INSIDER: „Știai că pe o plajă izolată din Anglia există o sculptură uriașă de piatră numită „The Singing Ringing Tree” (Copacul Cântător), care folosește doar vântul pentru a produce o muzică stranie, ca dintr-o altă lume? Construită din țevi de oțel galvanizat de dimensiuni diferite, structura este proiectată astfel încât fiecare gură de aerisire să scoată un sunet diferit pe note muzicale atunci când bate vântul, creând o melodie hipnotică și înfricoșătoare în mijlocul pustietății!
Te-ar înfricoșa să auzi această muzică ciudată pe o plajă pustie? ” SURSA
N.R.: Singing Ringing Tree (Copacul care cântă și sună), o sculptură muzicală acționată de vânt. Este construită din straturi de țevi din oțel galvanizat, aranjate în formă de spirală care imită un copac bătut de vânt. Este amplasată pe dealurile Pennine, cu vedere spre oraşul Burnley din Lancashire, Anglia.
Structura are o înălţime de 3 metri și a fost creată de arhitecții Mike Tonkin şi Anna Liu (studioul Tonkin Liu) şi finalizată în decembrie 2006 cu un buget total pentru proiectarea şi construcţia de 150.000 de lire sterline.
Cum funcţionează: Țevile sunt tăiate la lungimi diferite şi acordate în funcție de ton. Când vântul bate prin ele, sculptura emite un sunet eteric, bizar, asemănător unui acord muzical profund sau unui freamăt fantomatic. Proiectul face parte dintr-o serie de patru sculpturi din cadrul proiectului artistic „Panopticons” din East Lancashire.
În Texas există o replică autorizată a faimoasei sculpturi Singing Ringing Tree din Burnley, Anglia. A fost construită în 2016 de compania JK Welding, având o greutate uriașă de peste 24 de tone şi o înălţime de aproximativ 6,7 metri. Inițial, a fost amplasată în localitatea Manor, de lângă Austin. În iulie 2022, a fost donată şi mutată permanent în oraşul Abilene, Texas, fiind amplasată simbolic în „Capitala Cărţilor de Poveşti a Americii” (Storybook Capital of America).
Totuşi, spre deosebire de originalul din Anglia unde vântul bate constant, vizitatorii din Texas au raportat că sculptura din Abilene tace destul de des și are nevoie de rafale foarte puternice şi din direcția potrivită pentru a începe să ,cânte” cu adevărat.
Replica din Arabia Saudită are o structură şi dimensiuni similare cu cea originală, păstrând forma curbată de „copac din țevi metalice”. Spre deosebire de cele din Anglia şi Texas, locația exactă a celei din Arabia Saudită nu este publică. Ea a fost realizată tot cu implicarea biroului de arhitectură Tonkin Liu, însă a fost amplasată într-o zonă privată sau nedeclarată din deşertul saudit, fiind considerată o „operă ascunsă” a cărei amplasare exactă rămâne un mister pentru publicul larg.
Numele operei este inspirat dintr-un film pentru copii şi un basm clasic german (Das singende, klingende Bäumchen – 1957) despre un copac magic ale cărui frunze cântă doar pentru cei care au iubire pură în inimă.”
INSIDER: „În graiul moldovenesc, nu există un regionalism arhaic specific pentru cuvântul „extraterestru”, însă în Republica Moldova (sub influenţa limbii ruse) şi în unele zone rurale din Regiunea Moldovei, se folosesc adesea următoarele forme populare sau adaptate: ∆ Inoplaneteni – Cel mai des întâlnit termen în Republica Moldova (provenit din rusul инопланетянин). ∆ Oameni verzişori – traducere/adaptare regională amuzantă pentru „omuleții verzi”. ∆ Arătări din cer – Folosit uneori de bătrânii de la țară pentru a descrie ceva neidentificat care vine din spațiu.”
N.R.: „Cuvântul extraterestru provine din limba latină și a intrat în limba română în secolul al XIX-lea, fiind împrumutat pe filieră franceză. Originea cuvântului (Etimologie) – Cuvântul este format din două elemente transmise din limba latină: „extra” – un prefix care înseamnă „în afară de”, dincolo de” & „terrestris” – un adjectiv care înseamnă „pământesc”, derivat din terra („Pământ”). Literal, cuvântul înseamnă „,care se află sau vine din afara Pământului”. În limba română, el a fost adaptat după neologismul franțuzesc extraterrestre.
Cât este de vechi și prima atestare – În limba latină: Forma de bază exista încă din antichitate, dar conceptul modern a apărut mult mai târziu.
În plan internațional: Cuvântul în sensul său modern (legat de alte planete) a început să fie folosit în secolul al XIX-lea. În limba engleză (extraterrestrial), prima atestare documentată ca adjectiv datează din anul 1842, într-un context ştiințific legat de meteoriți. Sensul de „ființă de pe altă planetă” (substantiv) s-a popularizat abia în prima jumătate a secolului al XX-lea, odată cu dezvoltarea literaturii Science-Fiction.
