PRIMUL FLUX DE ŞTIRI TRIMISE DE CITITORI

Ultimele

MATERNITATEA CARITAS: Aici au venit pe lume, timp de 70 de ani, o treime din copiii Bucureștiului. Acum zace șubrezită de ploi, furată și înconjurată doar de gunoaie și maidanezi!


INSIDER: „[CARITAS] Nu, nu e un azil bântuit pe undeva prin Anglia, e chiar corpul vechi în degradare al uneia dintre cele mai celebre maternități din București. Pe strada dr. Maximilian Popper (fostă Trinității) din fostul cartierul evreiesc, la intersecția cu strada Traian, e încă-n picioare fostul Spital Caritas. Asta-i latura lungă, văzută în lungul curții, peste gardul de la strada Traian.

▶ BACKGROUND. Spitalul Caritas e construit în formă inițială în 1880, nu departe de mahalalele Vitan și Dudești, aproape periferice, populate de români, evrei și armeni. Funcționează inițial preponderent ca un cămin pentru femeile și copiii din familii nevoiașe. Mihai Eminescu e tratat aici în 1883, iar Titu Maiorescu participă la demonstrații de hipnoză făcute de medici evrei. În 1891, imobilul e transformat din așezământ de binefacere în ambulatoriu, cu toate specialitățile medicale ale vremii. Între 1916-1918, funcţionează ca spital de campanie sub patronajul reginei Maria, în timpul Primului Război Mondial.

▶ ETAPE ULTERIOARE. Pentru a ține pasul cu tehnica și a crește standardul actului medical, clădirea inițială a spitalului e înlocuită de una mai mare, Maternitatea Nouă, construită între 1923-1927, dar inaugurată oficial abia în 1933 de către Comunitatea Evreilor din Bucureşti, în prezența regelui Carol al II-lea. Fațada are ca elemente remarcabile coloane cu capiteluri în stil art déco și frontoane elegante cu anii construirii și frontispiciul, „Maternitatea”. În anii ’30 se ridică încă un corp de clădire, chiar pe colțul Traian-Trinității. Între 1936-1940, se deschid secții de chirurgie și medicină internă. În 1941, stabilimentul devine a doua oară spital de campanie, pe durata celui de-al Doilea Război Mondial. E naționalizat în 1948. În postbelic, se adaugă un nou corp de clădire, între cele din interbelic, de care se conectează printr-o pasarelă. Între 1977-1979, se înființează secții de cardiologie, medicină internă, terapie intensivă și neonatologie. Spitalul continuă să funcționeze, la un nou nivel.

▶ PREZENT. După procesul de rigoare, Spitalul Caritas e retrocedat Fundației „Caritatea” în 2005. Personalul de la acea dată estima că o treime din copiii Bucureștiului se născuse la Caritas, de la înființare și până atunci. Fundația „Caritatea” declară că nu va face nicio investiție și că doar vrea să închirieze clădirile și terenul. Spitalul e închis definitiv în 2011, în timpul Guvernului Emil Boc 2, iar corpul cel mai nou, din perioada comunistă, e transformat în Căminul pentru Persoane Vârstnice „Academician Nicolae Cajal”. Clădirile interbelice sunt abandonate fără explicație. Hoții de materiale sustrag tot ce se poate, iar structura de rezistență a clădirilor e șubrezită de ploile care intră prin acoperișurile găurite. Curtea spitalului devine parțial o junglă populată de haite de câini fără stăpân și gunoaie, totul se transformă într-un decor de filme horror.

Fostul spital Caritas, altcândva o glorie medicală a capitalei, cu medici școliți la Paris, e lăsat deliberat să ajungă în starea actuală, aproape de ruină. Clădirea din 1923-1927, cea mai valoroasă, trebuie consolidată, restaurată și refuncționalizată de urgență, apoi redată comunității locale. Astea sunt însă SF-uri.

Se tot aud zvonuri că terenul imens pe care sunt corpul vechi al spitalului + curtea ar fi vizat de dezvoltatorii imobiliari pentru a face proiecte noi, mari și nepotrivite acolo, cum deja se întâmplă prin vecini. Administrația locală și centrală sunt incapabile și/sau nedispuse să salveze acest punct esențial pe harta Bucureștiului, după ce proprietarul actual nu a mișcat nicium deget, nu a făcut nimic măcar să conserve clădirile. Din fericire pentru acești distrugători ai Bucureștiului vechi, populația actuală nu dă doi bani pe clădirile istorice care au relevanță comunitară evidentă, ca atare nu va pune presiune pașnică pentru a se mișca ceva la Caritas în sensul reinserției fostului spital în circuitul public.

