INSIDER: „Magazinul Dumbrava din Sibiu. „Etajul 1 s-a mutat la etajul 2. În sfârșit lucrurile o iau în direcția bună!” SURSA
ARHIVĂ: INFORMAREA INFORMĂRII: Viomar te ajută să scapi de activitățile consumatoare de timp. Pe ei cine i-o ajuta? OXXO AVIZIER: Primul anunț în Braille, protejat de un panou de sticlă! OXXO CRAIOVA: Citaţii aruncate cu praştia la avizierul-muzeu de la Judecătorie
INSIDER: „Azi s-a transportat antimaterie pentru prima dată în istorie. Este foarte dificil, pentru că trebuie ținută în vid, la temperaturi aproape de zero absolut, în câmpuri magnetice puternice, care o țin fixă. Dacă nu e fixă poate intra în contact cu materia, moment în care se anihilează într-un flash. Un singur gram de antimaterie care explodează la contactul cu materia produce o explozie de două-trei ori mai puternică decât cea de la Hiroshima. E cea mai bună demonstrație a ecuației E = mc². O cantitate infimă de materie, 2 grame, este convertită într-o cantitate uriașă de energie.
Cantitatea de antimaterie transportată acum este infimă: 92 de antiprotoni. Adică mult mai puțin decât o trilionime de gram. Antimateria e foarte greu de creat și de păstrat. Se spune că ajunge la 65 de trilioane de euro pentru un gram. Azi se testează transportul pentru că va trebui să fie dusă spre alte laboratoare. Chiar acum se construiește alt laborator la Düsseldorf, pentru că la CERN sunt câmpuri magnetice foarte puternice care împiedică experimentele cu antimaterie. Experimentele care se vor putea face la noul laborator vor fi ca și cum te uiți la ceva cu un microscop de o mie de ori mai puternic. Una dintre utilizările antimateriei este propulsia pentru rachete. Putem ajunge mai repede, mai departe. Un zbor până la Marte ar dura zile, în loc de multe luni. Doar că am avea nevoie de miligrame sau grame de antimaterie. Antimateria este combustibilul cu cea mai multă energie. Când se anihilează, la contactul cu materia, este aproape 100% conversie în energie. În momentul ăsta, chiar dacă CERN ar produce antimaterie tot anul, non-stop, și dacă toată ar putea fi stocată fără pierderi, ar produce doar 0.00000000000000003 grame. Pentru a produce un singur gram de antimaterie, la ritmul de acum, ar fi nevoie de 33 de cvintilioane de ani. Adică ar dura de două milioane de trilioane de ori mai mult decât vârsta Universului.
Totul a decurs bine azi. Deci antimateria se poate transporta. Chiar dacă se anihila, explozia rezultată era foarte mică și ar fi putut fi detectată doar de un osciloscop foarte sensibil.” SURSA
INSIDER 1: „De mult îmi doream să vizitez Palatul Culturii din Iași, dar cu fiecare ocazia de a vizita acest frumos oraș nu reușeam din cauza programului foarte aglomerat. Mă bucur că am reușit cu aceasta ocazie Impresionant, văzut din interior … mai ales camera voievozilor, camera tronului și catafalcul unde sunt rămășițele lumești ale domnitorului Moldovei Grigore Alexandru Ghica. Să mergeți să vizitati când aveți ocazia, avem o țară foarte frumoasă. 💙💛❤️” SURSA
INSIDER 2:”Rămășițele pământeşti ale Domnitorului Grigore Alexandru Ghica au fost deshumate vineri, 7 noiembrie 2025, de la Le Mée-sur-Seine, din Franţa și au ajuns în aceeași seară la București. Pe parcursul zilei de sâmbătă, 8 noiembrie 2025 au fost depuse la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” de la sediul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, unde Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop vicar patriarhal, a oficiat Liturghia de hram și un Parastas pentru eroi.
Duminică 9 noiembrie 2025, sicriul cu rămășițele pământeşti ale lui Grigore Alexandru Ghyka a fost depus pe un catafalc din Sala Unirii la Palatul Cotroceni. Decizia a fost luată de președintele Nicuşor Dan în semn de profund respect și considerație pentru memoria ultimului domn al Moldovei – „Bine ai venit acasă, Măria Ta!”
Osemintele domnitorului au ajuns luni, 10 noiembrie 2025, la Focșani și depuse pe un catafalc în foaierul Muzeului Vrancei, vrâncenii putând aduce omagiu, timp de două zile, ultimului Domn al Moldovei. Pe 12 noiembrie 2025, au ajuns la Iasi și depuse la Palatul Culturii, iar ulterior vor fi reînhumate într-un loc special amenajat în apropiere. După ce termenul inițial de 30 de zile a fost depășit, osemintele au rămas depuse la Palatul Culturii din lași. Primarul Iașiului, Mihai Chirica preciza că osemintele vor fi înhumate în „pământul sfânt din preajma Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc din laşi”, dar ceremonia de reînhumare a fost reprogramată pe 24 apoi pentru 27 Martie – Ziua Unirii Basarabiei cu România. Autorităţile par să se fi abătut de la planul iniţial iar până se reorganizează rămășițele pământești rămân depuse la Palatul Culturii din lași. Au trecut aproape 5 luni…”
PALATUL CULTURII, Iasi: „După aproape 170 de ani, rămăşiţele pământeşti ale Domnitorului Grigore Alexandru Ghica (1807-1857), ultimul conducător al Moldovei şi un mare reformator al epocii moderne, au fost aduse înapoi pe pământ românesc. Ele au fost depuse cu onoruri la Palatul Culturii, unde publicul este invitat să îşi prezinte omagiile timp de 30 de zile, înainte de ceremonia de reinhumare (12 noiembrie 2025 – 03 aprilie 2026).