În limba română: Cuvântul a început să apară în dicționare și publicații științifice spre sfârşitul secolului al XIX-lea (în jurul anilor 1880-1890), pe măsură ce astronomia şi traducerile din autori precum Jules Verne au devenit populare.
Deşi cuvântul ca atare are în jur de 180 de ani, ideea de fiinţe de pe alte lumi este extrem de veche: În antichitate: Filozoful grec Epicur (secolul al IV-lea î.Hr.) a scris despre posibilitatea existenței unei infinităţi de alte lumi populate. Prima operă de ficțiune: Scriitorul Lucian din Samosata (secolul al Il-lea d.Hr.) a scris O istorie adevărată, o satiră considerată prima poveste despre o călătorie în spațiu, unde personajele întâlnesc locuitori ai Lunii şi ai Soarelui. Scriitorul în „Istoria adevărată” susține că a vizitat Luna când nava sa a fost trimisă în sus de o fântână, care era populată și în război cu oamenii Soarelui pentru colonizarea Stelei Dimineţii. Pluralismul cosmic, presupunerea că există multe lumi locuite dincolo de sfera umană precede modernitatea şi dezvoltarea modelului heliocentric şi este comună în mitologiile din întreaga lume. Alte lumi sunt descrise în lucrări timpurii precum narațiunea japoneză din secolul al X-lea, Povestea tăietorului de bambus şi în povestea arabă medievală Aventurile lui Bulukiya (din O mie şi una de nopți).
Savantul american Gary Westfahl a scris: „Extratereștrii din science fiction sunt atât metafore, cât și posibilități reale. Se poate sonda natura umanității față de extratereștri care, prin contrast, ilustrează și comentează natura umană. Totuși, așa cum demonstrează credința larg răspândită despre vizite extraterestre (vezi OZN-urile) şi eforturile de a detecta semnale radio extraterestre, oamenii tânjesc, de asemenea, după companie într-un univers vast și rece şi extratereștrii pot reprezenta imagini pline de speranţă, compensatorii ale prietenilor ciudați pe care nu i-am putut găsi. Astfel, extratereștrii vor rămâne probabil o temă centrală în științifico-fantastic până când îi vom întâlni efectiv.”
INSIDER: „Că tot vă povesteam de domn’ Prigoană… strânge omul ca furnica, când moare nu ia cu el nimica. Am și dovada că acțiunile de la radio i-au aparținut. Decât iubit doar pentru bani, mai bine înjurat de toți (…). Pozele, de la franțuzescu’ pose, sunt făcute de prietenul meu Florin Bondrila la Vitan acum 2 săptămâni. Le-a lăsat vile, hoteluri, bani pentru 3 generații și nu s-a găsit o magazie curată unde să pună astea. Cred ca Prigoană și-a dorit să fie iubit și fix de asta n-a avut parte. Trist. În prima poză, Silviu Prigoană copil. #deșertaciune” SURSA
N.R.: „Târgul Vitan este unul dintre cele mai vechi, mari şi cunoscute târguri din Bucureşti, situat în zona Vitan. Acesta este renumit în principal pentru două activități majore: piața auto şi târgul de vechituri (talciocul). Târgul Auto (Autovit): O zonă imensă dedicată vânzării și cumpărării de maşini, considerată la un moment dat cel mai mare târg auto de acest tip din regiune. Târgul de vechituri (Talciocul): Un loc tradițional unde se vând obiecte second-hand, antichităţi, piese de schimb, haine, scule, electronice vechi şi diverse alte „,comori” sau chilipiruri.
Numele vine de la istoria zonei, o fostă câmpie unde odinioară pășteau vitele. Splaiul Unirii nr. 450 – București sector 4″
INSIDER: „Zona de sub Pasajul Mihai Bravu, la intersecţia Splaiului Unirii și Calea Văcărești (Sectorul 4, Bucureşti) – Panourile decorative din partea dreaptă fac parte dintr-un proiect de amenajare urbană şi estetică a şantierelor şi împrejmuirilor din sector, transformat într-o expoziție cultural-educativă în aer liber.
Inițiativa îşi propune să aducă arta clasică mai aproape de cetățeni. Astfel, pietonii şi şoferii care trec prin intersecțiile aglomerate din Sectorul 4 interacționează direct cu picturi celebre în timpul deplasărilor zilnice. Au fost înlocuite vechile panouri cu proverbe, zicători și vorbe de duh cu tablouri celebre începând din perioada Renașterii până în prezent. Un uriaș gard-pinacotecă!
