INSIDER 1: „Mierla (Turdus Merula) a fost desemnată pasărea anului 2026 de către Societatea Ornitologică din România (SOR) în urma unui sondaj public, impunându-se după o competiție strânsă cu alte specii, precum ciușul şi vânturelul roșu.” SURSA
INSIDER 2: „Specie de pasăre cântătoare de talie medie, Mierla are o înfăţişare caracteristică, penajul fiind relativ uniform şi închis la culoare. Specia prezintă dimorfism sexual. Masculul are penajul complet negru, cu inelul orbital şi ciocul de culoare galben-portocalie, pe când femela are penajul de culoare maroniu închis, pieptul pestriț şi ciocul maroniu cu baza gălbuie. Lungimea corpului este de 23,5 – 29 de cm, anvergura aripilor: 34 – 38 cm, iar greutatea este de 60 – 149 de grame. Are câte 2-6 pui de trei ori pe an. Mierla este răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord, Australia şi Noua Zeelandă.
Mierla neagră este una dintre cele mai cunoscute păsări din grădinile și parcurile noastre, dar ascunde multe comportamente fascinante. Iată câteva curiozități care te vor surprinde: 🎶 Își poate varia cântecul și adaptează trilurile în funcție de zonă și situație. 🪱 Detectează vibrațiile produse de râme și alte vietăți aflate sub pământ, găsindu-și hrana cu o precizie impresionantă. 🪹 Își construiește cuibul în mai multe straturi, folosind diferite materiale pentru stabilitate și protecție. 🧠 Are o memorie excelentă și poate recunoaște oameni pe care i-a întâlnit cu mult timp în urmă. 🌅 Cântă atât dimineața devreme, cât și seara, folosindu-și vocea pentru a-și marca teritoriul și a comunica. 🐦🔊 Poate imita sunete și integra în cântecul său elemente auzite de la alte păsări.
✨ Natura nu încetează niciodată să ne surprindă! Mierla neagră este mult mai inteligentă și mai interesantă decât pare la prima vedere.” SURSA
N.R.: „Legenda Mierlei – Demult, tare demult, cât de mult o fi de atunci nu se ştie, trăia undeva o văduvă săracă. Singurul ei sprijin era o fată hărnicuţă şi foarte credincioasă. Duminicile şi sărbătorile nu lipsea niciodată de la biserică, unde se ruga cu multă evlavie. Fata era veselă şi nu se arăta nemulțumită de sărăcia lor. Ca să-i treacă urâtul, fata văduvei începea foarte des să-i cânte. Și Mierliţei, că aşa se chema fata, îi plăcea mai ales să fluiere.
Într-o zi, plecă mama Mierliţei de acasă să colinde pe unde va putea în lume, ca să agonisească cele trebuincioase. A mers ea aşa mult, pe la unii şi pe la alţii, muncind din greu. De la un timp însă, într-atât a slăbit-o munca, că s-a îmbolnăvit şi Dumnezeu s-a îndurat să-i curme suferinţele şi s-o cheme la el, în lumea celor drepţi.
Biata Mierliţă a aşteptat în zadar să se întoarcă mama ei. De la o vreme sufletul i-a fost cuprins de o tristeţe şi o presimţire rea. I-a pierit toată veselia şi plăcerea de a cânta. A îmbrăcat atunci straie negre, a luat un bulgăre mare de ceară şi multe fire de tort şi a plecat în lume să-şi caute mama. Când trecea pe lângă o biserică, se oprea, rupea din bulgărul de ceară, sufla în ea până o înmuia şi îndată răsucea cu mânuțele pe un fir de tort, până făcea o lumânărică, intra apoi în biserică, aprindea lumânărica la icoana Maicii Domnului şi se ruga să-i ajute să-şi afle mama. Aşa a colindat fata prin lume, până când a terminat ceara şi firele de tort.
Când şedea în genunchi în faţa icoanei, unde aprinsese cea din urmă lumânărică, deodată, de pe icoană se desprinde chipul Sfintei Fecioare, cum era cu pruncul în braţe şi prinde a zice: – Bună fetiţă, mama ta a plecat demult din lumea aceasta şi este destul de fericită acolo unde este. Tu de acum înainte, ca să nu mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă, aşa cum erai înainte, când trăia mama ta!
Cele spuse de Maica Domnului de îndată se împliniră şi de atunci până azi mierla e cu pene negre, că negre erau straiele fetei şi cu picioarele şi ciocul galben ca de ceară, fiindcă prea mult a suflat cu gura şi a sucit ceara în mâini, pentru lumânări. Iar prin crâng şi stufiş, caută de zor mâncare şi tot fluieră, ca să n-o prindă urâtul şi tristețea.”
În România, mierla este o pasăre sedentară, ceea ce înseamnă că rămâne la noi pe tot parcursul anului. larna, mierlele îşi schimbă dieta. Dacă vara mănâncă insecte şi viermi, în sezonul rece se hrănesc cu fructe rămase în copaci (precum cele de cătină, iedera sau măceșe) şi semințe. Doar populațiile de mierle din zonele foarte nordice şi reci ale Europei (cum ar fi Scandinavia) migrează spre sud sau vest pentru a evita îngheţul extrem. Unele dintre aceste păsări din nord pot veni să ierneze în România, în timp ce mierlele noastre rămân pe loc. În lunile geroase, mierlele părăsesc adesea pădurile și se mută mai aproape de parcuri, grădini și case, unde găsesc mai uşor hrană.
Durata medie de viață a unei mierle (Turdus merula) în sălbăticie este de 2-4 ani pentru că din cauza prădătorilor, a bolilor şi a condițiilor meteo grele, un procent mare dintre pui nu depășesc primul an de viaţă. Dacă o mierlă are norocul să treacă de primele obstacole ale vieții, corpul ei este capabil din punct de vedere biologic să reziste decenii. Recordul oficial absolut înregistrat în sălbăticie (prin inelarea păsărilor) este de 21 de ani şi 10 luni.
Mediul ideal: Acele puține exemplare care ajung la 15-20 de ani reprezintă sub 1% din populaţie. Ele sunt excepţiile care au beneficiat de un teritoriu extrem de sigur, hrană abundentă pe tot parcursul anului şi o imunitate nativă excelentă.
Populaţia de mierle (Turdus merula) din România este estimată între 2.150.000 şi 4.300.000 de perechi cuibăritoare, conform datelor Societății Ornitologice Române (SOR). În sezonul de reproducere, numărul total de indivizi adulti depăşeşte 4-8 milioane de exemplare, la care se adaugă puii din sezonul curent. Mierla este prezentă pe întreg teritoriul României, de la zonele de câmpie, deal și podiş până în pădurile montane şi parcurile urbane, lipsind doar în zonele alpine. Populația este stabilă și înregistrează o ușoară creștere, fiind una dintre cele mai comune și iubite specii de păsări din țară.”
