INSIDER: „Dolce far niente! O expresie prin care mulți dintre noi îi caracterizăm pe italieni. Uneori cu invidie, alteori cu admirație și, câteodată, cu o ușoară ironie. Pentru unii, ea reprezintă însăși esența modului de viață italian: soare, mare, o cafea minusculă dar băută fără grabă, conversații interminabile și plăcerea de a nu face nimic.
Eu am asociat mereu expresia cu celebrul film al lui Federico Fellini, La Dolce Vita, din 1960, cu Marcello Mastroianni și Anita Ekberg. Poate pentru că ambele sunt „dulci”. Dar, după cum aveam să descopăr, sunt două lucruri diferite. În film oamenii erau foarte agitați

Totul a pornit de la o doamnă care, într-un comentariu la postarea mea despre italienii care își petrec concediile în Grecia, mi-a scris că italienii au inventat acest mod de viață, dolce far niente.
Mergând pas cu pas, vorba unui celebru compatriot, am început să caut povestea expresiei.
Am descoperit că dolce far niente, adică „dulcea plăcere de a nu face nimic”, este mult mai veche decât filmul lui Fellini. Expresia circula în Europa de câteva secole, dar a primit un impuls, o nouă popularitate internațională în 2010, odată cu filmul Mănâncă, roagă-te, iubește, cu Julia Roberts. Într-o scenă petrecută la Roma, un italian îi explică americancei această mică filozofie a vieții.
Surpriza cea mare a venit însă din România.
În 1931, Liviu Rebreanu publica volumul Metropole, în care dedica un capitol chiar expresiei Dolce farniente? Marele nostru scriitor nu era deloc convins că italienii ar fi niște leneși fericiți. Dimpotrivă, considera expresia o invenție a poeților romantici și observa cât de harnici erau italienii pe care îi cunoscuse.
Mai mult, avem și noi un film intitulat Dolce far niente, realizat în 1998 de Nae Caranfil, cu actori români și străini, o poveste plasată în Italia secolului al XIX-lea.

Adevărata istorie a acestei filozofii începe și mai devreme.
Romanii aveau un cuvânt, otium, care desemna timpul eliberat de obligații, destinat odihnei, lecturii, conversației și contemplației.
Grecii antici aveau scholé, adică răgazul în care omul putea să se ocupe de lucrurile care îi hrănesc mintea și sufletul. Din acest cuvânt provine, culmea, chiar termenul nostru „școală”!

Grecii de astăzi, un pic mai orientalizați, au și ei ceva asemănător: χουζούρι (huzúri), plăcerea de a sta liniștit, confortabil, fără grabă, bucurându-te de moment. Mai există și ραστώνη (rastóni), acea tihnă aproape leneșă a zilelor călduroase.

De aceea dolce far niente rămâne un ideal pentru atât de mulți dintre noi. Nu ne dorim neapărat să nu mai muncim niciodată, ci să ajungem în acel moment al vieții în care să ne putem permite să stăm liniștiți, fără vinovăție, fără grabă și fără sentimentul că pierdem ceva.
Italienii și grecii poate și spaniolii, par să fi înțeles de mult un lucru pe care noi îl învățăm mai greu: nu orice minut al vieții trebuie să producă ceva. Uneori este suficient să producă fericire.

Voi ce credeți? Dolce far niente este o artă de a trăi, o recompensă binemeritată sau doar un nume frumos dat lenei?” SURSA

N.R.: DOLCE FAR NIENTE, filozofia tihnei absolute!

OTIUM este un termen latin care înseamnă timp liber, odihnă, tihnă sau răgaz, fiind folosit în special pentru a descrie timpul dedicat activităților intelectuale, contemplării şi cultivării de sine, spre deosebire de viaţa publică activă şi de muncă. Opusul lui NEGOTIUM care însemna afaceri, muncă, datorii civice sau viață politică activă.

OTIUM ELEGANS (Odihna rafinată) – Desemna preocupările spirituale, cititul, filozofia, arta sau retragerea demnă la o vilă de la ţară. OTIUM CUM DIGNITATE (odihnă cu demnitate) – Timpul care te reface: Romanii nu priveau otium doar ca pe o simplă lenevie (otium otiosum), ci ca pe un timp productiv şi necesar pentru echilibrul minții și al sufletului.

