INSIDER: „Bustul de bronz al lui Woodrow Wilson, redezvelit în Cluj-Napoca de primarul Boc pe 18 decembrie 2024. Statuia președintelui american care a susținut autodeterminarea națiunilor în 1918 a fost reamplasat în Piața Lucian Blaga. Opera sculptorului llarion Voinea, bustul a fost mutat din curtea Universității de Medicină și Farmacie „luliu Hațieganu”, unde se afla din 2002, pentru a fi expus publicului larg în centrul oraşului. La ceremonie au luat parte Ambasadorul SUA în România, Excelenţa Sa, Kathleen Kavalec, preşedintele Academiei Române, loan-Aurel Pop, alături de alte personalităţi din lumea culturală şi academică.

Primarul Emil Boc a subliniat importanţa amplasării bustului în „inima cetății”, acolo unde consideră că este locul acestei figuri istorice marcante în istoria lumii şi a României. Emil Boc (n. 6 septembrie 1966, Răchițele, Cluj) a fost ales pentru prima dată primar al Clujului în 2004, mandat reînnoit în 2008, prim-ministru (2008-2012), reales primar în 2012-prezent.

EMIL BOC: „„,Woodrow Wilson este simbolul Americii aici, în Cluj-Napoca, un simbol al preţurii românilor faţă de ceea ce înseamnă dimensiunea euroatlantică a acestei țări, acel bun atât de greu câstigat și pe care trebuie să-l păstrăm pentru că este singura noastră cale prin care ne putem mentine accesul la prosperitate, la democratie și la pace. (…) Considerăm că locul unui asemenea bust, reprezentând o asemenea personalitate istorică, este aici, în inima cetății, în centrul orașului.”

N.R.: „Thomas Woodrow Wilson, cunoscut mai ales ca Woodrow Wilson, (n. 28 decembrie 1856 – d. 3 februarie 1924) a fost cel de-al douăzeci şi optulea preşedinte al Statelor Unite ale Americii (1913 – 1921). Un devotat prezbiterian, Wilson a devenit şi un bun istoric şi un specialist în stiințe politice.

În calitatea sa de reformator democrat, a fost ales guvernator al statului New Jersey în 1910 şi preşedinte al Statelor Unite în 1912. În primul său mandat prezidenţial (1913 – 1917) a contribuit esenţial la crearea unui sistem de legi privind sistemul federal de rezerve (în engleză, Federal Reserve System).

Reales în 1916, în cel de-al doilea termen al său (1917 – 1921) s-a concentrat asupra participării țării la Primul Război Mondial şi a realizării unei păci drepte bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin „Paisprezece puncte”. Acestea au fost însă aprig discutate la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919. Astfel, Tratatul cu Germania de la Versailles, extrem de dur din cauza exigențelor Franței, excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele şi din acest motiv a fost respins de Senatul SUA; în schimb, dispariţia imperiului Austriac a fost oficializată prin tratatele de la Saint-Germain şi de la Trianon, conform celui de-al 10-lea din cele 14 puncte.”

PRORECTOR UMF CLUJ: „În 2002 a fost dezvelită statuia fostului preşedinte american Woodrow Wilson într-o locaţie de care ne-am întrebat şi noi cum de a ajuns tocmai acolo. Singura explicaţie logică găsit a fost că amplasarea acestui bust a fost în fața Institutului Pasteur, care a beneficiat de-a lungul timpului de subvenții importante din partea fundații americane Rockefeller. Acum patru ani de zile, când am primit propunerea domnului primar de a preda în circuitul cultural acest bust, am fost extrem de mişcați şi considerăm că locul lui este aici, în centrul Clujului, pe direcţia dintre Biblioteca Centrală Universitară, Universitatea Babeş-Bolyai şi Universitatea de Medicină şi Farmacie”.

ARHIVĂ: SUB OCUPAŢIE: Ronald Reagan, patronul spiritual de la Evidenţa Populaţiei din Ploieşti?!

