INSIDER: „Cutia cu inima Reginei Maria este la Iași, la Muzeul Unirii, începând din 15 iulie 2026, expoziția „În slujba Coroanei”, un proiect dedicat împlinirii a 160 de ani de la întemeierea Casei Regale a României și relației profunde dintre Familia Regală și țară. 💖 Piesa de rezistență a expoziției este caseta Principesei Maria a României, aflată în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României. Oferită Principesei Maria de doamnele române cu prilejul căsătoriei sale, aceasta a căpătat o valoare simbolică aparte după moartea Reginei Maria. Conform dorinței testamentare a suveranei, inima sa a fost depusă în capela Stella Maris de la Balcic de către Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai în această casetă.

Alegerea Muzeului Unirii din Iași ca spațiu de desfășurare a acestei expoziții are o puternică valoare simbolică, anul acesta marcând împlinirea a 110 ani de la mutarea capitalei României la Iași, în timpul Primului Război Mondial. În perioada decembrie 1916 – noiembrie 1918, clădirea, cunoscută astăzi de comunitate sub denumirea de Muzeul Unirii, a fost reședința Regelui Ferdinand I și sediul Cartierului General al Armatei. Expoziția rămâne la Muzeul Unirii până pe 4 octombrie 2026.”

N.R.: Muzeul Unirii Adresa: Str. Lăpuşneanu nr. 14, Iași. Intrare: 20 lei/ casierie (15 lei/ online; pesionari 10 lei, elevi și studenţi 5 lei.

ARHIVĂ: INIMA REGINEI MARIA: Pe un piedestal în Camera de Aur a Castelului Pelișor, misterios inundat în fiecare lună iulie, de un parfum de violete! ∆∆∆∆∆ BALCIC: Locul unde Regina Maria și-a lăsat sufletul și inima. Atunci era pământ românesc!

INSIDER: „Buna ziua! Va rog sa îmi spuneți dacă ati mai văzut vreodată un asemenea vierme , omidă. L-am găsit pe lângă ardei și lucernă. Menționez ca are dimensiuni considerabile, cam de marimea unui castravete cornișor. Vă mulțumesc!” SURSA

INSIDER 2: „Este omida marii păunițe de noapte (Saturnia pyri), cea mai mare molie din Europa. Omizile acestei specii sunt de obicei verzi în primele stadii şi devin galbene sau portocalii pe măsură ce se maturizează. Ele se hrănesc cu frunzele diferiților pomi fructiferi, cum ar fi nucul, părul sau mărul. Această omidă se va transforma într-o molie cu o anvergură a aripilor de până la 15 cm. Este omida fluturelui ochii de păun se va transforma într-o nimfa și la primăvară va ieși fluturele de noapte ochi de păun Este pe cale de dispariție ca și alte specii de fluturi și insecte din cauza insecticidelor.

N.R.: 1. Stadiul de ou (1-2 săptămâni): Primăvara (aprilie-mai), femela depune ouă izolate sau în grupuri mici pe ramurile sau frunzele plantelor gazdă (pomi fructiferi, arbuşti). 2. Stadiul de larvă / omidă (2-3 luni): Între lunile mai şi august, omizile eclozează şi trec prin mai multe stadii de dezvoltare. Sunt foarte lacome, hrănindu-se intens cu frunzele arborilor şi mărindu-şi considerabil volumul. 3. Stadiul de pupă / cocon (până la 9-10 luni): În cursul verii, omizile mature îşi construiesc un cocon de mătase pe crengi sau în vegetația de la sol şi se transformă în pupă. Coconul hibernează pe parcursul iernii. 4. Stadiul de adult/ imago (1-2 săptămâni): Primăvara următoare, moliile ies din cocon. Adulții trăiesc foarte puțin, nu se hrănesc (nu au aparat bucal funcțional) şi au rol exclusiv în reproducere.