Fostul cartier evreiesc bucureștean e în picaj, totul e degradat și insalubru, cu concursul Primăriei Sectorului 3 și al Primăriei Noului București, capitala Românei Nor-ma-le, unde „salvatorii” țipă ipocrit „Vrem spitale, nu catedrale!” Mergi să vezi clădirea asta până nu dispare, chiar e un edificiu-unicat.” SURSA

N.R.: Wikipedia prezintă faptul că „Spitalul săracilor”, care oferea tratamente gratuite nevoiaşilor a fost demolat în anul 2021, datorită stării de degradare avansată. Job done! DETALII

ACADEMIA DE ȘTIINȚE ECONOMICE: Înființată de regele Carol I acum 110 ani, veritabil muzeu de artă!


INSIDER: „Mă aflu la pas în zona Piața Romană și admir clădirea ASE-ului care a dat de a lungul anilor generații întregi de economiști. Foarte puțini știm istoricul si valorile culturale ale acesteia.

Așadar, în data de 6 aprilie 1913 a fost semnat de către regele Carol I Decretul de înființare a Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (AISCI), cum s-a numit până în 1947.

Lucrările efectiv se desfăşoară între 1924-1926. Edificiu în stil neoclasic a fost proiectat de arhitecţii: Grigore Cerkez, Edmond van Saanen-Algi (olandez după tată) şi Arghir Culina. Cel care a făcut întreaga muncă este de fapt Van SaanenAlgi.

În Aula academiei se află o capodoperă,o pictura murală intitulată Istoria comerțului românesc (ori Istoria negoţului românesc) executată de Cecilia Cuţescu-Storck. Pictura în ulei, ce are 100 m2, a fost inaugurată în 1933, cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înființarea AISCI. Pictura murală prezintă, în spirală, de sus în jos, istoria comerţului românesc începând din cele mai vechi timpuri, până în anii interbelici.

Holul central și scara monumentală sunt impresionante. Începând de la parter și până la etajul 2 pe pereți se desfăşoară Galeria Rectorilor, o salbă de portrete ale tuturor rectorilor ce i-a avut ASE-ul de-a lungul existenţei sale, realizate de Nicolae Aurel Alexi. De altfel, ASE-ul deţine mai multe opere de artă (pictură, sculptură, mozaic), puţin ştiute.

În Pinacoteca ASE se găsesc tablouri de Henri Catargi, Margareta Sterian, Costin Petrescu, Ion Musceleanu, Eugen Crăciun, şi mai actualii Ion Sălişteanu, Dan-Cristian Popescu, Gheo-Vlad Boţan, Valentin Tănase. Întâlnim şi mozaicuri de Zoe Băicoianu (clădirea Cibernetică) şi Constantin Berdilă (clădirea Eminescu), precum şi sculpturi în lemn de Radu Aftenie (la intrarea din str. Căderea Bastiliei).

În Sala de Lectură Victor Slăvescu se află controversatele fresce ale lui Sabin Bălaşa, realizate în 2006 și intitulate Feerie și Geneză (N.R.: Conducerea ASE a plătit 320.000 euro pentru un perete pictat în sala de lectură a bibliotecii, 57,5 mp de pictură murală. Sabin Bălașa ceruse inițial un milion de euro!). Facultatea e deschisă și o puteți vizita…merită!” SURSA

N.R.: „Clădirea ASE din Piața Romană se numește clădirea Ion N. Angelescu.

Ion N. Angelescu a militat, încă dinaintea desemnării ca rector, pentru dezvoltarea bazei materiale a instituției. El avea să își lege numele de construirea, în timpul record, de aproximativ 1 an si 5 luni din mandatul sau de rector, a Palatului AISCI din Piața Romană nr. 6, rămas peste ani o veritabilă citadelă a învățământului economic superior românesc. Construcția avea să fie inaugurată, în 1926. În 1928 a fost finalizata o nouă construcție în incinta Academiei, cu destinația de cămin și cantina.

Conferențiar si, apoi, profesor universitar la Catedra de istorie a comerțului de la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, în perioada 1924-1929 a fost rector. În 2008, în Aula Magna, a fost dezvelit un bust în marmura al marelui înaintaș, opera a sculptorului Adrian Pirvu.

