INSIDER: „Probabil că așa arăta luxul în industria auto americană din urmă cu peste șase decenii: Cadillac Eldorado decapotabil. Modelul din imagini, fotografiat de colegii noștri de la RAR Botoșani, a fost fabricat în anul 1972 și are un motor de aproape…8.2L (V8, 235 CP). Acest propulsor, spunea producătorul la acea vreme, a fost cel mai mare montat pe vreun autoturism de serie din lume.
Cum dimensiunile unui vehicul puteau fi nelimitate în acea perioadă, Eldorado are aproximativ 5.7 metri lungime și o greutate de peste 2.2 tone. Un aspect interesant este numele modelului a fost ales undeva în anii ’50, în urma unui concurs intern organizat de Cadillac. Angajații au fost provocați să vină cu propuneri pentru denumirea unui model aniversar, care ar fi trebuit să devină legendar. Lucru care pare că s-a și întâmplat.” SURSA
N.R.: „Maşina din imagini este un model clasic american legendar, mai exact un Cadillac Eldorado Convertible (generația a noua, fabricat în anul 1972), fotografiat recent la sediul RAR Botoşani. Acest model este recunoscut la nivel mondial pentru dimensiunile sale gigantice şi pentru faptul că deține un record istoric în privinţa capacităţii motorului pentru un autoturism de serie.
Motorizare şi Performanţe – Tip motor: V8 (8 cilindri în V), atmosferic (plasat longitudinal). Capacitate cilindrică: 8.2 litri (8.194 cm³ / 500 cu in) – cel mai mare motor de serie montat pe un autoturism de pasageri după Al Doilea Război Mondial Putere maximă: 235 CP (cai putere) la 3800 rpm (măsurată conform standardelor SAE Net din acea perioadă; puterea brută anterioară era declarată la 365 CP). Cuplu maxim: Aproximativ 522 Nm la 2400 rpm, oferind o forţă de tragere masivă la turații joase. Viteză maximă: Aproximativ 175-180 km/h.
Transmisie şi Tracțiune – Tracţiune: Faţă (FWD) – o particularitate rară şi revoluționară pentru maşinile americane de talie mare din acea epocă, folosind platforma Unified Powerplant Package de la General Motors. Cutie de viteze: Automată cu 3 trepte (Turbo Hydra-Matic TH425).
Dimensiuni şi Masă – Lungime totală: 5.66 metri (o adevărată „canapea pe roți”). Lățime: 2.03 metri. Ampatament (distanţa între osii): 3.21 metri. Greutate (masă proprie): Aproximativ 2.300 kg (2.3 tone).
Consum estimat: În mod realist, consumul urban poate depăşi cu uşurinţă 25-30 litri / 100 km, motiv pentru care fanii auto o numesc glumeț o maşină „energofagă”. Capacitate rezervor: 102 litri.
Prețul de bază (MSRP): În 1972, prețul de pornire din fabrică pentru versiunea decapotabilă era de 7.681 de dolari. Prețul cu opţiuni: Deoarece clienții adăugau frecvent dotări premium (precum aer condiționat, tapițerie din piele specială sau sisteme audio avansate), prețul final depășea adesea 11.000 de dolari la acea vreme.
Prețul de vânzare în prezent – Valoarea actuală depinde în mod direct de starea tehnică, nivelul de restaurare şi originalitatea componentelor: # Stare medie/bună (funcţională): Pe piața internațională și pe platformele europene (precum AutoScout24), preţurile încep de la aproximativ 20.000 €- 25.000 €. # Stare excelentă / De colecţie (Concours): Exemplarele impecabile, foarte bine întreținute sau complet restaurate, se vând de obicei cu sume cuprinse între 30.000 € şi peste 45.000 €.
INSIDER: „Câștigătorul Premiului Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI 2026 este “Refugiu”, semnată de Virgil Scripcariu – lucrarea aleasă de public.
Realizată din bronz patinat, cu dimensiunile de 430 × 220 × 100 cm, Refugiu propune un spațiu al protecției și al apropierii — o formă care invită privitorul să se gândească la nevoia de adăpost, de liniște și de întâlnire. În spațiul public, lucrarea devine o expresie a umanității protectoare, un loc posibil pentru reflecție.
Aceasta a fost prima ediție a Premiului Peter Jecza pentru Sculptura Anului în care PUBLICUL A DECIS lucrarea câștigătoare. Peste 1.700 de oameni au votat în această campanie, iar implicarea voastră ne bucură enorm. Virgil Scripcariu a câștigat cu 663 voturi, reprezentând 39% din totalul voturilor exprimate. Mulțumim tuturor celor care au votat, au distribuit, au susținut artiștii și au ales să participe la acest exercițiu de implicare publică. Votul vostru a decis lucrarea care va deveni parte din spațiul public al Timișoarei.
Lucrarea câștigătoare va fi amplasată la finalul lunii octombrie 2026, în Piața Unirii din Timișoara, unde va rămâne timp de șase luni. Ulterior, „Refugiu” va fi mutată pe platoul transformat în parc de sculptură de la Shopping City Timișoara, continuându-și astfel traseul în spațiul public și întâlnirea cu publicul.
Premiul Peter Jecza pentru SCULPTURA ANULUI este o inițiativă UniCredit Bank Romania și Fundația Jecza, alături de @nepi_rockcastle și Shopping City Timisoara . Partener: Primăria Municipiului Timișoara” SURSA
N.R.: „Sculptura „,Refugiu”, creată de sculptorul român contemporan Virgil Scripcariu este câștigătoarea prestigioasei competiții „Premiul Peter Jecza pentru Sculptura Anului 2026″, ajunsă la a treia ediție. Virgil Scripcariu va primi premiul în valoare de 8.000 de euro, iar „Refugiu” va ajunge în spaţiul public al Timişoarei, în Piaţa Unirii. În centrul Timişoarei mai sunt alte două sculpturi care poartă semnătura lui Virgil Scripcariu: „Supermam”, pe strada Mercy, şi „Eva”, la intersecţia Vasile Alecsandri – Eugeniu de Savoya.
Juriul a selectat patru finalişti dintre cele 55 de propuneri înscrise în competiție, iar publicul a avut ultimul cuvânt. Votul s-a desfăşurat online, între 8 august şi 3 septembrie, iar diferența dintre primele două proiecte a fost de numai 20 de voturi. „Refugiu”, de Virgil Scripcariu, a primit 666 de voturi, iar „Figuri şezând”, de Larisa Sitar, s-a clasat pe locul al doilea, cu 646. „Sculpturi tăiate”, proiectul semnat de Bogdan Raţă şi Dan Vişovan, a adunat 309 voturi, în timp ce „Turnătorie”, de Şerban lonescu, a primit 86.