Omida marii păunițe de noapte (Saturnia pyri) este o larvă mare, robustă, de culoare verde deschis cu peri negri şi tuberculi albaştri/galbeni. În stadiul final, atinge între 7 şi 9 cm lungime și este adesea observată între lunile mai şi august, hrănindu-se cu frunze de pomi fructiferi (măr, păr, cireş) şi nuc. Deși poate emite sunete de avertizare, omida nu este periculoasă şi nu prezintă riscuri toxice majore pentru oameni, însă este recomandat să nu fie deranjată sau manipulată direct, deoarece perii săi pot cauza iritații uşoare sau alergii în cazul persoanelor sensibile. În stadiul de omidă se hrăneşte masiv pe parcursul verii pentru a acumula energie, iar spre sfârşitul verii își construiește un cocon pe crengi pentru a se împupa.

Adultul: Fluturele care iese primăvara următoare este considerat cel mai mare lepidopter din Europa, având o anvergură a aripilor ce poate depăşi 15 cm.. Culoarea de fond a aripilor este brună-roşiatică, atât cele anterioare, cât şi cele posterioare, iar începând cu partea lor mediană şi până la marginea externă sunt cafenii şi fiecare din ele are câte o bandă transversală dublă, dinţată la partea mediană şi una antebazală mai scurta. Aripile anterioare au la partea de bază câte o pată mare, triunghiulară de culoare cafenie, care este mărginită la partea externă de banda exterioară. La partea mediană a fiecărei aripi există câte un cerc de culoare neagră, conturat printr-o bordură albă şi una albăstruie, iar la exterior prin două cercuri: unul roşcat şi unul negru; fiecare din ele este pupilat cu o pată albă în formă de semilună. Masculii au antenele puternic pectinate. Abdomenul este cafeniu- închis, masiv, cu benzi transversale de culoare deschisă. Corpul cu pubescență deasă şi lungă.

Este o specie monogoneutică (prezintă o singură generație pe an). Indivizii adulți zboară în amurg şi noaptea, începând cu luna aprilie şi până în iunie. Larvele se dezvoltă în decursul perioadei mai-august, pe diferiţi pomi fructiferi (par, mar, cireş, etc.), dar și pe frasin (Fraxinus excelsior), porumbrel (Prunus spinosa), hrănindu-se cu frunzele acestora. Ulterior, omida construieşte un cocon, în care se împupează. Hibernează în stadiul de pupă. Fiecare cocon se va transforma în fluture primăvara următoare – mod de dezvoltare numit metamorfoză completă.

Adulții fluturelui ochi de păun de noapte trăiesc aproximativ o săptămâna, şi nu se hrănesc în scurta lor viață – nici nu au trompă.

Ca mulţi alţi fluturi care hibernează, fluturele păun prezintă numeroase mecanisme de apărare anti-prădător împotriva potențialilor prădători. Cea mai evidentă apărare a fluturelei păun provine din cele patru oculete mari pe care le are pe aripi. Conform ipotezei mimetismului ocular, oculele au un scop anti-prădător, imitând ochii inamicilor naturali ai prădătorilor aviari. În schimb, ipoteza vizibilității postulează că, în loc să recunoască oculele ca aparținând unui inamic, natura vizibilă a oculelor, care sunt de obicei mari și luminoase, provoacă un răspuns în sistemul vizual al prădătorului care duce la evitarea fluturelui. De asemenea, foloseşte camuflajul – cripsisul, un proces în care fluturii se integrează în mediul lor imitând o frunză şi rămânând imobili, şi poate emite un şuierat.

Specia a fost de obicei observată zburând la sursele de lumină. Conform UICN este o specie ameninţată cu dispariţia. Este interzisă colectarea speciei de către colecţionari, şi se recomandă reducerea tratamentelor cu substanțe chimice toxice în livezi şi în ecosistemele forestiere.

În ordinul, Lepidoptera fluturi de zi, cât și molii (fluturi de noapte) care poartă această denumire și diferă prin comportament şi morfologie: Ochi de păun de zi (Aglais io): Este un fluture adevărat (din familia Nymphalidae), activ ziua, foarte des întâlnit în România. Ochi de păun de noapte (Saturnia pyri sau alte specii): Sunt molii mari, nocturne, din familia Saturniidae, ale căror aripi prezintă de asemenea modele circulare ce imită ochii.

