INSIDER: „Grădina Filosofilor – Filozófusok Kertje, Gellérthegy. Budapesta, i-am întâlnit pe unii dintre cei mai mari învățători spirituali ai istoriei – Avraam, Akhenaton, Iisus Hristos, Gautama Buddha și Laozi – la Grădina Filosofilor din Budapesta. Grup de statui al sculptorului maghiar-japonez Nándor Wagner.” SURSA

N.R.: „Nándor Wagner (n. 7 octombrie 1922, Oradea – d. 15 noiembrie 1997, Moka, Japonia) a fost un sculptor și pictor maghiar, născut în România, naturalizat în Suedia și mai târziu în Japonia. Wagner, în timpul vieții, a avut trei perioade semnificative ale creației sale artistice; prima în Ungaria, între anii 1945 și 1956, a doua în Suedia, între anii 1956 și 1971 și ultima în Japonia cu începere din 1972 și până la decesul său. A devenit celebru pentru sculpturile sale monumentale, create din oțel inoxidabil, fabricat în Suedia și Japonia. Wagner şi soţia lui japoneză, Chiyo Wagner, au fondat împreună un institut internațional de cercetare şi dezvoltare al culturii mondiale, care să sprijine educaţia tinerelor talente artistice și să promoveze arta ceramică Mashiko. De asemenea, tot ei, au inițiat crearea fundației Academia Humana în Ungaria.” DETALII

Sculptorul Nandor Wagner și-a dedicat ultimii 15 ani ai vieții creării „Grădinii Filozofice”, turnând figurile în Japonia. După moartea sa, compoziția a fost lăsată moştenire la Budapesta și instalată pe Dealul Gellert. Grupul este format din opt figuri din bronz patinat, fiecare din ele reprezentând un fondator de religie sau de mişcări sociale din istoria universală, „filozofi esențiali ai omenirii”, în accepția artistului. Compoziţia este una din cele trei grădini filozofice create de Wagner și donate de artist, împreună cu soția sa Chiyo, către trei orașe diferite: Tokyo, Budapesta și Los Angeles. Grupul statuar din Budapesta a fost dezvelit la data de 18 octombrie 2001, motoul gravat pe un bloc de piatra de la accesul către compoziție, este: „Pentru mai buna înțelegere reciprocă” (în original: „Egymás jobb megértéséért”). În noaptea de 16/17 octombrie 2006, trei dintre cele opt figuri de bronz au fost retezate din soclu și furate. Restaurarea monumentului a fost realizata prin grija autorităților locale și concursul văduvei artistului. Lucrările de restaurare şi reamplasare a pieselor lipsă au fost finalizate în anul 2010. Compoziția lui Wagner, este la ora actuală un punct de reper cultural şi turistic al Budapestei.

Fondatorii celor cinci religii mondiale stau pe marginea unui bazin circular care are o sferă de argint în centru, și care simbolizează esența divină – Iisus Hristos, Buddha, Lao Tzu (filosoful antic chinez), Akhenaton (Faraonul egiptean și figură religioasă) și cu Avraam (personaj biblic) întins în față.

Lângă piedestal, conducători spirituali: Reformatorul indian Mahatma Gandhi, Fondatorul învăţăturilor Chan în budism, primul patriarh Bodhidharma, Sfântul catolic, creator al ordinului franciscan mendicant Francisc de Assisi.

Locație: Grădina Filozofilor (Filozófusok Kertje) de pe dealul Gellért din Budapesta

ARHIVĂ: BUDAPESTA: „Invadată” de zeci de statui în miniatură create de un artist ucrainean

INSIDER: „Arborele Sequoia 📍Rogojel județul Cluj – Știai că avem cel mai impunător și rar copac din toată Transilvania? Faceți cunoștință cu Gigantul de la Rogojel. A fost plantat acum 100 de ani și poate trăi până la 5.000 de ani.” SURSA