Cele mai frecvent evocate lucrări ale lui Ion N. Angelescu sunt: Cunoașterea si conducerea pietii economice (1914), Evoluția economica a țărilor românești (1918) si, respectiv, Politica economica a României Mari (1919). A murit la vârsta de 45 de ani.” DETALII

IAȘI: Cei mici, cei mari, cei săraci și cei bogați au jucat Hora Unirii dincolo de garduri. Delegații de la București au venit doar să țină discursuri!


INSIDER: „Am rămas încremenit, astăzi, în Piața Unirii. Când a pornit banda (toți, evident, cu emoție o așteptau, pentru asta erau acolo) și a răsunat „Hora Unirii”, toată suita venită din București, majoritatea celor de pe scenă, invitați, etc au luat-o la fugă spre Bd Ștefan Cel Mare. Erau foarte mulți. Nici unul nu a jucat Hora „la prima strigare” împreună cu populația! Ori, noi toti eram acolo, și cei mici, și cei mari, și cei saraci si cei bogați, de la opincă la vladică, copii, batrâni, toți am fost acolo să auzim și Simbolul Unirii, nu neapărat pe invitați. Ei au preferat să țină discursuri dar să părăsească Simbolul însuși. Exact când era momentul maxim maximorum de bucurie.

șa ceva nu am mai văzut niciodată la Iași, în toți anii când am reușit să fiu în Piața Unirii, pe 24 ianuarie! Așa ceva, să lași Piața Unirii golită între 2-3 rânduri de garduri iar mii de oameni să joace orice și cum au putut, departe de Statuia lui Cuza, izolată bine de atâtea garduri, așa imagine n-o să mi-o scot mult timp din cap.” SURSA

VILA BOSIANU, BUCUREȘTI: #Aiciastat ascuns Alexandru Ioan Cuza în ajunul zilei de 24 ianuarie 1859, astăzi Biblioteca Institutului Astronomic


INSIDER: „#Aiciastat ascuns Alexandru Ioan Cuza în ajunul zilei de 24 ianuarie, în vila lui Constantin Bosianu, susținătorul lui Cuza și al Unirii Principatelor. Vreau să vă spun povestea ei, astăzi, când sărbătorim Unirea Principatelor. Cu ocazia găzduirii lui Cuza în mare secret, pentru a preveni atentate la viața acestuia, Constantin Bosianu s-a asigurat că vila era extrem de bine păzită, garantându-i siguranța domnitorului. Așa că arnăuții vegheau în turnul de observație dar și în jurul vilei, iar obloanele au fost întărite cu drugi de fier la ferestre.

Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat dreptul la Anvers și Paris (la Sorbona), devenind primul decan al Facultății de Drept din București, premier al României, director al Eforiei Școalelor, membru al Academiei Române. Din poziția de membru în Adunarea Electivă a Munteniei, pe 24 ianuarie 1859 a votat pentru alegerea lui Cuza ca domnitor al Țării Românești.

Casa a fost construită în stil neogotic între 1853-1859, fiind proiectată de arhitectul Luigi Lipizer. El a proiectat și Casa Librecht-Filipescu și Casa Breslelor. Vila a devenit reședința Consiliului de miniștri pe durata guvernului Bosianu, când a fost fondată și biblioteca cu 11.000 de volume de astronomie. Datorită lor vila este astăzi sediul bibliotecii Institutului Astronomic al Academiei Române.

Casa ascunde și diverse simboluri masonice. În această casă se țineau întrunirile secrete care pregăteau Unirea. Așa că la uşi se află trei gemuleţe cu roşu, galben şi albastru, culorile tricolorului care erau folosite încă de pe vremea lui Tudor Vladmirescu, și pregăteau Unirea de la 24 ianuarie 1859, ca însemne unioniste. După moartea lui Bosianu clădirea a ajuns în patrimoniul Institutului Meteorologic, și până la construirea pavilioanelor (care se află în apropiere), Casa Bosianu i-a servit drept sediu. Ea a suferit pagube la cutremurele din 1940 și 1977, și a fost restaurată de arhitectul Octav Dimitriu în 1992. Astăzi se poate vizita în cadrul tururilor ghidate gratuite pe care astronomii români le oferă după o programare prealabilă. Adresa: Strada Cuțitul de Argint 5″ SURSA

ARHIVĂ: ISTORIE ASCUNSĂ: Ecaterina Conachi Vogoride, femeia necunoscută care a făcut posibilă Unirea românilor! OXO 24 IANUARIE: Clădirea unde s-a decis Unirea Mică, acum 160 de ani. Hai să dăm mână cu mână… OXO

BISERICA EMINESCU, IPOTEȘTI: Singura biserică ortodoxă din lume unde aura sfinților este neagră și diavolul este alb!