Ceremoniile oficiale au fost organizate de Familia Ghyka, in parteneriat cu Jandarmeria Română, Preşedinţia României, Primária Municipiului laşi, Consiliul Județean Vrancea, Primăria Focşani, Televiziunea Română, TAROM şi Ministerul Afacerilor Interne, cu sprijinul Ambasadei României la Paris.” DETALII
N.R.: „Grigore Alexandru Ghica (n. 27 august 1804, Botoşani, Moldova – d. 24 august 1857, Le Mée-sur-Seine, Île-de-France, Franţa[2]) a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 octombrie 1853 și din octombrie 1854-3 iunie 1856. A fost fiul marelui logofăt Alexandru Constantin Ghica (Alecu) și al Elenei, fiica lui Grigoraş Sturdza. Acesta, Alexandru C. Ghica, a fost „protector al teatrului românesc la începuturile sale, unul dintre puținii mari boieri respectați.” Grigore Alexandru Ghica a avut o singură soră, Elena (1801-1889), căsătorită cu polcovnicul rus Pavel Şubin.
La 3 octombrie 1825, la vârsta de 21 de ani, la curtea domnească din laşi, s-a căsătorit cu domnița Elencu Sturza, fiica domnitorului loniță Sandu Sturdza și a Ecaterinei Rosetti-Roznovanu.
Cuplul a avut patru copii înainte să divorţeze în 1833: Constantin (Costachi); a fost în timpul domniei tatălui său postelnic, Mare Ban al Moldovei, magistrat și membru la Curtea de Casaţie; lon (lancu); a fost numit de tatăl său locotenent în miliția Moldovei și aghiotant domnesc; ulterior a devenit general și agent diplomatic al României la Petersburg; Alexandru (Alecu); Catinca; s-a căsătorit în 1847 cu Nicolae Mavrocordat și a avut o fiică, Elena.
În 1833, Grigore Ghica se căsătorește cu Ana Catargiu, fiica lui lordache Catargiu și a Elisabetei Rosetti. Grigore și cea de-a doua soție au avut două fete: Aglaie și Natalia; Natalia a fost căsătorită cu Constantin Balş, şeful poliției. În 1839 soția sa moare la Chişinău, la doar 26 de ani la două ore după ce naște o a treia fiică, loana, care nu va apuca să trăiască. Cele două fete au fost crescute de sora tatălui lor, Elena Şubin, la Vaslui şi Slobozia. La vârsta de 8 ani, Aglaie este adusă de tatăl ei la lași la pension, iar la 12 ani este trimisă la Viena la institutul de domnişoare van Demerzel, unde ajunge și sora ei mai mică, Natalia, în 1848. În 1850 Aglaie s-a căsătorit cu ministrul de justiție Răducanu Rosetti, mai mare decât ea cu 19 ani și foarte bogat. Aglaie, soția lui Răducanu Rosetti, a fost mama cunoscutului istoric Radu Rosetti.
După ce a ieşit din domnie, Grigore Ghica s-a stabilit în Franţa unde a cumpărat castelul din Le Mée, lângă Melun (departamentul Seine-et-Marne).
În exil la Paris, Grigore Ghica a avut doi copii, Grigore şi Ferdinand, cu metresa sa, văduva Marie Prudence Euphrosine Leroy, cu care s-a căsătorit, pentru a treia oară, la 9 noiembrie 1856. A cerut o audiență la Napoleon al III-lea pentru a pleda cauza Unirii Principatelor, însă a fost refuzat. Ghica a pus refuzul audienței în legătură cu unele pamflete denigratoare apărute după ieşirea lui din domnie, însă cauza adevărată era dorința împăratului să nu nemulțumească Anglia, potrivnică Unirii.
La 24 august 1857, ca o consecință a neurasteniei, se sinucide prin împuşcare în cap, cu o armă de vânătoare, la castelul său din Le Mée (astăzi localitatea se numește Le Mée-sur-Seine). Gestul fatal s-ar explica atât prin refuzul lui Napoleon al III-lea de a-l primi, cât și prin acțiunea lui Teodor lea de a-l primi, cât și prin acțiunea lui Teodor Balș de a constitui o comisie de anchetă însărcinată cu analiza gestiunii administrative și financiare, dar şi, mai ales, prin publicarea broşurii infamante Revista domniei prințului Grigore Ghica de un membru al partidei naționale (1856) care îi atribuia malversaţii şi hoţii ruşinoase (L. Boicu, op. cit. p. 175). În testamentul său, fostul domnitor scria: „Sînt victima unei trame abominabile: cît de nevinovat sînt, nu pot să trăiesc. Va veni o zi cînd dreptatea va ieși la lumină. Aştept inamicii mei la tribunalul lui Dumnezeu…”
A fost înmormântat în Le Mée-sur-Seine, dar în noiembrie 2025, în urma eforturilor urmaşilor săi, rămășițele lui Ghica au fost aduse în România, pentru a fi reînhumate la laşi.” DETALII
Zodiac12: „Scurt studiu comparativ despre astronomie, mit, simbol şi memorie culturală
1. Prolog: Dragonul care veghează Polul
În fiecare noapte senină, dacă ridicăm privirea spre nord, vedem o scenă cosmică ce pare nemișcată. Dar această liniște este o iluzie. Axa Pământului se clatină lent, desenând un cerc uriaș pe cer în aproximativ 26.000 de ani. În centrul acestui cerc se află o constelație veche, enigmatică, încolăcită ca un șarpe în jurul Polului Nord ceresc: Draco. Această poziție privilegiată — centrul cercului precesional — a făcut ca Draco să fie, timp de milenii, un reper cosmic, un „gardian al polului”, un simbol al stabilității în mijlocul schimbării. În jurul anului 2800 î.Hr., steaua Thuban (α Draconis) a fost chiar steaua polară, marcând nordul ceresc cu o precizie uimitoare. Așadar, dacă ar exista un „șarpe cosmic” care să păzească un centru sacru, un axis mundi, un loc al începuturilor, acesta ar fi Draco. Dar poate fi el adevăratul Șarpe al Grădinii Edenului? Pentru a răspunde, trebuie să traversăm discipline: astronomie, mitologie, exegeză biblică, ezoterism, artă și cosmologie simbolică.