Din loc în loc apar panouri explicative despre diferitele curente din pictura universală, în mod cronologic, începând din perioada contemporană – imediat după trecerea de pietoni, în spate la Sun Plaza Mall.
Pe gardul care acoperă zona spre Văcărești se bulucesc toate frumusețile lumii in materie de pictură, fala marilor muzee din Europa, și nu numai. Zici că s-a vărsat cisterna cu perle, preț de un kilometru. Partea bună este faptul că non-stop poți veni aici să studiezi un tablou sau un curent anume, și gratuit să te umpli de frumos. Partea rea – trotuarul devine mult prea îngust in zona pasajului, iar mașinile care vâjâie la câțiva centimetri de tine te scot din starea de reverie în muzică de claxon de ajungi să-i îmbrățișezi la propriu tablourile lui Hieronymus Bosch „Grădina deliciilor pământeşti”, „Cele șapte păcate de noapte” ori „Judecata de apoi”…
Chiar dacă nu sunt în asentimentul posesorilor auto sau a bucureștenilor veșnic grăbiți ar trebui ca din când în când această zona de pe Calea Văcărești să devină pietonală.
Arta Abstractă, „artădedragulartei”!? << Secolul XX ARTA ABSTRACTĂ – În prima parte a secolului XX a apărut si arta abstractă. Acest curent continuă să existe sub diferite forme şi în zilele noastre.
Dacăîn cubism sau fauvismformeleerau puternicstilizate, dar mai aveau o oarecare asemănarecusubiectul, arta abstractă devine artădedragulartei. #BulevART Muncesc/ Trăiesc/ Iubesc în sectorul 4 >>
INSIDER: „Astăzi, 8 septembrie, sărbătorim Nașterea Maicii Domnului – Sfânta Maria Mică. O zi mare și binecuvântată pentru noi toți. Vă las aici câteva din lucrările mele – pe lemn, pe piatră și pe ou de struț, toate pictate manual, cu rugăciune. Se pot face la comandă. Vă doresc o sărbătoare cu pace în suflet!” SURSA
INSIDER: „Inginerii auto din anii ’50 erau absolut GENIALI! Soluția tehnică radicală ascunsă în blocul optic care a dat naștere celebrei glume cu „lichidul de semnalizare” Dacă ai crezut vreodată că celebrul mit auto despre „lichidul de semnalizare” este doar o glumă inventată de mecanici ca să sperie șoferii începători, pregătește-te să afli adevărul istoric. În spatele acestei expresii se ascunde o realitate de design absolut fascinantă, pe care constructorii auto au aplicat-o în epocă din motive pur inginerești.
Privește cu atenție imaginea de mai sus. Ceea ce pare un trucaj digital sau o piesă dintr-un film SF este, în realitate, un ansamblu de semnalizare și iluminare spate montat pe un automobil american din anii 1950 (precum legendarul Chevrolet Bel Air sau modele conexe din acea perioadă).
Inovația tehnică: Când stopul devine bușon – Din punct de vedere al arhitecturii auto a mijlocului de secol trecut, designerii erau obsedați de linii aerodinamice curate și de ascunderea oricărui element care putea „strica” profilul lateral al mașinii. Așa a apărut soluția de a integra gura de alimentare a rezervorului direct în corpul blocului optic spate. Sistemul funcționa prin bascularea sau rabatarea întregului ansamblu al lămpii (care includea semnalizarea și lumina de frână), acționat printr-un mecanism cu balamale și un zăvor mascat discret în ornamentul de crom. Odată deschis „stopul”, gura de umplutură a rezervorului și bușonul metalic deveneau accesibile pentru pompa de la benzinărie. De aici se trage, de fapt, gluma cu „lichidul de semnalizare”? Deși din punct de vedere fizic combustibilul intră în rezervor și nu direct în becul de semnalizare, intersecția periculoasă și bizară dintre circuitele de benzină, vaporii inflamabili și instalația electrică a lămpii a lăsat urme adânci în folclorul auto.
Gândește-te doar la scenariul pur tehnic: un șofer neatent care lăsa luminile aprinse în timp ce alimenta, vapori de benzină densi concentrați exact în spatele dispersorului roșu și riscul iminent ca un scurtcircuit să transforme totul într-un foc de artificii. În plus, etanșarea precară a acelor ansambluri mobilizabile făcea ca în interiorul lămpii să se adune adesea condens sau scurgeri. Așa s-a născut, în atelierele de reparații ale vremii, ironia supremă la adresa mașinilor americane complicate: gluma că, dacă stopul nu mai funcționează cum trebuie, „trebuie să schimbi lichidul de semnalizare” – un omagiu involuntar adus acelor vremuri în care benzinăria și becurile din spate concurau pe același spațiu fizic. Oare cum ar reacționa un polițist de la Rutieră dacă ar opri astăzi o mașină la care alimentezi direct prin stopul de frână?” SURSA
N.R.: Evoluţia istorică a poziționării buşonului – Perioada timpurie (Anii 1900-1920): În primele decenii, rezervoarele erau adesea amplasate direct sub scaunul şoferului sau al pasagerului (cum era la faimosul Ford Model T), sau chiar sub capotă, direct deasupra motorului (alimentare prin gravitație). Pentru realimentare, şoferul trebuia să coboare şi să ridice perna scaunului.
