INSIDER: „Casa-muzeu „A. S. Pușkin” din Chișinău este interesantă nu numai pentru că poetul rus Aleksandr Sergheevici Pușkin a locuit acolo în timpul exilului său în Basarabia, ci și pentru că muzeul reconstituie o perioadă în care orașul era un spațiu traversat de idei politice și culturale venite din diferite părți ale Europei. Pușkin a sosit la Chișinău în septembrie 1820, la vârsta de 21 de ani, după ce autoritățile imperiale ruse l-au îndepărtat din capitală și l-au trimis în sudul imperiului. A rămas în Basarabia până în 1823, deși nu a locuit tot timpul în aceeași casă și nici exclusiv în Chișinău.

În timpul șederii în Basarabia, Pușkin a început să lucreze la poemul „Țiganii” (Цыганы), publicat în 1827. Poemul prezintă povestea lui Aleko, un om care părăsește societatea pentru a trăi alături de o comunitate de romi, dar care nu reușește să renunțe la propriile concepții despre iubire și libertate.

Clădirea a fost inițial o casă de raport a negustorului Ivan Naumov, însă înainte de acesta, proprietatea ar fi aparținut bunicului astronomului Nicolae Donici, de la care Naumov ar fi cumpărat-o.” SURSA

N.R.: „Aleksandr Sergheevici Puşkin (în rusă Александр Сергеевич Пушкин) n. 26 mai/6 iunie 1799, Moscova, Imperiul Rus – d. 29 ianuarie/10 februarie 1837, Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un poet şi dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus şi fondatorul literaturii ruse moderne. Puşkin a fost iniţiatorul folosirii dialectului local în poeziile şi piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila şi satira – asociate cu literatura rusă şi influențând major scriitorii ruşi care i-au urmat.

Puşkin provenea dintr-o familie de nobili de viță veche. Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovici Puşkin (1767-1848), era descendentul unei distinse familii nobile ruseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Puşkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775-1836) avea strămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744-1807) şi a soţiei lui, Maria Alexeievna Puşkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Puskin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea.

În octombrie 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înființată la Tarskoe Selo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până în 1817, când se stabileşte la Petersburg şi devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”. La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem. În 1820 vede lumina tiparului primul său poem, Ruslan şi Ludmila. Poetul devine incomod din pricina popularității şi scrierilor lui antidespotice – manuscrisul Odă a Libertății. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823.

După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826. Cu ajutorul anumitor autorități, reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiție cu privire la eliberarea lui, pe care o şi obţine. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri, Evgheni Oneghin care va aduce triumful realismului în literatura rusă.

În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov, pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu.

În 1831 se căsătoreşte cu Natalia Goncearova, ale cărei trăsături fizice distinctive reflectau standardele clasice de frumuseţe ale epocii. Avea un chip cu un profil fin, descris adesea ca o ,statuie antică”. Era brunetă, avea ochii verzi (sau gri-verzui în funcție de lumină) și o piele de o albeață impecabilă, de porţelan. Natalia avea o talie extrem de subțire (de tip „viespe”) şși umeri delicați. Portretele vremii o înfățişau adesea în rochii de bal elegante, cu umerii goi, scoțându-i în evidență silueta zveltă şi grațioasă. Era o femeie neobişnuit de înaltă pentru acea perioadă (în jur de 1,75 m). Acest lucru crea un contrast vizibil când se afla lângă Puşkin, care era considerabil mai scund decât ea (măsura aproximativ 1,66 m), motiv pentru care poetul evita uneori să stea direct lângă ea la baluri.

Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curții. Soția lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de țar, care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soției lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbații sunt răniţi, dar Puşkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteni apropiați.

Puşkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Aleksandr (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) şi Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau şi a devenit Contesă de Merenberg.

Opere reprezentative: Ruslan şi Ludmila (1820), Boris Godunov (1825), Evgheni Oneghin (1832), Fata căpitanului (1836), Dama de pică (1834 proză), Călareţul de aramă (1833), etc.

Casa Puskin din Chișinău a devenit statut muzeu pe 10 februarie 1948. În muzeu sunt expuse materiale referitoare la viaţa poetului din Chişinău – tablouri, printuri, obiecte a artei decorative de la sfârșitul secolului XVIII-lea – începutul secolului XIX, sculpturi, precum şi ediții ale operelor sale scrise în Basarabia.

