INSIDER 1: „De ce Pasajul Macca-Villacrosse are forma unei furci? Răspunsul este mai interesant decât pare… În inima Bucureștiului, între Calea Victoriei și strada Eugeniu Carada, se află unul dintre cele mai spectaculoase și elegante pasaje ale orașului. Astăzi îl admirăm pentru arhitectura sa, pentru acoperișul de sticlă și atmosfera aparte, însă forma lui neobișnuită ascunde o poveste de acum mai bine de 130 de ani. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul se transforma rapid. Orașul încerca să se apropie de marile capitale europene, iar în centrul său începeau să apară galerii comerciale, magazine elegante și pasaje acoperite.
Pe terenul unde urma să fie construit pasajul exista însă deja o proprietate importantă: Hotelul Pesht. Iar proprietarul hotelului nu a vrut să-și vândă proprietatea.
În loc să renunțe la proiect, s-a găsit o soluție ingenioasă: pasajul urma să fie construit în jurul hotelului. Astfel au apărut cele două ramuri care se despart și se reunesc, dând construcției forma neobișnuită de furcă sau de potcoavă alungită.
Pasajul a fost finalizat în 1891 și a devenit rapid unul dintre locurile elegante și animate ale Capitalei. Acoperit cu o structură de sticlă galbenă, permitea luminii naturale să pătrundă în interior și îi proteja pe trecători de ploaie și zăpadă.
De-a lungul pasajului au apărut magazine, restaurante și diverse spații comerciale, transformându-l într-un important punct de întâlnire al Bucureștiului de atunci.
Cele două ramuri au primit numele Macca și Villacrosse. Numele Villacrosse îl amintea pe Xavier Villacrosse, arhitect și arhitect-șef al Bucureștiului în anii 1840–1848, în timp ce numele Macca provenea de la Mihalache Macca. Dar pasajul nu a avut doar un rol comercial. Pentru o perioadă, aici a funcționat și prima bursă de valori din București, ceea ce îi conferă un loc important în istoria economică a Capitalei. În perioada comunistă, pasajul și-a pierdut numele istoric și a fost cunoscut, între 1950 și 1990, drept „Pasajul Bijuteria”. După 1990, numele Macca-Villacrosse a fost readus în atenția publicului.

Astăzi, când intrăm în pasaj și privim arcadele elegante, magazinele și lumina filtrată prin acoperișul de sticlă, este greu să ne imaginăm că forma sa a fost influențată de existența unei proprietăți care se afla deja acolo. 🏨 Un hotel care nu a vrut să dispară. 🌆 Un pasaj construit în jurul lui. ❤️ Și o formă neobișnuită care a devenit una dintre imaginile emblematice ale Bucureștiului vechi.
Pasajul Macca-Villacrosse nu este doar o galerie acoperită. Este o mică lecție de istorie urbană — o dovadă că, uneori, o clădire care refuză să dispară poate schimba chiar forma unui întreg proiect.
Bucureștiul are povești chiar și în forma clădirilor sale. ” SURSA

INSIDER 2: „Pasajul Macca-Villacrosse – bijuteria ascunsă din inima Bucureștiului – În mijlocul agitației din centrul vechi, există un loc unde timpul pare că încetinește. Sub cupola de sticlă galbenă, lumina se filtrează magic și transformă fiecare pas într-o experiență aproape cinematografică. Pasajul Macca‑Villacrosse nu este doar un pasaj – este o bucată de istorie. Construit la sfârșitul secolului XIX, pasajul leagă elegant străzile din centrul vechi și păstrează atmosfera boemă a Bucureștiului de altădată.

Aici găsești cafenele, miros de cafea și narghilea, arhitectură spectaculoasă și una dintre cele mai fotogenice lumini din oraș. Nu degeaba este unul dintre cele mai fotografiate locuri din capitală.

📸 Dacă ajungi aici seara, cupola luminată creează o atmosferă care pare desprinsă dintr-un film european. Bucureștiul are multe locuri frumoase… dar unele sunt pur și simplu magice. 👉 Tu ai trecut vreodată prin acest pasaj? Sau ai o poză făcută aici?” SURSA

N.R.: „Pasajul Macca-Villacrosse este o stradă pietonală acoperită din centrul Bucureştiului, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea (1891). Este renumit pentru arhitectura sa în stil Art Nouveau şi atmosfera boemă, fiind un simbol al epocii în care oraşul era supranumit „Micul Paris”. Face legătura dintre Calea Victoriei şi Strada Lipscani, prin iesirea pasajului din strada Eugeniu Carada, în partea stângă a Băncii Naționale a României.