ARHIVĂ: METAMORFOZE: Molia Trandafirie, de la omida mâncăcioasă la fluturele adult care nu mănâncă ∆∆∆∆∆ PRINTRE NIMFE: „Merită văzut albastrul infinit al „Fluturilor Împărat”, greu de surprins în fotografii!” ∆∆∆∆∆ MUSCA-PĂUN: Emigrant nord-american, cetățean european din 2007 & pașaport românesc de 5 ani, poposește în Republica Moldova! ∆∆∆∆∆ MUSCA-ȘARPE: Insecta cu gât de reptilă & corp de libelulă, vânează ca o cobră – prădător letal în lumea gâzelor! ∆∆∆∆∆ PAIANJENUL LUP: Femela își cară singură puii în spinare. „Tarantula românească”, cel mai mare păianjen din România! ∆∆∆∆∆ GÂNDACUL RINOCER: Cea mai puternică ființă pe Terra ridică de 850 ori greutatea sa! ∆∆∆∆∆ CICADE: Bâzâitul masculilor (110 decibeli), mai puternic decât zgomotul unor avioane, se aude de la un kilometru. Următorul „Cicadageddon”, în 2245! ∆∆∆∆∆ PARCUL VĂCĂREȘTI: După invazia călugărițelor asiatice din Dobrogea, acum avem prima generație cu buletin de București ∆∆∆∆∆ LICURICI: Lumina produsă este de 1000 de ori mai puternică decât lumina produsă de o lumânare ∆∆∆∆∆ ILENELE: Verișoarele românce ale scarabeilor din Egipt ∆∆∆∆∆ ALIEN: Tânțar văzut la microscopul electronic

INSIDER: „Margareta comună, cunoscută științific sub numele de Bellis perennis, este una dintre cele mai răspândite și ușor de recunoscut plante erbacee din familia Asteraceae. Este o plantă perenă, de dimensiuni mici, adaptată în special regiunilor cu climă temperată. Are un areal nativ larg, care cuprinde Europa, inclusiv România, regiunea mediteraneeană, Madeira și zone care se întind până în Asia Centrală. De-a lungul timpului, planta a fost introdusă și în numeroase alte regiuni ale lumii, unde s-a naturalizat în multe zone cu condiții favorabile. Una dintre cele mai interesante caracteristici ale margaretei este structura sa florală. Ceea ce privim în mod obișnuit ca pe o singură floare este, din punct de vedere botanic, un capitul, adică o inflorescență alcătuită din numeroase flori foarte mici, grupate strâns pe același receptacul. În partea centrală se găsesc florile tubulare galbene, iar la exterior se află florile ligulate, de obicei albe, dar care pot prezenta și nuanțe roz sau roșiatice. Această organizare este caracteristică familiei Asteraceae și face ca întreaga inflorescență să pară o singură floare.

Margareta are o creștere joasă și formează la nivelul solului o rozetă de frunze. Frunzele sunt simple, de formă variabilă, de la spatulată până la ovală, și pot avea marginile ușor dințate sau rotunjit-crestate. Din centrul rozetei pornesc pedunculii florali, lipsiți de frunze, fiecare purtând în mod obișnuit câte un singur capitul. Dimensiunile plantei sunt reduse, iar diferitele descrieri botanice indică, în funcție de populație și condițiile de creștere, înălțimi care ajung de regulă la câțiva centimetri și pot depăși 15 centimetri în anumite situații. Structura joasă a plantei îi permite să trăiască foarte bine în pajiști, pășuni, peluze și alte locuri cu vegetație scundă. Frunzele rămân aproape de suprafața solului, iar acest lucru ajută planta să persiste în locurile cosite sau pășunate. Din această cauză, margareta poate fi întâlnită frecvent în gazon și în spații verzi întreținute regulat. Capacitatea sa de a reveni și de a produce noi inflorescențe face ca planta să fie foarte vizibilă în zonele în care condițiile de mediu îi sunt favorabile.