INSIDER: „Gara Suceava este o adevărată bijuterie de patrimoniu și una dintre cele mai frumoase gări din România. Situată în cartierul Burdujeni, nu pare doar o gară, ci un monument ridicat cu grijă, eleganță și ambiție, într-o perioadă în care infrastructura feroviară era văzută nu doar ca utilitate, ci și ca imagine a unui oraș și a unei țări. Farmecul ei vine din combinația rară dintre rolul istoric, arhitectura impunătoare, fațada din cărămidă roșie și interiorul cu detalii elegante, amintind epoca în care marile gări erau construite ca adevărate porți de intrare în orașe.

Clădirea a fost construită la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, între anii 1892–1902, La acea vreme, Burdujeni era un punct important de frontieră între Regatul României și Austro-Ungaria, iar gara avea un rol strategic. Nu era doar o stație de tren, ci și o poartă oficială de intrare și ieșire, un loc al vămii, al controlului și al legăturilor dintre lumi diferite. Tocmai acest rol de frontieră explică monumentalitatea clădirii. Gara trebuia să impresioneze. Pentru călătorii care ajungeau aici, ea era o primă imagine a României. Pentru cei care plecau, era ultima amintire arhitecturală înainte de trecerea spre spațiul austro-ungar. De aceea, construcția a primit o formă elegantă, solidă și reprezentativă.

Din punct de vedere arhitectural, Gara Burdujeni se remarcă printr-un stil eclectic, cu influențe baroce și elemente inspirate din arhitectura central-europeană. Fațada din cărămidă roșie îi dă un aspect cald, sobru și impunător, iar detaliile decorative, feroneria și proporțiile clădirii o apropie mai mult de un palat urban decât de o simplă gară. Unul dintre elementele care o fac specială este organizarea clădirii. Gara are corpuri laterale și un corp central important, gândit pentru acces și pentru spațiile principale destinate călătorilor. Volumul clădirii, simetria, ritmul ferestrelor și ornamentele dau impresia unei construcții așezate, elegante, făcute să reziste în timp. Interiorul este unul dintre marile puncte de referință ale gării. Sala principală, amplă și decorată, păstrează farmecul unei epoci în care spațiile publice erau lucrate cu atenție la detalii. Tavanele, decorațiunile, proporțiile încăperilor și elementele ornamentale creează senzația unui loc solemn, nu doar funcțional. Un detaliu deosebit este sala de așteptare în stil baroc, amintită adesea ca una dintre cele mai frumoase părți ale clădirii. Plafonul decorat cu stucatură, motivele florale și atmosfera elegantă îi dau un caracter aparte. Într-o gară obișnuită, călătorul așteaptă trenul. La Burdujeni, așteptarea poate deveni o întâlnire cu istoria.

Gara este inclusă pe lista monumentelor istorice, clădirea reprezentând o secvență importantă din patrimoniul feroviar al României, ce amintește perioada în care calea ferată a schimbat ritmul țării, a legat orașe, regiuni și frontiere și a transformat gările în simboluri ale modernității. De-a lungul timpului, Gara Burdujeni a trecut prin schimbări, reparații și adaptări. După 1918, odată cu unirea Bucovinei cu România, rolul ei de punct de frontieră s-a schimbat. Spațiile care altădată serveau funcțiilor vamale și administrative au primit alte utilizări, iar gara a continuat să rămână un reper pentru Suceava.

Astăzi, Gara Burdujeni rămâne un loc cu o identitate puternică. Chiar dacă trenurile moderne și ritmul grăbit al călătorilor au schimbat atmosfera de altădată, clădirea continuă să atragă privirea. Fațada sa din cărămidă roșie, proporțiile elegante și interiorul decorat o transformă într-un obiectiv de patrimoniu care merită observat, nu doar folosit. Într-o țară în care multe gări istorice au fost neglijate sau și-au pierdut farmecul, Gara Burdujeni rămâne o dovadă că arhitectura feroviară poate avea frumusețe, noblețe și memorie. Este o construcție care nu vorbește doar despre trenuri, ci despre o epocă în care fiecare poartă de intrare într-un oraș trebuia să spună ceva despre locul respectiv. Gara Burdujeni din Suceava rămâne un simbol al eleganței vechilor gări și al felului în care o clădire utilitară poate deveni, în timp, un monument al memoriei.” SURSA

N.R: Clădirea a fost realizată în stil eclectic, cu influențe baroce şi central-europene, inspirată de gara din Fribourg/ Freiburg, Elveţia.