Anii 1930-1950 (Integrarea în caroserie): Pe măsură ce mașinile au devenit mai aerodinamice, rezervorul a fost mutat în partea din spate. Buşonul a început să fie ascuns în aripi sau direct pe panoul spate.
Anii 1950-1970 (,,Epoca de Aur” a buşoanelor ascunse): Pentru a nu strica liniile estetice ale maşinilor americane şi europene, designerii au devenit foarte creativi. Buşonul de benzină era ascuns în miod ingenios. În spatele plăcuței de înmatriculare rabatabile din spate (ex: Chevrolet Caprice, numeroase modele Ford, Buick). În spatele unui stop rabatabil (cum era la celebrele modele Cadillac din anii ’50).
„Mașinile clasice sunt cunoscute pentru designul lor frumos și elegant. Cu toate acestea, pentru ochiul neavizat, găsirea capacului de rezervor la o masină de colecție s-ar putea să nu fie întotdeauna la fel de simplă ca la maşinile moderne, deoarece designerii epocii le-au ascuns de vedere. Din punct de vedere istoric, producătorii auto au vizat designuri de caroserie elegante și neîntrerupte, ceea ce i-a determinat să ascundă componente precum capacul de rezervor. Designerii au luat în considerare estetica şi confortul, ceea ce a dus la faptul că unele mașini clasice au un capac de rezervor ascuns în locații discrete, dar accesibile. În anii 1940 şi 1950, purtarea unui capac de rezervor ascuns era o tendinţă destul de comună, producători precum Peugeot, Chrysler, Chevy, Ford, Nash, Oldsmobile și mulţi alţii participând într-un fel sau altul.
Cele mai ascurse locații ale capacelor de berzină: 1. În spatela stopului spate – Unele maşini clasice îşi ascund ingenios capacele de rezervor sub ansamblul stopurilor. Această amplasare implică o integrare inteligentă în designul vehiculului, unde accesul la capacul de rezervor necesită scoaterea sau răsucirea ansamblului stopurilor. O astfel de configurație nu numai că menține aspectul elegant al mașinii, dar asigură si că capacul de rezervor rămâne discret ascuns vederii, adăugând un element de surpriză pentru observatorii neatenţi. Exemplu: Lincoln Continental din 1956, Cadillac El Dorado din 1953, Chevrolet Bel Air din 1955.
2. Ascuns în aripa spate – Anumite mașini clasice au un capac de rezervor ascuns în aripa spate, demonstrând o combinație între design inovator și caracter practic. În această configurație, accesul la capacul rezervorului implică adesea deschiderea unui panou sau compartiment discret situat în aripă, dezvăluind gâtul de umplere a rezervorului ascuns în interior. Această integrare combină perfect forma și funcţia, păstrând eleganţa atemporală a vehiculului, asigurând în acelaşi timp accesul facil la capacul rezervorului pentru realimentare. Exemple: Pontiac Chieftain din 1957, 1948 Tucker.
3. În spatele plăcuței de înmatriculare – Un alt loc popular pentru ascunderea capacului de rezervor este în spatele plăcutei de înmatriculare. În această configuraţie, capacul de rezervor este de obicei accesibil prin răsucirea sau eliberarea plăcuţei de înmatriculare, dezvăluind gâtul de umplere cu combustibil ascuns în spate. Această alegere de design nu numai că păstrează aspectul estetic al maşinii clasice, dar oferă și o soluție practică pentru realimentare, plăcuța de înmatriculare servind ca un capac convenabil pentru a ascunde capacul de rezervor atunci când nu este utilizată. Exemplu: Chevrolet Chevelle SS din 1966, Pontiac GTO din 1969, Chevrolet Malibu din 1969.
4. Ascuns la vedere – Referindu-ne la unele dintre cele mai emblematice maşini muscle americane, am adăugat și „Ascuns la vedere”. Modelele Mustang şi Camaro de la început aveau buzunarele de combustibil în centrul părţii din spate, adăugând logo-ul rotund şi ornamentele stilului emblematic al ambelor modele. Această zonă rotundă a logo-ului a fost de atunci un element de bază pe ambele mașini, mult timp după ce a încetat să-și mai îndeplinească scopul iniţial de a ascunde buzunarul de combustibil. Exemplu: Ford Mustang GT FastBack din 1968, Chevrolet Camaro din 1968.