2. Edenul ca spațiu cosmic, nu geografic
În tradiția biblică, Edenul este descris ca un loc al începuturilor, un spațiu în care cerul și pământul se întâlnesc. Dar textul nu oferă coordonate geografice clare. În schimb, oferă simboluri: un râu care se împarte în patru, un pom al vieții, un pom al cunoașterii, un șarpe care vorbește. În hermeneutica modernă, unii cercetători au sugerat că Edenul nu este un loc fizic, ci un spațiu mitic, o hartă a conștiinței sau chiar o hartă a cerului. În acest context, șarpele nu ar fi o reptilă, ci un arhetip, un simbol al cunoașterii, al tentației, al ciclurilor cosmice. Dacă Edenul este o hartă a cerului, atunci pomul vieții ar putea fi axa lumii, iar șarpele ar putea fi constelația care se încolăcește în jurul axei. Aceasta este exact poziția lui Draco.
3. Draco – Dragonul polar și memoria precesiei
Constelația Draco este una dintre cele mai vechi constelații cunoscute. Civilizațiile antice au observat că, în timp ce alte stele par să se rotească în jurul Polului Nord ceresc, Draco rămâne aproape de centrul acestui dans. Thuban – Steaua Polară a Egiptului antic – În jurul anului 2800 î.Hr., Thuban era steaua polară. Piramidele egiptene, în special Marea Piramidă, par să fie aliniate cu această stea. Pentru egipteni, nordul era direcția nemuririi, iar stelele circumpolare — „stelele care nu mor”. Draco era, astfel, gardianul nemuririi. Precesia echinocțiilor și rolul lui Draco – Precesia este o mișcare lentă a axei Pământului, care face ca poziția stelei polare să se schimbe în timp. Draco se află în centrul acestui cerc precesional. Această poziție unică i-a conferit un statut sacru în multe culturi. În miturile grecești, Draco este identificat cu Ladon, șarpele care păzea merele de aur ale Hesperidelor — un pom sacru, un „pom al vieții”. Paralela cu Edenul este izbitoare.” CONTINUARE
INSIDER: „Păunii de la ,,Casa lui Ceaușescu” (Palatul Primăverii) sunt urmașii celor care i-au aparținut lui Nicolae Ceaușescu. Liberi să colinde curtea, se așază în cele mai ciudate locuri, pe elemente decorative ale fațadei, cornișe și acoperiș, și execută zboruri scurte pe deasupra capetelor noastre. Nu este, de fapt, de mirare, doar că, obișnuindu-ne cu ei în voliere joase, aveam impresia că nu pot zbura aproape deloc. Iată însă că găinile acestea mari și cu cozi impresionante sunt și ele, măcar în parte, stăpânele văzduhului. 🦚” SURSA
N.R.: Păunul (Pavo cristatus) este una dintre cele mai spectaculoase și recunoscute păsări din lume, fiind admirat pentru trena sa colorată şi comportamentul de afişare a penajului. Există trei specii principale (indian, verde și de Congo), iar păunii albi sunt rezultatul unei modificări genetice numită leucism, care le dă culoarea albă, dar ochii rămân închişi la culoare. Originar din India şi Sri Lanka, păunul este considerat o pasăre sacră în multe culturi, simbolizând frumusețea, regalitatea şi nemurirea. În prezent, păunii sunt păsări populare în grădini zoologice, parcuri şi reşedinţe nobiliare, dar în sălbăticie, unele specii, precum paunul verde (Pavo muticus), sunt ameninţate de pierderea habitatului şi vânătoare.
Masculii sunt cunoscuți pentru trena lor impresionantă (care poate atinge 2 metri lăţime) alcătuită din pene lungi şi irizate, care sunt desfășurate în timpul dansului nupțial pentru a atrage femelele. Ceea ce numim „coadă” la păun sunt de fapt penele de acoperire a cozii, care pot reprezenta peste 60% din lungimea totală a corpului său. Masculii îşi pierd trena anual – Dupā sezonul de împerechere, păunii isi năpârlesc penele lungi, care cresc din nou în lunile următoare. Femelele aleg masculii cu cele mai strălucitoare trene – Studiile au arătat că mărimea și intensitatea culorii trenei influențează succesul reproductiv al masculilor. Deşi este o pasăre de dimensiuni mari, păunul poate zbura pe distanțe scurte şi este un excelent alergător și căţărător, petrecând mult timp în copaci pentru a evita prădătorii.