Dacă în italiană expresia laudă capacitatea de a te deconecta, mentalitatea românească tinde uneori să taxeze lipsa de activitate, oferind sinonime mai pragmatice sau ironice: ∆ Tăiat frunze la câini – folosit când inactivitatea este privită ca o pierdere de timp. ∆ Stat degeaba sau frecat menta – expresii colocviale pentru momentele în care nu faci nimic productiv. ∆ Pierde-vară – substantiv asociat parţial cu această stare, dar cu o conotație strict negativă (leneş, om fără căpătâi).

ARHIVĂ: PARADIS: Fericirea nu vine atunci când obținem ceea ce ne dorim, ci atunci când învățăm să ne bucurăm de ceea ce avem deja

INSIDER: ⛲ FÂNTÂNA WALLACE – O POVESTE PARIZIANĂ CARE A AJUNS ȘI LA CONSTANȚA – În Parcul Arheologic din Constanța se află un monument discret, dar cu o poveste fascinantă: Fântâna Wallace, un model celebru născut la Paris în urmă cu mai bine de 150 de ani.

Povestea începe în timpul războiului franco-prusac, în anii 1870–1871. Parisul era asediat, rețeaua de alimentare cu apă fusese afectată, iar apa potabilă devenise greu de procurat și foarte scumpă. În acele vremuri dificile, Sir Richard Wallace (1818–1890), un filantrop britanic și colecționar de artă, a decis să sprijine populația orașului.

Pe lângă alte acțiuni caritabile, acesta a finanțat construirea unor fântâni publice din care oamenii să poată bea apă gratuit. Astfel au apărut celebrele Fântâni Wallace, devenite ulterior unul dintre simbolurile Parisului.

Modelul a fost conceput după indicațiile lui Richard Wallace și realizat de sculptorul francez Charles-Auguste Lebourg. Filantropul a finanțat 50 de fântâni, dintre care 30 au fost instalate la Paris. Patru femei, patru virtuți și patru delfini. Cel mai cunoscut model este cel cu patru cariatide, asemenea celui din Constanța.

Ansamblul original are aproximativ 2,71 metri înălțime și cântărește circa 610 kilograme. Cele patru figuri feminine sunt dispuse simetric, orientate către cele patru puncte cardinale, și susțin cu brațele partea superioară a fântânii. Ele simbolizează patru virtuți:🌿Bunătatea; 🌿 Simplitatea; 🌿 Caritatea; 🌿 Sobrietatea. Cupola este decorată cu patru delfini, iar întregul ansamblu este realizat din fontă, într-un stil inspirat de arta clasică. A existat și un model mai puțin cunoscut, montat pe perete, decorat cu o naiade, o nimfă a apelor, din gura căreia curgea apa.

Constanța a avut două Fântâni Wallace! Puțini știu că, în perioada interbelică, orașul nostru se bucura de două asemenea construcții. Una era amplasată pe Bulevardul Elisabeta, în apropierea Casei Pariano, actualul Muzeu „Ion Jalea”. Existența ei este documentată într-o fotografie din februarie 1929. Cea de-a doua se afla în Piața Ovidiu, pe latura de nord, fiind surprinsă în fotografii realizate după anul 1940. Nu se cunosc cu exactitate anii în care au fost instalate și nici împrejurările în care au dispărut.

Fântâna Wallace pe care o admirăm astăzi în Parcul Arheologic a fost achiziționată de Primăria Constanța și amplasată în locul unui vechi havuz, aflat în fața fostului Cerc Militar. Acest havuz exista încă de la începutul secolului XX. Clădirea Cercului Militar a fost demolată în anii ’60, iar zona a fost transformată prin construirea actualului sediu administrativ al orașului și amenajarea parcului. Astăzi, Fântâna Wallace continuă să aducă în peisajul Constanței o parte din eleganța arhitecturii europene și amintește de o perioadă în care frumusețea urbană se îmbina cu grija pentru comunitate.

💙 Data viitoare când treceți prin Parcul Arheologic, opriți-vă câteva clipe în fața Fântânii Wallace. Cele patru cariatide nu sunt doar elemente decorative, ci păstrează povestea unui gest de generozitate care a traversat timpul și granițele.

