PRIMUL FLUX DE ŞTIRI TRIMISE DE CITITORI

ISTORIA SĂ NE JUDECE

GEORGE ENESCU: Cel mai mare compozitor român s-a stins singur, ȋntr-un hotel parizian mângâiat doar de câinele său


INSIDER 1: La data de 4 mai 1955 s-a stins din viață la Paris, marele pianist, violonist, compozitor și dirijor român George Enescu. A fost muzicianul român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu, fiind pentru lumea întreagă o personalitate uriașă, iar numele lui rostit cu venerație în Occident, ne-a redat mândria de a fi români. George Enescu s-a născut în 1881, la Liveni în județul Botoșani, primele îndrumări muzicale primindu-le de la părinții la 4 ani primind o vioară cu care începe să cânte sub îndrumările tatălui său. Își urmează apoi studiile muzicale la Conservatorul din Viena între anii 1888 și 1893, unde se încadrează rapid în viața muzicală, susținând concerte în care entuziasmează presa și publicul, deși avea doar 12 ani. După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continua studiile la Conservatorul din Paris între anii 1893 și 1899, perioadă ce marchează și debutul său dirijoral, urmând ca la începutul secolului al XX-lea să continue seria marilor sale succese, susținând concerte în numeroase orașe din Europa și America. Devine rapid preferatul publicului, fiind un violonist, pianist, dirijor și compozitor de geniu, un artist cum rar era întâlnit în acea epocă. Activitatea sa muzicală de la începutul secolului alternează între București și Paris întreprinzând în același timp numeroase turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși precum Alfredo Casella sau Richard Strauss. În timpul Primului Război Mondial rămâne în București, unde concertează sau dirijează, săvârșind și numeroase acte de caritate pentru oamenii nevoiași sau pentru soldații răniți pe front. După război își reia activitatea concertistică internațională dând o serie de concerte pe marile scene ale lumii, făcând și multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde va dirija orchestrele din Philadelphia, Chicago și New York. Activitatea sa pedagogica capătă de asemenea o importantă notorietate, iar printre elevii săi se numără violoniștii precum Christian Ferras, Ivry Gitlis ori Yehudi Menuhin. Cel din urmă, devenind mai târziu un celebru violonist și dirijor virtuoz, va păstra un adevărat cult și o profundă recunoștință pentru George Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere pentru intensa sa activitate se regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al „Legiunii de Onoare” a Franţei în anii 1913 și 1936, membru de onoare şi membru activ al Academiei Române din Bucureşti, membru la Académiei des Beaux Arts din Paris, al Academiei Nazionale di Santa Cecilia din Roma, membru al Institutului de France din Paris, membru al Academiei de Arte și Ştiinţe din Praga și multe altele. În septembrie 1946, George Enescu decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate totalitarismul comunist, nefiind de acord cu acest regim și astfel ia calea exilului. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite şi Canada, se stabileşte la Paris, iar în ultimul deceniu al vieţii, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist, pianist și dirijor, cunoscând o uriașă popularitate. În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu va suferi o congestie cerebrală, urmată de paralizie parţială, iar peste aproape un an, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se va stinge din viață în apartamentul său din Rué de Clichy din Paris. Va fi înmormântat peste câteva zile de autoritățile franceze, într-un cavou de marmură albă, în Cimitirul „Pere Lachaise” din capitala Franţei.” SURSA

INSIDER 1: „MARELE ENESCU A FOST JELIT DOAR DE CAINE – Articol scris de Cătălin Oprișan

Cel mai mare compozitor al nostru s-a stins, singur, pe 4 mai 1955, ȋntr-un hotel parizian, mângâiat doar de un patruped. România, patrie nerecunoscãtoare, nu-i are, nici azi, rãmãșiţele pãmântești.
L-au aflat dis de dimineaţã. Fila calendarului arãta 5 mai 1955. O rupsese, cu o searã ȋnainte, infirmiera care avea grijã de muribund. Plecase, trãgând dupã ea uşa cea grea. În urmã, o ultimã rãsuflare, o adiere de aripã şi un lãtrat lung, trist, ce spãrsese liniştea. George Enescu, cel mai mare compozitor al nostru, se stinsese, singur, fãrã lumânare, fãrã ca nimeni sã-i fie alãturi, la al patrulea cat al unui hotel parizian. Doar un suflet ȋi rãmãsese, finalmente, alãturi: cãţeluşul Mutzerli.