Se consideră că în lume s-au păstrat până momentul actual doar 2 case, în care a locuit Puşkin, una dintre ele fiind cea de la Chişinău, iar cealaltă în Sankt Petersburg, Rusia – The Pushkin Apartment Museum (Naberezhnaya Reki Moyki, nr. 12), apartamentul din fostul conac al prinţilor Volkonski unde a locuit între 1836 şi 1837 şi unde a încetat din viaţă în urma unui duel.

📍ADRESA: Strada Anton Pann 19, Chişinău, Republica Moldova. Program: marți – duminică 10-16

INSIDER: „Cuplul olandez care se sărută”, XXXL – Westpoort, Amsterdam. Statuile mari sunt amplasate de-a lungul Canalului Marea Nordului. Modelul pentru statui este un suvenir olandez al lui Trophee în albastru de Delft, de dimensiuni mult mai mici.. Zaandam, Netherlands 🇳🇱” SURSA

H.R.: Couple XXXL (Kussend Paar), amplasată în zona Westpoort / Hempontplein din Amsterdam, Olanda. Sculptura a fost realizată de artistă Saske van der Eerden în anul 2017. Este confecționată din epoxy și are un design inspirat de celebra ceramică alb-albastră de Delft (Delftware), înfățişând un cuplu în haine tradiționale olandeze care se sărută. Măsoară aproximativ 10 metri înălțime şi cântărește în jur de 6.700 kg.

📍Locație: Este situată de-a lungul canalului Noordzeekanaal, în apropierea terminalului de bac Hempont, fiind un punct de reper cunoscut pentru turişti şi biciclişti. Sculpturile sunt situate de-a lungul Ankerweg, (Noul) Hemweg face parte dintr-o rută rapidă de biciclete între centrele Amsterdamului şi Zaandam, care traversează feribotul. Sculpturile reprezintă o inițiativă de a face ruta rapidă de biciclete şi zona de aşteptare pentru biciclişti la feribot mai atractive. Cuplul care se sărută este faimos în întreaga lume şi nicăieri altundeva nu poți vedea unul la o scară atât de mare. Acestea servesc drept punct de reper de-a lungul traseului şi pe mal pentru bărcile care trec. Sculpturile sunt inspirate de un suvenir olandez mult mai mic, Trophee în albastru de Delft.

Sculpturile cântăresc în jur de 6.700 de kilograme şi au o înălţime de aproximativ zece metri. Fabricarea lor a durat şase luni. De la ideea inițială până la realizare, a durat aproape doi ani. Sculpturile seamănă cu figurinele albastru de Delft. Intenția sculpturilor este de a evoca dragostea şi, dacă este posibil, de a încuraja oamenii să facă o fotografie cuplului care se sărută. Aceasta este văzută ca un punct de reper pe malul râului din apropierea oraşului Hempontplein din Amsterdam, care se întinde spre Zaandam. Pe 14 decembrie 2017, sculpturile au fost dezvelite după ce fiecare a fost transportată cu un camion cu platformă de la atelierul din Hoofddorp la locul desemnat şi ulterior aşezată la locul potrivit. Seara, Cuplul care se sărută este iluminat.

EPILOG: Artistul de artă stradală Tim Rodermans a folosit o imagine a acestor statui într-o pictură murală de mari dimensiuni, pe un perete gol din Sarphatistraat. Aceasta fost viziunea sa asupra pandemiei de coronavirus; cuplul care se sărută a fost plasat separat şi se gândeşte la vremuri trecute şi la vremuri mai bune. În 2024, această pictură murală a fost înlocuită cu una nouă.

N.R.: „Dutch kissing couple (cuplul olandez care se sărută) este un suvenir tradițional olandez iconic, sub formă de figurine sau decorațiuni, care înfățişează un băiat și o fată (sau un cuplu de țărani) purtând costume populare tradiționale olandeze şi saboți de lemn, aplecați înaintea unui sărut.