N.R.: „La 80 km de Cluj-Napoca se află cel mai impunător arbore din Munții Apuseni: un arbore sequoia ce depăşeşte deja 40 de metri, dominând Dealul Domnului pe care se află de mai bine de un veac. Arborele se află la poalele masivului Vlădeasa, între satele Săcuieu şi Rogojel, județul Cluj. Acest Sequoia a fost plantat de baronul Gal Silvestru. Acestuia îi plăcea să studieze pomii, plantând în zonă mai multe specii rare: sequoia, pinul negru (Pinus Nigra) sau Zada (conifer cu frunze căzătoare, cunoscut și ca „larice” sau Larix Decidua). Arborele de Sequoia din Cluj se află în Rezervația Forestieră Arborele, pe traseul Cluj-Napoca Huedin Bologa Săcuieu Rogojel. Treceți de satul Săcuieu şi, imediat după intrarea în Rogojel, există pe partea dreaptă un drum forestier, foarte abrupt și îngust, care duce înspre Arborele de Sequoia. Preferabil, lăsați maşina la şosea şi porniți într-o plimbare. În aproximativ 30 de minute ar trebui să ajungeți în vârful dealului.

Aceşti arbori giganți pot ajunge la o înălțime de 145 de metri și o circumferință de 38 de metri! În mod normal, cresc prin Munții Sierra Nevada (California), la peste 2000 de metri altitudine. Totuşi, câțiva au reușit să crească și în România. Un aspect interesant despre aceşti arbori impresionanți este faptul că, datorită structurii scoarţei, rezistă la foc şi, cu atât mai mult, s-a descoperit chiar că incendiile forestiere îi fac bine. Scoarţa arborelui este spongioasă, poate ajunge până la un metru grosime (!) şi conţine o substanță ce reușește să țină departe insectele. Lemnul arborelui este foarte dur și îmbibat cu rășină.

Gigantul din Apuseni nu este singur la noi în ţară. Mulțumită unor iubitori de natură, mai multe exemplare de sequoia au fost plantate pe meleagurile noastre. Cel mai mare exemplar din România, 200 ani, se află în Parcul Național Semenic – Cheile Carașului, având aproximativ 45 de metri înălțime și o circumferinţă de 5.7 metri, localizat pe traseul labalcea-Canton Coșava.

Băile Herculane (județul Caraş-Severin): Un exemplar impunător, plantat în jurul anului 1862 în Parcul Central (sau Parcul Gisela), pe Valea Cernei, la o altitudine de numai 160 de metri, dovedește că acești mamuți ai naturii sunt capabili să se dezvolte și în condițiile unei altitudini mult reduse, comparativ cu cea optimă, natală. Arborele de sequoia de la Băile Herculane aparține unei specii rare de Sequoia Gigantea.

Oradea (Bihor): Trei exemplare, în vârstă de peste 100 de ani, situate în apropierea Școlii Generale nr. 14, fiind parte a unui fost parc al Palatului Baroc. Au înălțimi ce variază între 19-22 metri, cu un diametru între 64 și 90 cm.

Măderat (Arad): Doi arbori de sequoia aduși din California în 1845 de baronul Dietrich Jozsef, situat pe Dealul Mare. Cu o circumferinţă de peste 5 metri, cei doi arbori au o înălțime de aproximativ 35 de metri.

În România există câteva exemplare rare de Sequoia (Sequoiadendron giganteum), aduse în urmă cu peste un secol, cel mai notabil fiind cel de 200 de ani din Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.” DETALII

Aceste locuri reprezintă atracţii turistice deosebite, arborii fiind monumente ale naturii, adaptați remarcabil la altitudinile și climatul din România.

INSIDER: „Prietenii de la Conservation Carpathia reintroduc vulturii suri în România! Specia a dispărut din fauna României în urmă cu 70 de ani, din cauza tăierii arborilor bătrâni în care cuibăreau, dar și din cauza folosirii pesticidelor sau a momelilor otrăvite pentru lupi (care atrăgeau și alte specii).