Tipul acela genial, violonistul, pianistul, dirijorul, creatorul, ”Poema Românã”, ”Rapsodia Românã”, ”Oedip”, imensul, fusese ucis, prima datã, de cãtre comuniştii apãruţi dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. L-au ştampilat ”chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit ”tovarãşe”. Nu i-au dat mãcar un scaun, l-au anchetat, aşa, ȋn picioare, ca pe ultimul borfaş sperietor de portofele ȋn tramvaiele ce urcau pe Bulevardul Elisabeta. Au fost scurţi: avea moşii, se trãsese de şireturi cu toate personalitãţile de ”dinainte”. Ca sã n-o mai lungeascã, poseda una bucatã paşaport cu stema regalã pe el. Pac, ȋl ardea, ȋi dãdea foc, efectiv, se dezicea de tot ”rãul”, pur şi simplu ȋntâmplãtor ȋn zonã respirau un jurnalist şi un fotograf, poze, o declaraţiune cã se leapãdã şi, gata, tot trecutul era şters. Primea iertãciunea, binecuvântarea bolşevicã, mai tare ca orice rugãciune, mai puternicã decât orice Crez.

I-a scuipat, direct! Zice-se cã atunci l-a vizitat şi un infarct. A apucat doar sã urle: ”Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?” Greşit, nu venea, nimic, TOTUL i se lua! În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apãrarea patriei, dupã ce a doua mare conflagraţie a Omenirii pornise, deja, la drum.

A emigrat ȋn Statele Unite. A ȋnceput sã trãiascã din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispãrut. Locul sãu a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici mãcar ca simplu membru!!!

S-au stabilit la Paris. Anii ȋl apãsau. Maruka Cantacuzuino – Enescu, a lui soaţã (mama unui as al aviaţiei, marele ”Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume era, tot timpul, plecatã din peisaj. O dragoste unisens, dar el, cu mintea aceea ce zãmislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 ȋi fãcuse cadou ”Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astãzi. Degeba, ea tot fugise la Dinu Lipatti.

Pe 1 mai 1955, o doamnã de 80 de primãveri, rafinatã, ȋnvãluitã ȋn miresme de santal, urca, una câte una, scãrile ce formau melcul pânã la etajul al patrulea. Suie, mai mereu, acolo, la Apartamentul 40. Holul, la intrare, douã camere mari, luminoase, cu vedere la stradã, camera de baie. Pe un pat, un muribund. Chip livid, mâini lipsite de vlagã, trup din care viaţa pãrea cã se scurge. Un suflet aşa, pe la 74 de ani. Un câine ȋi linge palma cãzutã pe lângã pat. Pacientul e marele George Enescu. Doamna e Elisabeta de Bavaria, reginã a Belgiei, soaţa lui Albert I şi mama lui Leopold al III-lea. Ultimul credincios se prezintã, lãtrând, ”Mutzerli”.

A refuzat castelul lui Chateaubriand. Marcel Mihailovici şi uriaşul Yehudi Menuhin observaserã cã starea maestrului se degrada pe zi ce trece. Ultimul trãsese sforile ca Enescu sã se mute ȋn Vallee-aux-Loups, ȋn fostul castel al lui Chateaubriand, bãiatul care pusese prima cãrãmidã la temelia romantismului franţuzesc, membru al Academiei. Dar lui George e mintea tot la Maruka. Cum sã se despartã de ea? Femeia iubeşte Parisul…Nu, nici nu vrea sã audã. Dar nu-i aşa cã destinul e un ”ceva” tare ciudat? N-ajunge ȋn casteluul lui Chateaubriand, ci pe strada ”Chateaubriand”, la numãrul 14, ”Oraşul Luminii”. Aici se aflã hotelul ”Atala”, al românului Florescu. Menuhin pune o vorbã, Enescu se mutã la stabilimentul de patru stele. Se dueleazã cu spondiloza, al doilea atac cerebral l-a nimicit, l-a ţintuit la pat. Are puţini prieteni, dar sunt oameni care, la a lor viaţã, au devorat un munte de biblioteci. Fiecare. Florescu plânge de fiecare datã când ȋşi vede Maestrul. Pe vremuri, cu ani ȋn urmã, avea locuri ȋn primele rânduri la Operã, la Ateneu…Acum…Într-o zi, ȋn amintirea acelor timpuri frumoase, ce nu aveau sã se mai ȋntoarcã, ȋi urcase Maestrului, acolo sus, un pian cu coadã. Geniul nu apuca sã-i mai mângãie, niciodatã, clapele.

