INSIDER: „Trofeul Cupei Mondiale FIFA: istorie, design și portretul sculptorului Silvio Gazzaniga – Simbolul suprem al fotbalului, trofeul Cupei Mondiale, creat în 1970 de sculptorul italian Silvio Gazzaniga, a înlocuit legendarul Trofeu Jules Rimet. Această sculptură din aur, care înfățișează două figuri ridicând globul pământesc, întruchipează atât victoria sportivă și unitatea globală, cât și dialogul dintre artă, design și cultura populară. Actualul trofeu al Cupei Mondiale FIFA este o sculptură din aur realizată în perioada 1970 – 1971 de sculptorul italian Silvio Gazzaniga, ales de FIFA pentru a înlocui Cupa Jules Rimet începând cu ediția din 1974 a turneului.

Două trofee pentru o competiție
Începând din 1930, Cupa Mondială FIFA a fost reprezentată de două trofee distincte. Din 1930 până în 1970, Cupa Jules Rimet a fost acordată fiecărui câștigător înainte de a fi oferită definitiv Braziliei, iar începând cu 1974, „Trofeul Cupei Mondiale FIFA” al lui Silvio Gazzaniga a devenit simbolul universal al competiției.
Cupa Jules Rimet, primul simbol – Prima Cupă Mondială a fost cea denumită Jules Rimet, după fostul președinte al FIFA care a jucat un rol decisiv în crearea turneului. Cupa Jules Rimet, proiectată de sculptorul francez Abel La Fleur (1875 – 1953), cupa o înfățișează pe Nike, zeița greacă antică a Victoriei, ținând un potir octogonal pe un piedestal. Este realizată din argint fin placat cu aur, așezată pe o bază din lapis lazuli. Această primă cupă are o înălțime de aproximativ 35 cm și cântărește puțin peste 3.8 kg, fiind astfel apropiată ca dimensiuni de trofeul actual. Ea a trecut de la un câștigător la altul până în 1970, când a fost acordată definitiv Braziliei, după ce Seleção a câștigat al treilea titlu mondial.

Când Cupa Jules Rimet a fost retrasă, FIFA a lansat un concurs internațional pentru proiectarea unui nou trofeu. Au fost analizate 23 de proiecte din șapte țări înainte ca propunerea lui Silvio Gazzaniga (1921 – 2016), un sculptor milanez, să fie selectată la începutul anilor 1970.

Trofeul proiectat de Silvio Gazzaniga a fost prezentat oficial cu ocazia Cupei Mondiale din 1974 din Germania și a devenit imediat noua imagine a competiției. Această alegere a reflectat dorința FIFA de a adopta un limbaj formal mai contemporan, axat pe mișcare și pe un simbolism universal, mai degrabă decât pe un motiv mitologic explicit, precum Nike. Trofeul Cupei Mondiale FIFA este o sculptură din aur masiv de 18 carate (aproximativ 75% aur pur), așezată pe un soclu circular din malachit cu diametrul de 13 cm. Are o înălțime de aproximativ 36,8 cm, cântărește puțin peste 6,1 kg și înfățișează două figuri umane stilizate care ridică Pământul, încadrate într-o compoziție spirală ascendentă. Liniile sculpturii par să izvorască din bază, formând o mișcare elicoidală care culminează cu globul, o imagine a planetei și a fotbalului mondial. Pe bază sunt gravate cuvintele „Cupa Mondială FIFA” și numele diferitelor țări câștigătoare, înscriind opera într-o cronologie vie, actualizată după fiecare turneu. Silvio Gazzaniga își descrie trofeul ca o formă compactă din care se ridică linii în spirală, întinzându-se pentru a „împărtăși lumea”, întruchipând tensiunea dinamică a momentului victoriei. Cele două figuri umane, a căror identitate rămâne neclară, simbolizează jucătorii, popoarele și o umanitate unită prin sport, fără a se lega de vreo referință națională sau mitologică specifică. Formele care se înalță spre glob evocă cucerirea, efortul colectiv și visul de a ridica „lumea” deasupra sinelui, în timp ce malachitul, o piatră cunoscută pentru capacitatea sa de a amplifica energiile pozitive, conferă bazei o dimensiune aproape talismanică. Din punct de vedere estetic, piesa combină o siluetă aproape totemică cu o suprafață netedă și reflexii atent controlate ale aurului lustruit, ceea ce o face imediat recunoscută pe ecran.