Pasajul a fost proiectat de arhitectul Felix Xenopol și finalizat în 1891, iar cele două ramuri ale sale au fost denumite: pasajul Villacrosse, după arhitectul francez de origine catalană Xavier Villacrosse (1790-1855), și pasajul Macca, după numele negustorului Mihalache Macca, cumnatul acestuia, căsătorit cu o fiică a dragomanului Petros Serafim, tălmaci al împăratului Napoleon în campania din Rusia. Xavier Villacrosse fusese căsătorit cu o altă fiică a lui Serafim, Polixenia, care primise ca zestre hanul dinspre strada Eugen Carada, redenumit mai apoi Hanul Vilacrosse.

În pasaj a fost sediul primei burse de valori din București și tot acolo au fost create mai multe spații comerciale.
Înainte de 1989, pasajul a fost cunoscut denumirea de Bijuteria, după numele magazinului cu același nume din Calea Victoriei.
În prezent, pasajul are aceeași conformație, dar magazinele au fost înlocuite cu unități de alimentație publică, (un restaurant cu teme egiptene, o braserie, un bistrou un restaurant chinezesc, o cafenea), care au revitalizat zona.

La intrarea dinspre strada Eugen Carada, pasajul are un portal monumental, cu patru statui, doi bărbați și două femei, care susțin frontonul de deasupra intrării. În interior, clădirile sunt decorate cu ornamente din stuc cu motive vegetale, cu statui de amorași și coloane corintice. Rotonda dinspre str. Carada are o cupolă cu vitraliu, iar în rest, cele două părți ale pasajului sunt acoperite cu sticlă gălbuie, care îi dă un aer plăcut, de intimitate.”

ARHIVĂ: VALEA REGILOR: Compoziţia „Îngeraşi cu Nefertiti şi Tutankamon”, graniţa reală dintre Occident şi Orient!

INSIDER: „Câștigătorul Premiului Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI 2026 este “Refugiu”, semnată de Virgil Scripcariu – lucrarea aleasă de public.

Realizată din bronz patinat, cu dimensiunile de 430 × 220 × 100 cm, Refugiu propune un spațiu al protecției și al apropierii — o formă care invită privitorul să se gândească la nevoia de adăpost, de liniște și de întâlnire. În spațiul public, lucrarea devine o expresie a umanității protectoare, un loc posibil pentru reflecție.

Aceasta a fost prima ediție a Premiului Peter Jecza pentru Sculptura Anului în care PUBLICUL A DECIS lucrarea câștigătoare. Peste 1.700 de oameni au votat în această campanie, iar implicarea voastră ne bucură enorm. Virgil Scripcariu a câștigat cu 663 voturi, reprezentând 39% din totalul voturilor exprimate. Mulțumim tuturor celor care au votat, au distribuit, au susținut artiștii și au ales să participe la acest exercițiu de implicare publică. Votul vostru a decis lucrarea care va deveni parte din spațiul public al Timișoarei.

Lucrarea câștigătoare va fi amplasată la finalul lunii octombrie 2026, în Piața Unirii din Timișoara, unde va rămâne timp de șase luni. Ulterior, „Refugiu” va fi mutată pe platoul transformat în parc de sculptură de la Shopping City Timișoara, continuându-și astfel traseul în spațiul public și întâlnirea cu publicul.

Premiul Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI este o inițiativă UniCredit Bank Romania și Fundația Jecza, alături de @nepi_rockcastle și Shopping City Timisoara .
Partener: Primăria Municipiului Timișoara” SURSA

N.R.: „Sculptura „,Refugiu”, creată de sculptorul român contemporan Virgil Scripcariu este câștigătoarea prestigioasei competiții „Premiul Peter Jecza pentru Sculptura Anului 2026″, ajunsă la a treia ediție. Virgil Scripcariu va primi premiul în valoare de 8.000 de euro, iar „Refugiu” va ajunge în spaţiul public al Timişoarei, în Piaţa Unirii. În centrul Timişoarei mai sunt alte două sculpturi care poartă semnătura lui Virgil Scripcariu: „Supermam”, pe strada Mercy, şi „Eva”, la intersecţia Vasile Alecsandri – Eugeniu de Savoya.

Juriul a selectat patru finalişti dintre cele 55 de propuneri înscrise în competiție, iar publicul a avut ultimul cuvânt. Votul s-a desfăşurat online, între 8 august şi 3 septembrie, iar diferența dintre primele două proiecte a fost de numai 20 de voturi. „Refugiu”, de Virgil Scripcariu, a primit 666 de voturi, iar „Figuri şezând”, de Larisa Sitar, s-a clasat pe locul al doilea, cu 646. „Sculpturi tăiate”, proiectul semnat de Bogdan Raţă şi Dan Vişovan, a adunat 309 voturi, în timp ce „Turnătorie”, de Şerban lonescu, a primit 86.