Nume comun – Păun; Nume ştiinţific – Pavo cristatus (paunul indian), Pavo muticus (păunul verde), Afropavo congensis (păunul congolez); Durata medie de viaţă – 15-25 ani în sălbăticie / până la 40 de ani în captivitate; Viteza maximă – Aproximativ 16 km/h la sol, dar poate zbura pe distante scurte; Înălţime – 90-125 cm (fără trenă); Lungime – 1,5-2,3 metri (incluzând trenä); Greutate – 3-6 kg (masculi), 2,5-4 kg (femele); Tip de dietă- Omnivor (seminte, fructe, insecte, mici vertebrate, chiar serpi veninoși); Principalii prădători – Leoparzi, vulpi, câini sălbatici, serpi mari, oameni (braconaj);
Dimensiuni mari – Masculii pot ajunge până la 2,3 metri lungime (incluzând trena), iar femelele sunt mai mici, māsurând în jur de 90 cm-1,2 metri. Trena masculului – Formată din peste 200 de pene, trena este utilizată pentru impresionarea femelelor şi conţine modele numite „ochi”. Penaj irizant – Culoarea spectaculoasă nu provine din pigmenti, ci din structura microscopică a penelor, care reflectă lumina in diferite unghiuri. Femelele au un penaj mai discret – Sunt predominant maro şi gri, ajutându-le să se camufleze in vegetatie atunci când isi clocesc ouăle. Creasta pe cap – Ambele sexe au o creastă distinctivă, care joacă un rol în comunicare si afişare. Păunii au 11 feluri de strigăte, care pot fi auzite de la peste 1 km distanţă, fiind folosite pentru comunicare şi avertizarea pericolelor. Picioare puternice şi gheare ascuțite – Adaptate pentru alergare şi autoapărare, masculii pot ataca folosindu-şi ghearele. Păunul este o pasăre teritorială şi agresivă – Poate ataca alți masculi sau chiar propria reflecție în oglinzi, dacă îşi simt teritoriul amenințat.
Păunii sunt păsări semi-sociale, care trăiesc în grupuri mici, numite haremuri, alcătuite dintr-un mascul dominant şi mai multe femele. Aceştia sunt activi ziua şi işi petrec majoritatea timpului pe sol, căutând hrană şi afişändu-şi trena. Păunii au un sistem de reproducere poligam, masculii având mai multe partenere. Femelele isi aleg partenerul in funcție de dimensiunea și frumusețea trenei acestuia. Vårsta maturităţii sexuale: 2-3 ani; Sezonul de împerechere: Martie – lunie (sezonul ploios); Tip de reproducere: Ovipar (depune ouă). Număr de ouă per cuib: 4-8 ouă; Perioada de incubație: 27-30 zile; Durata de îngrijire a puilor: 2-3 luni. Speranța de viaţă: 15-25 ani (sälbäticie), până la 40 ani (captivitate). Procesul de Reproducere, Dansul nuptial – Masculul îşi deschide trena şi tremură uşor penele pentru a atrage femelele. Femelele aleg masculii cu trenele cele mai mari şi mai strălucitoare, deoarece acestea indică o bună sănătate genetică. Femela işi construieşte un cuib la sol, ascuns între iarbă sau frunziș. Puii sunt precociali, adică ies din ou acoperiţi cu pene şi capabili să meargă. După câteva zile, puii încep să se deplaseze şi să îşi urmeze mama.
Păunul în Istoria Omenirii. În Imperiul Roman, păunii erau crescuţi ca simbol al statutului social şi erau sacrificați în ospăturile regale. În Evul Mediu, păunii erau ținuți în curțile regale europene ca simboluri ale nobilimii. Mitologia greacă – Păunul era pasărea sacră a zeiţei Hera, soția lui Zeus. Se spune că ochii de pe penele päunului provin de la gigantul Argus, care avea o sută de ochi şi care a fost transformat de Hera in această pasăre care simbolizează gloria şi eternitatea. Hinduism – În India, pâunul este pasărea sacrá a zeului Kartikeya, iar zeiţa Saraswati, protectoarea întelepciunii, este adesea reprezentată lângă un paun alb. Päunii sunt consideraţi un simbol al purităţii şi al cunoaşterii, este pasărea națională a Indiei și în religia hindusă, „ochii” de pe pene reprezintă ochii zeilor. Budism – Păunul este văzut ca un simbol al compasiunii şi al nemuririi, deoarece se spune că poate transforma otrăvurile în frumusețe, la fel cum oamenii pot transforma suferinţa în înțelepciune. Creştinism – Păunii sunt menționați în Biblie ca fiind prețioase bunuri aduse din Asia pentru Regele Solomon. În Evul Mediu, păunul era asociat cu viața veşnică şi învierea lui lisus, deoarece se credea că păunul are o carne care nu putrezește niciodată.
China – Păunii simbolizează norocul, prosperitatea şi succesul. În perioada imperială, penele de paun erau rezervate nobililor si generalilor. Protector împotriva spiritelor rele – În multe culturi asiatice şi arabe, päunii sunt considerati un simbol al protecției, iar penele lor sunt pästrate în case pentru a alunga energiile negative. În Europa medievalä, exista o superstiţie conform căreia păstrarea penelor de păun în casă aduce ghinion și conflicte. Păunul ca pasăre mesager În unele legende indiene, päunii sunt trimişi de zei pentru a transmite mesaje către oameni. Mitologia persană – în tradițiile persane, päunul este descris ca o pasăre cerească, simbolizând frumuseţea şi eternitatea.