Aspect: Figurinele îi arată de obicei pe cei doi aplecați unul spre celălalt, adesea cu mâinile la spate, îmbrăcați în haine tradiționale din zone precum Volendam sau Marken (bonete, şorţuri, costume naționale) şi saboți de lemn (klompen), uneori ținând lalele sau având inscripționate mesaje precum „Holland” sau „Kisses from…”.

Origine și istorie: Se inspiră dintr-o fotografie din jurul anului 1920 cu doi copii pe nume Jan şi Grietje din satul de pescari Volendam, aflată în posesia Muzeului Zuiderzee – imagine care i-a inspirat pe comercianții de suveniruri să creeze primele statuete.

Materiale şi forme: Se găsesc frecvent în stilul clasic Delft Blue (ceramică albă pictată cu albastru de cobalt), dar și din ceramică colorată, polystone, metal sau lemn. Pe lângă figurine, designul apare pe magneți, căni, globuri de zăpadă, suporturi pentru lumânări sau solnițe. Este un cadou popular oferit adesea cu ocazia unor prietenii speciale, logodne sau nunți, simbolizând dragostea și farmecul tradițional olandez.”

ARHIVĂ: COPY/PASTE: „Bibelourile au fost cândva lucrări artistice respectate, executate cu măiestrie şi migală” ∆∆∆∆∆ MUZEUL CORPUS, OLANDA: Călătorie interactivă prin corpul uman, într-un gigant de 30 metri ∆∆∆∆∆ PARCUL KEUKENHOF – OLANDA: Gradina Europei, paradisul parfumat al culorilor pe 32 de hectare ∆∆∆∆∆ ESCALĂ: Ce poţi face pe Aeroportul Schiphol din Amsterdam între două avioane? ∆∆∆∆∆ RECLAMĂ LA MUZEU, AMSTERDAM: „Rondul de noapte” de Rembrandt adus la viață în mall, invitație la Rijksmuseum pentru a cunoaște originalul și la ING pentru restul ∆∆∆∆∆ AMSTERDAM: Hash, Marihuana & Hemp Museum. Fără foc, fiindcă focul face fum!

INSIDER: „FRAPPULA — sau cum să-l omori pe Dracula a doua oară, cu frișcă și sirop de căpșuni!

Măi, oameni buni, eu încă încerc să-mi revin!
Starbucks a decis să „onoreze” legenda lui Dracula și, implicit, istoria românilor, cu o creație de zile mari: FRAPPULA!
Da, ați citit bine. Frappula!
Avem Transilvania, avem castele medievale, avem legende care au traversat secolele, avem un personaj care a băgat spaima în planeta întreagă… și avem o echipă de marketing care a descoperit că, dacă amesteci Frappuccino cu Dracula, iese o capodoperă. Sau o catastrofă fonetică. Depinde în ce limbă ai crescut.
Încerc să-mi imaginez ședința de creație.
— Băieți, avem nevoie de un produs care să evoce misterul Transilvaniei, farmecul lui Dracula și spiritul Halloweenului!
— Am o idee! Frappuccino… Dracula… FRAPPULA!
— GENIAL! Promovați-l internațional!
— Șefu’, dar a verificat cineva cum sună numele ăsta în română?
Liniște.
Se aude un espressor în fundal.
— În ce limbă?
Și gata. Campania a fost aprobată. Bugetul, probabil, cheltuit. Bonusurile, încasate.
Acum, să fim serioși: omul care a inventat numele poate că a avut intenții perfect nevinovate. E un joc de cuvinte între Frappuccino și Dracula. Până aici, toate bune și frumoase. Problema este că nimeni n-a părut să se întrebe dacă produsul ar putea avea o viață lingvistică proprie în alte limbi. Și uite așa, ceea ce trebuia să fie o băutură cu sânge de vampir a ajuns să provoace românilor o criză de râsu-plânsu’.
Dar stați, că povestea are și o parte fascinantă: produsul nu e nou. Frappula a mai existat și în 2015. A revenit în 2026 pe anumite piețe din America Latină, deci compania a avut la dispoziție unsprezece ani să-și lase geniul creator să se odihnească puțin.
N-a făcut-o.
Dracula a supraviețuit crucilor, usturoiului, țărușilor și vânătorilor de vampiri, dar nu știu dacă va supraviețui reputației de mascotă pentru o băutură cu frișcă. Săracul conte! Dacă ar fi știut ce-l așteaptă, rămânea în criptă și nu se mai lăsa inspirat de nimeni. Iar noi, românii, ce să facem? Să ne simțim onorați? Să ne umplem de mândrie națională? Să ridicăm un monument în cinstea echipei care a reușit să transforme legenda Carpaților într-un exercițiu de dicție cu risc de explozie? Propun să înființăm o comisie națională de evaluare a denumirilor comerciale. Să nu mai plece niciun produs în lume fără avizul unui român care să-l citească de trei ori cu voce tare și să nu scuipe cafeaua pe masă.
Iar echipei Starbucks îi transmit atât:
Dragilor, Dracula vă mulțumește pentru omagiul adus. Dar data viitoare, înainte să-i folosiți numele, poate întrebați și un român.
Nu de alta, dar nu orice combinație de cuvinte devine branding. Uneori, devine probă de rezistență pentru mușchii abdominali.
Până una-alta, eu rămân cu o întrebare care mă macină mai tare decât cofeina:
CINE A FOST ÎN ȘEDINȚA AIA ȘI CUM A REUȘIT SĂ-ȘI PĂSTREZE O FAȚĂ SERIOASĂ CÂND A PROPUS FRAPPULA?!
Vreau nume. Vreau funcții. Vreau CV-uri. Vreau să știu dacă omul respectiv a primit promovare sau dacă toată echipa a plecat acasă cu un bonus în sirop de căpșuni. Că, sincer, eu încă sunt undeva între râs și plâns. Și nu știu dacă să-mi comand o cafea sau să chem un exorcist pentru departamentul de marketing.
De râsu-plânsu, cu gheață, frișcă și Dracula la pachet!” SURSA