Celelalte trei lucrări finaliste vor fi expuse în faţa Shopping City Timişoara, alături de alte nouă proiecte selectate de juriu. Este vorba despre „The Weight We Carry”, de Alexandra Brânzac, „Monument domestic”, de Maria-Mădălina Brînet, „Polar Mountain Shrimp”, de Ştefan Creţu, „Blind Spot”, de Vladimir Florentin, ,Pasăre căzută”, de Mihai lepure-Gorski, „This Will Be My Time”, de Ana-Suzana Ionescu, „Darul ciobanului”, de Zoltan Kovacs, „Oraşul”, de lleana Oancea, şi „Structuri emergente”, de Mihai Topescu.

Lucrarea, realizată integral din bronz patinat cântăreşte aproximativ o tonă, necesitând o structură de rezistență internă şi piloni solizi de susţinere. Forma fluidă, organică și concavă a sculpturii este concepută ca o formă de protecție sau un baldachin. Partea superioară aminteşte de o aripă protectoare sau de o arcă. Lucrarea nu este doar un obiect de privit pasiv. Ea invită privitorul să intre sub ea, să se așeze şi să găsească un moment de linişte, devenind un spațiu fizic de refugiu şi contemplare. „Refugiu” este gândită ca o extensie conceptuală a unei alte lucrări celebre a artistului, „Triumful Binelui”. Stilul sculptural trădează influența maestrului său, maestrul Vasile Gorduz, îmbinând teme arhetipale profunde cu un limbaj vizual modern, cald şi accesibil. Lucrarea a fost găzduită inițial în spațiul cultural de la Şcoala de la Piscu (proiect dezvoltat de sculptor şi familia sa), urmând să fie expusă în spații publice majore şi pe domeniul istoric al Conacului Udrişte-Năsturel din Herăști.

N.R.: „TRIUNFO” de VIRGIL SCRIPCARIU: „Triumful binelui” a venit din Portugalia în scuarul dintre Casa Miței Biciclista și Biserica Amzei ∆∆∆∆∆ LOVINESCU-IERUNCA: Grup statuar în cartierul Cotroceni – două voci din Europa Liberă, în viziunea lui Virgil Scripcariu ∆∆∆∆∆ TULCEA: „Columna lui Ivan”, înaltă de 20 m și 52 de pagăi marchează momentele când Ivan Patzaichin a adus faimă României dincolo de granițe ∆∆∆∆∆ PROIECT 1990: Ce surpriză ne pregăteşte Ninel? ∆∆∆∆∆∆ PROIECT 1990: Ninel, parvenitul de oraş! ∆∆∆∆∆ SUPERMAM by VIRGIL SCRIPCARIU: Superioritatea gingășiei mamei în lumea Supermanilor recunoscută și în București ∆∆∆∆∆ ILFOV: Muzeul Oalelor de Pisc, peste 1000 de piese de ceramică expuse, artă contemporană, ateliere de olărit, linogravură, pictură pentru adulți & copii

INSIDER 1: „Dacă străbați zona Cazanelor, vei vedea pe malul sârbesc o construcție albă, din metal și sticlă, ce pare agățată cumva de malul înalt, vizavi de vârful Trescovăț. Este Lepenski Vir, un muzeu ce adăpostește un sat mezolitic descoperit în 1960. Vechii locuitori ai Europei și-au construit aici un sat acum aproape 11.000 de ani, iar în colibele lor s-au găsit sculpturi misterioase cu trăsături umane și buze de pește, dar și multe alte obiecte. Un loc foarte interesant și foarte frumos pus în valoare, așa că nu îl ratați dacă petreceți puțin timp prin zonă.” SURSA

INSEDER 2: „Așezarea Lepenski – Vir (Serbia) versus Schela Cladovei (România) din Clisura Dunării. Ca într-o oglindă stau cele două maluri ale marelui fluviu european Dunărea, cel sârbesc (fost iugoslav) și cel românesc. Tot așa – ca într-o oglindă – sunt și așezările umane stabile cele mai vechi din Europa, de peste 9000 de ani: pe malul românesc Schela Cladovei, iar pe cel sârbesc Lepenski – Vir. Lucrările la marele baraj hidroenergetic de la Porțile de Fier 1 cereau de grabă cercetarea aprofundată din punct de vedere arheologic a zonelor ce deveneau inundabile pe ambele maluri fluviale. În anul 1964 acestea demarau pe malul românesc, iar în anul 1965, în Iugoslavia de atunci s-a decis explorarea unei terase joase a Dunării, de lângă Lepenski Vir, localitate aflată pe malul sârbesc, în zona Djerdap – Porţile de Fier. Arheologii, conduşi de academicianul Dragoslav Srejovic (1931-1996), au găsit aici o mică aşezare datând din neolitic. La început, s-a crezut că obiectele aveau valoare de mică importanță, fiind vorba doar de descoperiri întâmplătoare sau de sate din timpul Imperiului Roman.