Celelalte trei lucrări finaliste vor fi expuse în faţa Shopping City Timişoara, alături de alte nouă proiecte selectate de juriu. Este vorba despre „The Weight We Carry”, de Alexandra Brânzac, „Monument domestic”, de Maria-Mădălina Brînet, „Polar Mountain Shrimp”, de Ştefan Creţu, „Blind Spot”, de Vladimir Florentin, ,Pasăre căzută”, de Mihai lepure-Gorski, „This Will Be My Time”, de Ana-Suzana Ionescu, „Darul ciobanului”, de Zoltan Kovacs, „Oraşul”, de lleana Oancea, şi „Structuri emergente”, de Mihai Topescu.
Lucrarea, realizată integral din bronz patinat cântăreşte aproximativ o tonă, necesitând o structură de rezistență internă şi piloni solizi de susţinere. Forma fluidă, organică și concavă a sculpturii este concepută ca o formă de protecție sau un baldachin. Partea superioară aminteşte de o aripă protectoare sau de o arcă. Lucrarea nu este doar un obiect de privit pasiv. Ea invită privitorul să intre sub ea, să se așeze şi să găsească un moment de linişte, devenind un spațiu fizic de refugiu şi contemplare. „Refugiu” este gândită ca o extensie conceptuală a unei alte lucrări celebre a artistului, „Triumful Binelui”. Stilul sculptural trădează influența maestrului său, maestrul Vasile Gorduz, îmbinând teme arhetipale profunde cu un limbaj vizual modern, cald şi accesibil. Lucrarea a fost găzduită inițial în spațiul cultural de la Şcoala de la Piscu (proiect dezvoltat de sculptor şi familia sa), urmând să fie expusă în spații publice majore şi pe domeniul istoric al Conacului Udrişte-Năsturel din Herăști.
INSIDER 1: „Dacă străbați zona Cazanelor, vei vedea pe malul sârbesc o construcție albă, din metal și sticlă, ce pare agățată cumva de malul înalt, vizavi de vârful Trescovăț. Este Lepenski Vir, un muzeu ce adăpostește un sat mezolitic descoperit în 1960. Vechii locuitori ai Europei și-au construit aici un sat acum aproape 11.000 de ani, iar în colibele lor s-au găsit sculpturi misterioase cu trăsături umane și buze de pește, dar și multe alte obiecte. Un loc foarte interesant și foarte frumos pus în valoare, așa că nu îl ratați dacă petreceți puțin timp prin zonă.” SURSA
INSEDER 2: „Așezarea Lepenski – Vir (Serbia) versus Schela Cladovei (România) din Clisura Dunării. Ca într-o oglindă stau cele două maluri ale marelui fluviu european Dunărea, cel sârbesc (fost iugoslav) și cel românesc. Tot așa – ca într-o oglindă – sunt și așezările umane stabile cele mai vechi din Europa, de peste 9000 de ani: pe malul românesc Schela Cladovei, iar pe cel sârbesc Lepenski – Vir. Lucrările la marele baraj hidroenergetic de la Porțile de Fier 1 cereau de grabă cercetarea aprofundată din punct de vedere arheologic a zonelor ce deveneau inundabile pe ambele maluri fluviale. În anul 1964 acestea demarau pe malul românesc, iar în anul 1965, în Iugoslavia de atunci s-a decis explorarea unei terase joase a Dunării, de lângă Lepenski Vir, localitate aflată pe malul sârbesc, în zona Djerdap – Porţile de Fier. Arheologii, conduşi de academicianul Dragoslav Srejovic (1931-1996), au găsit aici o mică aşezare datând din neolitic. La început, s-a crezut că obiectele aveau valoare de mică importanță, fiind vorba doar de descoperiri întâmplătoare sau de sate din timpul Imperiului Roman.
Pentru că siturile urmau să fie inundate de Dunăre și nu mai exista posibilitatea de a fi accesate, s-a hotărât ca ele să fie totuși cercetate mai amănunțit. Nimeni nu se aştepta ca această localitate – ca și în cazul Schelei Cladovei – situată într-o zonă foarte greu accesibilă, să fie leagănul uneia dintre cele mai complexe şi mai strălucite culturi preistorice. Acest fapt a devenit evident în anul 1967, când aici au fost găsite case temeinic construite, morminte în care se aflau dovezi ale unor ritualuri de înmormântare mai puţin obişnuite, o bogăție de unelte foarte precis făcute din piatră, os şi corn, diverse bijuterii, plăcuţe cu diferite semne asemănătoare literelor şi sculpturi monumentale din piatră. Baza locuinţelor era de formă trapezoidală. Această formă a fost inspirată probabil de stânca aflată pe malul opus al Dunării, pe teritoriul românesc. Este posibil ca această stâncă să ocupe o poziţie importantă într-un cult practicat de populaţiile care locuiau în vremea paleoliticului superior la Lepenski Vir.
„Pe malul românesc, faţă în faţă cu localitatea Lepenski Vir, există Vârful Trescăvăţ. Se spune că era un cult al localnicilor din această localitate. Dimineaţa, când soarele răsărea pe malul românesc, prima dată era luminat acest vârf. Era, practic, un sanctuar de rugăciune pentru localnicii de acolo”, ne spune Adrian Mandache, ghid. Acest sit atât de original şi de enigmatic, dar şi celelalte opt descoperite pe țărmul Dunării (cinci în România: Veterani-Terasă, Icoana, Răzvrata, Ostrovul Banului şi Schela Cladovei, şi patru în Serbia: Lepenski Vir, Vlasac, Hajducka Vodenica și Padina) dovedesc că Lepenski Vir trebuie considerat centrul unei culturi specifice şi îndelungate, numite astăzi „Cultura Lepenski Vir”. Descendenţi ai unei vechi civilizatii europene datând din Paleolitic, întemeietorii acestei culturi au trăit în grotele din zona Porţilor de Fier de la sfârşitul epocii glaciare (cca. 20.000 î.Hr.), până în jurul anului 7 000 î.Hr., atunci când clima s-a încălzit considerabil. Schimbarea climatică a făcut posibil traiul în aer liber, dezvoltarea unor localități permanente, dar și posibilitatea de migrație, în căutarea vânatului, a viitoarelor animale domestice, sau a unor alte terenuri mai fertile pentru agricultură. Primul apărător al ideii că semnele zgrafiate descoperite în localităţile dunărene reprezinta cea mai veche scriere a fost Marija Gimbutas (1921-1994), una dintre cele mai reprezentative figuri ale arheologiei secolului al XX-lea şi profesor la Universitatea Harvard. Tot mai des vehiculată în ultima vreme, expresia „scriere veche europeană” îi aparţine. Datorită ei şi lui Harald Harman, teoria că la Dunăre ar fi apărut pre-scrierea s-a impus la nivel internaţional. Sir Mortimer Wheeler (1890-1976), unul dintre cei mai importanţi arheologi britanici, a afirmat că „Lepenski Vir este unul dintre puţinele situri arheologice din lume la care epitetul unic se poate aplica cu legitimitate”, întrucât semnele descoperite aici reprezintă „invenţia originală a unor oameni pe care nu vom şti niciodată cum îi cheamă”. Pentru paleolingvistul iugoslav Radivoje Pesic, profesor la Universitățile din Belgrad şi din Roma, scrierea descoperită în zona Dunării a fost liniară şi nu pictografică. În lucrarea sa „Vincansko Pismo” („Scrierea de la Vinca”), profesorul a sistematizat semnele descoperite şi a ajuns la concluzia că există 57 de litere. Din aceste 57 de litere, a scos 26 şi a demonstrat că sunt identice cu cele ale alfabetului etrusc.