A fost ridicată pe un teren mlăştinos, folosind o fundație specială cu stâlpi de stejar. A funcționat ca gară de frontieră între Regatul României şi Austro-Ungaria între 1902 și 1918. Adresa:: Strada Nicolae lorga nr. 7, Suceava.

RHIVĂ: GARA PLOIEȘTI SUD: Domnul Goe de aproape patru metri înălțime trimite inimioare din orașul lui Caragiale ∆∆∆∆∆ GARA CALAFAT: Cea mai fericită baltă din România ∆∆∆∆∆ BĂILE HERCULANE: Gara în care nu mai coboară nimeni. În 2014 a fost aleasă în top 10, “Cele mai romantice gări din Europa” ∆∆∆∆∆ VIP, GARA DE NORD: Aniversare 150 ani, Salonul Regal deschis 3 zile și publicului mâncător de semințe de la clasa a 2-a! ∆∆∆∆∆ TREN CHIȘINĂU-BUCUREȘTI: La intrare şi la ieşire trebuie schimbate „roțile” vagoanelor din cauză că Imperiul avea altă mărime a ecartamentului. Imperiul îşi marca teritoriul.

INSIDER: „Trofeul Cupei Mondiale FIFA: istorie, design și portretul sculptorului Silvio Gazzaniga – Simbolul suprem al fotbalului, trofeul Cupei Mondiale, creat în 1970 de sculptorul italian Silvio Gazzaniga, a înlocuit legendarul Trofeu Jules Rimet. Această sculptură din aur, care înfățișează două figuri ridicând globul pământesc, întruchipează atât victoria sportivă și unitatea globală, cât și dialogul dintre artă, design și cultura populară. Actualul trofeu al Cupei Mondiale FIFA este o sculptură din aur realizată în perioada 1970 – 1971 de sculptorul italian Silvio Gazzaniga, ales de FIFA pentru a înlocui Cupa Jules Rimet începând cu ediția din 1974 a turneului.

Două trofee pentru o competiție
Începând din 1930, Cupa Mondială FIFA a fost reprezentată de două trofee distincte. Din 1930 până în 1970, Cupa Jules Rimet a fost acordată fiecărui câștigător înainte de a fi oferită definitiv Braziliei, iar începând cu 1974, „Trofeul Cupei Mondiale FIFA” al lui Silvio Gazzaniga a devenit simbolul universal al competiției.
Cupa Jules Rimet, primul simbol – Prima Cupă Mondială a fost cea denumită Jules Rimet, după fostul președinte al FIFA care a jucat un rol decisiv în crearea turneului. Cupa Jules Rimet, proiectată de sculptorul francez Abel La Fleur (1875 – 1953), cupa o înfățișează pe Nike, zeița greacă antică a Victoriei, ținând un potir octogonal pe un piedestal. Este realizată din argint fin placat cu aur, așezată pe o bază din lapis lazuli. Această primă cupă are o înălțime de aproximativ 35 cm și cântărește puțin peste 3.8 kg, fiind astfel apropiată ca dimensiuni de trofeul actual. Ea a trecut de la un câștigător la altul până în 1970, când a fost acordată definitiv Braziliei, după ce Seleção a câștigat al treilea titlu mondial.

Când Cupa Jules Rimet a fost retrasă, FIFA a lansat un concurs internațional pentru proiectarea unui nou trofeu. Au fost analizate 23 de proiecte din șapte țări înainte ca propunerea lui Silvio Gazzaniga (1921 – 2016), un sculptor milanez, să fie selectată la începutul anilor 1970.