Pentru că siturile urmau să fie inundate de Dunăre și nu mai exista posibilitatea de a fi accesate, s-a hotărât ca ele să fie totuși cercetate mai amănunțit. Nimeni nu se aştepta ca această localitate – ca și în cazul Schelei Cladovei – situată într-o zonă foarte greu accesibilă, să fie leagănul uneia dintre cele mai complexe şi mai strălucite culturi preistorice. Acest fapt a devenit evident în anul 1967, când aici au fost găsite case temeinic construite, morminte în care se aflau dovezi ale unor ritualuri de înmormântare mai puţin obişnuite, o bogăție de unelte foarte precis făcute din piatră, os şi corn, diverse bijuterii, plăcuţe cu diferite semne asemănătoare literelor şi sculpturi monumentale din piatră. Baza locuinţelor era de formă trapezoidală. Această formă a fost inspirată probabil de stânca aflată pe malul opus al Dunării, pe teritoriul românesc. Este posibil ca această stâncă să ocupe o poziţie importantă într-un cult practicat de populaţiile care locuiau în vremea paleoliticului superior la Lepenski Vir.

„Pe malul românesc, faţă în faţă cu localitatea Lepenski Vir, există Vârful Trescăvăţ. Se spune că era un cult al localnicilor din această localitate. Dimineaţa, când soarele răsărea pe malul românesc, prima dată era luminat acest vârf. Era, practic, un sanctuar de rugăciune pentru localnicii de acolo”, ne spune Adrian Mandache, ghid. Acest sit atât de original şi de enigmatic, dar şi celelalte opt descoperite pe țărmul Dunării (cinci în România: Veterani-Terasă, Icoana, Răzvrata, Ostrovul Banului şi Schela Cladovei, şi patru în Serbia: Lepenski Vir, Vlasac, Hajducka Vodenica și Padina) dovedesc că Lepenski Vir trebuie considerat centrul unei culturi specifice şi îndelungate, numite astăzi „Cultura Lepenski Vir”. Descendenţi ai unei vechi civilizatii europene datând din Paleolitic, întemeietorii acestei culturi au trăit în grotele din zona Porţilor de Fier de la sfârşitul epocii glaciare (cca. 20.000 î.Hr.), până în jurul anului 7 000 î.Hr., atunci când clima s-a încălzit considerabil. Schimbarea climatică a făcut posibil traiul în aer liber, dezvoltarea unor localități permanente, dar și posibilitatea de migrație, în căutarea vânatului, a viitoarelor animale domestice, sau a unor alte terenuri mai fertile pentru agricultură. Primul apărător al ideii că semnele zgrafiate descoperite în localităţile dunărene reprezinta cea mai veche scriere a fost Marija Gimbutas (1921-1994), una dintre cele mai reprezentative figuri ale arheologiei secolului al XX-lea şi profesor la Universitatea Harvard. Tot mai des vehiculată în ultima vreme, expresia „scriere veche europeană” îi aparţine. Datorită ei şi lui Harald Harman, teoria că la Dunăre ar fi apărut pre-scrierea s-a impus la nivel internaţional. Sir Mortimer Wheeler (1890-1976), unul dintre cei mai importanţi arheologi britanici, a afirmat că „Lepenski Vir este unul dintre puţinele situri arheologice din lume la care epitetul unic se poate aplica cu legitimitate”, întrucât semnele descoperite aici reprezintă „invenţia originală a unor oameni pe care nu vom şti niciodată cum îi cheamă”. Pentru paleolingvistul iugoslav Radivoje Pesic, profesor la Universitățile din Belgrad şi din Roma, scrierea descoperită în zona Dunării a fost liniară şi nu pictografică. În lucrarea sa „Vincansko Pismo” („Scrierea de la Vinca”), profesorul a sistematizat semnele descoperite şi a ajuns la concluzia că există 57 de litere. Din aceste 57 de litere, a scos 26 şi a demonstrat că sunt identice cu cele ale alfabetului etrusc.