Situl aheologic Lepenski Vir, aflat foarte aproape de malul Dunării, este situat la 15 km de Donji Milanovac și se constituie într-una dintre cele mai importante descoperiri de acest fel din Serbia. Cultura sa este veche de aproximativ 8000 de ani și a reprezentat o mare necunoscută pentru arheologi. Lepenski Vir este unul dintre cele mai mari și mai importante situri arheologice aparținând mezoliticului și neoliticului european și chiar mondial. Este situat pe partea dreaptă a Dunării, în clisura numită Djerdap (Porțile de Fier). Această localitate, numită așa după vârtejul Dunării a fost centrul uneia dintre cele ai importante și mai complexe culturi din preistorie. Dar numele de Djerdap (Porțile de Fier; Vârtejul lor; Tornada – Uraganul) este destul de apropiat de numele de „Djed”, ca ritual de ridicare și fixare a „Stâlpului Djed” de către faraon în vechiul Egipt (Vechea Religie Pământeană Primordială a Geților de Aur primordiali). Dacă stâlpul Djed s-a dovedit a fi de fapt Stâlpul Get, atunci Djerdap, poate fi și Get-ap-ii (geții de la apă; ap-su; semnul lui „G” fiind unul francmasonic, ca un „covrig cu cârlig” al apocalipsului). „Porțile de Fier” ale Dunării, ca și „Porțile de Fier” ale Transilvaniei numesc de fapt cele două „judecăți” care vor veni la sfârșitul timpului pentru cei născuți în materie și cu sânge feros. Proprietatea acestuia de a fi magnetic și de a face „pasul la histerezis” („istru – este – zis”) va conduce la ruperea formelor corpurilor vechi. Posturile religioase se țineau pentru a fi anemic și a nu avea un conținut ridicat de fier în sânge. „Ochiul care vede tot” poate „citi” magnetic cât de mult am respectat regulile de viață în materie – sau nu – și poate acționa în consecință, la ruperea formelor. De aceea trec foarte puțini oameni de această încercare periodică, iar toți suntem tarați cu acest „păcat originar”. Din preistorie când în morminte se punea ocru roșu, din peșteri unde se picta mult cu roșu, de la ceramica roșie sau purpura regală, simbolul era „prețul sângelui” cu care ne-am născut și pe care îl vom plăti la un moment dat, când legile fizicii cunoscute se vor da peste cap, iar lumea noastră se va sfârși, făcând loc la o nouă lume, cu noile sale specii (zona Nodului). „Porțile de Fier” sunt zonele „fierbinți”, strâmte și învolburate unde vor avea loc judecățile celor cu fier în sânge, iar puțini vor trece de aceste Porți Djerdap (Get-ap).
În timpul săpăturilor, la Lepenski – Vir au fost descoperite succesiv șapte așezări și obiecte atât de uz casnic, cât și sacre. Așezările au fost construite în perioada 6500-5500 î.Hr. Dintre acestea se evidențiază chipurile de piatră ale unor așa ziși idoli. Expresia facială a acestora este una de groază, de uimire totală în fața unor fenomene cărora nu le pot face față sau nu și le pot explicita. Acesta este mesajul „mut” venit de peste milenii și transmis de acei oameni ce au cunoscut groaza, ca și în cazul statuilor din Insula Paștelui care aveau pe cap o pălărioară roșie (symbol cunoscut) și priveau serios și crunt către cer sau către linia orizontului de unde putea veni pericolul. „Citiți” ce spun aceste chipuri de piatră și veți înțelege de ce este omul de mii de ani o ființă religioasă. Dacă în cazul sitului de la Lepenski – Vir (Serbia), acesta a avut parte de o protejare specială și punere în valoare turistică deosebită, situl românesc de la Schela Cladovei încă este învăluit în mister, iar descoperirile de aici sunt prezente doar în colecțiile Muzeului Porților de Fier. Poate vom deveni și noi mai îndrăzneți, ca vecinii noștri sârbi și bulgari, și ne vom prezenta descoperirile cu mai multă lumină și publicitate. Să se vadă! Să se știe!” SURSA
N.R.: „În regiunea Porților de Fier atât pe malul sârbesc, la Lepenski Vir, cât şi pe cel românesc, la Schela Cladovei) au fost descoperite într-adevăr sute de schelete umane datând din Epoca Mezoliticului şi Neoliticului cu o sănătatea dentară excelentă, având o rată extrem de scăzută de carii dentare. Acest lucru se datora dietei lor, bazată masiv pe pește şi carne, fără carbohidrați rafinați sau zaharuri (care au apărut abia odată cu agricultura intensivă din Neoliticul târziu). Legeda spune că la toate cele 200 de schelete găsite s-au găsit lipsă doar 2 dinți. Totuşi, dinții lor prezentau o abraziune (uzură) extrem de severă din cauza hranei dure şi a folosirii dinţilor ca unelte. Pe măsură ce situl a trecut în perioada Neoliticului şi au apărut cerealele cultivate, incidența cariilor a crescut vizibil.”
Există și un fenomen arheoastronic fascinant! Vizavi de celebrul sit arheologic preistoric Lepenski Vir (situat pe malul sârbesc al Dunării), se înalţă pe malul românesc Vârful Trescovăţ (679 m /755 m în funcție de măsurători), un neck vulcanic cu o formă trapezoidală unică. Un neck vulcanic (sau necrov) este un stâlp sau un corp cilindric de rocă dură format prin solidificarea magmei în interiorul coşului unui vulcan. Acest masiv muntos din Munții Almăjului nu este doar un punct de belvedere spectaculos, ci a funcţionat ca un veritabil „calendar solar” astronomic pentru civilizația mezolitica de la Lepenski Vir.
Cum funcționează fenomenul ,,dublului răsărit”? – Fenomenul spectaculos constă în faptul că, privit din unghiul aşezării Lepenski Vir, soarele pare că răsare de două ori în aceeaşi dimineaţă. 1.Primul răsărit: Soarele apare inițial în stânga crestelor stâncoase sau pe marginea vârfului. 2.Dispariţia: Pe măsură ce urcă, lumina sa este temporar blocată de proeminența masivă a stâncii trapezoidale a Trescovățului. 3.Al doilea răsărit: După câteva minute, soarele depăşeşte complet obstacolul stâncii și apare din nou deasupra vârfului, luminând definitiv valea.