Margareta este o plantă perenă, ceea ce înseamnă că aceeași plantă poate supraviețui mai mult de un an. Partea sa vegetativă rămâne aproape de nivelul solului, iar planta poate relua creșterea atunci când condițiile de temperatură și umiditate devin favorabile. Această strategie de viață o diferențiază de plantele anuale, care își încheie întregul ciclu de viață într-un singur sezon. După polenizare și fecundare, florile margaretei formează fructe mici și uscate. Descrierile botanice ale speciei arată că aceste fructe sunt foarte mici și nu prezintă papus, structura asemănătoare unui mănunchi de peri care ajută la dispersarea prin vânt a semințelor multor alte plante din familia Asteraceae. Aceasta este o diferență interesantă față de păpădie, o altă plantă din aceeași familie, ale cărei fructe sunt purtate cu ușurință de vânt datorită bine-cunoscutelor structuri pufoase. Margareta este adaptată în special habitatelor temperate și poate apărea într-o varietate de medii deschise. Este întâlnită în pajiști, pășuni, peluze și alte suprafețe ierboase. Răspândirea sa largă demonstrează capacitatea speciei de a trăi în condiții diferite, atât timp cât găsește un habitat potrivit. În afara arealului său nativ, Bellis perennis a fost introdusă în numeroase teritorii din America de Nord, America de Sud, Asia și Oceania.

Denumirea științifică Bellis perennis a fost publicată de Carl Linnaeus în anul 1753, în lucrarea Species Plantarum. Specia este în continuare recunoscută ca taxon acceptat în bazele botanice internaționale moderne. Epitetul latin „perennis” face referire la caracterul peren al plantei, adică la capacitatea sa de a trăi mai mulți ani. Pe lângă forma sălbatică bine cunoscută, margareta a atras atenția și ca plantă ornamentală. Aspectul său simplu, dimensiunile reduse și capacitatea de a forma grupuri vizibile în suprafețele ierboase au făcut-o ușor de integrat în spații verzi și grădini. Totuși, în peluzele în care se urmărește menținerea exclusivă a unui covor uniform de iarbă, aceeași capacitate de răspândire și persistență poate face ca margareta să fie considerată o plantă nedorită.

Din punct de vedere ecologic, margareta face parte din vegetația multor habitate ierboase și contribuie la diversitatea vegetală a acestora. Inflorescențele sale sunt alcătuite dintr-un număr mare de flori minuscule concentrate într-o suprafață redusă, o structură florală caracteristică familiei Asteraceae. Această construcție eficientă reprezintă unul dintre cele mai interesante aspecte ale plantei și explică de ce imaginea aparent simplă a unei margarete ascunde, în realitate, o organizare botanică mult mai complexă. Deși este o plantă mică și extrem de familiară, margareta este un exemplu foarte bun al complexității întâlnite în lumea vegetală. Inflorescența sa alcătuită din numeroase flori minuscule, rozeta de frunze apropiată de sol, caracterul peren și capacitatea de a trăi în pajiști și peluze au contribuit la răspândirea și persistența speciei. Bellis perennis demonstrează că unele dintre cele mai obișnuite plante pot avea structuri și adaptări remarcabile, ascunse în spatele unui aspect aparent simplu.” SURSA

N.R. 1: „O margaretă nu este o singură floare, ci o inflorescență formată din sute de flori minuscule (numite flore) grupate împreună. Numărul exact depinde de dimensiunea margaretei, însă o singură floare matură poate conține între 100 şi 300 de flori minuscule individuale, care sunt împărţite în două categorii: ∆ Florile de pe margine (flore ligulate) aproximativ 20-30, Acestea sunt ,petalele” albe din exterior. Fiecare petală este, de fapt, o floare individuală de dimensiuni mai mari. ∆ Florile din centru (flore tubulare): Acestea formează discul central galben. Sunt extrem de dense şi reprezintă de fapt sute de flori tubulare minuscule care produc seminţe.

Margareta comună (Bellis perennis) şi florile sale sunt complet comestibile, având un gust delicat, ușor amărui sau de nucă. Le poți consuma proaspete în salate, pe post de condiment în brânzeturi, sau uscate pentru ceai. Pentru deserturi, poți achiziționa şi margarete decorative din napolitană (vafă) sau zahăr. Atunci când culegi margarete din natură sau din grădină pentru consum: Părţi comestibile: Poți folosi atât frunzele tinere (în salate și smoothie-uri), cât şi mugurii sau florile. Asigură-te că florile provin din zone nepoluate, ne-tratate cu pesticide şi evită consumul în exces dacă eşti însărcinată!”

