PRIMUL FLUX DE ŞTIRI TRIMISE DE CITITORI

Ultimele

CARACAL: Arborii uscați din parc în sculpturi


INSIDER: „Vă spuneam acum ceva timp că la Caracal vor transforma arborii uscați din parc în sculpturi. Ei bine, sunt gata și iată-i ce fain arată! Trebuie să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, așa că iată cine sunt cei care au lucrat: Gabi Rizea (Craiova)- Fata din plop, Micul Înger, Ioan Ungur (Tg.Mureș)- Ileana Cosânzeana, Fetița cu flori, Gabriel Pătrașc (Ilfov)- Fata verde, Metamorfoză, Viorel Rădăcină (Brașov)- Cunoaștere, Rugăciune, Adrian Voican (Vâlcea)- Îmbrățișare, Spirit de copac. Felicitări!” SURSA

ARHIVĂ: COPACI VORBITORI: „Am vrut ca arborii de pe strada mea să smulgă câte un zâmbet de la fiecare trecător!” *** CLT: Cea mai înaltă clădire din lemn din Suedia. 3 meșteșugari în 3 zile pentru fiecare nivel! *** FRANȚA: Capela din copac sau copacul din Capelă? *** FOREST BATHING: Te voi purta în brațele mele oricât va fi nevoie!

VENUS DE BOUGUEREAU: ”Privește, dar nu atinge! Atinge, dar nu gusta! Gustă, dar nu înghiți!”