Legătura cu echinocțiul şi solstiţiul – Cercetătorii şi astronomii care au studiat situl au demonstrat că alinierea caselor trapezoidale din Lepenski Vir nu a fost întâmplătoare. Forma clădirilor preistorice copiază fidel forma geometrică a Vârfului Trescovăt. La Echinocţiu: Unghiul de incidență al razelor solare face ca acest dublu răsărit să se proiecteze geometric perfect în raport cu axa aşezării, marcând cu precizie începutul primăverii şi al toamnei. La Solstițiul de vară: Soarele răsare exact în dreptul celei mai înalte muchii a Trescovăţului.
Și în România, un fenomen vizual similar (dublul răsărit cauzat de relief) mai poate fi observat pe timpul verii şi în localitatea Rimetea din judeţul Alba, datorită masivului Piatra Secuiului.”
INSIDER: „🚂 Timp de 51 de ani, una dintre cele mai impresionante locomotive construite vreodată nu a mai mers nicăieri. Stătea pe loc, expusă într-un târg din California. Se numește Big Boy No. 4014 și este una dintre acele mașinării care par desprinse dintr-o altă epocă. Construită în 1941 de Union Pacific, locomotiva avea o misiune serioasă: să transporte trenuri de marfă grele peste munții Wasatch din Utah. Are aproximativ 133 de picioare lungime, adică peste 40 de metri, și cântărește aproape 1,2 milioane de livre, în jur de 540 de tone. Au fost construite doar 25 de locomotive Big Boy. Astăzi mai există opt. Iar dintre toate, 4014 este singura care funcționează din nou. În decembrie 1961, după mai bine de un milion de mile parcurse, 4014 a fost retrasă din serviciu. A ajuns la RailGiants Train Museum din Pomona, California, unde a rămas expusă timp de mai bine de cinci decenii.
Apoi, în 2013, s-a întâmplat ceva aproape incredibil. Union Pacific a recuperat locomotiva și a transportat-o la Cheyenne, Wyoming. Acolo a început un proiect uriaș de restaurare. Nu era vorba doar despre a o face să arate din nou bine. Scopul era să o facă să funcționeze. După ani de muncă, Big Boy 4014 a revenit pe șine în 2019, la timp pentru aniversarea de 150 de ani a finalizării căii ferate transcontinentale americane.
Și povestea nu s-a terminat acolo. În 2026, Big Boy a făcut primul său tur feroviar de coastă la coastă, traversând 14 state. Iar în anumite porțiuni a mers efectiv pe propriul abur, fără ca locomotivele diesel aflate în tren să-i asigure tracțiunea. Union Pacific spune că Big Boy a furnizat aproape toată forța de tracțiune în timpul turului. Milioane de oameni au ieșit să o vadă trecând. Și cum să nu?
Imaginează-ți: o locomotivă construită în 1941, care a stat mai bine de 50 de ani nemișcată, este restaurată cu grijă și, după toate aceste decenii, începe din nou să traverseze America.
Pentru mine, asta nu este doar o poveste despre o locomotivă. Este despre lucrurile pe care oamenii le consideră uneori depășite și le lasă în urmă. Unele dispar. Altele așteaptă. Iar unele primesc, după zeci de ani, încă o șansă. Big Boy 4014 nu s-a întors pentru că timpul s-a oprit. S-a întors pentru că cineva a crezut că merită să pornească din nou.
🚂❤️ Unele mașinării nu sunt doar construite pentru a funcționa, ci pentru a rămâne în memoria oamenilor. Big Boy 4014 este dovada că, uneori, ceea ce pare uitat poate primi o nouă viață. După 51 de ani de liniște, a revenit pe șine și a continuat să impresioneze generații întregi. Timpul poate opri o locomotivă, dar nu poate opri o poveste care încă merită spusă.” SURSA
N.R.: „Evenimentul istoric – Turneul Golden Spike) a avut loc în mai 2019. Locomotiva a plecat din Cheyenne, Wyoming, şi a ajuns la destinaţia principală în Ogden, Utah, unde pe 9-10 mai 2019 s-a celebrat împlinirea a exact 150 de ani de la baterea „pironului de aur” care a unit coastele Americii în anul 1869.”
Cea mai renumită şi cea mai mare locomotivă cu abur folosită pe scară largă din lume este Union Pacific Big Boy, o piesă de o inovație extraordinară. Are o lungime de aproximativ 40 de metri (împreună cu tenderul) și cântăreşte în jur de 548 de tone (încărcată complet), fiind mai grea decât un avion Jumbo Jet.
Putere: Dezvolta peste 6.000 de cai putere şi o forţă de tracțiune imensă. Configurație: Acest model este singurul care foloseşte aranjamentul de tip 4-8-8-4 (patru roți de ghidaj în faţă, două seturi articulate de câte opt roți motrice uriase şi patru roți în spate sub cabină), având şasiul articulat. Structura sa este articulată (cu balama”) pentru a-i permite să poată aborda curbele strânse de pe munții din SUA, în ciuda lungimii sale colosale.
Scopul inițial: Construită în noiembrie 1941 de American Locomotive Company (ALCO), a fost proiectată special pentru a tracta trenuri de marfă extrem de grele (de peste 3.600 de tone) prin munții Wasatch din Utah şi Wyoming, fără a mai fi nevoie de locomotive ajutătoare.
Restaurarea şi prezentul: După ce a fost retrasă în 1961 şi trimisă la un muzeu, compania Union Pacific a cumpărat-o înapoi și a restaurat-o complet în anul 2019. În prezent, ea nu mai transportă marfă, ci este piesa de rezistenţă a flotei istorice, efectuând tururi speciale de tip excursie pe teritoriul Statelor Unite. Pentru a fi mai eficientă şi mai ecologică, în cadrul restaurării sistemul său de alimentare a fost convertit de pe cărbune pe păcură.
Si anul acesta (2026) cu ocazia aniversării a 250 de ani de la independenţa Statelor Unite (Semiquincentennial), această locomotivă istorică a efectuat un tur istoric de tip Coast-to-Coast (de la un ocean la altul), traversând rețeaua feroviară americană.
Exemplarul Big Boy No. 4014 a fost readus în stare de funcționare şi este în prezent cea mai mare şi mai puternică locomotivă cu abur operaţională din lume.
INSIDER: „Hai să vezi cum arată casa lui Anton Pann, cel care a compus muzica imnului „Deșteaptă-te, române!”. Casa din Râmnicu Vâlcea este o bijuterie în stil oltenesc, cu patru camere, verandă și pivniță. A fost mutată 37 de metri pe șine pentru a fi salvată. În interior poți vedea mobilier vechi, manuscrise, călimări, costume de epocă, covoare tradiționale și superbe sobe cu olane.