Situl aheologic Lepenski Vir, aflat foarte aproape de malul Dunării, este situat la 15 km de Donji Milanovac și se constituie într-una dintre cele mai importante descoperiri de acest fel din Serbia. Cultura sa este veche de aproximativ 8000 de ani și a reprezentat o mare necunoscută pentru arheologi. Lepenski Vir este unul dintre cele mai mari și mai importante situri arheologice aparținând mezoliticului și neoliticului european și chiar mondial. Este situat pe partea dreaptă a Dunării, în clisura numită Djerdap (Porțile de Fier). Această localitate, numită așa după vârtejul Dunării a fost centrul uneia dintre cele ai importante și mai complexe culturi din preistorie. Dar numele de Djerdap (Porțile de Fier; Vârtejul lor; Tornada – Uraganul) este destul de apropiat de numele de „Djed”, ca ritual de ridicare și fixare a „Stâlpului Djed” de către faraon în vechiul Egipt (Vechea Religie Pământeană Primordială a Geților de Aur primordiali). Dacă stâlpul Djed s-a dovedit a fi de fapt Stâlpul Get, atunci Djerdap, poate fi și Get-ap-ii (geții de la apă; ap-su; semnul lui „G” fiind unul francmasonic, ca un „covrig cu cârlig” al apocalipsului). „Porțile de Fier” ale Dunării, ca și „Porțile de Fier” ale Transilvaniei numesc de fapt cele două „judecăți” care vor veni la sfârșitul timpului pentru cei născuți în materie și cu sânge feros. Proprietatea acestuia de a fi magnetic și de a face „pasul la histerezis” („istru – este – zis”) va conduce la ruperea formelor corpurilor vechi. Posturile religioase se țineau pentru a fi anemic și a nu avea un conținut ridicat de fier în sânge. „Ochiul care vede tot” poate „citi” magnetic cât de mult am respectat regulile de viață în materie – sau nu – și poate acționa în consecință, la ruperea formelor. De aceea trec foarte puțini oameni de această încercare periodică, iar toți suntem tarați cu acest „păcat originar”. Din preistorie când în morminte se punea ocru roșu, din peșteri unde se picta mult cu roșu, de la ceramica roșie sau purpura regală, simbolul era „prețul sângelui” cu care ne-am născut și pe care îl vom plăti la un moment dat, când legile fizicii cunoscute se vor da peste cap, iar lumea noastră se va sfârși, făcând loc la o nouă lume, cu noile sale specii (zona Nodului). „Porțile de Fier” sunt zonele „fierbinți”, strâmte și învolburate unde vor avea loc judecățile celor cu fier în sânge, iar puțini vor trece de aceste Porți Djerdap (Get-ap).

În timpul săpăturilor, la Lepenski – Vir au fost descoperite succesiv șapte așezări și obiecte atât de uz casnic, cât și sacre. Așezările au fost construite în perioada 6500-5500 î.Hr. Dintre acestea se evidențiază chipurile de piatră ale unor așa ziși idoli. Expresia facială a acestora este una de groază, de uimire totală în fața unor fenomene cărora nu le pot face față sau nu și le pot explicita. Acesta este mesajul „mut” venit de peste milenii și transmis de acei oameni ce au cunoscut groaza, ca și în cazul statuilor din Insula Paștelui care aveau pe cap o pălărioară roșie (symbol cunoscut) și priveau serios și crunt către cer sau către linia orizontului de unde putea veni pericolul. „Citiți” ce spun aceste chipuri de piatră și veți înțelege de ce este omul de mii de ani o ființă religioasă. Dacă în cazul sitului de la Lepenski – Vir (Serbia), acesta a avut parte de o protejare specială și punere în valoare turistică deosebită, situl românesc de la Schela Cladovei încă este învăluit în mister, iar descoperirile de aici sunt prezente doar în colecțiile Muzeului Porților de Fier. Poate vom deveni și noi mai îndrăzneți, ca vecinii noștri sârbi și bulgari, și ne vom prezenta descoperirile cu mai multă lumină și publicitate. Să se vadă! Să se știe!” SURSA

N.R. 1: „În regiunea Porților de Fier atât pe malul sârbesc, la Lepenski Vir, cât şi pe cel românesc, la Schela Cladovei) au fost descoperite într-adevăr sute de schelete umane datând din Epoca Mezoliticului şi Neoliticului cu o sănătatea dentară excelentă, având o rată extrem de scăzută de carii dentare. Acest lucru se datora dietei lor, bazată masiv pe pește şi carne, fără carbohidrați rafinați sau zaharuri (care au apărut abia odată cu agricultura intensivă din Neoliticul târziu). Legeda spune că la toate cele 200 de schelete găsite s-au găsit lipsă doar 2 dinți. Totuşi, dinții lor prezentau o abraziune (uzură) extrem de severă din cauza hranei dure şi a folosirii dinţilor ca unelte. Pe măsură ce situl a trecut în perioada Neoliticului şi au apărut cerealele cultivate, incidența cariilor a crescut vizibil.”

N.R. 2: „Poziția neobişnuită a corpului: Scheletul din imagine (identificat în documentația arheologică ca Mormântul 69) este aşezat în poziția specifică culturii Lepenski Vir – întins pe spate, dar cu picioarele încrucişate în ceea ce antropologii numesc poziția „turcească” sau „,de fluture”. O ritualică izbitoare a multor morminte de aici este prezenţa unor pietre grele sau a unor bolovani poziționați direct deasupra capului sau a membrelor defunctului, având probabil rol simbolic sau spiritual legat de viața de apoi ori de fixarea simbolică a celui decedat. Îngropați în interiorul caselor: Oamenii din Lepenski Vir îşi îngropau adesea morții direct sub podeaua locuințelor lor caracteristice de formă trapezoidală, în apropierea vetrei de foc, reflectând o legătură ancestrală profundă între spațiul domestic şi cel sacru.”