25 de exemplare de vultur sur (Gyps fulvus) au fost aduse din Spania și își vor petrece următoarele 6 luni într-o volieră de aclimatizare, timp în care contactul cu oamenii va fi cât mai limitat. Apoi, vor fi eliberați în Munții Făgăraș, un program pe termen lung care urmărește formarea unei populații stabile în Masivul Făgăraș.

Specia este necrofagă (vulturii se hrănesc cu hoituri), și, în ciuda dimensiunilor mari (anvergura aripilor ajunge la 2,5 metri) nu atacă oi, capre sau copii. De altfel, dacă în România ar fi existat populații semnificative de vulturi, pagubele făcute de boli precum gripa porcină ar fi fost considerabil mai mici.

În urma cu un secol, în România mai trăiau alte 3 specii: vulturul negru, vulturul bărbos și vulturul egiptean. E drept, în ultimii ani, exemplare reintroduse în Bulgaria (inclusiv vulturi suri) au mai ajuns și la noi. Însă, mulțumită eforturilor celor de la Conservation Carpathia, România ar putea avea o populație stabilă de vulturi.

Reintroducerea acestor păsări maiestuoase în România va avea loc cu sprijinul Vulture Conservation Foundation, Asociației Milvus Group, Ministerului Mediului – România și al primăriilor Rucăr și Lerești. A fost o zi istorică, plină de emoții, tensiune și efort, dar care la final ne aduce multă bucurie și recunoștință.” SURSA

N.R.: „Vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus) este o pasăre răpitoare de zi de talie mare, din familia Accipitridae. Nu trebuie confundat cu vulturul lui Rüppell (Gyps rueppellii) sau cu vulturul himalayan (Gyps himalayensis). Este strâns înrudit cu vulturul cu spatele alb (Gyps africanus). Arealul natural se întinde din Peninsula Iberică și Africa de Nord, prin Orientul Mijlociu, până în Asia Centrală și la poalele munţilor Himalaya. În secolul XX, aria de răspândire a speciei a scăzut semnificativ, în principal în Europa, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Acest lucru s-a datorat vânătorii, reducerii numărului de carcase disponibile și, cel mai important, otrăvirii secundare. Ținta otrăvirii erau prădătorii animalelor de fermă, dar vulturii au început să moară în număr mare ca urmare a ingerării cărnii otrăvite. Începând cu anii 1970, numărul vulturilor europeni a crescut încet datorită programelor de reintroducere (Franța, Italia, Bulgaria etc.) și a altor măsuri de conservare. Aproximativ 90% din populația europeană de vulturi se reproduce în Spania, care adăpostește aproximativ 30.000 de perechi de vulturi.

Descrierea oficială a vulturului sur a fost făcută de botanistul prusaco-rus Carl Ludwig Hablitz, care a numit specia Vvltvr fulvus în 1783. Numele genului provine din greaca veche gups care înseamnă „vultur”. Numele generic fulvus provine din latină, în care înseamnă „galben-maroniu”. Vulturul sur are două subspecii cu următoarea distribuţie: G. f. fulvus (Hablizl, 1783) – Europa de Sud, Africa de Nord până în Asia Centrală și G. f. fulvescens (Hume, 1869) – din Afganistan până în nordul Indiei. În cadrul subspeciei europene fulvus, există diferențe genetice semnificative între populațiile balcanică și cea iberică.