STARBUCKS COLOMBIA: „Starbucks îşi aduce înapoi înfricoşătorul Frappula Frappuccino exact la timp pentru Halloween!

Băutura inspirată de vampiri a revenit oficial la Starbucks Columbia, cu o combinație delicioasă şi tulburătoare de straturi albe cremoase, spirale roşu-sânge, ciocolată neagră la bază şi un topping generos de frişcă.

Creaţia de Halloween preferată de fani este disponibilă pentru o perioadă limitată, oferind clienților o altă şansă de a se bucura de una dintre cele mai emblematice băuturi înfricoşătoare de la Starbucks.

Deocamdată, revenirea a fost observată în Columbia, fără a fi confirmat un anunț al unei lansări în SUA. Ai încerca Frappula Frappuccino?” SURSA

N.R.: „Băutura lansată de Starbucks în anul 2015 se numeşte „Frappula” (Frappula Frappuccino) – un joc de cuvinte între Frappuccino şi Dracula), fiind o băutură tematică cu aspect „însângerat”, creată special pentru Halloween.

Anul lansării: A fost într-adevăr lansată oficial în 2015 în Statele Unite, Canada şi ulterior în regiuni din America Latină.

De ce a devenit virală în România: Din cauza rezonanţei numelui în limba română (care sună foarte apropiat de o expresie vulgară), internetul românesc a transformat campania de marketing într- o glumă virală.

Situația actuală: Starbucks a decis recent să readucă băutura Frappula în meniul de Halloween din America Latină, stârnind din nou un val de meme-uri şi reacții ironice pe rețelele sociale din România.”

ARHIVĂ: HALLOWEEN: Accident pe DN 13. Era ceață! ∆∆∆∆∆ HALLOWEEN 2020: „Problemele simple de acces la Educație cu care se confruntă elevii și profesorii sunt horror!” ∆∆∆∆∆ MĂȘTILE LED: Ultimul răcnet în materie de deghizare, schimbi 100 de măști statice & dinamice printr-o fluturare a mâinii – „Ne dați ori nu ne dați?”

INSIDER: „Când mergeți la Muzeul Municipiului București, adică Palatul Suțu, o sa vedeți un ceas deosebit. De la intrare o sa vedeți imaginea lui in oglinda, dar, privit direct, merge în sensul invers acelor de ceasornic.