INSIDER: „Biserica „Sfinții Voievozi” din Ipoteşti este un lăcaș de cult ortodox construit între anii 1929- 1939 în satul Ipoteşti din comuna Mihai Eminescu (județul Botoşani), în curtea complexului memorial Mihai Eminescu din Ipoteşti, lângă biserica de lemn a familiei Eminovici. A fost construită cu ajutorul unei subscripții publice de către un grup de intelectuali coordonat de Camil Petrescu, la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.

Lăcaşul de cult a fost sfințit la 15 iunie 1939, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei. Cu acest prilej, Nicolae lorga a plantat un brad argintiu în fața bisericii. Biserica este construită în stil moldovenesc din piatră adusă de la Burdujeni şi cărămidă aparentă de la Ciurea, fiind acoperită cu ţiglă. Sub cornișă, edificiul este înconjurat de o friză în care se repetă trei însemne heraldice: stema județului Botoşani – coasa, a Moldovei – capul de bour, şi a Regatului României. Mobilierul de lemn (catapeteasma, strana arhierească, 14 strane obişnuite, două iconostase, două analoghii şi balustrada de la loja corului) a fost confecționat de sculptorul danez Peer Merloe la Mănăstirea Văratec.

Pereții interiori ai bisericii au fost pictați de Petre Remus Troteanu (1885-1957). Iconografia lăcaşului de cult este considerată unicat în lume pentru că, în semn de doliu etern pentru moartea poetului Mihai Eminescu, ctitorii au hotărât ca sfinții pictați să poarte aureole negre, în locul celor aurii. O altă ciudățenie este considerată o frescă în care apare un diavol alb care ispitește, ţinând în mână o coală de hârtie, un bărbat matur, cu barbă, îmbrăcat în haine monahale, care strânge la piept o carte.

Poetul este pictat pe peretele din stânga, în mărime aproape naturală, tânăr, la douăzeci de ani, iar în dreapta, este reprezentat Regele Carol al II-lea. Sfântul Arhanghel Mihail are chipul lui Mihai Eminescu. În 1944, biserica a fost vandalizată de armatele sovietice care au ocupat România. Soldații sovietici au tras cu pistoalele în pieptul Regelui Carol al II-lea (pictat pe peretele bisericii), precum şi în candela din fața altarului.

BISERICA FAMILIEI EMINOVICI. În anul 1847, Raluca (Iurașcu) Eminovici (1816-1876), mama lui Mihai Eminescu şi soția căminarului Gheorghe Eminovici (1812-1884), a cumpărat mica bisericuță de lemn din cătunul Ipoteşti, cu 250 de galbeni, de la boierul Theodor Murguleț. Faptul este menționat într-o scrisoare din 14 aprilie 1909 a lui Matei Eminovici către Corneliu Botez. Bisericuța a devenit astfel lăcaş de rugăciune al familiei, dar ea a continuat să fie folosită ca biserică a satului Ipotești și după cumpărare. Salariul preotului era plătit de Gheorghe Eminovici, care deținea moșia din Ipoteşti. Biserica avea hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.

În 1878, moșia a fost vândută, din cauza datoriilor, familiei de boieri Papadopol. În spatele bisericuței de lemn, lângă altar, au fost înmormântați Gheorghe și Raluca Eminovici – părinții poetului, Nicu (1843-1884) și Iorgu (1844-1873) – doi dintre frații poetului.

În interiorul micuței biserici se păstrează vechile icoane și cristelnița în care a fost botezat Mihai Eminescu (adusă de la Biserica Uspenia din Botoşani), veşmintele preotului care l-a botezat, masca mortuară, icoane ale copilăriei lui, o icoana greco-catolică primită în dar la 20 de ani, linguriţa de argint cu care primea împărtășania, mucarnița din argint și obiecte de cult pe care se presupune că le-a lucrat mama lui. Pe peretele vestic al bisericii a fost amplasată o placă memorială de marmură cu următoarea inscripție: „Bisericuța familiei Eminovici, construită înainte de anul 1800. În preajmă se află mormintele părinților poetului și fraților săi, Nicu și Iorgu”.