Pe 1 mai e vizitat de cãtre Elisabeta. Îl simte, vede cã nu mai are mult de trãit. Lasã vorbã violonistului Serge Blanc, sã dea pe la Enescu, cã nu se ştie…Omul acesta culca, la doar şase ani, perfect arcuşul pe coarde, la 10 urca scãrile Conservatorului din Paris. Se gãsise cu cel alintat, ȋn tinereţe, ”Jurjac”, ȋn 1949, ”furase” de la acesta tot ce se putea fura. Enescu ȋl ȋndrãgise. Sub o aripã ţinea vioara, sub cealaltã ȋl adãpostea pe franţuz. Pe 3 mai, Blanc, un tip cu origini româneşti, stã pe marginea patului. Timid, ȋntreabã infirmiera dacã Maestrul ȋl aude, dacã pricepe ce i se spune, dacã gândeşte. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l simte cu o vitezã cosmicã. Rãspunde, pe loc: ”Luci…de Lammermour”. Aripa morţii ȋi dã târcoale, dar mintea continuã sã facã aluzii la celebra piesã a lui Donizzetti!
Florescu plãteşte simbrie, fãrã ca Enescu sã ştie, unui cardiolog, care vine, din când ȋn când, sã-l gâdile cu stetoscopul. Omul e sincer. Îi povesteşte patronului cã zilele-s numãrate.
George Enescu se stinge pe 4 mai 1955. Clienţii hotelului spun cã ȋn miez de noapte, un lãtrat prelung, ciudat, sinistru, le tulburase somnul.” SURSA

ARHIVĂ: TEZAUR LA PARIS: Brâncuşi sau Brancusi? Moştenire refuzată de România în urmă cu 55 de ani. De ce? *** ION LUCA CARAGIALE: S-a exilat din „țara unde lingușirea și hoția sunt virtuți”. După un secol, 6 milioane de români gândesc la fel!


FORTUL CHITILA, ILFOV: Construit de Carol I pentru apărare. După 120 ani, doar mizerie și paragină la 13 km de centrul Bucureștiului!


INSIDER: „Cui i-e frică de fantome? Sau, cu alte cuvinte, cine are fasmofobie? De ce vă întreb? Fiindcă eu am trăit o astfel de temere recent, în timpul vizitei la Fortul nr. 1 Chitila, și greu mi-a fost să mă plimb prin măruntaiele fortificației vechi de peste 120 de ani. Mă așteptam ca din întunericul fortului, pe care-l mai dispersam cu lumina lanternei, să-mi apară oricând vreo nălucă. Paragina, mizeria, scările înguste și umede uneori mi-au amplificat sentimentul de nesiguranță. Așadar, aviz amatorilor care au de gând să ajungă aici singuri! Nu vă aventurați, mai ales dacă sunteți ,,slabi de înger”, ca mine!
Cu fasmofobie sau nu, un lucru este cert: veți descoperi în acest loc, aflat la doar 13 kilometri de centrul Bucureștiului, o pagină importantă de istorie. O istorie pe care, din păcate, nu reușim să o prețuim, să o valorificăm și s-o arătăm și altora, ci o îngropăm în uitare, în neputință, în nepăsare. Pentru cei care nu știu, trebuie spus că Fortul nr. 1 Chitila a fost primul din rețeaua de 18 forturi (la care s-a adăugat, între fiecare fort, câte o baterie intermediară) construite de-a lungul centurii Capitalei cu scopul de a apăra Bucureștiul de potențiali inamici.