Ca și alți vulturi, este un necrofag, hrănindu-se în principal cu carcase de animale moarte pe care le găseşte zburând deasupra zonelor deschise, adesea în stoluri. Durata de viață maximă înregistrată a vulturului sur este de 41,4 ani pentru un individ în captivitate. Vulturul sur are nevoie de un peisaj deschis de mari dimensiuni, cu un număr suficient de mamifere medii și mari care să îi ofere hrană. Trăiește într-o varietate de habitate, de la zone deşertice și semideșertice până la platouri montane înalte și stânci de până la 3.000 metri. În principal, caută peisaje bogate geomorfologic, pline de canioane, munţi stâncoși și câmpii alpine înalte. Disponibilitatea stâncilor (şi, eventual, a copacilor maturi) pentru cuibărit și condițiile favorabile pe tot parcursul anului pentru zborul planat sub forma vânturilor calde și în rafale sunt, de asemenea, importante. Se reproduce în grupuri pe stânci, uneori chiar în copaci. Este în principal o specie rezidentă, dar indivizii imaturi și neproducători pot zbura în mod regulat către destinații aflate la mii de kilometri distanţă. Toamna, o serie de vulturi tineri şi uneori adulți se îndreaptă spre sud şi se întorc în primăvară. De exemplu, vulturii tineri din Spania tind să migreze toamna prin Gibraltar către Sahel, iar vulturii din Israel se îndreaptă către Africa de Est și sudul Arabiei. Vulturul sur se deplasează în aer în principal prin planare, pe care o alternează uneori cu o bătaie puternică a aripilor. La fel ca în cazul altor vulturi, planarea în cercuri este frecventă, intercalată cu o singură bătaie de aripă ocazională.

Vulturul sur este o pasăre care este expusă la schimbări extreme de temperatură. În zonele deşertice din vestul Palearcticii, poate trăi la temperaturi de până la 50 °C. Atunci când este așezat pe sol, temperatura este chiar și mai mare, iar în câteva minute de la zbor, vulturul poate ajunge la înălțimi unde temperaturile scad sub zero grade. Vulturii îşi folosesc capul chel ca mijloc de termoreglare atât la temperaturi extrem de scăzute, cât și la temperaturi extrem de ridicate. Schimbările de postură pot crește expunerea pielii goale de la 7% la 32%. De asemenea, s-a constatat că vulturii suri tolerează temperaturi corporale crescute ca răspuns la temperaturile ambientale ridicate. Permițând temperaturii interne a corpului să se modifice independent de rata metabolică, vulturii suri minimizează pierderea de apă și energie în termoreglare.

Se hrănesc exclusiv cu hoituri. Îi plac în special măruntaiele și alte părți mai moi, cum ar fi conţinutul stomacului, inclusiv mâncarea deja descompusă. Se hrănește în special cu carcasele mamiferelor mari, cum ar fi capre, oi, cai, cămile, căprioare, iepuri sau vulpi. Rareori, poate devora și carcasa unui peşte, rață sau cetaceu. În Munții Rodopi din Bulgaria, 60% din dieta vulturilor a constat în animale ucise de prădători (lupul sau şacalul), 38% din carcase au murit din cauze naturale și 2% ca urmare a braconajului. Doar 13% din carcase erau animale sălbatice, restul fiind animale domestice. Atunci când găseşte un cadavru, vulturul sur îl taie de obicei cu ciocul său superior cârligat sau ciugulește în interiorul corpului prin anus sau altă deschidere, după care îşi înfige întregul cap în interiorul cadavrului și smulge măruntaiele. Nu de puține ori capul şi gâtul sunt astfel pătate cu sânge roșu. Morfologia ciocului, a craniului și a vertebrelor este adaptată la acest tip de hrănire. Atât craniul, cât și primele două vertebre ale vulturului sur sunt lungi şi înguste, permițându-i vulturului să-şi introducă cu ușurință capul mult în carcasă. Mobilitatea gâtului și capacitatea acestuia de a încasa muşcături puternice sunt favorizate de musculatura foarte puternică a gâtului. Vulturul sur caută cadavre folosind vederea, care este foarte bine dezvoltată în comparație cu alte păsări de pradă. De obicei, vulturul se învârte singur sau în grupuri restrânse deasupra peisajului, iar atunci când vede un cadavru, se năpustește asupra acestuia. Acest lucru poate atrage rapid alți vulturi din zonă. În cazuri extreme, zeci sau chiar sute de vulturi pot converge către o carcasă (au fost observate până la 300). Într-un grup de vulturi care se hrănesc cu hoituri, există o dominanţă relativ clară a adulților asupra puilor în grupul de vulturi. Este destul de obişnuit ca un vultur să rămână fără hrană timp de mai multe zile. De obicei, cu cât un vultur n-a măncat de mai mult timp, cu atât zboară mai departe și se deplasează mai sus pentru a acoperi o suprafață mai mare și a-și creşte şansele de a găsi un cadavru.