Doamna ghid ne-a povestit cu multă pasiune despre viața lui Anton Pann, iar biletul costă doar 10 lei. Merită din plin! 📍 Casa Memorială „Anton Pann”, strada Știrbei Vodă, numărul 4, aproape de Parcul Zăvoi.” SURSA
N.R.: „Casa Memorială „Anton Pann” este un muzeu judeţean din Râmnicu Vâlcea – monument de arhitectură urbană, construit la jumătatea secolului al XVIII-lea, având foişor şi pivniţă. Expoziţia a încercat să puncteze peregrinările pe meleagurile Vâlcei, datând din anii 1826-1828 şi 1836-1840, ale celui ce a rămas în conștiinţa urmaşilor drept „fiul Pepelei cel istet ca un proverb” şi care a fost dascăl de musichie la şcoala organizată pe lângă Episcopia Râmnicului. Anton Pann (n. 1794, Sliven, Bulgaria – d. 1854, Bucureştis-a refugiat în 1812 în Bucureşti, iar în 1827 a fost numit profesor de muzică bisericească la Seminarul din Râmnicu Vâlcea.
Casa-muzeu a fost translatată în 1982 pe o distanţă de 37 m de pe amplasamentul ei iniţial, odată cu modernizarea şi reamenajarea teritorială. Expoziția a fost amenajată pentru a ilustra interiorul unei modeste locuinţe de târg de la mijlocul secolului al XIX-lea, aici fiind prezentate piese de mobilier (divan, bibliotecă, masă, scaune), obiecte decorative din cositor, alamă, alpaca şi portrete ale unor personalităţi din epocă printre care cel al maicii Meletina, stareța Mănăstirii Dintr-un Lemn şi tipograful lon Popovici, care au avut legături cu viața şi opera scriitorului. În a doua încăpere a expoziției este prezentat un interior în care se află mobilier pictat, specific zonei transilvănene, evidențiind legătura pe care Anton Pann a avut-o cu acest colț de țară. În ultima încăpere a muzeului sunt prezentate lucrări muzicale, culegeri de folclor, poezii şi povestiri ale lui Anton Pann. (Noul Erotocrit, Sibiu, 1837; Fabule şi istorioare, Bucureşti, 1841; Povestea Vorbei, Bucureşti, 1847; Nastratin Hogea, Bucureşti, 1853 etc.), mărturii de valoare din activitatea sa tipografică şi literară.”
„Deşteaptă-te, române!” imnul național al României, adoptat oficial prin Decretul-lege nr. 40 din 24 ianuarie 1990 al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Versurile apaițin poetului transilvănean Andrei Mureşanu şi au fost publicate în 1848, sub titlul „Un răsunet”, în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” în contextul Revoluției de la 1848. În istoriografia literară s-a afirmat că poezia a fost concepută ca reacție la textul „Către români ” a lui Vasile Alecsandri. Melodia derivă din cântecul „Din sânul maicii mele” a lui Anton Pann. De asemenea, cântecul a fost imn național al Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) şi al Republicii Moldova (1991-1994).
Imnul este alcătuit din unsprezece strofe; potrivit practicii oficiale, la ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și 11.”
INSIDER: „Banca Națională a României lansează în circuitul numismatic o monedă din argint dintr-o nouă serie, dedicată pictorilor români. Prima monedă din această serie, „Pictori români” – Nicolae Tonitza este și prima monedă de formă dreptunghiulară lansată de Banca Națională a României în circuitul numismatic. Aversul colorat al monedei prezintă tabloul „Flori galbene” de Nicolae Tonitza aflat în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României și care a făcut parte, în perioada interbelică, din colecția de artă a Băncii Naționale a României. Aversul monedei redă o imagine color a tabloului „Flori galbene” de Nicolae Tonitza, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2026”. Reversul monedei prezintă portretul, numele pictorului Nicolae Tonitza și anii între care a trăit acesta „1886-1940”.
Monedele din argint sunt ambalate în capsule de metacrilat transparent și sunt însoţite de broșuri de prezentare și de certificate de autenticitate, redactate în limbile română, engleză şi franceză. Pe certificatele de autenticitate se găsesc semnăturile guvernatorului BNR şi casierului central. Tirajul aprobat pentru această emisiune numismatică este de 500 de piese.”
N.R.: „Banca Națională a României a lansat la 24 august 2026 prima monedă dreptunghiulară din istoria sa, din argint colorat, dedicată pictorului Nicolae Tonitza şi tabloului „Flori galbene”
Specificații tehnice: Moneda este realizată din argint cu titlul de 999%, la calitate proof. Are o greutate exactă de 31,103 grame (echivalentul unei uncii troy) şi dimensiunile de 43 x 31 mm.
Tiraj şi valoare: Fiind o piesă de colecţie rară, s-a aprobat un tiraj extrem de limitat, de doar 500 de piese. Prețul oficial de achiziție de la Banca Națională a României este de 1.150 lei (cu TVA inclus). Deşi este o emisiune destinată colecţionarilor, moneda are putere circulatorie pe teritoriul României. Lansarea s-a realizat prin sucursalele regionale ale Băncii Naționale a României din Bucureşti, Cluj, Constanţa, Dolj, laşi şi Timiş. Informațiile referitoare la cumpărarea monedei sunt disponibile în secţiunea „Numismatică” a site- ului BNR.
Pe OLX valoarea e de aproape 4 ori mai mare!
O uncie troy (simbol: ozt sau oz t) este o unitate de măsură a masei folosită în întreaga lume pentru cântărirea și cotația metalelor prețioase, cum ar fi aurul, argintul, platina sau paladiul. O uncie troy este egală exact cu 31,1034768 grame (rotunjit adesea la 31,10 grame). Diferenţa faţă de uncia obişnuită: Uncia clasică (avoirdupois), folosită pentru alimente sau bunuri generale, este mai ușoară și cântărește aproximativ 28,35 grame. Standard internațional: Preţul aurului pe bursele internaționale (pe gramaj/piața globală) este exprimat în dolari pe uncie troy ($/ozt). Numele provine de la oraşul francez Troyes, un important centru de comerț în Evul Mediu.