N.R. 3: „Există și un fenomen arheoastronic fascinant! Vizavi de celebrul sit arheologic preistoric Lepenski Vir (situat pe malul sârbesc al Dunării), se înalţă pe malul românesc Vârful Trescovăţ (679 m /755 m în funcție de măsurători), un neck vulcanic cu o formă trapezoidală unică. Un neck vulcanic (sau necrov) este un stâlp sau un corp cilindric de rocă dură format prin solidificarea magmei în interiorul coşului unui vulcan. Acest masiv muntos din Munții Almăjului nu este doar un punct de belvedere spectaculos, ci a funcţionat ca un veritabil „calendar solar” astronomic pentru civilizația mezolitica de la Lepenski Vir.

Cum funcționează fenomenul ,,dublului răsărit”? – Fenomenul spectaculos constă în faptul că, privit din unghiul aşezării Lepenski Vir, soarele pare că răsare de două ori în aceeaşi dimineaţă. 1.Primul răsărit: Soarele apare inițial în stânga crestelor stâncoase sau pe marginea vârfului. 2.Dispariţia: Pe măsură ce urcă, lumina sa este temporar blocată de proeminența masivă a stâncii trapezoidale a Trescovățului. 3.Al doilea răsărit: După câteva minute, soarele depăşeşte complet obstacolul stâncii și apare din nou deasupra vârfului, luminând definitiv valea.

Legătura cu echinocțiul şi solstiţiul – Cercetătorii şi astronomii care au studiat situl au demonstrat că alinierea caselor trapezoidale din Lepenski Vir nu a fost întâmplătoare. Forma clădirilor preistorice copiază fidel forma geometrică a Vârfului Trescovăt. La Echinocţiu: Unghiul de incidență al razelor solare face ca acest dublu răsărit să se proiecteze geometric perfect în raport cu axa aşezării, marcând cu precizie începutul primăverii şi al toamnei. La Solstițiul de vară: Soarele răsare exact în dreptul celei mai înalte muchii a Trescovăţului.

Și în România, un fenomen vizual similar (dublul răsărit cauzat de relief) mai poate fi observat pe timpul verii şi în localitatea Rimetea din judeţul Alba, datorită masivului Piatra Secuiului.”

INSIDER: „🚂 Timp de 51 de ani, una dintre cele mai impresionante locomotive construite vreodată nu a mai mers nicăieri. Stătea pe loc, expusă într-un târg din California. Se numește Big Boy No. 4014 și este una dintre acele mașinării care par desprinse dintr-o altă epocă.
Construită în 1941 de Union Pacific, locomotiva avea o misiune serioasă: să transporte trenuri de marfă grele peste munții Wasatch din Utah. Are aproximativ 133 de picioare lungime, adică peste 40 de metri, și cântărește aproape 1,2 milioane de livre, în jur de 540 de tone. Au fost construite doar 25 de locomotive Big Boy. Astăzi mai există opt. Iar dintre toate, 4014 este singura care funcționează din nou.
În decembrie 1961, după mai bine de un milion de mile parcurse, 4014 a fost retrasă din serviciu. A ajuns la RailGiants Train Museum din Pomona, California, unde a rămas expusă timp de mai bine de cinci decenii.

Apoi, în 2013, s-a întâmplat ceva aproape incredibil. Union Pacific a recuperat locomotiva și a transportat-o la Cheyenne, Wyoming. Acolo a început un proiect uriaș de restaurare. Nu era vorba doar despre a o face să arate din nou bine. Scopul era să o facă să funcționeze. După ani de muncă, Big Boy 4014 a revenit pe șine în 2019, la timp pentru aniversarea de 150 de ani a finalizării căii ferate transcontinentale americane.

Și povestea nu s-a terminat acolo.
În 2026, Big Boy a făcut primul său tur feroviar de coastă la coastă, traversând 14 state. Iar în anumite porțiuni a mers efectiv pe propriul abur, fără ca locomotivele diesel aflate în tren să-i asigure tracțiunea. Union Pacific spune că Big Boy a furnizat aproape toată forța de tracțiune în timpul turului. Milioane de oameni au ieșit să o vadă trecând. Și cum să nu?

Imaginează-ți: o locomotivă construită în 1941, care a stat mai bine de 50 de ani nemișcată, este restaurată cu grijă și, după toate aceste decenii, începe din nou să traverseze America.