Tot acest sistem de fortificații ce înconjoară Capitala, construit la comanda Regelui Carol I, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a costat statul român mai bine de 110 milioane lei aur, echivalentul a peste 600 de milioane de euro, astăzi. Din nefericire, de toată această investiție s-a cam ales praful, deoarece, în timpul Primului Război Mondial, cele 36 de forturi și baterii (din care azi mai ,,supraviețuiesc” vreo 30) au devenit demodate și ineficiente împotriva bombardamentelor aeriene și noilor tehnologii de război.
Ce am găsit în fortul de la Chitila? Ziduri groase din cărămidă, de câțiva metri, un labirint impresionant de zeci, poate sute de camere, legate între ele prin culoare înalte, multe dintre acestea rezistând foarte bine împotriva trecerii timpului, a intemperiilor și a prezenței oamenilor aici. Ici, colo, câte-o haină ponosită așezată pe jos, pereți pictați sau scrijeliți cu declarații de dragoste, cu cuvinte obscene sau câte vreo înjurătură, după chipul și asemănarea autorilor-exploratori ce au trecut pragul fortului.

Între zidurile fortificației, mlaștină, vegetație ce te duce cu gândul la Delta Văcărești, câteva cărămizi pe care poți păși fără să te uzi, gunoaie, multe gunoaie care te fac să te-ntorci din drum. Am ajuns și la două încăperi (una fără cupolă), destinate, se pare, amplasamentului pieselor de artilerie de diferite calibre. Am mers chiar pe un drum pietruit ce înconjoară fortul, însă ne-am oprit când o haită de câini a început să latre și să ne dea târcoale. Ne apropiam de teritoriul lor, o zonă, din câte am putut observa, în care sunt amenajate câteva ateliere. Am urcat chiar și pe ziduri, printre copaci și vegetație, ca să vedem panorama locului. Una obturată, murdară, tristă. Și cât de frumos ar putea fi!

IMPORTANT! Dacă doriți să vizitați fortul, aveți nevoie neapărat de o lanternă. De asemenea, vă recomandăm să purtați bocanci. Gara Chitila este foarte aproape de fort, așa că trenul poate fi o variantă bună de călătorie.” SURSA

ARHIVĂ: CAPĂT DE LINIE: “Unde se duc trenurile, când se duc?” *** JILAVA FORT 13: Tunelul fără luminiţe la capăt. “Dacă vrei să trăieşti, Bagă paie sub haine!”


CERNOBÎL: După 36 de ani, Europa retrăiește coșmarul de a fi ștearsă de pe suprafața Pământului