Un obiect de lux, un „original de neatins” – Datorită compoziției sale din aur de 18 carate și semnificației istorice, trofeul actual este considerat unul dintre cele mai prețioase premii din sportul mondial, cu o valoare estimată la câteva zeci de milioane de dolari. Acesta este manipulat doar de un cerc restrâns de persoane (câștigători, oficiali) și călătorește sub pază strictă, adesea ascuns în timpul transportului și prezentat publicului sub o cupolă de sticlă. Pentru a concilia prestigiul și securitatea, echipele câștigătoare păstrează de fapt o replică placată cu aur, în timp ce trofeul original rămâne proprietatea FIFA și piesa centrală a expozițiilor sale instituționale. Acest statut de „original de neatins” întărește dimensiunea cvasi-sacră a obiectului, ancorându-l în același timp într-un cadru muzeografic și media strict controlat.
Silvio Gazzaniga a fost un sculptor și designer italian format la Milano, care a lucrat în special pentru firma Bertoni (Marea Britanie), specializată în producția de trofee și obiecte din metale prețioase. Activitatea lui s-a situat la intersecția dintre artă, design industrial și artizanatul de lux, un context care l-a predispus să creeze obiecte emblematice pentru instituțiile sportive. Atunci când FIFA a lansat concursul, Silvio Gazzaniga a propus un limbaj sculptural contemporan, concis și foarte lizibil, pe care juriul l-a selectat pentru dinamismul și semnificația simbolică universală. Ulterior, el a devenit strâns asociat cu imaginea Cupei Mondiale, numele său fiind menționat în comunicatele oficiale ale FIFA și în expozițiile care retrasează istoria trofeului.
Artistul între artă, design și cultura populară – Cariera lui Silvio Gazzaniga ilustrează figura unui sculptor a cărui operă principală se situează la intersecția dintre designul aplicat și simbolul de masă. Prin proiectarea Trofeului Cupei Mondiale FIFA, el a creat nu doar o operă de artă, ci un simbol difuzat la nivel mondial prin intermediul televiziunii, fotografiei de presă, reproducerilor în miniatură. Această trecere de la o piesă unică la un motiv reprodus și reinterpretat (replici, gadgeturi, produse promoționale) face din Silvio Gazzaniga un artist a cărui faimă se bazează pe o singură formă, dar al cărui impact vizual și cultural este imens. În acest sens, trofeul său se alătură unei tipologii de obiecte emblematice (cum ar fi Balonul de Aur și anumite trofee olimpice) care depășesc funcțiile lor utilitare pentru a deveni arhetipuri ale imaginației sportive globale.” SURSA

N.R.: „30 iunie 2026 Campionatul Mondial de Fotbal- Paraguay trimite acasă Germania după prelungiri și lovituri de la 11 metri! Italia, nici macar nu s-a calificat…”

ARHIVĂ: TRIONDA, BĂȘICA SMART: Mingea oficială a Campionatului Mondial de Fotbal 2026 – se încărcă în 90 de minute și are autonomie 6 ore pe teren! ∆∆∆∆∆ BUCUREȘTI: Primul muzeu al fotbalului din Europa de Est. Nu primești cartonaș galben dacă faci poze!

INSIDER: „Falerele ritualice de argint din tezaurul dacic descoperit la Lupu (jud. Alba)

🔴Am tot văzut imagini de războinici la geți și daci, dar imaginile feminine sunt rare! Cu atât mai mult cele ale unor posibile preotese!