📍 Parcul Arheologic, Constanța. Constanța merită descoperită, poveste cu poveste!” SURSA

N.R.: „Fântânile Wallace nu au fost aduse de Sir Richard Wallace personal în toată lumea, însă modelul lor a devenit atât de faimos încât au fost răspândite la nivel global, existând astăzi peste 150 de exemplare în afara Parisului, în aproximativ 20 de țări. Europa: # Marea Britanie: În Londra (una se află chiar în faţa muzeului The Wallace Collection) şi în Lisburn (Irlanda de Nord, unde Wallace a deținut funcții politice). # Spania: În Barcelona (câteva exemplare rămase de la Expoziţia Universală din 1888). # Franța (în afara Parisului): Bordeaux, Marsilia, Toulouse, Nantes şi Reims. # Georgia (Tbilisi), # Italia (Pontremoli), # Germania (Burscheid). America de Nord şi de Sud: # Canada: Montreal, Quebec City şi Granby. # Brazilia: Rio de Janeiro (deține 6 fântâni) şi Recife. # Uruguay: Montevideo (unde se găsesc 6 exemplare). Asia și restul lumii: # China: În Beijing și Macao. # Israel: În lerusalim. # Insulele Caraibe: În St. George’s (Grenada).

Fântâna din Constanţa este aşadar o parte dintr-o rețea globală de monumente istorice dedicate accesului public şi gratuit la apă potabilă, concepute inițial ca adevărate opere de artă stradală.

Primele două modele (modelul mare și modelul aplicat) au fost concepute şi finanţate de Sir Richard Wallace. Celelalte două modele au fost create în urma succesului predecesoarelor lor, inspirate de aceleaşi stiluri, iar asemănarea este evidentă. Modelele mai recente nu sunt la fel de puternic ancorate în idealurile estetice ale lui Wallace, conform cărora, în adevăratul stil renascentist, acestea ar trebui să fie utile, frumoase şi simbolice, pe lângă faptul că ar trebui să fie adevărate opere de artă.

Model mare (dimensiuni: 2,71 m, 610 kg) – Modelul de mari dimensiuni a fost conceput de Sir Richard Wallace şi a fost inspirat de Fântâna Inocenţilor. Pe o fundație din piatră de Hauteville se află un piedestal octogonal pe care sunt fixate patru cariatide cu spatele întors şi cu brațele susținând o cupolă ascuțită decorată cu delfini.

Apa este distribuită într-un firicel subțire care iese din centrul cupolei şi cade într-un bazin protejat de un grilaj. Pentru a facilita distribuția, două cupe de fier placate cu oțel, atasate de fântână cu un mic lanţ, erau la dorința băutorului, rămânând mereu scufundate pentru curățenie. Aceste cupe au fost îndepărtate în 1952 „din motive de igienă”, la cererea Consiliului de Igiená Publică.

Model montat pe perete (dimensiuni: 1,96 m, 300 kg) – Celălalt model al lui Sir Richard. În mijlocul unui fronton semicircular, capul unei naiade suflă un firicel de apă care cade într-un bazin aşezat între doi pilaştri. Două pocale permiteau băutura apei, dar au fost retrase în temeiul legii din 1952 citate mai sus. Acest model, cu costuri mici de instalare, trebuia să fie format din mai multe unități de-a lungul pereților clădirilor cu puternică orientare umanitară, de exemplu spitalele. Nu a fost cazul şi acestea nu există și astăzi, cu excepția unuia situat pe strada Geoffroy Saint-Hilaire.

Model mic (dimensiune: 1,32 m, 130 kg) – Acestea sunt nişte fântâni simple cu buton, pe care le puteți găsi în pieţe şi grădini publice și sunt marcate cu Sigiliul Parisian (deşi cea instalată în Place des Invalides nu are acest sigiliu). Sunt familiare mamelor care îşi aduc copiii la joacă în numeroasele parcuri mici din Paris. Măsurând doar 1,27 m şi cântărind 113 kg, acestea au fost comandate de primarul Parisului mai des decât modelele lor mai mari.

Modelul colonadei (dimensiuni: 2,50 m, puţin peste 500 kg) Acest model a fost ultimul realizat. Forma generală seamănă cu cea a Modelului Mare, iar cariatidele au fost înlocuite cu coloane mici pentru a reduce costul de fabricaţie. De asemenea, cupola era mai puţin ascuțită, iar partea inferioară mai curbată. Deşi au fost fabricate 30 dintre acestea, astăzi mai există doar două, una pe Rue de Rémusat şi cealaltă pe – Avenue des Ternes.