Trofeul proiectat de Silvio Gazzaniga a fost prezentat oficial cu ocazia Cupei Mondiale din 1974 din Germania și a devenit imediat noua imagine a competiției. Această alegere a reflectat dorința FIFA de a adopta un limbaj formal mai contemporan, axat pe mișcare și pe un simbolism universal, mai degrabă decât pe un motiv mitologic explicit, precum Nike. Trofeul Cupei Mondiale FIFA este o sculptură din aur masiv de 18 carate (aproximativ 75% aur pur), așezată pe un soclu circular din malachit cu diametrul de 13 cm. Are o înălțime de aproximativ 36,8 cm, cântărește puțin peste 6,1 kg și înfățișează două figuri umane stilizate care ridică Pământul, încadrate într-o compoziție spirală ascendentă. Liniile sculpturii par să izvorască din bază, formând o mișcare elicoidală care culminează cu globul, o imagine a planetei și a fotbalului mondial. Pe bază sunt gravate cuvintele „Cupa Mondială FIFA” și numele diferitelor țări câștigătoare, înscriind opera într-o cronologie vie, actualizată după fiecare turneu. Silvio Gazzaniga își descrie trofeul ca o formă compactă din care se ridică linii în spirală, întinzându-se pentru a „împărtăși lumea”, întruchipând tensiunea dinamică a momentului victoriei. Cele două figuri umane, a căror identitate rămâne neclară, simbolizează jucătorii, popoarele și o umanitate unită prin sport, fără a se lega de vreo referință națională sau mitologică specifică. Formele care se înalță spre glob evocă cucerirea, efortul colectiv și visul de a ridica „lumea” deasupra sinelui, în timp ce malachitul, o piatră cunoscută pentru capacitatea sa de a amplifica energiile pozitive, conferă bazei o dimensiune aproape talismanică. Din punct de vedere estetic, piesa combină o siluetă aproape totemică cu o suprafață netedă și reflexii atent controlate ale aurului lustruit, ceea ce o face imediat recunoscută pe ecran.

Un obiect de lux, un „original de neatins” – Datorită compoziției sale din aur de 18 carate și semnificației istorice, trofeul actual este considerat unul dintre cele mai prețioase premii din sportul mondial, cu o valoare estimată la câteva zeci de milioane de dolari. Acesta este manipulat doar de un cerc restrâns de persoane (câștigători, oficiali) și călătorește sub pază strictă, adesea ascuns în timpul transportului și prezentat publicului sub o cupolă de sticlă. Pentru a concilia prestigiul și securitatea, echipele câștigătoare păstrează de fapt o replică placată cu aur, în timp ce trofeul original rămâne proprietatea FIFA și piesa centrală a expozițiilor sale instituționale. Acest statut de „original de neatins” întărește dimensiunea cvasi-sacră a obiectului, ancorându-l în același timp într-un cadru muzeografic și media strict controlat.
Silvio Gazzaniga a fost un sculptor și designer italian format la Milano, care a lucrat în special pentru firma Bertoni (Marea Britanie), specializată în producția de trofee și obiecte din metale prețioase. Activitatea lui s-a situat la intersecția dintre artă, design industrial și artizanatul de lux, un context care l-a predispus să creeze obiecte emblematice pentru instituțiile sportive. Atunci când FIFA a lansat concursul, Silvio Gazzaniga a propus un limbaj sculptural contemporan, concis și foarte lizibil, pe care juriul l-a selectat pentru dinamismul și semnificația simbolică universală. Ulterior, el a devenit strâns asociat cu imaginea Cupei Mondiale, numele său fiind menționat în comunicatele oficiale ale FIFA și în expozițiile care retrasează istoria trofeului.
Artistul între artă, design și cultura populară – Cariera lui Silvio Gazzaniga ilustrează figura unui sculptor a cărui operă principală se situează la intersecția dintre designul aplicat și simbolul de masă. Prin proiectarea Trofeului Cupei Mondiale FIFA, el a creat nu doar o operă de artă, ci un simbol difuzat la nivel mondial prin intermediul televiziunii, fotografiei de presă, reproducerilor în miniatură. Această trecere de la o piesă unică la un motiv reprodus și reinterpretat (replici, gadgeturi, produse promoționale) face din Silvio Gazzaniga un artist a cărui faimă se bazează pe o singură formă, dar al cărui impact vizual și cultural este imens. În acest sens, trofeul său se alătură unei tipologii de obiecte emblematice (cum ar fi Balonul de Aur și anumite trofee olimpice) care depășesc funcțiile lor utilitare pentru a deveni arhetipuri ale imaginației sportive globale.” SURSA

N.R.: „30 iunie – Campionatul Mondial de Fotbal 2026 – în șaisprezecimi, Paraguay trimite acasă Germania după prelungiri și lovituri de la 11 metri! Italia, nici macar nu s-a calificat …”

ARHIVĂ: TRIONDA, BĂȘICA SMART: Mingea oficială a Campionatului Mondial de Fotbal 2026 – se încărcă în 90 de minute și are autonomie 6 ore pe teren! ∆∆∆∆∆ BUCUREȘTI: Primul muzeu al fotbalului din Europa de Est. Nu primești cartonaș galben dacă faci poze!