Pentru mine, asta nu este doar o poveste despre o locomotivă.
Este despre lucrurile pe care oamenii le consideră uneori depășite și le lasă în urmă.
Unele dispar.
Altele așteaptă.
Iar unele primesc, după zeci de ani, încă o șansă.
Big Boy 4014 nu s-a întors pentru că timpul s-a oprit. S-a întors pentru că cineva a crezut că merită să pornească din nou.

🚂❤️ Unele mașinării nu sunt doar construite pentru a funcționa, ci pentru a rămâne în memoria oamenilor. Big Boy 4014 este dovada că, uneori, ceea ce pare uitat poate primi o nouă viață. După 51 de ani de liniște, a revenit pe șine și a continuat să impresioneze generații întregi. Timpul poate opri o locomotivă, dar nu poate opri o poveste care încă merită spusă.” SURSA

N.R.: „Evenimentul istoric – Turneul Golden Spike) a avut loc în mai 2019. Locomotiva a plecat din Cheyenne, Wyoming, şi a ajuns la destinaţia principală în Ogden, Utah, unde pe 9-10 mai 2019 s-a celebrat împlinirea a exact 150 de ani de la baterea „pironului de aur” care a unit coastele Americii în anul 1869.”

Cea mai renumită şi cea mai mare locomotivă cu abur folosită pe scară largă din lume este Union Pacific Big Boy, o piesă de o inovație extraordinară. Are o lungime de aproximativ 40 de metri (împreună cu tenderul) și cântăreşte în jur de 548 de tone (încărcată complet), fiind mai grea decât un avion Jumbo Jet.

Putere: Dezvolta peste 6.000 de cai putere şi o forţă de tracțiune imensă. Configurație: Acest model este singurul care foloseşte aranjamentul de tip 4-8-8-4 (patru roți de ghidaj în faţă, două seturi articulate de câte opt roți motrice uriase şi patru roți în spate sub cabină), având şasiul articulat. Structura sa este articulată (cu balama”) pentru a-i permite să poată aborda curbele strânse de pe munții din SUA, în ciuda lungimii sale colosale.

Scopul inițial: Construită în noiembrie 1941 de American Locomotive Company (ALCO), a fost proiectată special pentru a tracta trenuri de marfă extrem de grele (de peste 3.600 de tone) prin munții Wasatch din Utah şi Wyoming, fără a mai fi nevoie de locomotive ajutătoare.

Restaurarea şi prezentul: După ce a fost retrasă în 1961 şi trimisă la un muzeu, compania Union Pacific a cumpărat-o înapoi și a restaurat-o complet în anul 2019. În prezent, ea nu mai transportă marfă, ci este piesa de rezistenţă a flotei istorice, efectuând tururi speciale de tip excursie pe teritoriul Statelor Unite. Pentru a fi mai eficientă şi mai ecologică, în cadrul restaurării sistemul său de alimentare a fost convertit de pe cărbune pe păcură.

Si anul acesta (2026) cu ocazia aniversării a 250 de ani de la independenţa Statelor Unite (Semiquincentennial), această locomotivă istorică a efectuat un tur istoric de tip Coast-to-Coast (de la un ocean la altul), traversând rețeaua feroviară americană.

Exemplarul Big Boy No. 4014 a fost readus în stare de funcționare şi este în prezent cea mai mare şi mai puternică locomotivă cu abur operaţională din lume.

ARHIVĂ: 150-100-50: Muzeul de Locomotive cu Abur Reşiţa, cel mai mare muzeu tehnic în aer liber din Europa ∆∆∆∆∆ CAPĂT DE LINIE: “Unde se duc trenurile, când se duc?” ∆∆∆∆∆ ZIUA MICII UNIRI: Locomotiva EA 148 „HORA” în gara Ploiești Sud, cea mai „rapidă” horă din țară! ∆∆∆∆∆ ROȘIORII DE VEDE: O Ludmila Elisabeta Rizea tractează o Ludmila Eugen Ionescu ∆∆∆∆∆ BIODIESEL, CRAIOVA: „Prima locomotivă din lume care merge cu ulei de bucătărie”