Multe branduri de modă şi design interior folosesc păunul ca simbol al eleganţei şi rafinamentului. Motivele inspirate de păuni sunt folosite pe ţesături, mobilier şi bijuterii. Compania americană NBC are un păun în logo, reprezentänd diversitatea şi creativitatea.
România – Zona etnografică a Ținutului Năsăudean este cunoscută în ţară şi peste hotare prin frumuseţea portului tradiţional. Un element care detașează această zonă de toate celelalte, prin specificul său şi întregeste imaginea acestui port, este clopul cu păun, una dintre piesele importante ale costumului bărbătesc. El a devenit un simbol al acestor meleaguri străbune şi este pus semn de intrare în judeţul Bistriţa-Năsăud. Această podoabā vestimentară îşi are originea în comuna Salva şi se purta doar în câteva sate din jurul localității, unde este atestată pentru prima oară la începutul secolului al XX-lea. Majoritatea tinerilor de pe meleagurile năsăudene au devenit treptat purtătorii clopului cu păun, cuprinzând satele de pe Valea superioară a Someşului Mare, a Sălăuţei, a Rebrei şi într-o măsură mai mică pe Valea Ilvelor.
Istoricii presupun că ideea împodobirii clopului obişnuit cu pene de păun ar proveni de la modelul coifului roman care avea la baza calotei ornamente din pietre prețioase ori semiprețioase, continuate cu o creastă (crista) longitudinală în care se fixau pene colorate, în funcţie de natura armei şi a gradului militar. După culoarea şi forma penajului, ostaşii puteau fi recunoscuți uşor în orice împrejurare. Arta confecţionării acestei părţi componente din costumul popular aparţine meşterilor din comuna Salva.
Clopul este confecţionat dintr-o stofă de culoare neagră pe care este aşezată o roată, un evantai din pene de päun, legate între ele cu ceară și puse pe mai multe straturi. Fiecare clop poate avea, trei, cinci sau șapte rânduri de pene, iar numărul lor exprimă bunăstarea familiei din care provine feciorul respectiv. Pentru un clop cu mai puține rânduri sunt necesare 100 de pene, lar într-unul cu şapte rânduri întră câte 600-700, ceea ce înseamnă că trebuie adunate penele de la 7 păuni, iar pentru a finaliza lucrarea e nevoie de două zile de muncă. În ceea ce privește preţul, acesta pornește de la clopul cel mai simplu, în valoare de 600 lei şi ajunge la 2000, pentru cel cu mai multe rânduri. Penele sunt obținute de la pâunii crescuţi în gospodăria proprie a meşteşugarului sau a altor locuitori din sat. Purtatul clopului de-a lungul timpului a fost o adevărată competiție în lumea satului näsäudean. Chiar şi feciorul mai puțin instärit se străduia să îşi întregească costumul. Se purta înainte de căsătorie, după care, clopul era vândut, pentru că era cea mai spectaculoasă, dar şi cea mai costisitoare parte a costumului tradiţional ori lăsat moștenire urmașilor. La Sângeorz Bai, fetele poartă pe cap păunițele care constau dintr-o bentiță cusută cu multe mărgele și cu două pene de păun aşezate lateral în dreptul urechilor. Oriunde veți vedea un clop cu păun, puteți fi siguri că acesta este din județul Bistrița-Năsăud.
INSIDER: „Într-o fabrică veche din zona Pantelimon – București, am dat peste ceva neașteptat: un capac de canal pe care scrie „Bucuresci Canalisare”. De ce e interesant? Pentru că „Bucuresci” era modul în care se scria numele orașului acum mai bine de 100 de ani, înainte de reforma ortografică de la începutul secolului XX. Asta înseamnă că acest capac ar putea fi turnat undeva între 1890 și 1904. Dacă e așa… obiectul acesta a supraviețuit peste 120 de ani, trecând prin imperii, războaie, comunism și România modernă… iar azi stă uitat într-o fabrică abandonată. Uneori, cele mai vechi bucăți de istorie nu sunt în muzee…
sunt chiar sub picioarele noastre. ” SURSA
INSIDER 2: „Sunt mai multe în București pe George Enescu și în Amzei, pe Dr. Sion, Parcul Carol căutaţi-le și faceți colecția, e o pagină pe FB numai cu capace de canal din toată lumea. E interesant!”
INSIDER 3: „Forma „Bucuresci” a fost grafia oficială și uzuală a numelui capitalei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind utilizată pe scară largă în documente de stat, hărți, timbre și inscripţii pe clădiri până la reforma ortografică din 1904. Din punct de vedere documentar, localitatea scrisă Bucuresci este menționată pentru prima dată într-un act emis de Vlad Țepeș în 1459!”
INSIDER 4: „Sunt turnate în Franţa la Saint Gobain și și un singur S în franceză et Z deci de unde canalisare. Există, sunt prin tot Bucureștiul, în incinta Apaca există capace cu antetul Lemaître…”
INSIDER 5: „În Gara de Nord, pe la intrare, undeva în față la metrou, lângă tabela de afişaj a trenurilor.”
INSIDER 6: „Dacă privim cum a fost proiectat vedem că erau niște ingineri mai formați ca actualii în sensul că dacă treci cu mașina peste el nu trosnește așa de tare. Adică, l-au gândit să fie drept în planeitate. Actualele capace aproape te sperie când treci peste ele și strică în maxim 5-6 ani, ăsta a rezistat 120 ani. Și peste 200 de ani este la fel!”
