iunie–1 iulie 2026.

Pentru că printre lucrările de patrimoniu ale Universității se află și ecorșeul realizat de Constantin Brâncuși. Este prima sa lucrare de amploare care reprezintă corpul omenesc fără piele și a fost realizată sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota. Pentru a înțelege cât mai bine anatomia umană și pentru a putea realiza lucrarea, Brâncuși a participat, împreună cu profesorul Gerota, la disecții umane reale, pe cadavre. Ecorșeul era, de fapt, un exercițiu extrem de riguros de înțelegere a corpului uman, iar experiența avea să contribuie la formarea viziunii sale artistice de mai târziu.

Ecorşeul realizat de Constantin Brâncuşi (cunoscut şi ca „Jupuitul”) a fost finalizat în anul 1902, fiind realizat în cinci exemplare, unul foarte bine conservat la Muzeul de Artă din Craiova, iar celelalte la mai multe instituții de artă și de medicină din ţară (cum ar fi la București – la Universitatea Națională de Arte / Facultatea de Medicină – lași, Cluj-Napoca și Timişoara).

Este o statuie din ghips policrom (reprezentând un corp uman fără piele, cu musculatura, vasele şi nervii la vedere). Punctul de pornire l-a reprezentat statuia antică a lui Hermes/Antinous Capitolinul, sugerând încă de la început raportarea maestrului la Antichitatea clasică elenistică şi romană. Lucrarea este realizată dintr-o singură piesă (cu excepția brațelor) şi este montată pe un soclu cu un contrafort metalic. Pe inscripția plăcuței ceramice de pe soclul ecorşeului din expunere se poate citi următorul text: „Atitudinea clasicului «Antinous» Anatomia muşchilor Superficiali lucrat după natură de: Prof. Dr. D. Gerotă şi Brâncuş 1902”.

Pinacoteca UNArte, prima pinacotecă dedicată patrimoniului Universității Naționale de Arte din Bucureşti, la 162 de ani de la înfiinţarea instituției, a fost inaugurată împreună cu Noua Bibliotecă UNArte – spaţiu cultural complementar care adăposteşte peste 60.000 de volume şi titluri dedicate artei.

📍 Casa Robescu / Pinacoteca UNArte
Strada General Constantin Budișteanu nr. 19, în curtea din dreapta a UNArte.
Program afișat: luni–vineri, 09:00–16:00, dar vinerea programul este doar până la ora 14:00.

PRISTOLNIC: Pecetea sacră a pâinii


INSIDER: „Pristolnicul pentru colaci (cunoscut şi sub numele de pecetar sau pistornic) este un obiect tradițional din lemn, piatră sau ceramică, folosit în cultura şi spiritualitatea românească pentru a imprima semne sacre pe produsele de panificație rituală (prescuri, colaci, pâine binecuvântată).

Un pristolnic este o ştampilă religioasă sau un sigiliu ritualic, de dimensiuni mici (de obicei cât să încapă în palmă), cioplit de meşteri populari. Pe talpa (baza) lui sunt gravate în negativ literele ritualice IC XC NI KA (lisus Hristos Învinge), dispuse în formă de cruce.

Materialele folosite sunt alese pentru durabilitatea lor şi pentru a nu altera aluatul: ∆ Lemn: Este cel mai frecvent material utilizat. Se folosește lemn de esenţă tare, cu fibră densă (pentru a permite detalii fine la cioplire şi pentru a nu lăsa aşchii în aluat), cum ar fi cel de praz, păr, nuc, fag, paltin sau cireş. ∆ Piatră: În anumite zone montane, pristolnicele erau cioplite în piatră moale (rocă cretoasă sau calcaroasă). ∆ Lut ars (ceramică): Mai rar, dar întâlnit în comunitățile cu tradiție în olărit.

Pristolnicul are atât un rol practic, cât şi unul spiritual-religios: ∆ Imprimarea colacilor şi prescurilor: Se apasă cu putere pe aluatul dospit, înainte ca acesta să fie băgat la cuptor. Semnul imprimat sfințește şi marchează pâinea ca fiind dedicată unui scop sacru. ∆ Pentru ritualuri de pomenire şi sărbători: Femeile (mai demult doar cele considerate „,curate”, adică bătrânele sau văduvele) foloseau pristolnicul când coceau colacii pentru înmormântări, pomeni, Moşi sau pentru Crăciun și Paşte.

Obiect de protecţie (talisman): În gospodăriile țărăneşti vechi, pristolnicul nu era un simplu instrument de bucătărie. El era aşezat adesea la icoană, fiind considerat un obiect sfințit care păzește casa de duhuri rele, boli sau grindină.

În funcție de regiunea etnografică a României, acest obiect poartă nume diferite: Pistornic (sau pistolnic), Pecetar (provenit de la cuvântul „pecete” – ștampilă/sigiliu), Pecetare, Făcător de prescuri, Prescurar.