Sezonul de reproducere al vulturului sur se prelungește considerabil, iar momentul exact al reproducerii depinde nu numai de localizarea geografică, ci și de disponibilitatea hranei. Curtarea are loc undeva între mijlocul lunii septembrie şi mijlocul lunii decembrie, iar depunerea ouălor are loc din noiembrie până la mijlocul lunii aprilie. Cel mai comun tip de curtare este zborul comun, în timpul căruia masculul și femela se învârt în aer, aproape unul de celălalt, uneori însoțiți de o altă pereche care le urmăreşte îndeaproape traseul. Cuibăresc în colonii, care au de obicei 5-20 de cuiburi, dar pot fi mult mai mari, de până la aproximativ 150 de cuiburi. Cuiburile sunt de obicei situate pe stânci abrupte sau verticale, mai rar pe dealuri dau în copaci. Pe stânci, cuibăreşte în peşteri și pe cornişe acoperite și neacoperite. Dacă cuibărește într-un copac, poate folosi cuiburile existente ale altor păsări de pradă, cum ar fi codalbul, acvila de câmp sau vulturul negru. Ambii parteneri sunt implicați în construirea cuibului. Diametrul exterior al cuibului este de aproximativ 50-92 cm, iar înălțimea ajunge la 15 cm. Femela depune 1, rareori 2 ouă de aproximativ 90×70 mm. Culoarea ouălor este de obicei albă, uneori cu pete maro ruginii pe unul dintre capete. De obicei are un singur rând de pui pe an, dar dacă primul pui moare prematur, poate depune alt ou. Masculul şi femela stau pe rând pe ouă, iar perioada de incubație este în medie de 57 de zile. După părăsirea cuibului, părinții continuă să îi ajute să caute hrană încă 3-4 luni, după care devin independenți. În sălbăticie, vulturul sur trăiește până la vârsta maximă de 35 de ani. În captivitate, poate trăi până la 41 de ani.” DETALII

File source: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gyps_fulvus_in_flight.jpg

INSIDER: „Chişinău, secolul XXI…

Ai mâncat, ai dansat, ți-ai ispăşit păcatele și acum poți merge acasă la culcare. Această casă „multifuncţională” a fost surprinsă în cartierul Checani/ sector Ciocana al capitalei, pe strada Mircea cel Bătrân nr. 9.

În fotografie se observă cum nenumărate adăugiri şi izolație independentă a faţadei au transformat casa într-o structură cu mai multe niveluri, cu un design asemănător unui mozaic. Găzduiește un restaurant, un pub, o terasă și o biserică acoperită cu o cupolă aurită!” SURSA

N.R.: Biserica Sfântul Gheorghe. Apartenenţa, cultul: Mitropolia Basarabiei, creştin-ortodox. Preot Tudor Lupanciuc.

Adresa: bd. Mircea cel Bătrân, 9″ DETALII

ARHIVĂ: PODGORIȚA, MUNTENEGRU: Locuințe Tetris cu tehnologie antigravitațională slavă. Challenging physics, mathematics, engineering, space, time and Holy Spirit! OXXO VIAȚA LA BLOC: “Ca doi brazi într-o tulpină/ Ca doi ochi într-o lumină.” OXXO PASARELA PIETONALĂ MAMAIA: Când arhitectul, inginerul sau primarul și-au luat licență în Tetris și Solitaire