Majoritatea celor 100 de fântâni Wallace de dimensiuni mari din Paris sunt încă funcționale şi distribuie apă potabilă. Inițial create pentru a oferi apă potabilă gratuită locuitorilor cu venituri mici şi fără locuinţe, fântânile fac acum parte dintr-o reţea de peste 1.200 de puncte publice de apă gestionate de furnizorul municipal de apă, Eau de Paris.

Fântânile funcționează între 15 martie şi 15 noiembrie (riscul de îngheț în timpul lunilor de iarnă ar pune în pericol instalațiile sanitare interne), sunt întreținute periodic şi sunt revopsite la fiecare câțiva ani.”

ARHIVĂ: HARRY POTTER, TIRASPOL: Studenții aruncă monede în fântâna de la picioarele vrăjitorului de bronz pentru a avea noroc la examene! ∆∆∆∆∆ SALZBURG, AUSTRIA: Fântâna Fecioarei Maria cu figura dublă a Madonei cu semiluna şi coroana de stele – una privind spre cer, iar cealaltă, spre pământ – împrăştie apa din sâni ∆∆∆∆∆ PIAȚA CENTRALĂ, CRAIOVA: Fântâna cu Naiade – instalație artistică urbană & oază de răcoare pentru cei cu aripi! ∆∆∆∆∆ BUTAFORIE: Fontana di Trevi, adusă la Bucureşti ∆∆∆∆∆ TORTUL LUI BUCUR: De la cioban la cofetar de mall. Diabetul la oaie sau cum fac oile diabet! ∆∆∆∆∆ SACRILEGIU: O „baie de sânge” în Piaţa Universităţii. Nu e Revoluţie, nici Mineriadă. HBO îşi face reclamă! ∆∆∆∆∆ ZEN LA 175M: „Fie ca armonia să urce din cugetele noastre precum apa din această limpede fântână…” ∆∆∆∆∆ SIMFONIA APEI: În fântâna lui Ceaușescu, Firea și Apa Nova sărbătoresc Centenarul ∆∆∆∆∆ APA NOVA – ULTIMUL VALS: „La revedere” călduros spectacolelor Simfonia Apei din Piața Unirii din București.” Sperăm că nu, „Adio”!

INSIDER: „👑🐧 O familie KING, acasă în sălbăticia din South Georgia.

Pinguinii regali sunt a doua cea mai mare specie de pinguini din lume, atingând aproximativ 85–95 cm înălțime. Puii rămân în colonie inclusiv peste iarnă, într-un climat în care temperaturile pot coborî sub −10°C, iar viscolul și vânturile violente fac parte din viața insulei. ❄️🤍

PS nu există AI sau Photoshop în pozele noastre, totul e NATURAL, poze făcute cu telefonul.” SURSA

INSIDER 2: „Par niște ursuleți îmbrăcați în haine prea mari, dar sunt puiuți de pinguin regal! 🐧🤎

„Blănița” lor este, de fapt, un strat des de puf brun, care păstrează căldura, dar nu este impermeabil. Până când îl înlocuiesc cu pene potrivite pentru înot, nu pot pleca în ocean să-și caute singuri hrana.

Așa că depind de părinți aproximativ 10–13 luni. Ambii părinți îi hrănesc, întorcându-se din larg cu mâncare pentru ei. Aproape un an de răbdare și grijă, până când puiuțul este pregătit să înfrunte singur oceanul. 🥹🌊

Iar eu abia rezist să nu fotografiez fiecare ghemotoc de puf! 🤎” SURSA

INSIDER 3: LUCRURI FASCINANTE DESPRE PINGUINI – Au toată viaţa acelaşi partener, iar masculii clocesc ouăle. Pinguinii sunt prietenoşi cu oamenii. Aceste păsări acvatice, incapabile de zbor, trăiesc în emisfera sudică şi, contrar percepţiei comune, nu toate sunt nişte creaturi mici, în alb şi negru. De dimensiuni variate, cu un aspect alb-negru sau chiar cu un colorit bogat, pinguinii sunt nişte vietăţi extrem de simpatice, pe care toată lumea le îndrăgeşte. Graţie aspectului lor adorabil, au devenit subiect de filme, de la documentare, la cele de desene animate, precum „Happy Feet”, „Madagascar”, „Pinguinii domnului Popper”, „Calea împăratului”, „Mumble, cel mai tare dansator” ori „Cu toţii la surf”.