N.R.: „IC XC NI KA – Această inscripție este o abreviere din limba greacă şi se traduce prin: IC = lisus (IESOUS), XC = Hristos (CHRISTOS), NI KA = Biruieşte / Învinge. Traducerea întregii formule este: ,,lisus Hristos biruieşte”

Semnul este ștampilat pe pâinea liturgică, arătând jertfa şi biruința lui Hristos asupra morții. Apare adesea în icoanele Mântuitorului sau pe o parte a crucii de pe veșmintele preoțești și obiectele de cult.

LORENZO QUINN, SCULPTOR: „Mâna deține atât de multă putere: puterea de a iubi, de a urî, de a crea, de a distruge – Vreau ca arta mea să inspire acte de bunătate și să dea speranță!”


INSIDER: „LORENZO QUINN și mâinile care spun povești…”Vreau ca arta mea să inspire acte de bunătate și să dea speranță”

De-a lungul carierei sale, artistul italian LORENZO QUINN (născut la Roma în 1966, fiul celebrului actor Anthony Quinn) și-a expus sculpturile la nivel internațional, iar lucrările sale de artă pot fi găsite în colecții private și în spații publice din întreaga lume. Lorenzo Quinn, explică de ce mâinile îi fixează și domină lucrările: ,,Mâna deține atât de multă putere: puterea de a iubi, de a urî, de a crea, de a distruge.”…” SURSA

N.R.: „Lorenzo Quinn este un sculptor contemporan italian, recunoscut internațional pentru sculpturile sale monumentale care înfățişează mâini umane. S-a născut la 7 mai 1966 și este fiul celebrului actor mexican-american Anthony Quinn. Este al optulea copil al lui Anthony Quinn. Înainte de a deveni sculptor cu normă întreagă, a fost actor (a jucat rolul lui Salvador Dalí în filmul Dalí din 1991). Operele sale sunt figurative şi inspirate de maeștri clasici precum Michelangelo, Bernini şi Rodin.

Fascinaţia pentru mâini: Este celebru pentru sculpturile expresive în care modelează mâini. A ales această temă deoarece consideră mâna ca fiind cea mai dificilă şi complexă parte a corpului uman din punct de vedere tehnic, dar şi un simbol puternic al creației, iubirii, generozității şi distrugerii.

Opere celebre: „Support” (Veneția, 2017): Două mâini gigantice din oțel care ies din Canalul Grand pentru a susține şi a atrage atenţia asupra clădirilor amenințate de schimbările climatice şi creșterea nivelului mării.

,,The Force of Nature”: O serie de sculpturi dramatice în care o figură feminină (reprezentând-o pe Mama Natură) învârte pe o pânză o planetă Pământ, legată de o frânghie, transmițând fragilitatea planetei în fața forțelor naturii.

,,Building Bridges” (Veneția, 2019): Şase perechi de mâini gigantice instalate la Bazilica San Giorgio Maggiore, simbolizând şase valori universale: prietenie, credință. ajutor, dragoste, speranţă şi întelepciune.

Lucrările lui Lorenzo Quinn sunt expuse în spații publice şi galerii prestigioase din întreaga lume, precum Halcyon Gallery sau prin Galleria d’Arte Contini, bucurându-se de un imens succes la public și în rândul criticilor de artă.” DETALII

PLYMOUTH PROWLER: Încercare eşuată de a salva un brand pe moarte printr-un pachet modern cu design retro/hot-rod pentru anii 2000


INSIDER: „Plymouth Prowler
O încercare eșuată de salvare a unui brand pe moarte printr-un design retro/hot-rod intr-un pachet modern la vremea aceea.” SURSA

INSIDER 2: „Au dat-o în bară pentru că au pus motor V6, dar toata lumea se aștepta la un V8 pentru un hotrod. E ca și când faci un chopper fara motor VTwin. Si cred că și prețul piperat – de banii aia se putea cumpăra un Chevrolet Corvette. Mașina asta a fost gândită de artiști și produsă de contabili. Aici e problema. Soluții există întotdeauna, dar depinde cât de scumpe sunt. Și au năvălit si normele astea anti-poluare și normele de siguranță (o mașină cu roți neprotejate nu e sigură pentru pietoni, consumul de carburant e mare etc). Au fost mai multe probleme nu doar una singură. Și motorul și prețul și transmisia. Și inconfortul. Mașina arată spectaculos, dar nu are utilitate practică, e mașină de show nu de dus copiii la grădiniță sau de mers în vacanță.”