CONFESIUNE 2: Ce se întâmplă dacă te îndrăgostești și de Venus a lui Bouguereau? …Trebuie stabilit de la început că pentru noi, muritorii de rând, este vorba despre același înger sau demon, aceeași stea mascată de o planetă, același spirit sau principiu, aceeași depărtare și apropiere ca și în cazul lui Venus a lui Botticelli. Față de prima, noua Venus, născută deja ca femeie, este și mai subtilă, pentru că îți oferă nu doar sacru, ci și puțin profan. Doar puțin, atât cât să se vadă saltul evoluționist față de prima Venus, când era doar o stea imposibil de contactat, cu atât mai puțin de atins… Cea din urmă, aduce mai degrabă cu o stea căzătoare, căci dacă nu poți ajunge la stele, în final, vor veni stelele către tine. La fel ca prima, nici aceasta nu îți vorbește direct, ba nici nu mai privește către tine, fiind captivă într-un proces intim de visare lucidă. …Ai putea spune că a cazut în propria admirație, un egotism sublim, o mândrie luciferică, dar privită mai atent observi exact opusul – o încercare resemnată de a evada din lumea în care tocmai s-a născut din nou. Parcă se forțează să-și amintească lumea ideală din care a venit, ca o strădanie de a adormi la loc pentru a se trezi dintr-un coșmar… Pentru îndrăgostitul la prima vedere, devenit brusc un Prometeu săgetat de Zeus cu acest fulger căzut în mijlocul mării, Venus apare ca Pandora, un amestec tangibil de lumini și umbre, care poate aduce multă fericire sau mult necaz… Parfumul de profan este dat tocmai de gândurile îndrăgostitului, șoptite parcă telepatic – ”Privește, dar nu atinge! …Atinge, dar nu gusta! …Gustă, dar nu înghiți!”. Ca ispita să fie și mai mare, noua Venus este în mărime naturală, complet goală, dar fără vreun gând de a-ți sări în brațe. …Totuși, sacrul rămâne în lumină puternică pentru că noua Venus este admirată și de femei, și chiar de îngeri. În timp ce îngerii se bucură în jurul ei, femeile o privesc cu fascinație, fiind mai absorbite decât bărbații… Prima Venus era înconjurată doar de spiritele nevăzute ale naturii, deci erai doar tu cu ea. Aici Venus a căzut dintre îngeri în mijlocul unei mulțimi hipnotizate, iar acum nu se mai dăruiește doar ție, ci fiecare încearcă să înghită cât poate din strălucirea ei. Este o stea desprinsă din bolta cerească, venită nu să tulbure viețile muritorilor, ci să-i readucă la viață! Sigur, orice somnoros este supărat pe razele Soarelui, dar apoi zâmbește larg când revine la viață, când visele alb-negru sunt înlocuite de culorile curcubeului în care se scaldă toate simțurile. Așadar, Venus aduce nu doar o rază, ci un buchet de lumini pe care nu le o poți distinge cu ochiul liber, ci doar cu ochiul inimii! Dacă inima ar fi o prismă, ar putea sparge această Lumină, dar nu doar în șapte culori, ci în cele 49 de focuri sau sfere de lumină, desprinse câte șapte din cele șapte corzi ale Lirei lui Apollo, prin care spiritul coboară în materie. De fapt, Venus este însăși lumina sonoră primordială de dinainte de a deveni lumină într-un spectru de frevențe vibratorii, din care noi, muritorii, gustăm doar o mică felie dintr-o realitate imposibil de imaginat prin prisma celor cinci simțuri. Percepem doar 7 culori, 7 note muzicale, 10 tipuri de mirosuri, maxim 5 gusturi fundamentale, plus simțul tactil, ceva mai complex și întins pe tot corpul, ca o copie a îngerilor care sunt acoperiți de ochi. Dar mai avem ceva – un ”sistem nervos metafizic” care nu se leagă la creier, ci la inimă. Deocamdată îi spunem intuiție și o luăm în râs doar pentru că savanții fizicieni nu au putut să o reproducă în laborator… Totuși, fiecare dintre noi își încearcă timid un al 6-lea simț, atunci când celelalte cinci nu pot fi folosite. …Și aici revenim la Venus, la conectarea cu lumină ei nepământească – cu mintea vedem că reflectă lumina cerului, dar cu inima vedem cum ne luminează cerului sufletului! Sub această lumină nouă începem să vedem diferit lumea din jurul nostru. Parcă ne trezim dintr-o orbire a sufletului, în care au moțăit toți urmașii lui Adam și Eva, fiecare generație murmurând câte ceva despre Lumina din spatele luminii… Nici acum nu știm exact ce înseamnă, dar văzând lumina lui Venus, începi să te întrebi – dacă o planetă este luminată de o stea cu lumină proprie, oare lumina stelei mai este susținută și de o altă lumină nevăzută? …Mult timp s-a crezut că majoritatea stelelor sunt singuratice, dar abia de curând am aflat că acestea sunt, de fapt, mult mai puține decât stelele binare, care se rotesc una în jurul celeilalte, pe tot parcursul lor spiralat până la marginea găurilor negre din centrul galaxiilor, care în final le dizolvă, le înghite și, probabil, le naște într-un alt univers, cu legi, principii și peisaje total diferite… Adică, exact ca îndrăgostiții prinși într-un dans amețitor, se contopesc ca două planete care se ciocnesc, alergând prin anotimpuri în jurul unei stele, până când în fiecare izbucnește propria lumină. Apoi urcă pe bolta cerească, devenind constelații, sub razele cărora se vor naște alți noi îndrăgostiți. …Și Venus este singura vinovată pentru că ea întruchipează două dintre principiile fundamentale ale dinamicii metafizice – Iubirea și Frumusețea – valabile peste tot în universul nostru, indiferent de vastitatea și infinitatea sa! …Astfel, întruparea lui Venus devine nu doar eveniment de adorație, ci mai ales portal către o înțelegere superioră a unor realități paralele și complementare, multiplicate în fractali, pe orizontă și pe verticală, sub formă unei sfere în creștere care, după dilatarea maximă, se va contracta într-un punct de mărimea unei inimi ca o gămălie de chibrit, care mai apoi va exploda din nou doar pentru a naște un nou univers mai bun… Aflat la mila acestor forțe absolute, nu îți rămâne decât Credința și Speranța că Venus se va naște din nou în fiecare zi și te va salva de propriul întuneric, din care te ridici și în care te întorci asemeni unui răsăsit și apus al unei stele singuratice, prin întrebarea – Tu pe cine iubești? (ABS, Dincolo de cerul opac al zilei, 25.09.2021, sub influența lui 21-Nebunul și 3-Împărăteasa) SURSA