INSIDER 1: „LECȚIA DE ISTORIE – 26 Aprilie: Accidentul nuclear de la Cernobîl.
Dezastrul nuclear de la Cernobîl a avut loc la data de 26 aprilie 1986, atunci când tehnicienii de la reactorul 4 au încercat un nou experiment de oprire a reactorului, dar o procedură greșită a determinat o creștere dramatică a nivelului energetic ce a făcut ca învelișul de grafit al reactorului să ia foc, iar produsele fisiunii radioactive să fie aruncate în atmosfera printr-o explozie violentă. În incendiul care a urmat a fost eliberate în atmosferă noi cantități de material radioactiv, material ce a fost împrăștiat de curenții de aer pe distante foarte mari în întreaga Europă. A doua zi după accident , la data de 27 aprilie, cei 30.000 de locuitori ai orașului Prîpeat, oraș aflat în apropierea centralei, au început să fie evacuați, și chiar s-a încercat o mușamalizare a accidentului pentru a se evita un scandal internațional în privința pericolelor reprezentate de emisiile radioactive. Însă în ziua de 28 aprilie stațiile de monitorizare din Suedia au detectat niveluri ridicate de radioactivitate și au cerut explicații Uniunii Sovietice. Într-un final, după câteva zile de tăcere, guvernul sovietic a fost nevoit să recunoască că la Cernobîl a avut loc un accident nuclear. Pe 30 aprilie, norul radioactiv de la Cernobîl, care până atunci fusese purtat de vânt spre Nordul și Vestul Europei, a pornit a se deplasa spre Sud și Sud-Vest, iar România condusă atunci de Nicolae Ceaușescu urma să fie și ea afectată de dezastrul desfășurat cu patru zile în urmă. După miezul nopții de 30 aprilie spre 1 Mai, stațiile de măsurare a radiațiilor din Iași, Suceava și Târgu Mureș au înregistrat valori peste limitele admise la sol. În Galați și Tulcea, valorile erau îngrijorătoare în aer. La fel și la București, unde pe lângă radiațiile din aer s-au înregistrat valori mărite și la sol. Numai că situația accidentului de la Cernobîl a fost discutată doar în treacăt pe data de 1 Mai, într-o ședință a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, deoarece Sărbătoarea Oamenilor Muncii era, până la urmă, mult mai importantă în România condusă de Nicolae Ceaușescu. Desigur că și în Uniunea Sovietică sărbătoarea de 1 Mai era un eveniment mai important ca Cernobîlul, astfel că la Kiev, capitala Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, aflată la doar 100 de kilometri de Cernobîl, manifestațiile de 1 Mai aveau să se desfășoare ca de obicei, cu defilări ample ce cuprindeau un număr foarte mare de oameni, complet neinformați despre pericolul care plutea în aer. În ceea ce privește victimele dezastrului de la Cernobîl, sursele oficiale sovietice susțineau că numai doi oameni au fost uciși în exploziile inițiale, în timp ce sursele occidentale au relatat că cifra reală ar fi de câteva sute de victime. Ce se știe cu siguranță este faptul că nu peste mult timp mii de oameni au contractat boli grave din cauza radiației, iar majoritatea au murit mai târziu. De asemenea, în urma dezastrului a fost creată o radioactivitate de câteva sute de ori mai mare decât cea produse de ambele bombe de la Hiroshima și Nagasaki din Japonia. Această radioactivitate a fost răspândită de vânt deasupra mai multor țări, trecând de Belarus, Rusia și Ucraina, și ajungând până în Franța , Italia și mai multe țări din vestul Europei. Trebuie amintit și că milioane de hectare de pădure și teren agricol au fost contaminate și vor rămâne așa mult timp și deși mii de oameni au fost evacuați din zona accidentului, alți sute de mii au ales să rămână în zonele contaminate și ă trăiască acolo . Mai mult, în anii următori, multe animale s-au născut cu malformații, iar în rândul oamenilor numeroase boli , în special tipuri de cancer induse de radiație, au fost descoperite constant și se preconizează că ele vor fi prezente și pe termen lung. În ceea ce privește Centrala Nucleară Cernobîl , amintesc că Unitatea 2 a fost închisă după un incendiu din 1991, iar Unitatea 1 a rămas funcțională până în 1996, pe când Unitatea 3 a continuat să funcționeze până în anul 2000, atunci când întreaga centrală nucleară a fost scoasă oficial din funcțiune.” SURSA