Iată câteva lucruri interesante despre această pasăre incapabilă de zbor.
1. Toate cele 17 specii de pinguin cunoscute trăiesc exclusiv în emisfera sudică. (N.R: o singură specie, pinguinul Galapagos, se găseşte la nord de ecuator)
2. Cu o înălţime de circa 1,20 metri şi o greutate ce poate atinge 45 kilograme, pinguinul imperial este cel mai înalt dintre toate speciile. Vieţuieşte în Antarctica, unde se scufundă pentru a se hrăni cu peşti şi crustacee. Cel mai mic este pinguinul pitic, cu o înălţime de doar 40 de centimetri şi o greutate de până un kilogram.
3. Cel mai rapid este pinguinul Gentoo, despre care se pune că înoată cu o viteză ce poate atinge 36km/h.
4. Coloritul pinguinilor este o chestiune ce ţine de camuflaj: spatele negru îi ajută să se ascundă în adâncul întunecat al oceanului, evitând, astfel, prădători precum focile, iar pieptul alb îi ajută să treacă neobservaţi pe suprafaţa lucioasă a apei.
5. Fosilele descoperite atestă că primele specii de pinguin au apărut în urmă cu aproximativ 60 de milioane de ani, ceea ce înseamnă că un strămoş al păsării de astăzi a supravieţuit evenimentului ce a provocat dispariţia dinozaurilor.
6. Pinguinii înghit o cantitate mare de apă sărată în timp ce vânează peşti, însă glanda supraorbitală – situată deasupra ochilor, filtrează sarea, astfel încât aceasta să nu ajungă în sânge. Mai apoi, o elimină prin ciocuri ori prin strănut.
7. Spre deosebire de celelalte surate înaripate, care pierd câteva pene, pinguinii năpârlesc total, noul penaj apărând după circa două-trei săptămâni.
8. Cu excepţia a două specii, toate celelalte trăiesc în colonii foarte mari, formate din circa 1.000 de păsări.
9. Majoritatea speciilor sunt fidele şi aleg să se împerecheze cu acelaşi partener în fiecare sezon. Mai mult decât atât ele preferă să îşi amenajeze cuibul în acelaşi loc, în unele situaţii pinguinii revenind la locul în care au venit pe lume.
10. Mascului este cel care se ocupă ce clocitul ouălor, în timp ce femelele se ocupă de vânătoare. El stă în poziţie verticală şi ţine oul sub picioare, într-o încreţitură a abdomenului, transferând căldura corpului către ou.
11. Deşi urechile nu sunt vizibile, pinguinii au un auz foarte fin, putând recunoaşte cu uşurinţă în colonie strigătul partenerului.” SURSA

CONTINUARE

INSIDER: „Sectorul 6 adăpostește o mică bijuterie! Este vorba despre casa memorială pictor Alexandru Țipoia.

Alexandru Țipoia (1914-1993) este unul dintre artiștii plastici majori ai României și printre cei mai importanți ai generației sale, a celor născuți în preajma Primului Război Mondial, dar a cărui operă, comparativ cu cea a colegilor săi Ciucurencu, Baba sau Țuculescu, este prea puțin cunoscută publicului larg.

Veți putea regăsi în opera marelui pictor mici aspecte de viață bucureșteană pentru că Alexandru Țipoia a simțit cu mare sensibilitate frumusețea caracteristică a Bucureștilor, farmecul și „parfumul“ vechilor cartiere pe care le-a cercetat cu ochiul pasionat al celui care vede dincolo de aparențe.

Casa memorială este susținută de Fundația Țipoia & Tzipoia și poate fi vizitată în baza unei programări – Adresa este Strada Lt. Aviator Gh. Caranda nr.79, Sector 6, București.” SURSA

INSIDER 2: „În cei 85 de ani de existență, casa Muzeului ,Pictor Alexandru Țipoia” a adăpostit patru generaţii ale familiei, ultimele trei fiind de artişti Alexandru Tipoia (1914-1993), George Tzipoia (1945) şi Diana Tipoia (1975).