Tezaurul dacic de argint de la Lupu (com. Cergău) din județul Alba a fost descoperit în anul 1978. Cu ocazia săpării unei gropi în cimitirul satului, a fost descoperit întâmplător acest tezaur de obiecte dacice din argint, introduse într-un vas de bronz. Tezaurul cuprinde următoarele piese de argint: două fibule, un bol şi şapte falere cu reprezentări antropomorfe şi zoomorfe. Tezaurul se află expus la Muzeul Unirii din Alba Iulia.

🔴Cine este misterioasa femeie care apare pe plăcile de argint ale tezaurului de la Lupu? Privind atent aceste reprezentări, observăm că aceeași figură feminină apare de mai multe ori. Poartă o rochie amplă, coliere bogate și podoabe pe piept. Uneori este însoțită de păsări. Alteori apare alături de animale fantastice cu corp de șarpe și cap de pasăre sau de lup. Pe unele plăci are chiar aripi dispuse de o parte și de alta a corpului.

Coincidență? Sau aceeași divinitate reprezentată în ipostaze diferite Arheologii Ioan Glodariu și Vasile Moga au considerat că nu este vorba despre personaje diferite, ci despre manifestările aceleiași figuri sacre. În interpretarea lor, aceste imagini o reprezintă pe „Marea Zeiță”, o divinitate asociată fertilității, regenerării naturii și lumii vegetale. Tema aici ar fi revelarea cu toate atributele sale a divinităţii feminine stăpânitoare a naturii sălbatice şi care în întregul ansamblu de imagini este asociată cu cavalerul. Divinitatea feminină, înaripată și însoțită de două animale sălbatice, este, din punct de vedere iconografic, similară cu alte imagini din aria mediteraneană sau din Orient care înfățișează „stăpâne” ale naturii și animalelor, cum au fost, spre exemplu, Artemis la greci și Diana la romani.

Poate că nu vom ști niciodată cum o numeau dacii. Nici ce ritualuri îi erau dedicate. Dar aceste imagini, realizate în argint în urmă cu peste două milenii, ne oferă o privire rară asupra universului spiritual al unei lumi dispărute. Iar poate cea mai interesantă întrebare rămâne aceeași: privim oare chipul unei zeițe dacice?

📖 Bibliografie: Ioan Glodariu, Vasile Moga, „Tezaurul dacic de la Lupu”, Ephemeris Napocensis IV, 1994, 33-48. Sursă imagine ENDA, cu mulțumiri Cătălin Borangic, upscale și retuș digital OpenAI.” SURSA

N.R.: „Falera este o piesă decorativă circulară, adesea purtată ca parte a harnaşamentului cailor sau ca medalion. Foto 1- ilustrează o zeitate feminină, posibil marea zeiţă, înconjurată de motive zoomorfe sau mitologice. Tezaurul din care face parte, descoperit în judeţul Alba se consideră că ar fi aparținut unui nobil dac, obligat să-l ascundă în pământ, poate, chiar la invadarea Daciei de către legiunile romane. Acest tezaur a făcut parte din expoziția plimbată în Olanda la Muzeul Drents din Assen de la care a fost furat Coiful de la Coțofenești și brățările dacice, dar artefactele din Tezaurul de la Lupu au fost norocoase revenind tefere în țară.

Bendis este cea mai importantă zeitate feminină din mitologia daco-getică. Ea era venerată ca zeiţă a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții şi a dragostei. De asemenea, îi erau atribuite roluri legate de natură, fiind adesea asociată şi cu vânătoarea. În panteonul grec, Bendis era considerată echivalentul zeiței Artemis (zeița vânătorii și a Lunii) sau al Hecatei (zeița magiei și a nopții). Conform izvoarelor istorice (precum scrierile lui Herodot şi Strabon), cultul ei implica procesiuni nocturne, muzică, dansuri şi sărbători. În cinstea ei se organiza anual o mare sărbătoare religioasă, numită Bendideia, preluată și atestată documentar chiar şi în Atena antică. Reprezentare: În arta antică, era adesea înfățişată având trăsături specifice lumii tracice, purtând o bonetă frigiană, haine din piele de căprioară și ţinând în mână o ramură sau torţe.