INSIDER: „Văzută când eram în armată. Perfect vizibilă cu ochiul liber, chiar în centrul cerului. Le-am spus celorlalți soldați – țineți minte ce vă arăt, asta se vede o dată în viață!”
OBSERVATORUL ASTRONOMIC „Victor Anestin” Bacău: „23 martie 1995 – cometa Hale-Bopp Material realizat de muzeograf Bogdan Mihăilă. Pe 23 martie 1995, doi astronomi amatori, Alan Hale și Thomas Bopp, au observat o pată difuză în apropierea roiului globular M70. Nu era un defect de ochelari și nici o stea care „ieșise la plimbare”, ci viitoarea vedetă a anilor ’90: Cometa Hale-Bopp (C/1995 O1 (Hale-Bopp). Ce a făcut-o specială? În primul rând, dimensiunea nucleului – estimată la aproximativ 60 km în diametru, mult peste media cometelor (conform NASA/JPL). În al doilea rând, activitatea intensă: producea cantități impresionante de gaz și praf, formând două cozi clar vizibile – una de praf, gălbuie și curbată, și una ionică, dreaptă, albastră. Practic, avea „accesorii” cosmice. A devenit vizibilă cu ochiul liber în 1996 și a oferit un spectacol memorabil în primăvara lui 1997, rămânând observabilă luni întregi. Pentru comparație, majoritatea cometelor sunt „timide”: apar, clipesc și dispar. Hale-Bopp a stat la „ședințe foto” prelungite. Orbita sa este extrem de alungită, cu o perioadă de aproximativ 2.500 de ani (date NASA/JPL Small-Body Database), ceea ce înseamnă că următoarea apariție va fi undeva prin anul 4380. Să ne notăm în agendă.
Dincolo de romantismul serilor senine, cometa a fost un laborator științific: spectroscopia a confirmat prezența apei, a monoxidului de carbon și a altor molecule volatile, oferind indicii despre compoziția primordială a Sistemului Solar. Cometele sunt, la urma urmei, „congelatoare cosmice” care păstrează material de acum 4,6 miliarde de ani. Concluzia? În martie 1995, cerul ne-a reamintit că Universul are simțul spectacolului. Iar noi, cu telescoape sau doar cu ochii ridicați spre noapte, am avut loc în primul rând.” SURSA
ARHIVĂ: CADOU: Cometa ISON (Eu, Fiul) ne vizitează chiar de Crăciun. Să sperăm că nu se opreşte la masă! OXXO COMETA TSUCHINSHAN-ATLAS:”Când oamenii vor înțelege cât de mici suntem la scară cosmică, vor începe să se preocupe de viață pentru viață”
INSIDER: „Am văzut adineauri pe YouTube filmul „Two People Exchanging Saliva” al regizoarei franceze de origine română Nathalie Musteață, premiat la Oscar. Filmul e foarte bun și se petrece intr-un Paris distopic absolut sinistru, în care cei care se sărută în public sunt pur și simplu uciși! Băgați direct în niște cutii lungi de carton, că niște sicrie, lipite cu scotch, în care se sufocă și aruncați apoi într-o groapă de gunoi sau în apă! Datorită acestei fobii a sărutului oamenilor li se interzice să se spele pe dinți și periuța și pasta devin obiecte interzise de contrabandă! Oriunde intri ți se verifică mirosul din gură, care trebuie să fie nasol! Oribil, pentru că în ziua de azi (vezi și Povestea slujitoarei a lui Margaret Atwood), când nenumărați șarlatani politici îl invocă pe Dumnezeu, orice regim democratic poate ajunge prin alegeri libere la o dictatură chiar distopica religioasă! Singura, mică rezervă, deși jur că nu sunt ceea ce se cheamă homofob, este că din motive de corectitudine politică, regizorii (sunt 2) au optat ca interzisul sărut să fie făcut de două femei! Oricum filmul, dealtfel alb negru, e foarte bun și merită văzut!” SURSA
N.R.: Oscarurile 2026 au adus unul dintre cele mai surprinzătoare momente din istoria recentă a cinematografiei. Filmul „Two People Exchanging Saliva”, regizat de Natalie Musteață și Alexandre Singh, a câștigat premiul Oscar pentru Cel mai bun scurtmetraj live-action, la cea de- a 98-a ediție a Premiilor Academiei
🏆Victoria nu a fost însă una obișnuită. Categoria s-a încheiat la egalitate cu filmul „The Singers”, un rezultat extrem de rar pentru gala Oscarurilor.
🎓Înainte de a intra în lumea cinematografiei, Natalie Musteață și-a construit o carieră solidă în domeniul artelor vizuale. Regizoarea de origine română deține un doctorat în istoria artei și a organizat numeroase expoziții în Statele Unite.
Filmul, Doi oameni care schimbă salivă (în franceză Deux personnes échangeant de la salive) este un scurtmetraj dramatic în limba franceză din 2024, coproducție realizată în Statele Unite și Franţa, a avut premiera la Festivalul de Film Telluride, în cadrul celei de-a 51-a ediții a Festivalului de Film Telluride, pe 30 august 2024.