INSIDER: „De zeci de ani, pe 1 ianuarie, încep anul cu Strauss. Eu, și aproximativ un miliard de telespectatori din întreaga lume. Și tot de atâta timp visez să iau parte la grandiosul concert de Anul Nou de la Viena. Îmi imaginam de fiecare dată, uitându-mă la tv, cum ar fi să fiu acolo, în sală, pe 1 Ianuarie, cu rasuflarea tăiată, poate și-un atac de panică. Aproape imposibil! Mă tot gândeam că sunt foarte scumpe biletele și că mai repede câștig la loto decât să fiu extras aici. Am ezitat. Mă mulțumea faptul că, anii trecuți, am reușit să vizitez Musikverein, inclusiv Sala de Aur, unde are lor evenimentul, și nu pot să vă descriu în cuvinte energia de acolo. Anul ăsta, un articol din Libertatea despre acest concert-fenomen mi-a amintit că, în februarie, încep înscrierile pentru loteria biletelor. Și m-am inscris chiar în prima zi, selectând cea mai bună secțiune, urmând ca luna asta să primesc vestea dacă mă aflu printre norocoși. Joi seara, în timp ce conduceam spre redacție, mă gândeam că n-am primit nicio veste și că voi încerca în fiecare an până când mă va lovi norocul. Ieri, mă lovește în moalele capului un mail: „Congratulations! Ești unul dintre câștigătorii extrași pentru biletele următorului concert!” Șoc total! Cum dreq?! Am prieteni care se înscriu de ani de zile și n-au fost extrași, iar eu n-am călcat în niciun rahat încât să-mi iasă din prima. Mai sunt vreo 10 luni până atunci, însă, încă de ieri mă gândesc cu ce-o să mă îmbrac, dacă ar fi cazul să iau și vreun xanax după mine, pe lângă pastilele de inimă, și dacă mă fac de ras în caz că scot telefonul să-mi fac un selfie. Și as vrea sa rămân cu senzația asta de plutire până atunci, pentru că un cadou mai valoros ca ăsta n-am primit niciodată.” SURSA

N.R.: Concertul de Anul Nou de la Viena (1 Ianuarie 2026/2027): Tombolă oficială: Biletele pentru Filarmonica din Viena în Sala de Aur nu se vând direct, ci se trag la sorți exclusiv pe site-ul lor. Cererile pentru tombola concertelor de Anul Nou 2026/2027 s-au depus în perioada 1 – 28 februarie 2026 pe site-ul oficial al Filarmonicii din Viena.

„Bilete pentru spectacolul de avanpremiera, concertele de Revelion si de Anul Nou – Datorită cererii extrem de mari, biletele pentru cele trei concerte tradiționale de sfârşit de an ale Filarmonicii din Viena sunt extrase prin tragere la sorți exclusiv pe site-ul Filarmonicii din Viena. În acest fel, iubitorii de muzică din întreaga lume au şanse egale de a achiziționa aceste bilete mult dorite. Între 1 și 28 februarie 2026, vor fi acceptate cereri pentru participarea la tragerea la sorți pentru biletele la concertele de sfârşit de an 2026/27.

Perioada de aplicare: 1-28 februarie 2026. În această perioada, persoanele interesate sunt invitate să aplice pe acest site web pentru bilete la Spectacolul de Avanpremieră (30 decembrie 2026, ora 11:00), Concertul de Revelion (31 decembrie 2026, ora 19:30) şi Concertul de Anul Nou (1 ianuarie 2027, ora 11:15).

Primul pas pentru a depune o cerere de bilete este să vă înregistrați pentru extragere. Înregistrarea este separată de contul dvs. de utilizator pentru Magazinul Online și este specifică extragerii. Această înregistrare este valabilă timp de un an. Utilizatorii îşi pot introduce preferințele privind biletele pentru concertele viitoare în perioada de aplicare din februarie. Aici puteți indica pentru ce concerte şi din ce categorii doriți să achiziționați bilete. Vă puteţi înregistra o dată pentru fiecare dintre cele trei concerte.