„Conform cercetărilor recente în lingvistică, prima componentă Ama-, Ma-, Mé- a numelor tracice bicompuse își are originea în regiunile Asiei Mici și Bosfor. Este legată în primul rând de semnificația „mamă” sau „mamă-pământ”. Această ipoteză are un anumit merit, deoarece existența unei zeițe-mamă în regiunea sud-dunăreană nu este un element straniu sau extraordinar. Ideea de fertilitate, a cărei întruchipare este imaginea feminină, este atestată într-un număr mare de statuete de cult din perioadele neolitic și eneolitic. Acest lucru este destul de firesc, având în vedere neputința umanității în fața naturii și dependența sa de capriciile elementelor sale. Zeița-mamă se întinde pe un vast teritoriu care cuprinde regiunea Egee, Asia Mică, zona balcano-dunăreană, regiunea Nipru-Nistru etc. Ea apare peste tot, deoarece fundamentul ei este activitatea agricolă și creșterea animalelor. Lipsa de legătură dintre civilizațiile eneolitice și epoca bronzului nu elimină ideea de fertilitate și credința în zeița-mamă. Este adevărat că statuetele de cult dispar în timpul epocii bronzului timpuriu și mijlociu, pentru a reapare mai apoi. Povestea femeilor trace și paeoniene indică faptul că Bendis, era zeița vegetației și a fertilității. Această caracteristică face aluzie la cel mai vechi prototip al ei. În acele vremuri, Bendis domnea peste toți și peste toate. Ea stăpânea cele zece elemente primare, vârtejul țesut al haosului, pentru a crea o lume misterioasă. Ea guverna forțe invizibile și extraterestre. Ea a creat oameni, animale și plante – întreaga paletă multicoloră a naturii, de la cel mai mic fir de nisip până la omenire.”

INSIDER: „În fiecare an, în preajma solstițiului de vară, când zilele sunt cele mai lungi și nopțile cele mai scurte, câmpurile, fânețele și poienile României se umplu de mici flori galbene, delicate și parfumate, cunoscute sub numele de sânziene. Puține plante sunt atât de adânc înrădăcinate în tradițiile și imaginarul popular românesc precum aceste flori aparent modeste, care au reușit să unească de-a lungul secolelor credințe precreștine, ritualuri agricole, legende de dragoste și practici de vindecare. Sânzienele, cunoscute în botanică sub numele de Galium verum, înfloresc de obicei între sfârșitul lunii iunie și începutul lunii august, perioada lor de maximă înflorire coincizând cu sărbătoarea de Sânziene din 24 iunie. În tradiția populară românească, această coincidență nu este întâmplătoare. Se credea că în noaptea de 23 spre 24 iunie natura atinge un punct magic, în care plantele dobândesc puteri tămăduitoare sporite, iar granița dintre lumea văzută și cea nevăzută devine mai subțire.

Numele florii este legat de misterioasele Sânziene, ființe mitologice considerate zâne bune ale câmpurilor și pădurilor. În vechile credințe românești, Sânzienele erau descrise ca fete extrem de frumoase, îmbrăcate în alb, care dansau noaptea prin poieni și răspândeau fertilitate asupra pământului. Se spunea că acolo unde dansau ele iarba creștea mai verde, florile înfloreau mai bogat, iar recoltele deveneau mai roditoare. Pentru comunitățile rurale de odinioară, ziua de Sânziene era una dintre cele mai importante sărbători ale verii. Fetele plecau dis-de-dimineață să culeagă florile galbene încărcate de rouă, considerată și ea binecuvântată. Din ele împleteau cununi pe care le purtau pe cap sau le aruncau pe acoperișurile caselor. Dacă cununa rămânea agățată, era semn de noroc, sănătate și viață lungă. Dacă aluneca și cădea, era interpretată ca un avertisment privind dificultățile care urmau să vină.