5. În portbagaj – Alte maşini clasice, majoritatea europene, au decis să ascundă rezervorul de combustibil sub capota portbagajului. Această configurație implică un compartiment ascuns sau un punct de acces în portbagaj, unde sunt adăpostite discret capacul rezervorului şi gâtul rezervorului. Accesarea capacului rezervorului necesită de obicei deschiderea capacului portbagajului, dezvăluind compartimentul ascuns pentru realimentare. Această alegere de design nu numai că menţine silueta elegantă a vehiculului, dar asigură si acces convenabil şi blocat la capacul rezervorului. Volkswagen Beetle este un exemplu excelent în acest sens.
Principalul motiv pentru care astăzi nu se lai ascund capacele de benzină este siguranţa. De obicei, nu se termină bine dacă vehiculul este lovit din spate şi are o uşa de rezervor în spatele plăcuței de înmatriculare din spate. Progresele tehnologice au condus la utilizarea de către producători a unei uși de rezervor pe partea laterală a vehiculului, unde le vedem si astăzi.” DETALII
Anii 1980-Prezent (Standardizarea laterală şi siguranța): Din cauza riscului ridicat de incendiu în cazul unui impact din spate (combustibilul se putea scurge pe eşapamentul fierbinte sau direct în caz de coliziune), s-a renunţat complet la alimentarea prin spate. Rezervorul a fost mutat obligatoriu înaintea punţii spate, iar buşonul a fost poziționat pe una dintre fețele laterale (stânga sau dreapta). Brandurile mari tind să păstreze o tradiție. De exemplu, Grupul Volkswagen, BMW şi Mercedes-Benz pun buşonul pe dreapta. Brandurile japoneze precum Toyota, Nissan sau Honda îl pun adesea pe stânga.
Poziționarea actuală pe laterale nu este aleatorie, ci depinde de criterii tehnice și culturale bine stabilite. Pozitionarea pe dreapta – Specifică maşinilor concepute pentru traficul pe partea dreaptă (Europa Continentală, SUA). Dacă rămâi fără benzină pe autostradă, alimentezi cu canistra de pe marginea drumului (trotuar), fiind protejat de trafic. Şoferul are loc să deschidă portiera larg la pompă, fără să lovească stâlpul de alimentare. Teava de eșapament de regulă, pe o partea stângă (opusă bușonului) pentru a preveni aprinderea vaporilor.
Pentru că diversitatea poziționării crea confuzie atunci când oamenii închiriau maşini sau conduceau un vehicul nou, în aprilie 1986, un designer de la Ford Motor Company numit Jim Moylan a venit cu o idee genială. După ce a fost udat de ploaie în benzinărie deoarece parcase pe partea greşită, el a propus introducerea unei mici săgeți (un triunghi) lângă pictograma pompei de benzină de pe bord. Dacă săgeata indică spre stânga, buşonul este pe stânga. Dacă indică spre dreapta (→), buşonul este pe dreapta. Ford a implementat această idee în premieră pe modelele din 1989 (Ford Escort și Mercury Tracer), iar astăzi elementul (Moylan Arrow) a devenit un standard universal pe absolut toate ecranele şi cadranele maşinilor moderne.
Ultima mașină care a avut un capac de rezervor ascuns a fost Chevy Impala din 1996, care folosea un suport cu arc pentru plăcuța de înmatriculare.”
INSIDER: „Trei „i” într-un verb? Da, este corect… dar numai într-o anumită situație! În limba română există 4 verbe care au doi „i” la infinitiv și la perfectul simplu, persoana I singular, ajung să se scrie cu 3 „i”.” Cele patru verbe cu 2 de „i” la infinitiv sunt: se sfii, a pustii, a prii, a înmii. Astfel încât la perfectul simplu, persoana I singular se scrie cu 3 de „i” – „eu mă sfiii” SURSA
N.R.: „Forma corectă este ,eu mă sfiii” (cu trei de /), la timpul perfect simplu, persoana I, singular. De ce se scrie cu trei de i? Primul i face parte din rădăcina verbului a sfii. Al doilea i este desinența (terminația) de la timpul perfect simplu pentru persoana I singular. Al treilea i reprezintă pronumele reflexiv enclitic ,-i” (pe mine însumi), scurtat sau adăugat în această formă specifică. Alte exemple: eu pustiii, eu înmiii.”