N.R.: Nașterea lui Venus (în franceză : La Naissance de Vénus ) este una dintre cele mai faimoase picturi (1879) ale pictorului William-Adolphe Bouguereau din secolul al XIX-lea. Nu descrie nașterea reală a lui Venus din mare, ci transportarea ei într-o scoică ca o femeie complet matură de la mare la Paphos, în Cipru . Ea este considerată epitomul idealului clasic grecesc și roman al formei și frumuseții feminine, la egalitate cu Venus de Milo . Dimensiuni: 300 cm x 218 cm. Expusă: Musée d’Orsay, Paris.

ARHIVĂ: „VENUS DE BOTTICELLI: ”Când sunt mai aproape de mine, sunt mai aproape de tine. Iar când sunt mai aproape de tine, de fapt, sunt mai aproape de mine!”

ENESCU LA MEZAT: Gheșeftarii zilei se bucură la manuscrise pe care nu le înțeleg, o vioară și câteva scrisori


INSIDER: „Dragi prieteni, astăzi, în Intrarea Amzei din București, are loc licitația Enescu – una dintre multele strâmbătăți care se petrec în România, care ne sufocă și ne încarcă de amărăciune.
„Comision 20 %“ anunță gheșeftarii zilei, oameni de nimic care și-au propus să scoată și ei un ban din manuscrise pe care nu le înțeleg, dintr-o vioară, din scrisori și alte documente… Nici nu vreau să mă gândesc ce ironii și ce dispreț le-ar fi întors Enescu însuși acestor hulpavi apăruți pe piață de niciunde, pricopsiți peste noapte, cu fărădelegea în dinți și în minte. Am încercat să oprim această ticăloșie… Dar ministerele dorm, ministrul băltește în propria-i incompetență.
Câteva mărturii și probe au fost adunate în filmul de aici, grație doamnei Cristina Baciu și domnului Eugen Ciurtin, cărora le mulțumesc încă o dată pentru acribie și onestitate. M-au emoționat mărturia doamnei Bentoiu și scrisoarea primită de la Tatăl dumneaei, compozitorul Pascal Bentoiu. Sunt, în ce mă privește, mai încrezător – prin chiar natura mea, nu pentru că așteptările nu mi-ar fi fost adesea înșelate ori speranțele retezate la rădăcină.
Cum spun și în film: nu cred că suntem condamnați la neputință, la nevrednicie! Nu 𝐯𝐫𝐞𝐚𝐮 să cred așa ceva. Enescu este dincolo de orice tranzacție, dincolo de mezat.
Mă leagă atât de multe de ființa aceasta uluitoare, de făptura luminoasă care era, încât nu pot – cu nici un chip! – accepta ca ea să fie ferecată într-un beci, aruncată sub obroc, în întuneric. De la Enescu înveți Muzica, desigur, dar înveți, mai cu seamă, dăruirea – dăruirea pură, întreagă și fierbinte –, înveți rigoarea și armonia, cinstea și demnitatea deopotrivă. Și cum, odată învățate toate acestea, odată ajunse în tine, le-ai putea scoate la vânzare?
George Enescu este unul dintre românii care ne ajută să fim mai buni, să fim împreună.