Poate cea mai cunoscută tradiție era cea a fetelor nemăritate care puneau cununi de sânziene sub pernă în noaptea magică de 24 iunie. Se credea că astfel își vor visa viitorul soț. În multe sate, obiceiul a supraviețuit până în secolul XX și este practicat sporadic chiar și astăzi. Dincolo de simbolismul lor romantic și mitologic, sânzienele au fost apreciate timp de secole și pentru proprietățile lor terapeutice. În medicina populară românească, planta era considerată una dintre cele mai valoroase plante de vară. Bătrânii satelor foloseau infuzii, decocturi și tincturi obținute din flori și părțile aeriene ale plantei pentru o gamă largă de afecțiuni.

Fitoterapia modernă confirmă o parte dintre utilizările tradiționale. Sânzienele conțin flavonoide, taninuri, uleiuri volatile și alte substanțe bioactive care le conferă proprietăți antiinflamatoare, diuretice și antioxidante. Ceaiul de sânziene este folosit frecvent pentru susținerea funcționării sistemului limfatic și a celui urinar, fiind apreciat pentru capacitatea sa de a favoriza eliminarea excesului de lichide din organism. În medicina naturistă românească, sânzienele sunt asociate în mod special cu sănătatea glandei tiroide. Deși cercetările științifice sunt încă limitate în această direcție, planta continuă să fie utilizată tradițional în diverse amestecuri fitoterapeutice recomandate pentru susținerea funcției tiroidei. Florile mai sunt folosite și pentru calmarea unor afecțiuni dermatologice. Compresele cu infuzie de sânziene erau aplicate odinioară pe răni, iritații sau inflamații ale pielii. În multe zone ale țării, femeile își clăteau fața cu apă în care fuseseră lăsate la macerat flori de sânziene, convinse că astfel își păstrează tenul luminos și sănătos.

Interesant este că sânzienele au avut și utilizări practice surprinzătoare. În trecut, florile lor erau folosite pentru obținerea unor pigmenți galbeni naturali destinați vopsirii textilelor. În anumite regiuni europene, inclusiv în zone apropiate de spațiul românesc, planta era utilizată chiar la prepararea unor tipuri de brânză, enzimele conținute de aceasta contribuind la coagularea laptelui. Parfumul discret, asemănător mierii, reprezintă un alt motiv pentru care planta a fost atât de apreciată. În zilele călduroase de vară, pajiștile pline de sânziene atrag roiuri de albine și alte insecte polenizatoare. Pentru apicultori, perioada înfloririi sânzienelor este considerată una dintre cele mai importante pentru biodiversitatea ecosistemelor naturale.

Astăzi, într-o lume tot mai urbanizată, sânzienele continuă să ocupe un loc aparte în cultura românească. Ele apar în poezii, cântece populare, legende și sărbători tradiționale. Sunt un simbol al verii, al fertilității, al dragostei și al legăturii profunde dintre om și natură. În multe sate, oamenii încă păstrează obiceiul de a culege flori de sânziene în dimineața zilei de 24 iunie, nu doar pentru frumusețea lor, ci și pentru că ele poartă cu ele o moștenire culturală veche de sute, poate chiar mii de ani. Puține plante reușesc să îmbine atât de armonios realitatea și legenda. Pentru români, sânzienele nu sunt doar niște flori galbene care înfloresc la începutul verii. Ele reprezintă una dintre cele mai frumoase întâlniri dintre natură, credință, tradiție și speranță, o punte vie către lumea satului românesc de odinioară.” SURSA

N.R.: Sânziana este o plantă erbacee perenă din familia Rubiaceae. În flora României se întâlnesc varietățile Galium verum (sânziana galbenă) şi Galium mollugo (sânziana albă). Planta are două denumiri zonale: sânziană (în Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina, nordul Moldovei, Oltenia) şi drăgaică (Muntenia, Dobrogea, Moldova de sud şi centrală). Planta este înaltă până la 1 m, cu frunze liniare, foarte subțiri, cu flori aglomerate şi aşezate la vârful tulpinii, foarte mici, de culoare galben-aurie şi cu miros plăcut. Înfloreşte din mai până în septembrie şi creşte în câmpii şi zone muntoase.