CATEGORII DE PREȚURI: Numărul de bilete pentru Concertul de Anul Nou este limitat la două, iar numărul de bilete pentru Spectacolul de Avanpremieră şi Concertul de Revelion poate fi de până la patru. Prețurile biletelor variază Intre 40 € si 1320 € pentru Concertul de Anul Nou, 30 € si 980 € pentru Concertul de Revelion și 25 € și 545 € pentru Spectacolul de Avanpremieră. Programul este acelaşi pentru toate cele trei concerte. Dacă doriți să faceți o modificare în aplicația dumneavoastră, puteți face acest lucru doar în perioada de depunere a cererilor (1-28 februarie). În martie, veți fi informat prin e-mail cu privire la rezultatele extragerii

DE REȚINUT: Cererea enormă depăşeşte oferta de bilete, ceea ce înseamnă că va trebui să trimitem multe refuzuri în martie, pe lângă notificările câştigătoare. Chiar dacă înţelegem dezamăgirea, am dori totuşi să vă sfătuim. insistent să nu cumpărați bilete la concerte de pe platformele de bilete sau de pe piețele secundare la prețuri extrem de umflate. Nu putem evalua seriozitatea acestor oferte.

De asemenea, există un număr limitat de locuri pentru scaune cu rotile disponibile pentru fiecare concert, ca parte a extragerii. Cererea pentru aceste locuri se face, de asemenea, folosind formularul de cerere pentru extragere. Fiecare cerere pentru locuri în scaun cu rotile include un loc pentru un scaun cu rotile şi un loc pentru o persoană însoțitoare.

În perioada de aplicare de o lună, momentul efectiv al aplicării este irelevant. O cerere depusă pe 1 februarie are aceleaşı şanse ca o cerere depusă pe 28 februarie. Singura modalitate de a obține bilete pentru aceste concerte este prin participarea la extragerea online! Cererile trimise prin poştă, e-mail sau prin orice alte mijloace nu vor fi luate în considerare!” DETALII

INSIDER: „Imaginează-ți că ai lovi un perete cu capul de mii de ori pe zi. Cu viteză. Cu forță. Fără protecție… nu sună prea bine, așa e? Pentru majoritatea animalelor, asta ar însemna leziuni cerebrale severe după câteva secunde. Dar pentru o ciocănitoare, este pur și simplu… rutina zilnică.

O ciocănitoare poate lovi trunchiul unui copac cu aproximativ 24 km/h, de mii de ori într-o singură zi. Fiecare impact generează forțe suficient de mari încât, teoretic, ar putea provoca daune serioase creierului. Dar nu se întâmplă asta. Secretul este ascuns într-o structură anatomică pe care puțini oameni o cunosc. Limba ciocănitoarei nu stă pur și simplu în gură. Ea este susținută de un sistem osos numit os hioid — o structură pe care toate păsările o au. La majoritatea animalelor, acest os stă sub limbă și ajută la mișcările de înghițire. La ciocănitoare însă… lucrurile devin bizare. Osul hioid începe aproape de vârful ciocului superior, trece între ochi, apoi se înfășoară în jurul întregului craniu. Cele două brațe ale sale se arcuiesc peste cap și pe spate, înainte de a se reconecta aproape de baza ciocului inferior. Cu alte cuvinte, limba păsării se poziționează în jurul capului. Această arhitectură bizară permite limbii să devină extrem de lungă. La unele specii, ea poate ajunge la o treime din lungimea corpului. Dacă un om ar avea aceleași proporții, limba ar măsura aproximativ 60 de centimetri. Dar rolul ei nu este doar să prindă insecte ascunse în scoarță. În momentul în care pasărea lovește lemnul, mușchii atașați osului hioid se tensionează. Structura se comportă ca o centură biologică de stabilizare, ajutând la menținerea craniului și a coloanei în poziție în timpul impactului. Un fel de sistem natural de protecție. În plus, craniul ciocănitoarei conține straturi de os spongios care absorb și distribuie șocul fiecărei lovituri. Forța nu se concentrează într-un singur punct. Este dispersată. Rezultatul? O pasăre care poate ciocăni lemnul ore întregi fără să-și afecteze creierul.