În prezent, aici se mai oficiază slujbe de patru ori pe ani: la 15 ianuarie (aniversarea nașterii poetului), la 15 iunie (comemorarea morții poetului), de Înălţarea Domnului și la 8 noiembrie (de hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil).

Biserica de lemn din Ipoteşti este construită din lemn şi vălătuci şi acoperită cu șindrilă. Pereții săi sunt tencuiţi şi văruiţi cu alb. Lăcaşul de cult are formă de cruce, cu abside laterale semicirculare. În apropierea bisericii, înspre nord-vest, se află și un turn-clopotniță de lemn.” DETALII

ARHIVĂ: MĂNĂSTIREA ZAMFIRA: Singurul altar ortodox din Romania fără catapeteasmă, „neascuns” de ochii credincioșilor și steag galben-albastru la poartă OXO SFÂNTUL CRISTOFOR: Sfântul creștin cu cap de câine. Leit Anubis! OXO BUCUREȘTI: Catedrala „Sfântul Vasile cel Mare”, cea mai mică catedrală din lume are 110 metri pătrați și a fost construită acum 100 de ani OXO ORȘOVA: Lenin, John Lennon, Nadia Comăneci, Florin Piersic și Ana Szeles pe „Drumul Crucii” în Biserica Romano-Catolică OXO MIRACOLUL DIN MAGLAVIT: Ce nu ar fi reușit Petrache Lupu fără Gigi Becali? Și invers! OXO CĂPLENI, JUDEȚUL SATU MARE: La subsolul Mănăstirii Franciscane Sf. Anton, în cripta Karolyi sunt 36 de sarcofage cu membrii aceleiași familii nobile. Primul din 1653, ultimul din 2010!

PĂRINTELE DUHOVNIC: „Ana, femeia sfâșiată de câini, a murit din prea multă bunătate!”


INSIDER: „Ana, femeia sfâșiată de câini la București, îmi aducea sufletul ei la spălat să i-l curăț cu Duhul Sfânt. Cumva se lipise de inima mea pe sub prima piele, acolo unde zâmbești oamenilor clădiți din materialul tău. Îmi plăcuse ceva la ea, în peșteră, atunci când mi s-a părut că amarajul fracționării nu-i în regulă, când l-am refăcut, plăcuța înșurubată, nodul opt prins în verigă, o ultimă verificare și degajare din lonjă, și când am strigat ”liber” s-a lăsat Ana spre mine cu toată ființa ei, fără nici o ezitare. Pentru că mă crezuse când am strigat ”liber” și mă crezuse că e în siguranță.
Și-mi plăcuse mult felul ei de-a aluneca deasupra lucrurilor, puțin absentă, luând din ele porția de frumos și de bine, că-n orice urât e și-un pic sau doi de dumnezeiere, și ea îl vedea acolo, fericită. Asta conta pentru ea, picul ăla. Picul. Că de bunătate a murit Ana, să știți. Mâncam plăcinte pe terasa casei parohiale, în materie de ecosisteme ea-mi era duhovnic și-i zic cu dezgust, Ana, nu mai scăpăm de gunoaie, e plină țara de mizerii, și se întoarce spre mine zâmbind spre ceva ce nu se vedea și zice lasă, părinte, că o să ne scape Mihai și Vlad, important e să-i învățăm să facă asta!
Așa era Ana, și aici ni se lipiseră inimile, ca ale lui Saul și-a lui Ionathan, că amândoi eram proști de creduli, niște visători fără argumente. O iei, te arzi, și tu continui să speri, să crezi și să iubești că totul se poate schimba în bine, și că lumina va învinge întunericul, te izbește realitatea fără replică și tu nu și nu, hai susulețu c-o să fie bine, că nu se poate altfel, binele învinge, scrie asta în carnea lumii.
Așa era Ana și cu asta am rămas de la ea.
Când ne-am cunoscut ea credea în binele ăla socratic, în haina aia de ploaie și de vânt cu care te îmbraci când simți urâtul dându-ți târcoale, și într-o zi m-am decis să-i descos haina și să-i arăt cine se ocupă cu țesutul binelui și al adevărului și drept în poala lui Dumnezeu s-a așezat Ana, recunoscându-L cu toată inima ei fierbinte. Eu știu. Că inima aia mi-o dădea Ana la curățat, că asta e preotul, un spălător de suflete, și din ascunzișurile inimii ei nici unul n-a rămas pășit de iubirea mea.
Ana a murit din prea multă bunătate. Că trebuie să fii bun pe dinafară, bun cu reflux ca să crezi că răul de acum o jumătate de an va fi îndreptat pentru că l-ai rostit pe numele lui urât. Bun trebuie să fii să crezi în oameni, în partea lor luminoasă, făcându-te că nu vezi căderile lor, mișeliile cu gust de cenușă. Că de-aia a murit Ana, din prea multă bunătate, și din convingerea ei nestrămutată că dacă cineva i-a spus ”liber” își poate da drumul în coardă liniștită, că nodul e sigur, că dulăii ăia vor fi îndepărtați, că binele învinge. Că o fi apa plină de gunoaie, dar Mihai și Vlad, copiii noștri, o să îndrepte ei lumea asta, dacă noi nu vom fi fost în stare.
Nu aveam de gând să scriu despre Ana Oros Daraban. Doream să tac înfipt în rugăciunile mele, să mai citesc o dată sutele noastre de mesaje și pe urmă să șterg totul, așteptând Învierea. Dar m-am trezit cu o întrebare în privat, ”părinte, e ceva ce nu înțeleg, dacă o mușcaseră câinii acolo, cu ce putere a putut ea să se întoarcă să alerge tot acolo, ca și cum nu s-ar fi întâmplat asta? Ce fel de om era Ana?” Și întrebarea asta a venit peste mine fără ca întrebătorul să știe că Ana e sora mea de credință, că mie îmi dădea din gânduri și oftaturi să i le duc Dumnezeului nostru. Că în mine-și arunca din bolovanii care-i apăsau pieptul. Că de aia s-a apucat Ana de maratoane, să se caute. Nu fugea de ea, se căuta. Ana iubea drumurile mai mult decât destinațiile lor, și dacă ar fi să vorbesc cu Vlad, băiatul ei îndurerat, asta i-aș pune la creștet, să-i fie alinare. Că Ana a visat, a crezut nebunește și irațional în lucruri nemaivăzute! Of, copilule, o să te caut când vei fi mare să-ți povestesc partea aia din mama ta care mi-a rămas agățată de interiorul pieptului, of, copilule.
Ana visa să devină astronaut.
Râdeți dacă vreți, dar într-un fel, i-a reușit.
Că oamenii ăștia care aleargă și cred în bine, care se învelesc cu Înviatul meu, oamenii ăștia nu mor niciodată. Se fac lumină și se fac astronauți.