Aici puteţi admira operele pictorului Alexandru Țipoia, alături de alte obiecte de o deosebită valoare culturală și istorică. Soții Victoria şi George Țipoia vă vor ghida cu pasiune printre aceste mărturii ale unor vremuri şi evenimente memorabile, oferindu-vă detalii fascinante despre fiecare exponat. Merită cu siguranță să vă rezervați timp pentru o astfel de vizită!”

INSIDER 3: „Casa Memorială – Muzeu „Alexandru Țipoia” – Am întâlnit multe feluri de muzee până acum. Clasice, în aer liber, imersive, interactive, virtuale și câte or mai fi fost, dar un muzeu la cheie chiar nu mai văzusem până acum.

Cam ăsta e statutul actual al acestui loc, un muzeu complet, care găzduiește o impresionantă colecție de artă, în general creații ale artistului Alexandru Țipoia, dar și o serie de obiecte personale ale acestuia. Un muzeu construit și îngrijit în totalitate de către urmașii artistului.
Cei care în urmă cu 15 ani i-au făcut statului român și prima ofertă de donație. Stat român care n-a zis niciodată nu unei asemenea oferte, dar care, în stilu-i caracteristic, s-a împiedicat de fiecare dată în drumul spre încheierea unui acord final cu strângere de mână.

Înțeleg că în momentul ăsta, suntem în mai 2025, există o serie de discuții ajunse la un nivel avansat și chiar spre finalizare prin care statul român e foarte aproape de a prelua în custodie deplină acest spațiu. Dar cum înțeleg că astfel de discuții au mai avut loc, personal eu aș rămâne rezervat. Pentru că mai e ceva. Dincolo de comportamentul uneori labil al statului român atunci când se uită în ochii tăi și-ți promite ceva, mai e și momentul ăsta din calendar. Ce ziceam mai devreme, suntem în mai 2025. Urmează niște alegeri care au potențial de a reseta binișor ceea ce am putea numi la modul general aparatul de stat. Viziunea culturală, asta dacă va exista o viziune, e posibil să capete noi valențe, rămâne de văzut în ce măsură universul muzeistic va avea de suferit sau, dimpotriva, va fi beneficiar al acestor noi posibile direcții. Rămânem optimiști, dar și vigilenți.
Tocmai de-aia am să trec acum direct la concluzie.

Mergi și vizitează muzeul Țipoia.

Și n-am pus semnul exclamării la final doar ca să nu pară că țip la tine. Dar ia asta ca pe o recomandare puternică.

Mergi și vizitează muzeul ăsta acum sau pe cât posibil cât mai repede. S-ar putea să ajungă, și el chiar are toate șansele să ajungă, oficial muzeu, să intre în circuitul public de vizitare și să rămână al nostru pentru totdeauna. Dar dacă nu se va întâmpla totuși lucrul ăsta, din orice fel de motive i-ar sta în spate, e posibil ca acest loc, în forma actuală, să nu mai reziste foarte mult.

Urmașii acestui artist au făcut și fac în continuare niște eforturi considerabile. Iar devotamentul lor pentru acest crez, al înfăptuirii acestui muzeu, merită pe deplin aprecierea și respectul nostru. Doar că lupta asta a lor nu poate dura la nesfârșit.

Și mai e ceva. De ce cred că muzeul ar merita văzut acum, cât mai repede. Ba tocmai pentru că el poate chiar va fi preluat în mod oficial de către statul român. Când însă va avea un cu totul alt regim de vizitare. Acuma ai ocazia și privilegiul să descoperi locul cu ajutorul oamenilor care chiar au trăit în casa asta. Sunt cei care l-au cunoscut în mod direct pe Alexandru Țipoia și de la care poți afla în mod direct povestea nefiltrată a unui artist pe nedrept marginalizat în tagma artiștilor români.
De ce marginalizat, de ce mai mult decât pictor, cât de mare e sau ar fi putut ajunge Țipoia ca artist, uite astea sunt lucruri pe care te las să le descoperi chiar la el acasă. Și o să ai destule de descoperit.