INSIDER 2: „Crucea Manafului, uriașul monument de piatră de pe vechiul drum al negustorilor din Buzău. Pe dealurile dintre Săhăteni, Breaza și Năeni, într-un peisaj dominat astăzi de vii și terenuri agricole, se păstrează unul dintre cele mai neobișnuite monumente din județul Buzău. Crucea Manafului are aproximativ patru metri înălțime, cântărește câteva tone și a fost cioplită dintr-un bloc masiv de calcar. Ridicată în 1846, ea veghează de aproape două secole un drum care odinioară era mult mai important decât lasă să se înțeleagă liniștea locului de astăzi. Crucea se afla la marginea vechiului Drum Mare, cunoscut în zonă și drept Drumul Bogdanului, o rută folosită de negustori și călători între Buzău și Ploiești. Astăzi traseul principal s-a modificat, iar monumentul a rămas lângă un drum agricol, ceea ce îi dă impresia unui uriaș de piatră uitat în mijlocul câmpului. În secolul al XIX-lea însă, cei care treceau pe aici îl vedeau chiar de lângă una dintre căile importante ale regiunii. Mult timp s-a spus că monumentul ar fi fost ridicat de un „manaf”, termen folosit pentru un negustor de fructe, de unde ar proveni și numele sub care a devenit cunoscut. Documentele și mai ales inscripțiile păstrate pe cruce oferă însă informații mult mai precise. Textul principal, scris în limba română cu litere chirilice, spune că monumentul a fost ridicat în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu, în anul 1846. Sunt pomenite mai multe persoane și familii locale, iar documentația de patrimoniu îl indică drept comanditar pe Ioan Postelnicu din Vispești.Știm chiar și numele unuia dintre oamenii care au transformat uriașa bucată de piatră într-un monument: meșterul Iordache Vrabie din Bădeni. Ca ctitori sunt menționați și Ioniță Cârjan din Vispești și Ioniță Monahul din Breaza. Aceste detalii transformă Crucea Manafului dintr-un monument înconjurat doar de povești într-o construcție cu o identitate istorică mult mai clară. Dimensiunile ei sunt impresionante chiar și pentru zilele noastre. Crucea are aproximativ 4 metri înălțime, circa 1,42 metri între extremitățile brațelor, iar grosimea masivului de piatră ajunge în unele zone la aproximativ jumătate de metru. Greutatea sa a fost estimată la peste patru tone. Nu este alcătuită din mai multe blocuri suprapuse pentru a forma crucea propriu-zisă, ci corpul principal a fost cioplit dintr-o singură bucată masivă de calcar.Și mai spectaculos este ansamblul care o înconjoară. Crucea este încadrată de patru stâlpi masivi din piatră, de peste doi metri înălțime, amplasați în jurul ei. Inițial, aceștia erau legați în partea superioară prin grinzi și arcade de piatră lucrate cu multă pricepere. Întregul monument era astfel mult mai elaborat decât o simplă cruce de margine de drum. Suprafețele sale sunt acoperite cu inscripții, motive vegetale și reprezentări religioase, iar în centrul compoziției apar personaje biblice.Rolul său era în primul rând comemorativ și religios. Astfel de cruci erau ridicate pentru pomenirea unor persoane, a unor familii sau pentru marcarea unui loc important. Amplasarea lângă un drum intens circulat nu era întâmplătoare: călătorii puteau vedea monumentul, se puteau opri pentru rugăciune, iar numele celor pomeniți prin inscripții rămâneau astfel în memoria comunității. Crucea Manafului era în același timp monument, reper de drum și mărturie a credinței unei epoci.Unicitatea sa vine însă din proporții. Specialiștii o descriu drept una dintre cele mai monumentale cruci de pomenire din această parte a României, iar prin dimensiune, modul de cioplire și ansamblul de stâlpi care o încadrează reprezintă o apariție rară în patrimoniul românesc. Monumentul este înscris în Lista Monumentelor Istorice, cu codul BZ-IV-m-B-02526.Din păcate, aproape două secole în aer liber și-au lăsat urmele. Vântul, ploaia, înghețul, lichenii și eroziunea au șters treptat o parte dintre decorații și inscripții. Mai grav, după 1990 au existat și intervenții distructive. Din cele patru grinzi elegante de piatră care uneau odinioară stâlpii, mai multe au fost doborâte, iar două ar fi fost sustrase. Crucea este astăzi ușor înclinată, iar specialiștii au semnalat inclusiv riscul deteriorării sau prăbușirii în lipsa unor intervenții de conservare.Crucea Manafului nu este doar o piatră uriașă uitată între vii. Este un document de patru metri înălțime, scris în piatră acum aproape 180 de ani, pe marginea unui drum pe care odinioară treceau negustorii dintre Buzău și Ploiești. Iar faptul că îi cunoaștem anul, oamenii care au comandat-o și chiar numele meșterului care a cioplit-o face povestea ei cu atât mai valoroasă.” SURSA
N.R.: „Crucea Manafului, un impresionant monument megalitic de piatră situat în județul Buzău. Se află în comuna Breaza (satul Greceanca), amplasată în zona viilor, pe un fost drum comercial istoric din Dealu Mare. A fost ridicată în anul 1846, în timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu. Are o înălţime remarcabilă de aproximativ 4 metri și greutate de 6 tone fiind cioplită dintr-o singură bucată de piatră.Unicitate: Monumentul are inscripții în alfabetul chirilic şi un design inedit care combină elemente de simbolistică creștină (personaje biblice) cu influențe islamice, fiind atribuit familiei unui fost negustor turc (,manaf”) convertit la creştinism.
INSIDER: „New Belvedere din Mangalia, hotelul construit deasupra ruinelor vechiului Callatis: 2.000 de ani de istorie păstrați sub același acoperiș – În Mangalia există un hotel în care, pentru a ajunge la cameră sau la restaurant, treci la doar câțiva pași de ziduri, străzi și construcții ridicate în urmă cu aproape două milenii. Hotelul New Belvedere este construit chiar deasupra unor importante vestigii ale cetății antice Callatis, păstrate și puse în valoare în interiorul clădirii. Nu este vorba despre reproduceri sau decoruri inspirate din Antichitate. Sub hotel se găsește un sit arheologic autentic, descoperit în timpul unor lucrări efectuate în anii 1993-1994. Muzeul de Arheologie Callatis descrie conservarea acestor vestigii in situ drept o modalitate inedită de valorificare a patrimoniului local. Clădirea a fost cunoscută de-a lungul timpului sub mai multe nume. A fost Hotel Scala, apoi Hotel President, iar în prezent funcționează sub denumirea New Belvedere. În 1993, în timpul lucrărilor de reparație și extindere a fostului Hotel Scala, muncitorii și arheologii au dat peste vestigii importante. Cercetările de salvare realizate în 1993-1994 de Muzeul de Arheologie Callatis au arătat că sub clădire se păstra o parte din cartierul sudic al orașului romano-bizantin Callatis. Pe o suprafață de peste 1.000 de metri pătrați, arheologii au identificat elemente de urbanism care ne permit astăzi să înțelegem cum arăta această parte a orașului antic.
Callatis a fost unul dintre marile orașe antice de pe litoralul actual al României. Cetatea a fost fondată în secolul al IV-lea î.Hr. de coloniști greci veniți din Heracleea Pontică și s-a dezvoltat datorită poziției sale comerciale la Marea Neagră. A trecut ulterior prin epocile elenistică, romană și romano-bizantină, iar actuala Mangalia s-a dezvoltat practic peste vechiul oraș. De aceea, sub străzile și clădirile Mangaliei continuă să apară fragmente din cetatea veche.