INSIDER 1: „De ce Pasajul Macca-Villacrosse are forma unei furci? Răspunsul este mai interesant decât pare… În inima Bucureștiului, între Calea Victoriei și strada Eugeniu Carada, se află unul dintre cele mai spectaculoase și elegante pasaje ale orașului. Astăzi îl admirăm pentru arhitectura sa, pentru acoperișul de sticlă și atmosfera aparte, însă forma lui neobișnuită ascunde o poveste de acum mai bine de 130 de ani. La sfârșitul secolului al XIX-lea,Bucureștiul se transforma rapid. Orașul încerca să se apropie de marile capitale europene, iar în centrul său începeau să apară galerii comerciale, magazine elegante și pasaje acoperite. Pe terenul unde urma să fie construit pasajul exista însă deja o proprietate importantă: Hotelul Pesht. Iar proprietarul hotelului nu a vrut să-și vândă proprietatea. În loc să renunțe la proiect, s-a găsit o soluție ingenioasă: pasajul urma să fie construit în jurul hotelului. Astfel au apărut cele două ramuri care se despart și se reunesc, dând construcției forma neobișnuită de furcă sau de potcoavă alungită. Pasajul a fost finalizat în 1891 și a devenit rapid unul dintre locurile elegante și animate ale Capitalei. Acoperit cu o structură de sticlă galbenă, permitea luminii naturale să pătrundă în interior și îi proteja pe trecători de ploaie și zăpadă. De-a lungul pasajului au apărut magazine, restaurante și diverse spații comerciale, transformându-l într-un important punct de întâlnire al Bucureștiului de atunci. Cele două ramuri au primit numele Macca și Villacrosse. Numele Villacrosse îl amintea pe Xavier Villacrosse, arhitect și arhitect-șef al Bucureștiului în anii 1840–1848, în timp ce numele Macca provenea de la Mihalache Macca. Dar pasajul nu a avut doar un rol comercial. Pentru o perioadă, aici a funcționat și prima bursă de valori din București, ceea ce îi conferă un loc important în istoria economică a Capitalei. În perioada comunistă, pasajul și-a pierdut numele istoric și a fost cunoscut, între 1950 și 1990, drept „Pasajul Bijuteria”. După 1990, numele Macca-Villacrosse a fost readus în atenția publicului.
Astăzi, când intrăm în pasaj și privim arcadele elegante, magazinele și lumina filtrată prin acoperișul de sticlă, este greu să ne imaginăm că forma sa a fost influențată de existența unei proprietăți care se afla deja acolo. 🏨 Un hotel care nu a vrut să dispară. 🌆 Un pasaj construit în jurul lui. ❤️ Și o formă neobișnuită care a devenit una dintre imaginile emblematice ale Bucureștiului vechi. Pasajul Macca-Villacrosse nu este doar o galerie acoperită. Este o mică lecție de istorie urbană — o dovadă că, uneori, o clădire care refuză să dispară poate schimba chiar forma unui întreg proiect. Bucureștiul are povești chiar și în forma clădirilor sale. ” SURSA
INSIDER 2: „Pasajul Macca-Villacrosse – bijuteria ascunsă din inima Bucureștiului – În mijlocul agitației din centrul vechi, există un loc unde timpul pare că încetinește. Sub cupola de sticlă galbenă, lumina se filtrează magic și transformă fiecare pas într-o experiență aproape cinematografică. Pasajul Macca‑Villacrosse nu este doar un pasaj – este o bucată de istorie. Construit la sfârșitul secolului XIX, pasajul leagă elegant străzile din centrul vechi și păstrează atmosfera boemă a Bucureștiului de altădată.
Aici găsești cafenele, miros de cafea și narghilea, arhitectură spectaculoasă și una dintre cele mai fotogenice lumini din oraș. Nu degeaba este unul dintre cele mai fotografiate locuri din capitală.
📸 Dacă ajungi aici seara, cupola luminată creează o atmosferă care pare desprinsă dintr-un film european. Bucureștiul are multe locuri frumoase… dar unele sunt pur și simplu magice. 👉 Tu ai trecut vreodată prin acest pasaj? Sau ai o poză făcută aici?” SURSA
N.R.: „Pasajul Macca-Villacrosse este o stradă pietonală acoperită din centrul Bucureştiului, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea (1891). Este renumit pentru arhitectura sa în stil Art Nouveau şi atmosfera boemă, fiind un simbol al epocii în care oraşul era supranumit „Micul Paris”. Face legătura dintre Calea Victoriei şi Strada Lipscani, prin iesirea pasajului din strada Eugeniu Carada, în partea stângă a Băncii Naționale a României.
Pasajul a fost proiectat de arhitectul Felix Xenopol și finalizat în 1891, iar cele două ramuri ale sale au fost denumite: pasajul Villacrosse, după arhitectul francez de origine catalană Xavier Villacrosse (1790-1855), și pasajul Macca, după numele negustorului Mihalache Macca, cumnatul acestuia, căsătorit cu o fiică a dragomanului Petros Serafim, tălmaci al împăratului Napoleon în campania din Rusia. Xavier Villacrosse fusese căsătorit cu o altă fiică a lui Serafim, Polixenia, care primise ca zestre hanul dinspre strada Eugen Carada, redenumit mai apoi Hanul Vilacrosse.