𝑬𝑵𝑬𝑺𝑪𝑼: 𝑷𝒂𝒕𝒓𝒊𝒎𝒐𝒏𝒊𝒖 𝒔𝒑𝒖𝒍𝒃𝒆𝒓𝒂𝒕
realizare și montaj: Cristina Baciu| septembrie 2021 |
Cu: Mihai Șora, Ioana Bentoiu, Andrei Dimitriu, Iulia Motoc, Gabriel Bebeșelea, Radu Vancu.” SURSA

UPDATE: „Licitația este un real succes.“ – spune vânzătorul lui Enescu.

„Dintre loturile care s-au vândut se remarcă:

– LOT: 066 George Enescu, corespondență către mama sa, 1905 – Piesă rară. Preț de pornire 250,00€. Adjudecat cu 1200€
– LOT: 022 George Enescu, scrisoare de la Martha Bibescu. Preț de pornire 100,00€. Adjudecat cu 2750€
– LOT: 072 George Enescu, fișă de interviu cu răspunsuri olografe, 1947 – Piesă inedită. Preț de pornire 400,00€. Adjudecat cu 2750€
– LOT: 036 Georges Enesco, Sonate Op. 2, cu dedicația olografă a lui George Enescu. Preț de pornire 500,00€. Adjudecat cu 2750€
– LOT: 075 George Enescu, 25 de ani de la înființarea Filarmonicii, 3 coli de timbre cu semnătura olografă a lui George Enescu și Yehudi Menuhin. Preț de pornire 300,00€. Adjudecat cu 4000€
– LOT: 063 Ultima fotografie a lui George Enescu, 1955. Preț de pornire 50,00€. Adjudecat cu 700€
– LOT: 085 George Enescu, fragment-manuscris din opera „Œdipe“, 1947. Preț de pornire 500,00€. Adjudecat cu 1600€ „

ART SAFARI 2021: Einstein scoate limba din tabloul lui Obie Platon. La propriu!


INSIDER: „Una dintre cele mai celebre fotografii ale fizicianului Albert Einstein, în care apare cu limba scoasă, a fost realizată de ziua lui pe 14 martie 1951, când a împlinit 72 de ani. După petrecere fotograful Arthur Sasse i-a cerut să mai facă o ultimă poză, iar Einstein, deranjat și obosit, a scos limba afară. Când fizicianul a primit fotografiile de la petrecere i-a plăcut în special ultima poză pe care a inclus-o în felicitările expediate. Fotografia originală în care Einstein scoate limba a fost vândută în anul 2009 pentru suma de 72.300 dolari, devenind cel mai scump portret al unui om de știință. Albert Einstein a luat premiul Nobel pentru fizică în anul 1921.” DETALII

„Einstein” de Obie Platon. Art SAFARI 2021 – Eroi și Antieroi / Palatul Dacia-România

VENUS DE BOTTICELLI: ”Când sunt mai aproape de mine, sunt mai aproape de tine. Iar când sunt mai aproape de tine, de fapt, sunt mai aproape de mine!”