INSIDER 2: „Crucea Manafului, uriașul monument de piatră de pe vechiul drum al negustorilor din Buzău. Pe dealurile dintre Săhăteni, Breaza și Năeni, într-un peisaj dominat astăzi de vii și terenuri agricole, se păstrează unul dintre cele mai neobișnuite monumente din județul Buzău. Crucea Manafului are aproximativ patru metri înălțime, cântărește câteva tone și a fost cioplită dintr-un bloc masiv de calcar. Ridicată în 1846, ea veghează de aproape două secole un drum care odinioară era mult mai important decât lasă să se înțeleagă liniștea locului de astăzi. Crucea se afla la marginea vechiului Drum Mare, cunoscut în zonă și drept Drumul Bogdanului, o rută folosită de negustori și călători între Buzău și Ploiești. Astăzi traseul principal s-a modificat, iar monumentul a rămas lângă un drum agricol, ceea ce îi dă impresia unui uriaș de piatră uitat în mijlocul câmpului. În secolul al XIX-lea însă, cei care treceau pe aici îl vedeau chiar de lângă una dintre căile importante ale regiunii. Mult timp s-a spus că monumentul ar fi fost ridicat de un „manaf”, termen folosit pentru un negustor de fructe, de unde ar proveni și numele sub care a devenit cunoscut. Documentele și mai ales inscripțiile păstrate pe cruce oferă însă informații mult mai precise. Textul principal, scris în limba română cu litere chirilice, spune că monumentul a fost ridicat în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu, în anul 1846. Sunt pomenite mai multe persoane și familii locale, iar documentația de patrimoniu îl indică drept comanditar pe Ioan Postelnicu din Vispești.Știm chiar și numele unuia dintre oamenii care au transformat uriașa bucată de piatră într-un monument: meșterul Iordache Vrabie din Bădeni. Ca ctitori sunt menționați și Ioniță Cârjan din Vispești și Ioniță Monahul din Breaza. Aceste detalii transformă Crucea Manafului dintr-un monument înconjurat doar de povești într-o construcție cu o identitate istorică mult mai clară. Dimensiunile ei sunt impresionante chiar și pentru zilele noastre. Crucea are aproximativ 4 metri înălțime, circa 1,42 metri între extremitățile brațelor, iar grosimea masivului de piatră ajunge în unele zone la aproximativ jumătate de metru. Greutatea sa a fost estimată la peste patru tone. Nu este alcătuită din mai multe blocuri suprapuse pentru a forma crucea propriu-zisă, ci corpul principal a fost cioplit dintr-o singură bucată masivă de calcar.Și mai spectaculos este ansamblul care o înconjoară. Crucea este încadrată de patru stâlpi masivi din piatră, de peste doi metri înălțime, amplasați în jurul ei. Inițial, aceștia erau legați în partea superioară prin grinzi și arcade de piatră lucrate cu multă pricepere. Întregul monument era astfel mult mai elaborat decât o simplă cruce de margine de drum. Suprafețele sale sunt acoperite cu inscripții, motive vegetale și reprezentări religioase, iar în centrul compoziției apar personaje biblice.Rolul său era în primul rând comemorativ și religios. Astfel de cruci erau ridicate pentru pomenirea unor persoane, a unor familii sau pentru marcarea unui loc important. Amplasarea lângă un drum intens circulat nu era întâmplătoare: călătorii puteau vedea monumentul, se puteau opri pentru rugăciune, iar numele celor pomeniți prin inscripții rămâneau astfel în memoria comunității. Crucea Manafului era în același timp monument, reper de drum și mărturie a credinței unei epoci.Unicitatea sa vine însă din proporții. Specialiștii o descriu drept una dintre cele mai monumentale cruci de pomenire din această parte a României, iar prin dimensiune, modul de cioplire și ansamblul de stâlpi care o încadrează reprezintă o apariție rară în patrimoniul românesc. Monumentul este înscris în Lista Monumentelor Istorice, cu codul BZ-IV-m-B-02526.Din păcate, aproape două secole în aer liber și-au lăsat urmele. Vântul, ploaia, înghețul, lichenii și eroziunea au șters treptat o parte dintre decorații și inscripții. Mai grav, după 1990 au existat și intervenții distructive. Din cele patru grinzi elegante de piatră care uneau odinioară stâlpii, mai multe au fost doborâte, iar două ar fi fost sustrase. Crucea este astăzi ușor înclinată, iar specialiștii au semnalat inclusiv riscul deteriorării sau prăbușirii în lipsa unor intervenții de conservare.Crucea Manafului nu este doar o piatră uriașă uitată între vii. Este un document de patru metri înălțime, scris în piatră acum aproape 180 de ani, pe marginea unui drum pe care odinioară treceau negustorii dintre Buzău și Ploiești. Iar faptul că îi cunoaștem anul, oamenii care au comandat-o și chiar numele meșterului care a cioplit-o face povestea ei cu atât mai valoroasă.” SURSA

N.R.: „Crucea Manafului, un impresionant monument megalitic de piatră situat în județul Buzău. Se află în comuna Breaza (satul Greceanca), amplasată în zona viilor, pe un fost drum comercial istoric din Dealu Mare. A fost ridicată în anul 1846, în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu. Are o înălţime remarcabilă de aproximativ 4 metri și greutate de 6 tone fiind cioplită dintr-o singură bucată de piatră.Unicitate: Monumentul are inscripții în alfabetul chirilic şi un design inedit care combină elemente de simbolistică creștină (personaje biblice) cu influențe islamice, fiind atribuit familiei unui fost negustor turc (,manaf”) convertit la creştinism.