Dar nu oricum, nu oricând. Va trebui să-ți faci o programare. Fie online, fie la telefon. Ai ambele variante disponibile pe site-ul dedicat acestui muzeu. Ca de altfel și multe alte informații legate de acest loc. Gazdele tale vor fi chiar fiul artistului, e vorba de George Tzipoia, împreună cu soția sa, Gloria Victoria Tzipoia. Ei sunt cei care îți vor oferi un tur complet al acestui muzeu pentru care nu vei plăti bilet. Poți face însă ulterior o donație în contul fundației care le poartă numele. Și drăguț ar fi să faci. Sau poți cumpăra unul – sau mai multe – dintre albumele dedicate artistului Țipoia, am înțeles că toate au același preț, de 80 de lei.

Muzeul se află în Drumul Taberei, cam la 10-15 minute de mers pe jos de la stația de metrou Orizont. Poți face liniștit câte poze vrei tu cu telefonul.” SURSA

N.R.: „Scurt istoric al Casei Memoriale Alexandru Tipoia – Casa Memorială Alexandru Ţipoia este situată în Bucureşti, pe strada Lt. Aviator „Gheorghe Caranda” nr. 79, şi a aparținut pictorului Alexandru Țipoia (1914-1993) şi familiei sale. La 25 de ani de la moartea artistului, pe 4 noiembrie 2019, Fundaţia Țipoia & Tzipoia a inaugurat această casă ca muzeu memorial dedicat pictorului.

Deschiderea Casei Memoriale a fost rezultatul eforturilor îndelungate ale familiei artistului, în special ale fiului său George Țipoia şi ale soției Victoria Gloria Țipoia, care au muncit peste două decenii pentru a reda României opera lui Alexandru Tipoia. Fundaţia Țipoia &Tzipoia a organizat şi o expoziție omagială la Biblioteca Academiei Române în ianuarie 2020, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la moartea pictorului.

Casa Memorială găzduieşte acum o colecție impresionantă de lucrări de artă din diferite perioade de creaţie ale lui Alexandru Țipoia, precum şi obiecte personale care vorbesc despre viața şi activitatea artistului. Muzeul este un loc unic în Bucureşti dedicat memoriei şi operei unui mare pictor român, Alexandru Ţipoia, care din păcate a fost prea puțin cunoscut publicului larg în timpul vieţii.” DETALII

ARHIVĂ: DESCOPERĂ: În Muzeul Dr. George Severeanu, doar o parte dintre artefacte sunt expuse la vedere. Restul trebuie descoperite prin sertare! ∆∆∆∆∆ VICTOR BABEȘ: Viață dedicată bacteriologie și patologiei. A ales România și a ratat premiul Nobel! ∆∆∆∆∆ GEORGE BACOVIA: Un calendar îngălbenit și un ceas încremenit păstrează momentul trecerii în Plumb! ∆∆∆∆∆ CASA MEMORIALĂ TUDOR ARGHEZI: “Mărțișor” în formă de cruce. “Mă chemi din depărtare și te-ascult, / N-am să te fac pierdut-o, să mă aștepți prea mult…” ∆∆∆∆∆ CASE MEMORIALE 2 ÎN 1: Liviu Rebreanu vecin de palier cu Ion Minulescu. Amândoi decedați în 1944! ∆∆∆∆∆ CASA MEMORIALĂ GEORGE CĂLINESCU: “Doar REBU vine regulat să lase chitanțe și, din când în când, turiști rătăciți!”

INSIDER: „Casa-muzeu „A. S. Pușkin” din Chișinău este interesantă nu numai pentru că poetul rus Aleksandr Sergheevici Pușkin a locuit acolo în timpul exilului său în Basarabia, ci și pentru că muzeul reconstituie o perioadă în care orașul era un spațiu traversat de idei politice și culturale venite din diferite părți ale Europei. Pușkin a sosit la Chișinău în septembrie 1820, la vârsta de 21 de ani, după ce autoritățile imperiale ruse l-au îndepărtat din capitală și l-au trimis în sudul imperiului. A rămas în Basarabia până în 1823, deși nu a locuit tot timpul în aceeași casă și nici exclusiv în Chișinău.

În timpul șederii în Basarabia, Pușkin a început să lucreze la poemul „Țiganii” (Цыганы), publicat în 1827. Poemul prezintă povestea lui Aleko, un om care părăsește societatea pentru a trăi alături de o comunitate de romi, dar care nu reușește să renunțe la propriile concepții despre iubire și libertate.