INSIDER: „Falerele ritualice de argint din tezaurul dacic descoperit la Lupu (jud. Alba)

🔴Am tot văzut imagini de războinici la geți și daci, dar imaginile feminine sunt rare! Cu atât mai mult cele ale unor posibile preotese!

Tezaurul dacic de argint de la Lupu (com. Cergău) din județul Alba a fost descoperit în anul 1978. Cu ocazia săpării unei gropi în cimitirul satului, a fost descoperit întâmplător acest tezaur de obiecte dacice din argint, introduse într-un vas de bronz. Tezaurul cuprinde următoarele piese de argint: două fibule, un bol şi şapte falere cu reprezentări antropomorfe şi zoomorfe. Tezaurul se află expus la Muzeul Unirii din Alba Iulia.

🔴Cine este misterioasa femeie care apare pe plăcile de argint ale tezaurului de la Lupu? Privind atent aceste reprezentări, observăm că aceeași figură feminină apare de mai multe ori. Poartă o rochie amplă, coliere bogate și podoabe pe piept. Uneori este însoțită de păsări. Alteori apare alături de animale fantastice cu corp de șarpe și cap de pasăre sau de lup. Pe unele plăci are chiar aripi dispuse de o parte și de alta a corpului.

Coincidență? Sau aceeași divinitate reprezentată în ipostaze diferite Arheologii Ioan Glodariu și Vasile Moga au considerat că nu este vorba despre personaje diferite, ci despre manifestările aceleiași figuri sacre. În interpretarea lor, aceste imagini o reprezintă pe „Marea Zeiță”, o divinitate asociată fertilității, regenerării naturii și lumii vegetale. Tema aici ar fi revelarea cu toate atributele sale a divinităţii feminine stăpânitoare a naturii sălbatice şi care în întregul ansamblu de imagini este asociată cu cavalerul. Divinitatea feminină, înaripată și însoțită de două animale sălbatice, este, din punct de vedere iconografic, similară cu alte imagini din aria mediteraneană sau din Orient care înfățișează „stăpâne” ale naturii și animalelor, cum au fost, spre exemplu, Artemis la greci și Diana la romani.

Poate că nu vom ști niciodată cum o numeau dacii. Nici ce ritualuri îi erau dedicate. Dar aceste imagini, realizate în argint în urmă cu peste două milenii, ne oferă o privire rară asupra universului spiritual al unei lumi dispărute. Iar poate cea mai interesantă întrebare rămâne aceeași: privim oare chipul unei zeițe dacice?

📖 Bibliografie: Ioan Glodariu, Vasile Moga, „Tezaurul dacic de la Lupu”, Ephemeris Napocensis IV, 1994, 33-48. Sursă imagine ENDA, cu mulțumiri Cătălin Borangic, upscale și retuș digital OpenAI.” SURSA

N.R.: „Falera este o piesă decorativă circulară, adesea purtată ca parte a harnaşamentului cailor sau ca medalion. Foto 1- ilustrează o zeitate feminină, posibil marea zeiţă, înconjurată de motive zoomorfe sau mitologice. Tezaurul din care face parte, descoperit în judeţul Alba se consideră că ar fi aparținut unui nobil dac, obligat să-l ascundă în pământ, poate, chiar la invadarea Daciei de către legiunile romane. Acest tezaur a făcut parte din expoziția plimbată în Olanda la Muzeul Drents din Assen de la care a fost furat Coiful de la Coțofenești și brățările dacice, dar artefactele din Tezaurul de la Lupu au fost norocoase revenind tefere în țară.

Bendis este cea mai importantă zeitate feminină din mitologia daco-getică. Ea era venerată ca zeiţă a Lunii, a pădurilor, a farmecelor, a nopții şi a dragostei. De asemenea, îi erau atribuite roluri legate de natură, fiind adesea asociată şi cu vânătoarea. În panteonul grec, Bendis era considerată echivalentul zeiței Artemis (zeița vânătorii și a Lunii) sau al Hecatei (zeița magiei și a nopții). Conform izvoarelor istorice (precum scrierile lui Herodot şi Strabon), cultul ei implica procesiuni nocturne, muzică, dansuri şi sărbători. În cinstea ei se organiza anual o mare sărbătoare religioasă, numită Bendideia, preluată și atestată documentar chiar şi în Atena antică. Reprezentare: În arta antică, era adesea înfățişată având trăsături specifice lumii tracice, purtând o bonetă frigiană, haine din piele de căprioară și ţinând în mână o ramură sau torţe.