Mai stau puțin și mai recitesc o dată mesajele Anei, sutele ei de mesaje. Apoi le voi șterge pentru totdeauna, ducându-le cu mine în lumină, când voi muri și eu. Mușcat de câini sau înghețat în munți, zdrobit prin peșteri.

Post Scriptum. Ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat, și singurele pe care o să le public, au fost:

”Așa e, părinte! Dumnezeu le știe mai bine, și noi, oricât ne chinuim, doar prin înțelepciunea lui Iisus umblăm prin viață!”

Hristos a înviat, Vlad!” SURSA

ȘTIAȚI CĂ: Pe câmpurile din jurul Bucureștiului pisica sălbatică încă mai vânează?


INSIDER: „Am fost azi pe un câmp de lângă București să mai respir aer curat, îndemnat și de foarte talentata fotografă de wildlife Alexandra Ion.

Cum am ajuns primul lângă pădure (nu se vede in cadrul ăsta) am avut vreme să stau lângă mașina și să mă gândesc. În depărtare erau vreo câteva căprioare, prea departe să ajung la ele cu teleobiectivul… Când, deodată, am zărit mai aproape, în lanul de rapiță, o formă familiară: o pisică la vânătoare de șoricei. Doar că mi s-a părut că e prea mare…. sit un pic tărcată cam ca una sălbatică. Am scos repede telefonul, și, cu un ochi in teleobiectiv am ajuns la concluzia că e chiar o pisică sălbatică (poate naturaliștii și biologii să mă contrazică, eu așa cred). Am așteptat apoi să vină Alexandra și Ștefan, după care am început să ne apropiem ușor de ea. Încet-încet am ajuns la distanța de la care am putut să facem și poze. Era cam întuneric, așa că mai bine decât prima fotografie n-am prins. Deși ea, săraca, a stat la poze un minut, din momentul în care ne-a văzut. După care s-a furișat în pădure și ne-a lăsat cu ce vedeți…) Și cu bucuria că mai sunt animale sălbatice atât de aproape de noi…” SURSA

N.R.: Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici precum rozătoare, pasări și alte animale de mărime asemănătoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este inclusă în aceeași specie. Toate pisicile domestice provin din subspecia nord-africană – pisica sălbatică africană (Felis silverstris lybica). În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obișnuiască ușor cu arii de râs pândire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Durată medie de viață: 13 – 14 ani; Greutate: 5-8 kg (Mascul), 3-5 kg (Femelă); Perioadă de gestație: 60 – 68 de zile; Lungime: 43- 91 cm (Mascul, Fără coadă), 40 – 77 cm (Femelă, Fără coadă). Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.

Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniştite, cât mai întinse, cu mulţi arbori bătrâni şi/sau hǎțișuri. Ca şi râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită şi în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naşte 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să îşi urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri.

O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar şi pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacţia de vânare necontrolată din partea râsului. Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul şi mirosul. Ca animal nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanţele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa. Nu urmăreşte niciodată prada care îi scapă.” DETALII

ARHIVĂ: BUCUREȘTI: Atenție, fazan trece strada! OXO CRAIOVA: După ce au fost alungate, vulpile caută de mâncare în coșurile de gunoi din Parcul Tineretului. OXO CRAIOVA: Mistreții se plimbă noaptea pe Rocadă OXO PRINTRE GUNOAIE: „Dacă îi ataca ursul, ce-ar fi trebuit să facem, să-l împușcăm pe bietul animal?”

FAST & FORWARD: Cum să împodobești/ despodobești bradul de Crăciun în 45 de secunde!


INSIDER:”Pop Up Christmas tree” – Invenția anului trecut în materie de brazi de Crăciun, în ton cu viața noastră „pe repede înainte”. Astfel putem bifa împodobirea/ despodobirea bradului de Crăciun cu familia fără prea multe bătăi de cap sau vreo programare/ pregătire prealabilă a evenimentului.”

ARHIVĂ: FAST-HEALING: După „Free Hugs”, bucureștenii inventează „Pit stop între blocuri” pentru încărcare energetică. Pe Calea Vitan, gratuit!

PRINȚUL HARRY, SPARE: Cea mai vândută carte din istorie în ziua lansării. Dar nimeni nu-l bate pe Harry Potter!


INSIDER: „Nu știm dacă librarul are simțul umorului sau al premoniției… (sau poate ambele).
P.S. Citesc ce citesc și dau de ocurența „Einstein“:

“Maybe she was omnipresent for the very same reason that she was indescribable — because she was light, pure and radiant light, and how can you really describe light? Even Einstein struggled with that one. Recently, astronomers rearranged their biggest telescopes, aimed them at one tiny crevice in the cosmos, and managed to catch a glimpse of one breathtaking sphere, which they named Earendel, the Old English word for Morning Star. Billions of miles off, and probably long vanished, Earendel is closer to the Big Bang, the moment of Creation, than our own Milky Way, and yet it’s somehow still visible to mortal eyes because it’s just so awesomely bright and dazzling.
𝑇ℎ𝑎𝑡 was my mother.” fotografie 𝑣𝑖𝑎 Bert’s Book” SURSA

N.R.: „Volumul de memorii al prințului Harry, intitulat ,,Spare” (,,Rezerva”), este cartea de non-ficțiune cea mai rapid vândută vreodată, înregistrând vânzări de 400.000 de exemplare din edițiile hardcover, ebook și audio. Singurele cărți care s-au vândut mai mult în prima zi a lansării lor au fost romanele din seria Harry Potter.

La doar o zi după lansare, Nemira (editura din România care a lansat cartea tradusă în limba română) a epuizat întregul tiraj de 15.000 exemplare al volumului de memorii,,Rezervă”, semnat de Prințul Harry. Pentru a onora cererea fără precedent, editura tipăreşte al doilea tiraj în regim de urgență. REZERVĂ, volumul de memorii al prințului Harry, duce de Sussex, a fost publicat internațional pe 10 ianuarie 2023, în 16 limbi. Înainte de lansare, cartea a înregistrat 2.000 de precomenzi în România. iar în ziua lansării s-au vândut în peste 3.000 de exemplare în librării şi online, atât în format hardcover, cât și în format digital.