În pasaj a fost sediul primei burse de valori din București și tot acolo au fost create mai multe spații comerciale. Înainte de 1989, pasajul a fost cunoscut denumirea de Bijuteria, după numele magazinului cu același nume din Calea Victoriei. În prezent, pasajul are aceeași conformație, dar magazinele au fost înlocuite cu unități de alimentație publică, (un restaurant cu teme egiptene, o braserie, un bistrou un restaurant chinezesc, o cafenea), care au revitalizat zona.
La intrarea dinspre strada Eugen Carada, pasajul are un portal monumental, cu patru statui, doi bărbați și două femei, care susțin frontonul de deasupra intrării. În interior, clădirile sunt decorate cu ornamente din stuc cu motive vegetale, cu statui de amorași și coloane corintice. Rotonda dinspre str. Carada are o cupolă cu vitraliu, iar în rest, cele două părți ale pasajului sunt acoperite cu sticlă gălbuie, care îi dă un aer plăcut, de intimitate.”
INSIDER: „Probabil că așa arăta luxul în industria auto americană din urmă cu peste șase decenii: Cadillac Eldorado decapotabil. Modelul din imagini, fotografiat de colegii noștri de la RAR Botoșani, a fost fabricat în anul 1972 și are un motor de aproape…8.2L (V8, 235 CP). Acest propulsor, spunea producătorul la acea vreme, a fost cel mai mare montat pe vreun autoturism de serie din lume.
Cum dimensiunile unui vehicul puteau fi nelimitate în acea perioadă, Eldorado are aproximativ 5.7 metri lungime și o greutate de peste 2.2 tone. Un aspect interesant este numele modelului a fost ales undeva în anii ’50, în urma unui concurs intern organizat de Cadillac. Angajații au fost provocați să vină cu propuneri pentru denumirea unui model aniversar, care ar fi trebuit să devină legendar. Lucru care pare că s-a și întâmplat.” SURSA
N.R.: „Maşina din imagini este un model clasic american legendar, mai exact un Cadillac Eldorado Convertible (generația a noua, fabricat în anul 1972), fotografiat recent la sediul RAR Botoşani. Acest model este recunoscut la nivel mondial pentru dimensiunile sale gigantice şi pentru faptul că deține un record istoric în privinţa capacităţii motorului pentru un autoturism de serie.
Motorizare şi Performanţe – Tip motor: V8 (8 cilindri în V), atmosferic (plasat longitudinal). Capacitate cilindrică: 8.2 litri (8.194 cm³ / 500 cu in) – cel mai mare motor de serie montat pe un autoturism de pasageri după Al Doilea Război Mondial Putere maximă: 235 CP (cai putere) la 3800 rpm (măsurată conform standardelor SAE Net din acea perioadă; puterea brută anterioară era declarată la 365 CP). Cuplu maxim: Aproximativ 522 Nm la 2400 rpm, oferind o forţă de tragere masivă la turații joase. Viteză maximă: Aproximativ 175-180 km/h.
Transmisie şi Tracțiune – Tracţiune: Faţă (FWD) – o particularitate rară şi revoluționară pentru maşinile americane de talie mare din acea epocă, folosind platforma Unified Powerplant Package de la General Motors. Cutie de viteze: Automată cu 3 trepte (Turbo Hydra-Matic TH425).
Dimensiuni şi Masă – Lungime totală: 5.66 metri (o adevărată „canapea pe roți”). Lățime: 2.03 metri. Ampatament (distanţa între osii): 3.21 metri. Greutate (masă proprie): Aproximativ 2.300 kg (2.3 tone).
Consum estimat: În mod realist, consumul urban poate depăşi cu uşurinţă 25-30 litri / 100 km, motiv pentru care fanii auto o numesc glumeț o maşină „energofagă”. Capacitate rezervor: 102 litri.
Prețul de bază (MSRP): În 1972, prețul de pornire din fabrică pentru versiunea decapotabilă era de 7.681 de dolari. Prețul cu opţiuni: Deoarece clienții adăugau frecvent dotări premium (precum aer condiționat, tapițerie din piele specială sau sisteme audio avansate), prețul final depășea adesea 11.000 de dolari la acea vreme.
Prețul de vânzare în prezent – Valoarea actuală depinde în mod direct de starea tehnică, nivelul de restaurare şi originalitatea componentelor: # Stare medie/bună (funcţională): Pe piața internațională și pe platformele europene (precum AutoScout24), preţurile încep de la aproximativ 20.000 €- 25.000 €. # Stare excelentă / De colecţie (Concours): Exemplarele impecabile, foarte bine întreținute sau complet restaurate, se vând de obicei cu sume cuprinse între 30.000 € şi peste 45.000 €.