INSIDER: „Stația de metrou Luvre-Rivoli este una dintre cele mai frumoase din Paris. Este special pentru că arată ca un mini-muzeu, cu replici ale unor piese de artă celebre de la Muzeul Luvru expuse pe pereți. Designul stației te face să te simți ca și cum ai fi deja în muzeu, chiar înainte de a ieși. Este un loc unic și artistic care dă gustul istoriei Luvrului chiar în metrou!” SURSA
N.R.: Stația de metrou Louvre-Rivoli deservește arondismentul 1 din Paris, oferă posibilitatea de a ajunge la Muzeul Luvru sau de a face cumpărăturile pe strada Rivoli. Staţia era recunoscută după reproducerile unor statuete și opere de artă istorice expuse la Muzeul Louvre, care împodobesc peroanele sale. În timp ce aşteaptă metroul, călătorii pot admira inclusiv o copie a Venus de Milo, zeiţa Diane sau reproduceri ale unor statui ale faraonilor din Egiptul antic.
De câteva săptămâni, statuile lipsesc din peisaj, acestea fiind retrase discret de pe platforme, intrând într-un proces de restaurare în atelierele de turnare ale Grand Palais-RMN, ultima lor restaurare fiind în 2015. Deocamdată doar statuile mari, în timp ce exponatele din spatele geamurilor sunt încă acolo. Momentan, nu se știe data la care aceste statui vor fi readuse peroanelor stației Louvre-Rivoli.” SURSA
Staţia Louvre-Rivoli din Paris a fost deschisă pe 13 august 1900 și se numea iniţial de Luvru, care provine de la strada du Luvru şi de la proximitatea intrării în Palatul Luvru. În 1968, stația a fost decorată cu copii ale operelor de artă de la Muzeul Luvru, iar în 1989 a schimbat numele in Louvre-Rivoli, când a fost deschis accesul direct la muzeu la următoarea stație, Palais Royal – Musée du Louvre.
Pe peroane sunt expuse copii ale unor opere de artă din muzeul Luvru, în timp ce sub vitrine se aflau un plan istoric al castelului Luvru şi reproduceri ale unor gravuri vechi din palat. Peroanele, lipsite de reclame, sunt acoperite cu dale de piatră de Burgundia, iar platforma metalică are un tavan fals deasupra peronului. Această amenajare este completată cu panouri iluminate din spate care indică numele stației conform unei tipografii specifice, precum și cu bănci de sticlă puse la dispoziția călătorilor. Anul trecut, stația de metrou Louvre – Rivoli din Paris, a fost tranzitată de peste 2,5 – 3 milioane de călători, în timp ce originalele de deasupra din Muzeul Luvru, de aproximativ 9 milioane de vizitatori.
Venus din Milo este o sculptură din marmură din Grecia Antică care a fost creată în perioada elenistică, secolul al II-lea î.Hr., probabil între 160 și 110 î.Hr. A fost descoperită în 1820 pe insula Milos, Grecia, și a fost expusă la Muzeul Luvru din 1821. De la descoperirea sa, statuia a devenit una dintre cele mai faimoase opere de sculptură greacă antică din lume și se crede că o reprezintă pe Afrodita, zeiţa greacă a iubirii (Venus la romani).
Realizată din marmură de Paros, statuia este mai mare decât mărimea naturală, având o înălțime de peste 2 metri. Statuia este lipsită de ambele brațe. Poziția originală a acestor brațe lipsă este incertă. Sculptura a fost inițial identificată ca reprezentând-o pe Afrodita ținând mărul discordiei, deoarece lângă ea a fost găsită o mână de marmură ținând un măr; analize științifice recente susțin identificarea acestei mâini ca făcând parte din sculptură. Pe baza unei inscripţii acum pierdute, găsită lângă sculptură, aceasta a fost atribuită lui Alexandros din Antiohia, deşi numele de pe inscripție este incert și legătura sa cu Venus este contestată. Venus din Milo este reprezentată cu trunchiul gol în timp ce partea inferioară a trupului este acoperită cu o mantie. Ea stă în picioare cu greutatea pe piciorul drept și cu piciorul stâng ridicat; capul este întors spre stânga. Statuii îi lipsesc ambele brațe, piciorul stâng și lobii urechilor. Există o gaură umplută sub sânul drept care conținea inițial un tenon metalic care ar fi susținut brațul drept. Mantia este sculptată mai elaborat pe partea dreaptă a statuii decât pe partea stângă, poate pentru că pe partea stângă a fost inițial ascunsă vederii. De asemenea, Venus este mai puțin fin finisată din spate, sugerând că a fost inițial destinată să fie privită doar din față. În timp ce corpul lui Venus este descris într-un stil realist, capul este mai idealizat. Buzele sunt ușor deschise, ochii și gura sunt mici. Sculptura a fost restaurată minim: doar vârful nasului, buza inferioară, degetul mare de la piciorul drept și o parte din mantie. Din punct de vedere stilistic, sculptura combină elemente ale artei clasice şi elenistice. Trăsături precum ochii și gura mici și regulate, sprâncenele şi nasul puternice sunt în stil clasic, în timp ce forma trunchiului și mantia adânc sculptată sunt elenistice.