Asta înseamnă că, de fiecare dată când auzi acel ritm rapid într-o pădure, asistăm la un mic miracol biomecanic. Iar adevărul fascinant este acesta: uneori, cele mai sofisticate „sisteme de protecție” din natură nu sunt construite din metal sau tehnologie… ci din os, mușchi și milioane de ani de evoluție…”SURSA

N.R. „Ciocănitoarea pestriță mare (Dendrocopos major) este o pasăre din familia picidelor (Picidae), cu o mărime de 25 cm (cât mierla neagră), de culoare tărcat alb cu negru; regiunea subcodală roșie, ciocul albăstrui, cu muchii longitudinale, dur, ascuțit la capăt și picioarele cenușiu-negricioase, masculul cu ceafa roșie; este întâlnită în regiuni împădurite, începând de la șes până în pădurile de conifere și îşi face cuibul în scorburi de copaci. În România este prezentă tot timpul anului şi este răspândită peste tot în ţinuturile împădurite de la șes la munte, până în zona coniferelor; frecventă în parcurile oraşelor și terenuri de cultură cu arbori izolați. Sunt descrise 14-26 subspecii, în România sunt prezente 3 subspecii: Dendrocopos major major, Dendrocopos major pinetorum şi Dendrocopos major candidus.

Ciocănitorile sunt aproximativ de mărimea unui graur. Lungimea de la cioc la coadă a acestor păsări este de 22-23 cm, iar anvergura aripilor este de 34-39 cm. Au penajul negru care contrastează cu alb la umeri și posedă o pată roșie sub coadă. Masculii au o pată roșie și pe ceafă. Exemplarele tinere au în jurul capului o coroniță de culoare roșie, pete alb-tărcate pe umeri, deci culoarea penajului lor nu diferă foarte mult de cel al adulţilor. Sunetul lor de toboşar este un mijloc foarte bun de a se identifica și are aceleași funcții ca trilurile altor păsări care își fac cunoscut teritoriul, asta deoarece ciocănitorile nu emit sunete vocale specifice. Aceste păsări au fost asociate cu apa, iar ciocănitul lor era considerat un prevestitor al ploii.

Ciocănitorile lovesc scoarţa copacilor cu ciocul cu o frecvență mai mare de 40 de bătăi pe secundă. Au craniul armat suplimentar astfel încât forțele de impact nu afectează creierul, foarte bine căptușit în cutia craniană. Penele din coada lor sunt rigide și cu ajutorul acestora se sprijină atunci când se prind vertical de scoarţa copacilor. Geometria ghearelor le ajută fiind dispuse opus două câte două în faţă și în spate (picioare zigodactile). Ciocănitorile se pot deplasa vertical pe scoarţa copacilor. Acestea se reproduc prin ouă. Perioada de cuibărit este între lunile aprilie – august. Acestea depun între 4 și 7 ouă.

Această ciocănitoare este printre cele mai adaptabile specii de ciocănitori. Ele trăiesc în diferite habitate atât timp cât acestea conțin copaci, de aici și gradul mare de răspândire pe teritoriul Europei. Ele preferă în special stejarii şi carpenii şi sunt cel mai des întâlnite în astfel de păduri, dar și în parcuri şi grădini. Ciocănitorile pot fi văzute chiar și în mijlocul oraşelor atâta timp cât acolo se găsesc copaci suficient de înalți.

Ciocănitorile au nevoie de copaci mari pentru a cuibări și a le susține nevoia de hrană. În cazul în care astfel de copaci dispar din pădurile în care aceste ciocănitori locuiesc rezultatele vis-a-vis de numărul de ciocănitori pot fi severe. Acestea sondează scoarţa copacilor în căutare de insecte și larve și îşi folosesc limba lungă și lipicioasă pentru a le extrage. Ciocănitorile se mai hrănesc și cu seva copacilor, nuci, fructe de pădure, seminţe, mai ales în timpul iernii, iar primăvara se vor hrăni chiar cu ouăle și puii altor specii de păsări direct din cuiburile acestora.” DETALII

ARHIVĂ: GRAURI: Spectacolul naturii cu nor înaripat într-un dans sincron OXXO CIOARĂ ALBĂ: Stăncuță cu albinism total, exponatul lunii februarie la Muzeul Olteniei. Exemplar tirolez, colectat acum 106 ani! OXXO VRĂBIUȚELE: „Micile Semnale ale Naturii din Orașele Noastre”