Povestea palatului începe in 1833 când Costache Suțu decide sa construiască un conac pe terenul soției sale Ruxandra. Costache provine din ultima familie de domnitori fanarioți din România, a avut 5 copii cu soția (4 fete și un băiat) și 5 copii cu amanta (4 fete și un băiat). După aproape 30 de ani, Palatul Șuțu intră în posesia lui Grigore Suțu, căsătorit cu Irina, singurul moștenitor (întrucât fiul făcut cu amanta murise). Și demarează ample lucrări de îmbunătățire, apelând la serviciile lui Karl Stork. Acum este adăugată oglinda de Murano ce are in partea superioara bustul sculptat in lemn al Irinei, dar și ceasul neobișnuit.

Despre Grigore și Irina (care nu au avut urmași) se spune că iubeau foarte mult balurile și plimbările la șosea. În fiecare zi plecau în trăsura cu roți roșii, cu caii împodobiți cu tot felul de zurgălăi, cu vizitiul îmbrăcat cu haine cu fir de aur și cu un arnăut așezat în spatele trăsurii cu pistoale și iatagane. Nelipsit era și pudelul lor alb care, după moarte, a fost împăiat și așezat în palat. Gelozia și istoricul tatălui lui au făcut-o pe Irina să concedieze toate servitoarele tinere și să angajeze numai doamne trecute de prima tinerețe și mai puțin “aspectuoase”. În replica, atunci când pleca din București, Grigore lăsa un slujitor să o urmărească pe Irina și să dea raport zilnic.

Balurile aveau un ritual aparte. Invitații trebuiau să vina cu trăsura, erau primiți în fața Palatului de un valet îmbrăcat în alb, apoi de Grigore. După primele cuvinte și strângeri de mâini, erau poftiți înăuntru, unde, pe un jilț impunător, îi aștepta Irina. În fața acesteia, zăboveau un timp influențat de rangul pe care îl aveau (între câteva secunde și 10 minute). Cei doi soți nu stăteau niciodată unul lângă celălalt, întrucât el era mic și gras, iar ea foarte înaltă. De aceea erau numiți “Turcul și Cămila”.” SURSA

N.R.: „Numai la #PalatulSuţu poți vedea: 🔴 Scara monumentală, care se desface în două brațe elegante, proiectată în anul 1862 de #KarlStorck, recunoscut sculptor şi artist decorator;
🟠 O uriașă oglindă adusă special de la #Murano, prinsă într-un superb ancadrament; 🟡 Singurul mare ceas cu mecanism inversat din București, marca Collin din Paris, comandat special de #GrigoreSuțu la sfârşitul secolului al XIX-lea, care te ajuta să știi cât este ora doar privindu-l în oglinda de Murano;” SURSA

📍ADRESA: Palatul Suţu – Bulevardul lon C. Brătianu nr. 2) – program miercuri-duminică, 10.00 – 18.00 (ultima intrare la 17.30)

ARHIVĂ: CEASUL ATMOS: Mecanism care sfidează limitele orologeriei – funcționează neîntrerupt timp de decenii folosind doar variaţiile de temperatură! ∆∆∆∆∆ LA PAZ, BOLIVIA: „Ceasul Sudului” de pe Clădirea Congreselor are poziția inversată a cifrelor pe cadran și funcționează în sens invers acelor de ceasornic. Din 2014! ∆∆∆∆∆ LEVOGIR: Invers acelor de ceasornic – sensul eternității, armoniei și al vindecării. Sensul vieții fără de moarte! ∆∆∆∆∆ GHID PRACTIC: Cum îți poți tranforma ceasul obișnuit, într-unul antiorar, cu mișcare levogiră? ∆∆∆∆∆ SOL REX REGUM: „Soarele, Regele Regilor”, ceas solar de 20 metri – măsoară timpul pe Via Transilvanica ∆∆∆∆∆ TURNUL CU CEAS, SIGHIȘOARA: Primărie până în 1575, Muzeu de Istorie, din 1899. În sfera aurită din vârf sunt copii ale unor înscrisuri vechi săsești & documente relevante, adăugate la fiecare 100 de ani ∆∆∆∆∆ MUZEUL CEASULUI, PLOIEȘTI: A măsurat jumătate de secol cu sute de ceasuri. Inclusiv cu cel al lui Constantin Brâncoveanu!