INSIDER: „Ce se întâmplă dacă te îndrăgostești de Venus a lui Botticelli? …Trecând peste faptul că nu te vede, nu vorbește și nu aude, privită continuu parcă începe să îți facă cu ochiul. Iluzie sau nu, pentru tine începe să existe! Da, începe să existe cu adevărat, chiar dacă nu poți descrie forma de agregare sau elementul primordial din care este făcută. Aer, apă, foc, pâmânt, eter… le are pe toate, dar mai are un ceva… Ceva care nu este din lumea aceasta, ceva care dizolvă timpul și spațiul, ceva care reflectă doar ceea ce absoarbe… Trecând peste compoziția metafizică, încerci să dibuiești necunoscutul – un chip, un punct fix magnetic, o mișcare nemișcată care simți că îți aspiră încet nu doar privirea, ci și mintea, inima, carnea, oasele, sufletul. …O fi înger, o fi demon? Nu pare că te ajută cumva, dar nici sufletul nu ți-l cere. …Dacă o întrebi ceva, nici nu clipește. Dacă te întorci cu spatele, atunci îi auzi foșnetul pielii, îi simți parfumul, ba chiar parcă pufnește în râs. Te întorci brusc și totul e nemișcat. Atât de nemișcat încât începi să te vezi prin ochii ei cât ești de ridicol și să-ți imaginezi câți nebuni din aștia o fi văzut în ultimii 500 de ani. Cu coada ochiului, parcă vezi cum zâmbesc ironic cei din tablourile dimprejur, deși toți privesc în cu totul alte direcții. …Și totuși te privește indirect, ca un sfinx care așteaptă un răspuns greșit la ultima ghicitoare, înainte să te înghită. Parcă îți șoptește răspunsul din priviri, dar în egală măsură te avertizează că ar putea fi o minciună. Amâni să răspunzi precum cel care nu se grăbește spre ghilotină. Ea are timp, are tot timpul din lume, ba chiar se plictisește de groază așezată pe perete, admirată și fotografiată în fugă, fără ca nimeni să o întrebe nimic… Dacă o privești și mai mult, începe să strălucească și mai tare, precum stelele văzute noaptea care, după un timp, parcă luminează în același ritm cu gândurile tale – când ești vesel se bucură cu tine, iar când ești trist plâng și ele. …Deși galeria este plină de forfotă și de murmur, tu și ea sunteți nemișcați, eliminați din ecuația prezentului, ca un bust de poet din Grecia antică privind înmărmurit către reîncarnarea muzei sale după 2000 de ani. Sunetele se topesc, camera se golește, iar spațiul elestic dintre voi devine o tăcere muzicală. …Începi să te întrebi dacă este vis sau o vrajă perfectă? O chemare de sirenă, un cântec de lebădă sau sunetul luminii de la capătul tunelului? Oricum, începi să simți pe limbă apropierea unei schimbări majore și anticiparea unui chin nesfârșit. …Când îți cobori privirea te strigă imediat, când ridici ochii deasupra ei te chemă șoptit înapoi. Te lupți cu propriile simțuri ca să surprinzi mișcare din tablou care va elibera de bănuială nebuniei… Degeaba! Aceeași privire inocentă și insinuantă în același timp – un ochi este vesel și gata pentru joacă, iar celălalt trist și bănuitor pentru un viitor previzibil. …Dacă o întrebi ceva direct, răspunde numai în ecoul vocii tale. Iar tăcerea ei parcă te întreabă ceva – nu dacă o iubești pentru că asta știe, ci parcă te întreabă ceva despre tine, ca la un examen… Până să fie formulată toată întrebarea, tu deja începi să răscolești trecutul, prezentul și viitorul, ba chiar și viețile anterioare. Apoi te duci și mai adânc, acolo unde nu credeai că exiști sau că vei ajunge vreodată… Nu ai auzit sfârșitul întrebării pentru că ai coborât în tine mult prea adânc și ai ajuns în singurul loc unde răspunsurile sunt mult mai multe decât întrebările posibile… Așadar, domnișoara Venus, deși nou-născută din nou, te-a adus exact acolo unde a dorit – nu lângă ea, pentru că nu mai este loc în tablou, ci mai aproape de tine, aproape de soarele din tine. Aici te lovește prima revelație – ”Când sunt mai aproape de mine, sunt mai aproape de tine. Iar când sunt mai aproape de tine, de fapt, sunt mai aproape de mine!” …Fără să mai apuci să cazi pe gânduri, realizezi că Venus a dispărut din peisaj, cu tot cu tablou, și te surprinzi admirând un pesaj de noapte cu cer înstelat. Este chiar cerul de deasupra ta și a lui Venus, dincolo de vălul opac al cerului de zi. Speriat ca trezit din somn, dezorientat, privești înapoi spre coridoarele cu tablouri, dar constați că ai trecut demult de Sala Botticelli… Da, te-ai rătăcit, dar ai ajuns pe acoperișul unei lumi în perpetuuă construcție și reconstrucție. Ești mai aproape de stele cu o treaptă, dar ești în continuare subjugat de farmecele lui Venus care, de fapt, ți-a reamintit misterul marilor întrebări – ”Cine sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept?”. …Dacă te-ai îndrăgostit cu adevărat de Venus, dincolo de făptura ei pictată, înseamnă că ai ieșit din propria peșteră și ai descoperit frumusețea luminii interioare și iubirea pentru tot ce este în afara ta și dincolo de timpurile în care trăiești. Dar ai mai aflat și că, pentru orice este frumos în exterior, trebuie căutată sursă interioară mult mai frumoasă, mai adâncă și mai greu de cuprins în cuvinte și imagini. …Acum, degeaba te mai întorci la tabloul inițial pentru că, văzând stelele de deasupra lumii, ai aflat că acestea nu îți vorbesc decât atunci când steaua ta interioară începe să strălucească! (ABS, Dincolo de cerul opac al zilei, 21.09.2021)” SURSA