INSIDER: „Câștigătorul Premiului Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI 2026 este “Refugiu”, semnată de Virgil Scripcariu – lucrarea aleasă de public.
Realizată din bronz patinat, cu dimensiunile de 430 × 220 × 100 cm, Refugiu propune un spațiu al protecției și al apropierii — o formă care invită privitorul să se gândească la nevoia de adăpost, de liniște și de întâlnire. În spațiul public, lucrarea devine o expresie a umanității protectoare, un loc posibil pentru reflecție.
Aceasta a fost prima ediție a Premiului Peter Jecza pentru Sculptura Anului în care PUBLICUL A DECIS lucrarea câștigătoare. Peste 1.700 de oameni au votat în această campanie, iar implicarea voastră ne bucură enorm. Virgil Scripcariu a câștigat cu 663 voturi, reprezentând 39% din totalul voturilor exprimate. Mulțumim tuturor celor care au votat, au distribuit, au susținut artiștii și au ales să participe la acest exercițiu de implicare publică. Votul vostru a decis lucrarea care va deveni parte din spațiul public al Timișoarei.
Lucrarea câștigătoare va fi amplasată la finalul lunii octombrie 2026, în Piața Unirii din Timișoara, unde va rămâne timp de șase luni. Ulterior, „Refugiu” va fi mutată pe platoul transformat în parc de sculptură de la Shopping City Timișoara, continuându-și astfel traseul în spațiul public și întâlnirea cu publicul.
Premiul Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI este o inițiativă UniCredit Bank Romania și Fundația Jecza, alături de @nepi_rockcastle și Shopping City Timisoara . Partener: Primăria Municipiului Timișoara” SURSA
N.R.: „Sculptura „,Refugiu”, creată de sculptorul român contemporan Virgil Scripcariu este câștigătoarea prestigioasei competiții „Premiul Peter Jecza pentru Sculptura Anului 2026″, ajunsă la a treia ediție. Virgil Scripcariu va primi premiul în valoare de 8.000 de euro, iar „Refugiu” va ajunge în spaţiul public al Timişoarei, în Piaţa Unirii. În centrul Timişoarei mai sunt alte două sculpturi care poartă semnătura lui Virgil Scripcariu: „Supermam”, pe strada Mercy, şi „Eva”, la intersecţia Vasile Alecsandri – Eugeniu de Savoya.
Juriul a selectat patru finalişti dintre cele 55 de propuneri înscrise în competiție, iar publicul a avut ultimul cuvânt. Votul s-a desfăşurat online, între 8 august şi 3 septembrie, iar diferența dintre primele două proiecte a fost de numai 20 de voturi. „Refugiu”, de Virgil Scripcariu, a primit 666 de voturi, iar „Figuri şezând”, de Larisa Sitar, s-a clasat pe locul al doilea, cu 646. „Sculpturi tăiate”, proiectul semnat de Bogdan Raţă şi Dan Vişovan, a adunat 309 voturi, în timp ce „Turnătorie”, de Şerban lonescu, a primit 86.
Celelalte trei lucrări finaliste vor fi expuse în faţa Shopping City Timişoara, alături de alte nouă proiecte selectate de juriu. Este vorba despre „The Weight We Carry”, de Alexandra Brânzac, „Monument domestic”, de Maria-Mădălina Brînet, „Polar Mountain Shrimp”, de Ştefan Creţu, „Blind Spot”, de Vladimir Florentin, ,Pasăre căzută”, de Mihai lepure-Gorski, „This Will Be My Time”, de Ana-Suzana Ionescu, „Darul ciobanului”, de Zoltan Kovacs, „Oraşul”, de lleana Oancea, şi „Structuri emergente”, de Mihai Topescu.
Lucrarea, realizată integral din bronz patinat cântăreşte aproximativ o tonă, necesitând o structură de rezistență internă şi piloni solizi de susţinere. Forma fluidă, organică și concavă a sculpturii este concepută ca o formă de protecție sau un baldachin. Partea superioară aminteşte de o aripă protectoare sau de o arcă. Lucrarea nu este doar un obiect de privit pasiv. Ea invită privitorul să intre sub ea, să se așeze şi să găsească un moment de linişte, devenind un spațiu fizic de refugiu şi contemplare. „Refugiu” este gândită ca o extensie conceptuală a unei alte lucrări celebre a artistului, „Triumful Binelui”. Stilul sculptural trădează influența maestrului său, maestrul Vasile Gorduz, îmbinând teme arhetipale profunde cu un limbaj vizual modern, cald şi accesibil. Lucrarea a fost găzduită inițial în spațiul cultural de la Şcoala de la Piscu (proiect dezvoltat de sculptor şi familia sa), urmând să fie expusă în spații publice majore şi pe domeniul istoric al Conacului Udrişte-Năsturel din Herăști.
infoINSiDER.ro 