Venus din Milo a fost instalată iniţial în Luvru în 1821; a fost mutată rapid de două ori înainte de a i se găsi o locație pe termen lung în Salle du Tibre, unde a rămas până în 1848. De acolo a fost mutată în Salle de l’Isis, unde a rămas până când a fost scoasă din muzeu în 1870 pentru a fi protejată în timpul Comunei din Paris. Când Salle de l’Isis a fost renovată în anii 1880, Venus a primit un nou piedestal care a permis spectatorilor să rotească sculptura; în același timp, apropierea de sculptură a fost umplută cu alte statui Venus antice. O propunere din 1919 de a expune Venus alături de Mona Lisa a lui Leonardo și de Sclavul muribund și Sclavul răzvrătit ale lui Michelangelo nu a fost niciodată realizată, dar în 1936, sculptura a fost din nou mutată în Salle de la Vénus de Milo; celelalte statui Venus au fost îndepărtate pentru a concentra vizitatorii asupra lui Venus din Milo. În această perioadă, traseul vizitatorilor prin Louvre a fost modificat pentru a fi cronologic, trecând prin galerii de sculptură arhaică și clasică înainte de a ajunge într-o galerie dedicată perioadei elenistice; Venus de Milo a fost plasată între galeriile clasică și elenistică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sculptura a fost din nou scoasă din Louvre pentru a fi păstrată în siguranță, și depozitată în Château de Valençay. În 1964 a fost expusă la Tokyo și Kyoto; aceasta este singura dată când sculptura a părăsit Franţa de când a fost achiziționată de Louvre.
În 1972 s-a experimentat un nou amplasament pentru sculptură, iar aceasta a fost mutată temporar pentru a permite renovări în anii 1980 și 1990; în 1999, volumul de vizitatori ai Venus a cauzat probleme, iar autoritățile de la Louvre au luat în considerare întoarcerea sculpturii în amplasamentul său anterior. În 2010, sculptura a fost instalată în noul său decor, fragmentele sculpturale descoperite alături de ea fiind expuse în aceeași încăpere.
Venus din Milo a devenit rapid o piatră de temelie a colecției de antichități a Luvrului în urma războaielor napoleoniene, iar faima sa s-a răspândit prin distribuirea în fotografii şi copii tridimensionale. Statuia a inspirat peste 70 de poezii, a influențat arta secolului al XIX-lea și mişcarea suprarealistă de la începutul secolului al XX-lea și a fost prezentă în diverse proiecte artistice moderne, inclusiv în filme şi publicitate.” DETALII
ZODIAC12.RO: „Cele 22 de Arcane descriu procesul prin care potențialul pur devine formă, se organizează, se confruntă cu limitele sale, se transformă, se extinde și, în final, se integrează într-o totalitate conștientă.
Arhitectura celor 22 de Arcane Majore – Hartă tehnică a conștiinței
I. Zona Potențialului Primar (0–2)
Acest prim segment descrie starea pre‑individuală a psihicului, unde conștiința există ca potențial pur, apoi ca impuls de manifestare și, în final, ca rezervor de cunoaștere latentă.
– 0 – Nebunul: potențial nediferențiat, mobilitate psihică absolută.
– I – Magicianul: vectorul de manifestare, intenția direcționată.
– II – Marea Preoteasă: memoria arhetipală, cunoașterea latentă.
Împreună, formează triada originii: potențial → intenție → informație.
II. Zona Materializării și a Formei (3–4)
Aici conștiința începe să se concretizeze în structuri.
– III – Împărăteasa: generativitate, proliferare, materializare organică.
– IV – Împăratul: ordine, limită, structură, stabilitate.
Este polaritatea creație–organizare, baza oricărei identități funcționale.
III. Zona Integrării Culturale și Etice (5–6)
Conștiința individuală se raportează la norme, valori și alegeri.
– V – Hierofantul: integrarea în sistemele simbolice colective.
– VI – Îndrăgostiții: alegerea valorică, armonizarea polarităților interne.
Această zonă definește alinierea psihicului la un cadru de sens.
IV. Zona Autodeterminării și a Controlului Direcției (7–8)
Conștiința devine agent activ, capabil să-și gestioneze impulsurile.
– VII – Carul: direcție, coordonare, voință mobilizată.
– VIII – Forța: integrarea instinctelor, autocontrol matur.
Este momentul afirmării sinelui ca sistem coerent de acțiune.
V. Zona Interiorizării și a Reconfigurării (9–12)
Aici conștiința se întoarce spre sine pentru rafinare și restructurare.
– IX – Eremitul: introspecție, distilarea experienței.
– X – Roata Norocului: ciclicitate, reorganizare prin forțe transpersonale.
– XI – Justiția: echilibru, autoreglare, proporție.
– XII – Spânzuratul: inversiune, suspendare, restructurare profundă.
Este zona transformării lente, unde vechile structuri sunt evaluate și depășite.
VI. Zona Metamorfozei și a Transcendenței (13–16)
Conștiința trece prin procese radicale de schimbare.
– XIII – Moartea: eliminarea formelor depășite, resetare structurală.
– XIV – Temperanța: recombinare, sinteză, alchimie interioară.
– XV – Diavolul: confruntarea cu umbrele, mecanismele de atașament.
– XVI – Turnul: colapsul structurilor false, eliberare prin ruptură.
Este zona crizelor evolutive, unde psihicul se reconfigurează fundamental.
VII. Zona Expansiunii și a Reintegrării Superioare (17–19)
Conștiința se deschide către niveluri mai vaste de sens.
– XVII – Steaua: inspirație, regenerare, orientare transpersonală.
– XVIII – Luna: navigarea inconștientului profund, imaginație, ambiguitate.
– XIX – Soarele: claritate, vitalitate, integrare luminoasă.
Este zona iluminării progresive, unde se stabilizează o nouă identitate extinsă.
VIII. Zona Sintezei Finale (20–21)
Conștiința se reunește cu totalitatea propriei experiențe.
– XX – Judecata: re-evaluare globală, trezire, chemare la nivel superior.
– XXI – Lumea: totalitate, finalizare, integrare completă a ciclului.
Este închiderea cercului, momentul în care individul devine un sistem complet, coerent și autosuficient” SURSA
infoINSiDER.ro 