Vestigiile păstrate în New Belvedere provin în principal din perioada romano-bizantină, nu din momentul întemeierii grecești a Callatisului. Una dintre cele mai spectaculoase descoperiri este o stradă principală antică, lată de aproximativ șase metri. Era pavată cu dale mari din calcar și orientată est-vest. Sub sau în apropierea ei exista un canal colector de scurgere, realizat tot din blocuri mari de calcar. Practic, oamenii care locuiau aici în Antichitate aveau deja o infrastructură urbană bine organizată: străzi pavate și sisteme pentru evacuarea apei. Astăzi, fragmente din această rețea urbană pot fi privite chiar din interiorul hotelului.
Cercetările au scos la lumină și fragmente ale zidului de incintă și ale unui turn defensiv al Callatisului. Sursele istorice referitoare la sit menționează un turn rectangular de pe latura sudică a fortificației, iar cercetările desfășurate în zona hotelului au contribuit la înțelegerea sistemului defensiv al orașului. În Antichitate, Callatis era înconjurat de ziduri puternice și turnuri. Acestea nu aveau doar rol militar, ci delimitau orașul propriu-zis de teritoriul din jur. Astfel, hotelul modern se află astăzi literalmente peste una dintre zonele prin care trecea sistemul de apărare al vechii cetăți. Au fost descoperite și băi romane – În partea sudică a sitului a fost identificat și un mic edificiu termal. Construcția avea încăperi cu ziduri realizate într-o tehnică specifică epocii romane, prin alternarea pietrei de calcar cu rânduri de cărămidă. Prezența băilor, a străzii, a canalizării și a altor construcții arată că aici nu se afla o zonă periferică lipsită de importanță. Era un cartier activ al orașului, prin care treceau oameni și în care se desfășura viața cotidiană. Descoperirile nu s-au oprit la ziduri – În zona sitului au fost identificate și elemente asociate unei fântâni, fragmente de apeduct, precum și numeroase obiecte de ceramică și amfore. Muzeul Callatis precizează că în spațiul muzeal amenajat în hotel sunt expuse inclusiv vase ceramice folosite pentru transportarea și depozitarea hranei, alături de fragmente arhitecturale provenite din edificiul bizantin. Astfel, locul nu prezintă numai construcțiile monumentale, ci și urmele vieții obișnuite a oamenilor care locuiau în Callatis.
Descoperirea vestigiilor a pus constructorii în fața unei situații neobișnuite. Hotelul trebuia modernizat, însă sub el se afla un sit arheologic important. Soluția adoptată a fost conservarea vestigiilor chiar în locul în care au fost descoperite. În loc să fie demolate sau mutate într-un muzeu, ruinele au fost integrate în arhitectura clădirii. Muzeul Callatis arată că în anii 1993-1994 au fost realizate lucrări de conservare primară și restaurare, iar vestigiile au fost valorificate in situ. Aceasta este poate cea mai interesantă caracteristică a hotelului: clădirea modernă și orașul antic ocupă efectiv același spațiu. O parte a sitului se află chiar în hol – Unele vestigii au fost integrate în zona publică a hotelului. În vechiul Hotel President, inclusiv finisajele pardoselii indicau traseul unor ziduri antice descoperite dedesubt, iar părți ale sitului puteau fi observate direct din zona de recepție. O parte mai amplă a ruinelor se află la nivelul inferior al complexului, unde au fost amenajate spații pentru prezentarea vestigiilor. Actualul hotel precizează că situl arheologic a fost restaurat și amenajat în hol și în zona de sub restaurant și poate fi vizitat. Un hotel modern construit peste un oraș de acum două milenii.
Contrastul este spectaculos – La nivelurile superioare există camere de hotel, restaurante și spații moderne pentru turiști. Câteva niveluri mai jos apar zidurile, dalele și construcțiile oamenilor care trăiau aici în Antichitate. Hotelul se află la aproximativ 50 de metri de plajă, aproape de portul turistic și de faleza Mangaliei, ceea ce face și mai ușor de înțeles de ce Callatis s-a dezvoltat tocmai în această zonă. Accesul la mare era esențial pentru comerțul orașului antic. New Belvedere se prezintă drept singurul hotel din România care integrează un sit arheologic în interiorul său și drept un „hotel-muzeu” unic prin această combinație. Chiar dacă această formulare aparține prezentării hotelului, caracterul neobișnuit al locului este incontestabil: situl este documentat de Muzeul de Arheologie Callatis, iar vestigiile au fost conservate in situ încă din anii ’90. Sunt foarte puține locuri în care un turist poate trece de la recepția unui hotel modern direct într-un spațiu care păstrează infrastructura unui oraș romano-bizantin.
Valoarea sitului nu constă doar în vechimea ruinelor. El păstrează relația dintre vestigii și locul lor original. Strada se află acolo unde au mers oamenii din Callatis. Zidurile sunt încă pe traseul pe care au fost construite. Turnul se află în zona pe care o apăra, iar instalațiile urbane au rămas în contextul în care au funcționat. Acest lucru oferă o imagine mult mai clară asupra orașului antic decât dacă pietrele ar fi fost scoase și mutate într-o sală de muzeu. Două orașe suprapuse – New Belvedere spune, de fapt, povestea întregii Mangalii. Orașul contemporan nu se află lângă Callatis. Este construit peste Callatis. Sub hoteluri, străzi, case și faleză continuă să existe fragmente ale orașului grec, roman și bizantin care a ocupat acest țărm timp de secole. La New Belvedere, această suprapunere poate fi văzută cu ochiul liber. Deasupra sunt turiști, camere și restaurantul unui hotel modern. Dedesubt, o stradă pavată, ziduri, o baie, fragmente de apeduct și urmele unui sistem defensiv amintesc că, în același loc, viața urbană exista și în urmă cu aproape două mii de ani. Este unul dintre rarele locuri din România în care nu trebuie să ieși dintr-o clădire modernă pentru a intra în Antichitate.” SURSA
N.R.: „Demersul cultural a fost lăsat la jumătate. Vechiul Callatis (parte a lui, pentru că restul oraşului stă încă ascuns sub clădirile actuale) descoperit sub fundaţia hotelului nu poate fi vizitat oricând și oricum, deşi este vorba despre un spațiu şi despre artefacte de patrimoniu care se constituie într-un bun național, public, şi în niciun caz privat.
Există un program de vizitare afişat la intrarea în hotel. Cu toate astea, muzeografii nu aveau cunoştință de existenţa lui (fiind hotărât arbitrar de decidenți din partea hotelului). Anterior, au existat negocieri îndelungate între autorități și patronii spațiului în vederea stabilirii unui interval de vizitare pentru public. Fără succes. Pe de altă parte, o problemă o pune şi vizitarea fără ghid. Aceasta nu este posibilă. Un număr de telefon este afişat tot la hotel şi oferit celor interesați de a beneficia de un tur în prezenţa unui custode de la Muzeui de Arheologie Callatis. În schimb, persoanele cazate în hotel pot vizita oricând spațiul muzeal…” SURSA
INSIDER: „Am ajuns la Muzeul Cărţii şi Exilului Românesc din întâmplare, în timp ce mă plimbam pe una din străduțele cochete din centrul vechi al Craiovei. Mi-a atras atenția clădirea frumoasă, restaurată recent şi, când am văzut că adăpostește un muzeu, am decis să intru şi mă felicit pentru alegerea făcută. Muzeul a fost inaugurat în anul 2023, clădirea în sine este o adevărată bijuterie arhitecturală, și adăpostește colecții valoroase ale unor personalităţi ale exilului cultural românesc – cărți, fotografii, manuscrise originale, picturi, corespondenţă. Am apreciat profesionalismul doamnei muzeograf, care mi-a oferit informații interesante despre fiecare colecţie.Puteți găsi detalii despre fiecare autor cu o scanare a codului QR atașat exponatelor. De vizitat dacă ajungeți în Craiova şi sunteți pasionat de cărţi.