Clădirea a fost inițial o casă de raport a negustorului Ivan Naumov, însă înainte de acesta, proprietatea ar fi aparținut bunicului astronomului Nicolae Donici, de la care Naumov ar fi cumpărat-o.” SURSA

N.R.: „Aleksandr Sergheevici Puşkin (în rusă Александр Сергеевич Пушкин) n. 26 mai/6 iunie 1799, Moscova, Imperiul Rus – d. 29 ianuarie/10 februarie 1837, Sankt Petersburg, Imperiul Rus) a fost un poet şi dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi cel mai mare poet rus şi fondatorul literaturii ruse moderne. Puşkin a fost iniţiatorul folosirii dialectului local în poeziile şi piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila şi satira – asociate cu literatura rusă şi influențând major scriitorii ruşi care i-au urmat.

Puşkin provenea dintr-o familie de nobili de viță veche. Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovici Puşkin (1767-1848), era descendentul unei distinse familii nobile ruseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Puşkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775-1836) avea strămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744-1807) şi a soţiei lui, Maria Alexeievna Puşkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Puskin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea.

În octombrie 1811 viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înființată la Tarskoe Selo, (azi oraşul Puşkin) unde va studia până în 1817, când se stabileşte la Petersburg şi devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”. La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem. În 1820 vede lumina tiparului primul său poem, Ruslan şi Ludmila. Poetul devine incomod din pricina popularității şi scrierilor lui antidespotice – manuscrisul Odă a Libertății. Ca urmare, în acelaşi an (1820), pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău unde va locui până în 1823.

După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: Prizonierul din Caucaz şi Fântâna din Bahcisarai. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826. Cu ajutorul anumitor autorități, reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru o petiție cu privire la eliberarea lui, pe care o şi obţine. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri, Evgheni Oneghin care va aduce triumful realismului în literatura rusă.

În revolta din decembrie 1825 la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama Boris Godunov, pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu.

În 1831 se căsătoreşte cu Natalia Goncearova, ale cărei trăsături fizice distinctive reflectau standardele clasice de frumuseţe ale epocii. Avea un chip cu un profil fin, descris adesea ca o ,statuie antică”. Era brunetă, avea ochii verzi (sau gri-verzui în funcție de lumină) și o piele de o albeață impecabilă, de porţelan. Natalia avea o talie extrem de subțire (de tip „viespe”) şși umeri delicați. Portretele vremii o înfățişau adesea în rochii de bal elegante, cu umerii goi, scoțându-i în evidență silueta zveltă şi grațioasă. Era o femeie neobişnuit de înaltă pentru acea perioadă (în jur de 1,75 m). Acest lucru crea un contrast vizibil când se afla lângă Puşkin, care era considerabil mai scund decât ea (măsura aproximativ 1,66 m), motiv pentru care poetul evita uneori să stea direct lângă ea la baluri.

Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curții. Soția lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de țar, care pentru a-l umili îi oferă cel mai neînsemnat titlul de la curte. În 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soției lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma duelului, amândoi bărbații sunt răniţi, dar Puşkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteni apropiați.

Puşkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Aleksandr (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) şi Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau şi a devenit Contesă de Merenberg.

Opere reprezentative: Ruslan şi Ludmila (1820), Boris Godunov (1825), Evgheni Oneghin (1832), Fata căpitanului (1836), Dama de pică (1834 proză), Călareţul de aramă (1833), etc.

Casa Puskin din Chișinău a devenit statut muzeu pe 10 februarie 1948. În muzeu sunt expuse materiale referitoare la viaţa poetului din Chişinău – tablouri, printuri, obiecte a artei decorative de la sfârșitul secolului XVIII-lea – începutul secolului XIX, sculpturi, precum şi ediții ale operelor sale scrise în Basarabia.

Se consideră că în lume s-au păstrat până momentul actual doar 2 case, în care a locuit Puşkin, una dintre ele fiind cea de la Chişinău, iar cealaltă în Sankt Petersburg, Rusia – The Pushkin Apartment Museum (Naberezhnaya Reki Moyki, nr. 12), apartamentul din fostul conac al prinţilor Volkonski unde a locuit între 1836 şi 1837 şi unde a încetat din viaţă în urma unui duel.

📍ADRESA: Strada Anton Pann 19, Chişinău, Republica Moldova. Program: marți – duminică 10-16