N.R. 2: „Legenda spune că Margareta era o prințesă din cale afară de frumoasă, care la naștere fusese promisă Împăratului Florilor. Însă, la 16 ani Margareta se îndrăgosteşte de un prinț nespus de atrăgător și viteaz. Cei doi plănuiesc să fugă împreună, pentru a scăpa de promisiunea facută Împaratului Florilor. Împăratul află și îl provoacă pe prinţ la duel. Cei doi se bat în săbii şi în paloșe, 3 zile şi 3 nopți, și în final prințul este ucis. Speriată și îndurerată, Margareta fuge în munți. Împăratul Florilor era pe urmele ei. Văzând că nu are scăpare, se roagă, ca mai bine să moară decât să se căsătorească cu cel ce-i ucisese iubitul. Ruga îi este ascultată. Îndurerat și conștient de greșeala făcută, o transformă pe Margareta într-o floare albă, simbol al inocenţei, purității și iubirii. De aceea, fetele și băieții rup pe rând, petalele margaretelor, aşteptând ca cea din urmă să-i ofere răspunsul la întrebarea „mă iubește, nu mă iubeşte?”

„Margareta înseamnă soarta, este un simbol al puterii destinului si al puterii dragostei. Bărbatul care dăruiește cadou unei femei o margaretă, are sentimente nobile faţă de aceasta şi intenții de căsătorie. Femeia căreia îi plac margaretele este simplă, fragilă şi crede în dragoste şi în puterea acesteia. Margareta este un nume care sugerează idealism şi simplitate. O persoană cu numele Margareta va crede în dragoste şi în destin și va considera că dragostea înseamnă dăruire completă, fără a cere nimic în schimb.”

field of daisies with partially cloudy sky

ARHIVĂ: UNIVERS: Câte o Galaxie în fiecare Păpădie ∆∆∆∆∆
TOPORAȘI/ TĂMÂIOARE: Parfumul lor dispare & reapare magic, datorită beta-iononei, care amorțește temporar receptorii olfactivi din nasul uman ∆∆∆∆∆ NALBA MARE: Farmacia de sub nas – „brânzicuțe”, flori, frunze, rădăcină/ salbatică sau de grădină – prietena stomacului, inamicul tusei și dermatolog-universal!

INSIDER 1: „Trecând prin Piață Unirii (N.R.: Brașov), mi-a atras atenția acest panou. Am fost, am luat, am mâncat și…mi-a placut covrigul negru cu cărbune medicinal.” SURSA

INSIDER 2: „În mod normal, cărbunele medicinal (cărbunele activ) nu conține acrilamidă în cantități relevante și nu este considerat o sursă de expunere la acrilamidă. Este util să facem distincția între cele două: Cărbunele medicinal (cărbune activ) este produs prin carbonizarea și activarea unor materiale precum lemnul, coaja de cocos sau turba. Procesul este diferit de cel prin care se formează acrilamida. Acrilamida este un compus care se formează în principal în alimente bogate în amidon (cartofi, pâine, biscuiți, cafea etc.) atunci când sunt gătite la temperaturi ridicate (de obicei peste 120°C), prin reacția dintre zaharuri și aminoacidul asparagină.”

ARHIVĂ: OUG: Covrigul, micul dejun naţional la români, înlocuit cu tradiţionalele „răbdări prăjite”! ∆∆∆∆∆ RĂBDĂRI PRĂJITE: Covrigi pentru bogaţi, în stânga. Bugetarii şi pensionarii, la coada din dreapta! ∆∆∆∆∆ FLATULENŢE: „Haideţi fraţilor să ne păstrăm măcar pârţul şi antipârţul românesc!”

INSIDER: „Timp de aproape zece zile am avut pe meleagurile noastre un vizitator cu adevărat special. Este vorba despre Berlin, un tânăr vultur negru (Aegypius monachus), echipat cu un transmițător GPS și monitorizat permanent de colegii noștri de la Зелени Балкани / Green Balkans NGO (Bulgaria).

Povestea lui începe lângă Berlin, unde a eclozat în grădina zoologică Tierpark Berlin. În luna mai 2026 a fost relocat în Bulgaria, în cadrul unui program de reintroducere a speciei în natură, iar de atunci își explorează noul teritoriu. Numele lui? Deloc întâmplător: Berlin.