INSIDER 3: „V6 a fost pus intenționat de fabrică pentru a echilibra greutatea mașinii 50/50, caroseria și șasiul fiind din aluminiu V8 ar fi fost foarte greu”

N.R.: Plymouth Prowler (sau Chrysler Prowler) de culoare aurie (Inca Gold), model sport decapotabil cu două locuri construit în ediție limitată între anii 1997 şi 2002. Un model inspirat din stilul hot-rod american clasic al anilor 1930-1950, cu roțile din față expuse și o siluetă de tip roadster decapotabil, în stilul mașinilor de curse Indy. Datorită capacității foarto limitate a portbagajului, era posibilă comandarea unei remorci care folosea secțiunea din spate a unui Prowler. Aceasta putea fi comandată în aceeaşi culoare ca maşina şi era echipată cu roți mai mici.

Transmisie: Automată cu 4 trepte (Autostick), montată pe puntea spate pentru o mai bună distribuție a greutății. Prowler a fost primul Plymouth cu tracţiune spate de la Plymouth Gran Fury din 1989. Performanțe: Accelerație de la 0 la 100 km/h în aproximativ 5,9 secunde.

  • Motorizare (generală): Este echipat de obicei cu un motor V6 de 3,5 litri care dezvoltă în jur de 253–257 CP
  • Remorca: Este un accesoriu oficial creat pentru acest model, util deoarece mașina are un spațiu de depozitare (portbagaj) foarte mic din cauza formei sale.

Au fost asamblate manual în total doar 11.702 unităţi în Detroit, Michigan. Plymouth Prowler a fost produs în 1997 şi apoi din 1999 până în 2001. După dispariţia mărcii Plymouth, Prowler a fost vândut sub marca Chrysler între 2001 şi 2002. Ultimul Prowler a ieşit de pe linia de asamblare15 februarie 2002A fost înlocuit de Chrysler Crossfire în 2004.

Când a fost fabricată, între anii 1997 și 2002, prețul de bază recomandat de producător în Statele Unite a pornit de la 38.300 $ (în 1997) şi a ajuns la aproximativ 44.625 – 45.400 $ (pentru modelele din 2001-2002). Remorca asortată din fabrică se vindea separat ca opțiune și costa în jur de 5.000 $.

De-a lungul întregii sale perioade de producție (1997-2002), modelul Prowler a fost fabricat oficial în 12 opțiuni de culoare. Lista completă a denumirilor oficiale în limba engleză este următoarea: Prowler Purple Metallic (singura culoare disponibilă în primul an, 1997), Prowler Yellow Clear Coat, Prowler Black Clear Coat, Prowler Red Clear Coat, Prowler Bright Silver Metallic, Woodward Edition (combinaţie în două tonuri: Black/Red), Black Tie Edition (combinaţie în două tonuri: Black/Silver), Prowler Orange Pearl Coat, Midnight Blue Pearl Coat (cunoscută şi ca Mulholland Edition), Inca Gold Pearl Coat, Deep Candy Red Pearl Coat și High Voltage Blue Pearl Coat (Conner Avenue Edition – a fost produs un singur exemplar din fabrică în această culoare)

Alte vehicule în stil retro au urmat modelului Prowler. Printre acestea se numără Chrysler PT Cruiser5, SSR, HHR şi Chevrolet Camaro din 2010, Ford Thunderbird din 2002, Ford Mustang din 2005 şi Dodge Challenger din 2008.

În 1998, un Plymouth Prowler a fost depozitat într-un mausoleu din Tulsa, Oklahoma. Deşi similar ca concept cu Plymouth Belvedere din 1957, care fusese înmormântat lângă tribunal, Prowler-ul decedat a fost sigilat în Centennial Park sub un seif şi închis într-o cutie de plastic în loc de foile de plastic care acopereau Belvedere-ul. Potrivit experţilor, Prowler-ul va fi perfect conservat când capsula va fi deschisă în 2048.

În 1999, la Salonul SEMA din Las Vegas, Chrysler a dezvăluit modelul Plymouth Howler. Bazat pe modelul Prowler, acesta avea un portbagaj mai mare şi un motor V8 de 4,7 litri care înlocuia V6-ul de 3,5 litri, cuplat la o transmisie manuală BorgWarner cu 5 trepte. Era disponibil şi un hardtop, transformându-I într-un coupe.

ARHIVĂ: SEWARD, NEBRASKA: „Cea mai mare capsulă a timpului din lume”, deschisă după 50 ani – un Chevrolet Vega nou, o motocicletă Kawasaki & 5000 suveniruri ∆∆∆∆∆ CARAMEL & CARAMELA: Un Opel Vectra și jumătate, la propriu!

SECTOR 4: Atenție, cad balcoane!


INSIDER: „Am primit acum pozele astea unde se vede cum a căzut tot parapetul unui balcon. Bulevardul Tineretului, la int cu Visana – București sector 4.” SURSA

N.R.: Balconul unui apartament situat la etajul 7 al unui bloc de pe Bulevardul Tineretului din Sectorul 4 (vizavi de parc şi de Cafeneaua Actorilor) s-a prăbuşit, astăzi, avariind o maşină. Din fericire, nu s-au înregistrat victime. Blocul a fost construit în perioada 1978-1982.