„Conform cercetărilor recente în lingvistică, prima componentă Ama-, Ma-, Mé- a numelor tracice bicompuse își are originea în regiunile Asiei Mici și Bosfor. Este legată în primul rând de semnificația „mamă” sau „mamă-pământ”. Această ipoteză are un anumit merit, deoarece existența unei zeițe-mamă în regiunea sud-dunăreană nu este un element straniu sau extraordinar. Ideea de fertilitate, a cărei întruchipare este imaginea feminină, este atestată într-un număr mare de statuete de cult din perioadele neolitic și eneolitic. Acest lucru este destul de firesc, având în vedere neputința umanității în fața naturii și dependența sa de capriciile elementelor sale. Zeița-mamă se întinde pe un vast teritoriu care cuprinde regiunea Egee, Asia Mică, zona balcano-dunăreană, regiunea Nipru-Nistru etc. Ea apare peste tot, deoarece fundamentul ei este activitatea agricolă și creșterea animalelor. Lipsa de legătură dintre civilizațiile eneolitice și epoca bronzului nu elimină ideea de fertilitate și credința în zeița-mamă. Este adevărat că statuetele de cult dispar în timpul epocii bronzului timpuriu și mijlociu, pentru a reapare mai apoi. Povestea femeilor trace și paeoniene indică faptul că Bendis, era zeița vegetației și a fertilității. Această caracteristică face aluzie la cel mai vechi prototip al ei. În acele vremuri, Bendis domnea peste toți și peste toate. Ea stăpânea cele zece elemente primare, vârtejul țesut al haosului, pentru a crea o lume misterioasă. Ea guverna forțe invizibile și extraterestre. Ea a creat oameni, animale și plante – întreaga paletă multicoloră a naturii, de la cel mai mic fir de nisip până la omenire.”

INSIDER: „În fiecare an, în preajma solstițiului de vară, când zilele sunt cele mai lungi și nopțile cele mai scurte, câmpurile, fânețele și poienile României se umplu de mici flori galbene, delicate și parfumate, cunoscute sub numele de sânziene. Puține plante sunt atât de adânc înrădăcinate în tradițiile și imaginarul popular românesc precum aceste flori aparent modeste, care au reușit să unească de-a lungul secolelor credințe precreștine, ritualuri agricole, legende de dragoste și practici de vindecare. Sânzienele, cunoscute în botanică sub numele de Galium verum, înfloresc de obicei între sfârșitul lunii iunie și începutul lunii august, perioada lor de maximă înflorire coincizând cu sărbătoarea de Sânziene din 24 iunie. În tradiția populară românească, această coincidență nu este întâmplătoare. Se credea că în noaptea de 23 spre 24 iunie natura atinge un punct magic, în care plantele dobândesc puteri tămăduitoare sporite, iar granița dintre lumea văzută și cea nevăzută devine mai subțire.

Numele florii este legat de misterioasele Sânziene, ființe mitologice considerate zâne bune ale câmpurilor și pădurilor. În vechile credințe românești, Sânzienele erau descrise ca fete extrem de frumoase, îmbrăcate în alb, care dansau noaptea prin poieni și răspândeau fertilitate asupra pământului. Se spunea că acolo unde dansau ele iarba creștea mai verde, florile înfloreau mai bogat, iar recoltele deveneau mai roditoare. Pentru comunitățile rurale de odinioară, ziua de Sânziene era una dintre cele mai importante sărbători ale verii. Fetele plecau dis-de-dimineață să culeagă florile galbene încărcate de rouă, considerată și ea binecuvântată. Din ele împleteau cununi pe care le purtau pe cap sau le aruncau pe acoperișurile caselor. Dacă cununa rămânea agățată, era semn de noroc, sănătate și viață lungă. Dacă aluneca și cădea, era interpretată ca un avertisment privind dificultățile care urmau să vină.