Pe 29 iunie, Berlin a intrat în Republica Moldova. Și-a început călătoria cu un scurt sejur în zona Taraclia, apoi a urcat spre nord, petrecând o zi și o noapte în apropierea satului Rîșcova. Ultima și cea mai lungă oprire a fost la marginea orașului Orhei, unde a rămas aproape o săptămână. În tot acest timp, a efectuat zeci de zboruri deasupra văii Răutului, traversând râul de pe un mal pe altul. Comportamentul său ne face să credem că a găsit suficientă hrană în zonă și că s-a simțit destul de bine la noi. Ieri seară, Berlin și-a continuat călătoria și a trecut în Ucraina. Sperăm că aceasta nu a fost decât prima lui vizită și că îl vom revedea cât de curând.

Vulturul negru este una dintre cele mai impresionante păsări de pradă din Europa, dar și una dintre cele mai amenințate. Fiind o pasăre necrofagă, se hrănește cu cadavrele animalelor și îndeplinește un rol esențial în natură: igienizează ecosistemele, împiedicând răspândirea bolilor și reciclând materia organică. Prin acest mod de hrănire, vulturii îndeplinesc un rol pe care nicio altă specie nu îl poate înlocui.

Din păcate, vulturii se confruntă cu numeroase pericole: otrăvirea intenționată sau accidentală, folosirea momelilor toxice destinate prădătorilor, electrocutarea pe liniile electrice, coliziunile cu infrastructura, pierderea habitatelor și lipsa hranei naturale – o succesiune de pericole care amenință supraviețuirea păsărilor chiar în primii ani de viață. Din cauza faptului că mulți vulturi mor tineri, până să reușească să se reproducă, populațiile continuă să scadă, iar recuperarea speciei devine un proces foarte lent. Foto: Gabriela Metreniuc” SURSA

N.R.:”Vulturul negru sau vulturul pleşuv negru sau vulturul pleşuv brun (Aegypius monachus) este o pasăre răpitoare de zi de talie foarte mare, din familiei Accipitridae, având penajul complet închis la culoare, de la cafeniu închis până la negru și capul acoperit cu un puf cenuşiu.

Este cea mai mare pasăre răpitoare din Europa. Lungimea sa este de 1-1,15 metru şi are o greutate de 7-14 kilograme, iar anvergura aripilor 2,20- 2,90 metri. Este o pasăre sedentară, răspândită sporadic în zonele împădurite de deal şi montane. Aria de prezența a vulturului negru se întinde de la Peninsula Iberică până la Mongolia orientală. În Europa, distribuția sa este foarte fragmentată, deoarece acesta a dispărut din numeroase regiuni în secolul trecut. În prezent numărul estimat fiind de peste 3.000 de perechi cuibăritoare, marea majoritate în Spania continentală şi insula Mallorca din Baleare, precum şi în Turcia; de asemenea și în Rusia și țările din Caucaz, Grecia, Bulgaria şi Portugalia, a fost reintrodus în Franţa.

Cinereous Vulture or Black vulture, Aegypius monachus, Single bird in flight, Spain, July 2016

Black Vulture (Cinereous Vulture) with chick in nest. Shot taken with a Canon Mark III and Canon 500mm f/4

CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v62), quality = 82?

În urmă cu 100 ani, toate cele patru specii europene de vulturi trăiau și în România, formând populații numeroase: 🦅 Vulturul sur (Gyps fulvus), 🦅Vulturul negru (Aegypius monachus), 🦅 Zăganul (Gypaetus barbatus), 🦅 Hoitarul (Neophron percnopterus).

În prezent, toate speciile de vulturi au dispărut, ca urmare a vânătorii intensive, fiind împușcate din cauza percepției eronate că ar fi dăunătoare, coliziune cu palele turbinelor eoliene, electrocutare pe stâlpii de medie tensiune, otrăvirea indirectă, prin consumul de animale moarte prin otrăvire sau momeli otrăvite. dar și din colectării ouălor pentru colecții private.

Vestea bună e ca se fac eforturi pentru reintroducem vulturul sur în România.

ARHIVĂ: VULTURUL SUR: Întors în România, după 70 de ani de absență
∆∆∆∆∆ BUZĂU: Timp de 18 ani vulturul Ilie a fost hrănit, iubit și respectat de cetățenii urbei. Întregul oraș s-a revoltat împotriva soldatului asasin!