Titlul cărții provine dintr-o zicală veche în cercurile regale și aristocratice: că primul fiu este un moștenitor al titlurilor, puterii şi averii, iar un al doilea este, prin urmare, o rezervă, dacă i se întâmplă ceva primului născut. Cartea prințului Harry a fost scrisă, de fapt, de unul dintre cei mai apreciați scriitori din umbră” din lume, JR Moehringer câștigător al Premiului Pulitzer, cel mai valoros premiu pentru jurnalism din America. Autobiografia lui Harry nu este prima carte de memorii a unei celebrități pe care Moehringer a scris-o, el a colaborat atât cu tenismenul Andre Agassi, cât și cu cofondatorul Nike, Phil Knight. Site- ul Page Six, a scris că Moehringer ar fi primit un milion de dolari ca să scrie „Spare”.

REZERVĂ îi poartă pe cititori înapoi în timp, amintindu-le una dintre cele mai impresionante imagini din secolul trecut: doi băieți, doi prinți care merg în urma sicriului mamei lor, în timp ce întreaga lume îi urmăreşte cuprinsă de tristețe – și de teamă. După ce Diana, prințesa de Wales, a fost condusă pe ultimul drum, miliarde de oameni s-au întrebat ce era în mintea și în sufletul lor și cum avea să fie viața lor mai departe. Această carte spune povestea a ceea ce a urmat pentru Harry. PRINȚUL HARRY, duce de Sussex, este soţ, tată, filantrop, veteran militar, promotor al bunăstării mentale şi activist de mediu. Locuiește în Santa Barbara, California, împreună cu familia şi trei câini.

Pret format hardcover: 99 RON. Preţ ebook: 3 credite e-book pe AudioTribe.ro. Preț audiobook: 3 credite audiobook pe AudioTribe.ro. Număr de pagini: 456″ DETALII

MUZEUL CORPUS, OLANDA: Călătorie interactivă prin corpul uman, într-un gigant de 30 metri


INSIDER: „Muzeul Corpus din Olanda este unul dintre cele mai mari muzee din lume care oferă posibilitatea unei călătorii în corpul uman. Situat în oraşul olandez Oegstgeest, la nord de Haga, jumătate din clădirea Muzeului are o figură umană de peste 30 de metri înălţime.” SURSA

N.R.: „CORPUS = „corp” în latină. Un gigant roșu-maro stă de-a lungul autostrăzii, lângă oraşul Leiden. Corpul uriaş este ataşat unei clădiri. Acesta este CORPUS: o atracție educaţională în care poți vedea cum arată corpul tău în interior și cum funcționează. Intri în corpul gigant şi faci o „călătorie prin ființa umană”. CORPUS este pentru toate generațiile, vârsta minimă 6 ani.

În CORPUS vei experimenta o „călătorie prin corpul uman” spectaculoasă în 55 de minute! Prin scara rulantă ajungi la genunchi, unde începe „călătoria” și ajungi în creier. „Călătoria” o faci cu un tur audio (disponibil în olandeză, engleză, germană, franceză, spaniolă, italiană, rusă şi chineză). Experimentați originea omului în pântec, faceți o „călătorie” ameţitoare în teatrul inimii 5D sub formă de globule roşii, respirați în plămâni, săriți pe limbă, treceți prin ureche, mirați-vă în creier și fiți uimiți de dvs. propriul corp fantastic. Experimentați „călătoria” cu 16 persoane.

După 55 de minute „călătoria” în corpul uman se încheie, dar vizita continuă în secțiunea interactivă unde există exponate speciale şi jocuri cu informații suplimentare despre corpul uman. O vizită la CORPUS durează în medie 2,5 ore. Program de vizitare: marţi – vineri: 09:30 – 15:00; sâmbătă şi duminică: 9:30 – 17:00; luni închis. Bilete: Adulti: 21,95 EUR (19,95 EUR online) Copii*: 21,95 EUR (19,95 EUR online) *Notă: vârsta minimă este de 6 ani.”DETALII

ARHIVĂ: PARCUL KEUKENHOF – OLANDA: Gradina Europei, paradisul parfumat al culorilor pe 32 de hectare OXO POTOP 2.0: Arca lui Noe este gata de plecare. Atenţie, locurile sunt limitate pentru cei fără păcate! OXO SPLASH BUS: Vrem în țară ca pe-afară/ Dacă nu infrastructură, doar amfibie la scară! OXO MANIHEISM: O relație autentica cu Dumnezeu este deasupra oricărei religii! OXO RECLAMĂ LA MUZEU, AMSTERDAM: „Rondul de noapte” de Rembrandt adus la viață în mall, invitație la Rijksmuseum pentru a cunoaște originalul și la ING pentru restul OXO AMSTERDAM: Hash, Marihuana & Hemp Museum. Fără foc, fiindcă focul face fum!