N.R.: Nașterea lui Venus (Afrodita) – în italiană „Nascita di Venere” este o pictură realizată de Sandro Botticelli în anul 1484, aflată la Galeria Uffizi, Florența. Este o reprezentare a zeiței Venus, născută din spuma mării, că femeie matură. (numită Venus Anadyomene). Dimensiuni: 1.72 m x 2.78 m.

MENS SANA: Mai mulți microbiști, mai mulți căței fericiți!


INSIDER: „Cățeii fără stăpân promovați pentru adopții responsabile la fiecare meci de fotbal a Ligii 1 din România timp de 1 an de zile!
Felicitări pentru Protocolul semnat între CJ Ilfov și Liga Profesionistă de Fotbal.
Cățeii provin de la Adăpostul Public Brănești!” SURSA

ARHIVĂ: ADĂPOSTUL SPERANȚA: Max a fost ars și chinuit, dar înăuntrul lui a fost mereu cel mai frumos câine *** ADOPȚIE VIRTUALĂ: „Majoritatea acestor animale vor îmbătrâni alături de noi în adăposturile ROLDA” *** SUFLEȚEL: „Adăpostul de câini nu e acasă!” *** „MAMAIE”, FUNDAȚIA SPERANȚA: Primul muzeu dedicat câinilor fără stâpân

11 SEPTEMBRIE: „Barbaria are arsenalul mai fertil decât omenia”


INSIDER: „S-a spus că este fotografia perfectă.
Că omul acela – despre care nu știi nimic când apeși pe declanșator –, așa cum alunecă el în vid, ținându-și trupul impecabil aliniat, paralel cu barele de oțel ale turnului, este simbolul libertății: preferă să zboare câteva secunde în gol, decât să ardă de viu, după voința și alegerea altora. S-a mai spus și că o asemenea fotografie nu ar trebui să fie publicată – și multă vreme a stat la index: „nu e Hollywood, iar omul care cade spre moarte nu este un cascador“, s-a strigat. (Da, dar Hollywood a hrănit timp de decenii cele mai crude, mai înspăimântătoare pulsiuni omenești.) „Este un stoic“, au scris jurnaliști care nu i-au studiat niciodată pe stoici…

Multă vreme m-a urmărit imaginea aceasta; am citit, despre ea, aberații: că ar fi contrafăcută, că alinierea cu stâlpii turnului ar fi „căutată“, „voită“ de omul care avea să moară în curând, că nu era un om, ci un sac de plastic…
Și m-a urmărit mai ales gândul că undeva, la sol, ar fi putut fi desfășurată o saltea pneumatică, una care ar fi salvat atâtea vieți; gândul că – dintotdeauna și pretutindeni în lume – barbaria are arsenalul mai fertil decât omenia.
fotografie © Richard Drew” SURSA

ARHIVĂ: REMEMBER: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe, / Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe”

12 Votur