Poate cea mai cunoscută tradiție era cea a fetelor nemăritate care puneau cununi de sânziene sub pernă în noaptea magică de 24 iunie. Se credea că astfel își vor visa viitorul soț. În multe sate, obiceiul a supraviețuit până în secolul XX și este practicat sporadic chiar și astăzi. Dincolo de simbolismul lor romantic și mitologic, sânzienele au fost apreciate timp de secole și pentru proprietățile lor terapeutice. În medicina populară românească, planta era considerată una dintre cele mai valoroase plante de vară. Bătrânii satelor foloseau infuzii, decocturi și tincturi obținute din flori și părțile aeriene ale plantei pentru o gamă largă de afecțiuni.

Fitoterapia modernă confirmă o parte dintre utilizările tradiționale. Sânzienele conțin flavonoide, taninuri, uleiuri volatile și alte substanțe bioactive care le conferă proprietăți antiinflamatoare, diuretice și antioxidante. Ceaiul de sânziene este folosit frecvent pentru susținerea funcționării sistemului limfatic și a celui urinar, fiind apreciat pentru capacitatea sa de a favoriza eliminarea excesului de lichide din organism. În medicina naturistă românească, sânzienele sunt asociate în mod special cu sănătatea glandei tiroide. Deși cercetările științifice sunt încă limitate în această direcție, planta continuă să fie utilizată tradițional în diverse amestecuri fitoterapeutice recomandate pentru susținerea funcției tiroidei. Florile mai sunt folosite și pentru calmarea unor afecțiuni dermatologice. Compresele cu infuzie de sânziene erau aplicate odinioară pe răni, iritații sau inflamații ale pielii. În multe zone ale țării, femeile își clăteau fața cu apă în care fuseseră lăsate la macerat flori de sânziene, convinse că astfel își păstrează tenul luminos și sănătos.

Interesant este că sânzienele au avut și utilizări practice surprinzătoare. În trecut, florile lor erau folosite pentru obținerea unor pigmenți galbeni naturali destinați vopsirii textilelor. În anumite regiuni europene, inclusiv în zone apropiate de spațiul românesc, planta era utilizată chiar la prepararea unor tipuri de brânză, enzimele conținute de aceasta contribuind la coagularea laptelui. Parfumul discret, asemănător mierii, reprezintă un alt motiv pentru care planta a fost atât de apreciată. În zilele călduroase de vară, pajiștile pline de sânziene atrag roiuri de albine și alte insecte polenizatoare. Pentru apicultori, perioada înfloririi sânzienelor este considerată una dintre cele mai importante pentru biodiversitatea ecosistemelor naturale.

Astăzi, într-o lume tot mai urbanizată, sânzienele continuă să ocupe un loc aparte în cultura românească. Ele apar în poezii, cântece populare, legende și sărbători tradiționale. Sunt un simbol al verii, al fertilității, al dragostei și al legăturii profunde dintre om și natură. În multe sate, oamenii încă păstrează obiceiul de a culege flori de sânziene în dimineața zilei de 24 iunie, nu doar pentru frumusețea lor, ci și pentru că ele poartă cu ele o moștenire culturală veche de sute, poate chiar mii de ani. Puține plante reușesc să îmbine atât de armonios realitatea și legenda. Pentru români, sânzienele nu sunt doar niște flori galbene care înfloresc la începutul verii. Ele reprezintă una dintre cele mai frumoase întâlniri dintre natură, credință, tradiție și speranță, o punte vie către lumea satului românesc de odinioară.” SURSA

N.R.: Sânziana este o plantă erbacee perenă din familia Rubiaceae. În flora României se întâlnesc varietățile Galium verum (sânziana galbenă) şi Galium mollugo (sânziana albă). Planta are două denumiri zonale: sânziană (în Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina, nordul Moldovei, Oltenia) şi drăgaică (Muntenia, Dobrogea, Moldova de sud şi centrală). Planta este înaltă până la 1 m, cu frunze liniare, foarte subțiri, cu flori aglomerate şi aşezate la vârful tulpinii, foarte mici, de culoare galben-aurie şi cu miros plăcut. Înfloreşte din mai până în septembrie şi creşte în câmpii şi zone muntoase.