INSIDER: „Monumentul Asăneștilor de la Veliko Târnovo, Bulgaria. Bulgarii ignora orice document (bizantin, cruciat sau papal) care vorbește despre originea vlahă a fraților Asan. Conducatori ai răscoalei anti-bizantine și creatori ai unui stat (Țarat), care in timpul lui Ioan Asan II (1218-1241) atinge Belgradul, Adriatica și Carpații. @Heritage România” SURSA

N.R.:”Monumentul Dinastiei Asăneştilor din Veliko Târnovo, Bulgaria, este situat în zona Boruna, lângă podul Stambolov şi Galeria de Artă de Stat. A fost ridicat pentru a onora 800 de ani de la răscoala fraţilor Asan şi Petru, care a dus la crearea celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Monumentul îi înfățişează pe cei patru regi ai dinastiei: Asen, Petru, Kaloyan şi Ivan Asen al II-lea, pe cai, în jurul unei săbii uriaşe care străpunge cerul. Este o operă a sculptorului Krum Damianov şi a arhitectului Gheorghi Gechev. Asăneştii au fost o familie nobiliară de origine vlahă (strămoşii românilor) care a condus Țaratul Vlaho-Bulgar între anii 1185 şi 1280.

Dinastia asăneştilor şi țaratul vlaho-bulgar au apărut în urma răscoalei vlahilor şi bulgarilor din Imperiul Bizantin, condusă de frații Petru, Asan şi loniţă Caloian, din cauza măririi impozitelor, în iarna anilor 1185/1186. Primii conducători ai dinastiei s-au autodenumit Împărați ai bulgarilor şi vlahilor (îndeosebi țarul loniță Caloian). Ulterior, alţi conducători, precum loan Asan al Il-lea, şi-au luat numele de Țari ai bulgarilor şi grecilor. (Țar este adaptarea din limbile slave a termenului latin Caesar pentru noțiunea de „rege” sau „împărat”.) Statul medieval renăscut sub conducerea lor a cunoscut o perioadă de maximă înflorire politică şi culturală, având capitala la Târnovo. Aceştia au purtat conflicte frecvente cu bizantinii, dar au avut şi alianţe importante cu papalitatea şi regatele catolice.

Renumele vlahilor în urma răscoalei antibizantine a crescut atât de mult încât în cronicile arabe din secolul al XIII-lea, în loc de regatul Bulgar era menționată Valahia, cu indicarea precisă a coordonatelor geografice arabe şi cu specificarea faptului că Valahia se numea în arabă „al-Awalak” iar locuitorii „ulaqut” sau „ulagh”.

Numele original este Asan, conform cronicilor; bulgarii I-au modificat în istoria lor în Asen. Originile dinastiei, în special etnia celor 3 fraţi Asan (Petru, Asan şi loniţă Caloian, adică „cel frumos”), rămân sursa a numeroase controverse între istoricii români şi bulgari. Sursele medievale îi consideră pe primii trei conducători ai dinastiei, Asan I, Teodor Petru şi loniţă Caloian de origine vlahă (aromână).

Au apărut trei ipoteze principale referitoare la originea lor: ∆ Originea vlahă (română): susținută de majoritatea istoricilor români, bizantini (Nicetas Choniates) şi franci. ∆ Originea bulgară: ipoteză susținută de istoricii naționalişti bulgari, care afirmă că este o chestiune de terminologie, întrucât prin „vlah” sursele medievale subînţelegeau bulgari. ∆ Origine cumană: deoarece unele nume din această dinastie, Asan (varianta bulgară: Asen) şi Belgun (porecla lui loan Asan I), sunt nume de origine cumană.. Un studiu recent arată că numele Asen ar proveni din änish (descendent) şi că acest cuvânt poate fi găsit aproape exclusiv în limba cumană (numită Kıpçak Turk în engleză)

DINASTIA ASAN: Petru Asan (1185-1197); loan I Asan (1189-1196); loniţă Caloian (1197-1207); Borilă Asan (1207-1218); loan al II-lea Asan (1218-1241); Căliman I Asan (1241-1246); Mihail I Asan (1246-1256); Căliman al II-lea Asan (1256); Miţu Asan (1256-1257); Constantin I Tih Asan (1257-1277); Mihail al II-lea Asan (1277-1279);loan al III-lea Asan (1279-1280).