Preţul biletului de intrare este de 10 lei. (N.R.: Studenți, pensionari 5 lei, gratuit pentru elevi!)” SURSA
N.R.: „MUZEUL CĂRŢII ȘI EXILULUI ROMÂNESC – Fondatorul Muzeului Cărţii şi Exilului Românesc, dr. Lucian Dindirică, a pus bazele acestui proiect în anul 2016. Sub forma unei Biblioteci a Exilului Românesc, donată de academician Basarab Nicolescu, constând din lucrări și volume, documente, poze şi însemnări ale generației exilului stabilite în Franța începând cu mijlocul secolului trecut, proiectul a luat amploare de-a lungul anilor. Eforturile noastre s-au îndreptat în direcția reîntregirii culturii româneşti cu tezaurul cultural realizat în afara țării, din anii exilului românesc postbelic până în prezent. Astfel, ne-am propus să aducem în atenția publicului larg, opera scrisă a unor figuri marcante ale istoriei şi culturii româneşti.
Sediul muzeului se află în Casa Dianu, clădire-monument istoric, construită la începutul secolului al XX-lea, într-o perioadă în care orașul Craiova cunoştea ample transformări urbanistice. Imobilul a fost proiectat ca reşedință a familiei Dumitru și Polina Dianu, din al cărei arbore genealogic al căreia s-au desprins moşieri, negustori şi importanţi intelectuali ai vremii. Program de vizitare: marți – duminică: 09-17. Adresa: Casa Dianu, Strada 24 lanuarie 4, Craiova județul Dolj.” DETALII
FOTO 6,7,8,9 – Aceaste opere fac parte din colecţia donată de Mircea Milcovitch şi soția sa, artista Maria Mesterou, intrată în patrimoniul cultural (reprezentată în cadrul instituțiilor muzeale dedicate exilului românesc. „ENVOL – opus 470″ – (Zbor / Înălțare), – realizată de artistul Mircea Milcovitch (născut în 1941), sculptor, pictor şi gravor de origine română stabilit în Franţa. Tehnică de cioplire directă (taille directe) în piatră de Chauvigny, montată pe un soclu din piatră gravată cu o scriere românească arhaică cu litere chilirice. Înălțime totală cu tot cu soclu de aproximativ 72 cm. „LA REINE” (opus 731) de Mircea Milcovitch. Material: Piatră de Chauvigny (lucrată în tehnică de tăiere directă). „MÉMOIRE ANTIQUE – opus 839″, realizată în tehnica tăierii directe în marmură albă statuară de Carrara poluită/lustruită – autor Mircea Milcovitch.”OBJET HERMÉTIQUE” (opus 725), autor Mircea Milcovitch. Tăiere directă, achile negru d’Angers pe bază de marmură. Dimensiuni – Înălţime cu bază: aprox. 65 cm, Lățime: 30,5 cm, Bază de marmură: 35 x 15 cm, grosime 3 cm.
„ANOUSHKA” – FOTO 14 – operă din bronz cu suprafaţă patinată realizată de sculptorița română Elena Nicoleta llaş (n. 1977, Galați), absolventă a Universității de Arte şi Design „lon Andreescu” din Cluj- Napoca, secţia sculptură. Lucrarea propune un portret feminin alungit şi stilizat, marcat de o expresie meditativă și un modelaj expresiv, detaliat cu accente de culoare în zona buzelor şi a bazei.
MÂNA MEA ALB+ALBASTRU – FOTO 20 – obiect reciclat în 2025, omagiu Yvès Klein – Conceptul şi realizarea îi aparţin artistei germane Ute Krafft din Colecţia ,,Constantin Constans”, artist vizual originar din Craiova care s-a stabilit în Franţa în anul 1989. Lucrarea integrează elementul sculptural al mâinilor (una albă şi una de un albastru intens – nuanţa specifică asociată cu International Klein Blue) suprapuse peste o structură din cărămizi vechi cu inserții grafice, având ca temă centrală „amprenta”. Lucrarea are o înălţime de 40 cm.
„CONFERINŢĂ DE PACE”, realizat de cunoscutul artist român de avangardă Victor Cupșa. Tabloul se remarcă printr-o estetică suprarealistă, puternic ritualică, dominată de nuanţe intense de roşu pe un fundal geometric repetitiv. În centrul compoziției sunt înfățişate două siluete antropomorfe luminate, cu aripi şi elemente aviare sau zoomorfe (capete şi aripi de pasăre, elemente de blană/coadă), care îşi întind mâinile într- un gest simbolic de dialog, reconciliere și negociere. Ele sunt încadrate de două siluete mari, întunecate, ce seamănă cu nişte vulturi sau figuri de pază, accentuând caracterul solemn al unei conferințe. Victor Cupşa (născut în 1932 la Dej) este un cunoscut artist plastic şi scriitor român, promotor al avangardei şi al conceptului de „metaobiect”. O parte importantă din lucrările sale se află în colecțiile unor instituții de prestigiu din țară, inclusiv la Muzeul Cărții şi Exilului Românesc.
INSIDER: „Imobilul de la numărul 32 de pe Bulevardul Primăverii este unul dintre acele locuri care îți atrag privirea din stradă, dar își dezvăluie adevărata personalitate abia după ce îi treci pragul.
La exterior, influențele mauro-florentine se regăsesc în turnuri, arcade și în bogăția detaliilor, construind o siluetă impunătoare, cu aer mediteraneean. Dar adevărata surpriză apare după ce treci pragul. Casa scării surprinde printr-un limbaj modernist, în alb și negru, unde mozaicul hexagonal de pe palier și balustrada creează, privite de sus, un joc geometric fascinant în jurul puțului scării.
E genul de clădire care îți arată altceva de fiecare dată când o privești: exuberanță și spectaculos la exterior, rigoare și modernism în interior. Un exemplu fascinant al felului în care arhitectura interbelică putea combina stiluri și surprize într-un singur imobil. Voi unde v-ați opri mai mult: la fațada spectaculoasă sau la detaliile ascunse din casa scării?
📍 Bulevardul Primăverii 32, București 📸 Photos by Andrei Neagu” SURSA
infoINSiDER.ro 