INSIDER 2: „Datorită lor suntem vii:
Cei trei viteji de la Cernobîl care s-au jertfit pentru Europa și lume!!!
Trei oameni care au salvat lumea de la un accident care avea să schimbe cursul istoriei
Numele lor sunt ing. Alexey Ananenko, ing. Boris Baranov și ing. Valerie Bezpalov
Fără exagerare – acești oameni au salvat întreaga lume!
La 10 zile de la accidentul de la Cernobîl, inginerii înțeleg că ne confruntăm cu toții cu o nouă amenințare, mult mai mare și fatală – explozia fumurilor nucleare.
Sistemul de răcire al reactorului a fost avariat și se dovedește că sub miezul de ardere s-a format un bazin imens de apă. Fără posibilitatea de răcire, era o chestiune de timp (și puțin timp) până când acest miez radioactiv s-a transformat într-o lavă care topește toate barierele de sub sine și ajunge la un bazin de apă.
Dacă acest lucru se întâmplă, există o explozie care trage o cantitate uriașă de radiații direct spre cer, răspândind-o peste Europa, Asia și Africa.
Explozia are puterea de a distruge alte reactoare de la sediu, provocând o tragedie de o scară oribilă – distrugând aproape toată Europa.
„Experţii noştri au studiat situaţia şi au calculat că dacă se întâmplă o astfel de explozie, puterea ei va fi egală cu 3 până la 5 megatone. „Minsk, adică 320 km. de la Cernobîl, s-ar nivela cu pământul, iar tot continentul Europei ar deveni nepotrivit pentru viață. „, dezvăluie unul dintre specialiștii care au fost la fața locului.
Singura modalitate de a preveni acest iad și moartea aproape întregii populații europene este să trimiți o echipă sub miez pentru a deschide manual porțile piscinei și a drena apa.
În acest scop, specialiștii decid că este nevoie de trei voluntari care cunosc bine subteranul centrului. Există o problemă – cei trei oameni care vor cădea sunt condamnați la moarte. Există atât de multă radiație sub miezul ars, încât toți trei vor fi morți într-o săptămână (în cel mai bun caz).
Dar trei voluntari extrem de curajoși sunt de acord să se scufunde într-o piscină sub miez pentru a scurge apa și astfel să se sacrifice pentru a salva milioane de vieți, probabil ale noastre.
Numele lor sunt Valery Bezpalov, Boris Baranov și Alexey Ananenko. Poate că nu i-ați auzit niciodată, dar ne datorează viețile astăzi.
În timpul întâlnirii, în care muncitorii se adună pentru a cere trei dintre ei să meargă în această misiune curajoasă și sinucigașă, Ananenko, Bezpalov și Baranov au început să se ridice unul câte unul pentru a-și cere disponibilitatea de a ajuta.
Ei spun că pot renunța oricând și nu sunt datori, dar Ananenko răspunde: „Cum să refuz, doar eu știu exact unde sunt porțile de eșapament? „”
Așa că cei trei s-au angajat într-o misiune de salvare și letală simultan. Erau echipați cu felinare, ale căror lumini s-au stins. Ei au rămas lucrând în întuneric complet, și fiecare minut sub acea apă, i-a adus mai aproape de moarte.
Bărbații nu s-au predat și au continuat să atingă țevile în întuneric. Au stat sub apă mai mult decât ar fi trebuit, dar până la urmă au reușit să deschidă porțile care ar putea salva milioane de oameni. Piscina începe să se scurgă.
Boris Baranov a murit de infarct în 2005, în timp ce Alexey Ananenko și Valery Bezspalov sunt încă în viață.” SURSA


MANIHEISM: O relație autentica cu Dumnezeu este deasupra oricărei religii!


INSIDER: „În poză aveți un tablou expus la Rijksmuseum din Amsterdam, intitulat “La pescuit de suflete”, al cărui autor a fost Adriaen Pietersz van de Venne, realizat în anul 1614, în plină luptă religioasă între catolici și protestanți. Dincolo de detaliile incredibile ale tabloului (impresionante sunt îmbrăcămintea și chipurile reale ale personajelor), se observă că nordul, protestant, “prinde” mai multe suflete, în timp ce sudul, catolic, “prinde” mai puține, în ciuda eforturilor mai zeloase. Olanda și acum e astfel împărțită – bisericile și catedralele catolice, cu crucea în vârful turlei, sunt foarte rare, în timp ce catedralele austere protestante, cu cocoșul în vârful turlei, sunt peste tot.
Catolicii și protestanții utilizau, la pescuit de suflete, sancțiuni, indulgențe și propagandă. Tocmai apăruse tiparul, iar textele religioase în limba populară se răspândeau în defavoarea cărților canonice, în limba latină, rare și pe înțelesul unui număr mic de inițiați. Protestanții utilizau, în plus, tipărituri sau opere de artă cu mesaj anti – catolic, cu tâlc, cu distragerea atenției, cu … cenzură. Catolicii utilizau indulgențe (iertarea de păcate în schimbul unor donații) și afurisenii (excomunicări). Și unii, și alții, își obligau adepții la semnalizarea virtuții. Dacă vă uitați cu atenție pe detaliile tabloului, observații îmbrăcămintea diferită, semnele, uniformele, obiectele de cult, steagurile, atitudinea de pe chipurile popilor/pastorilor sau ale enoriașilor, și multe alte instrumente menite a certifica apartenența la un grup și atitudinea anti-alteritate, “noi contra ei”, maniheismul violent.

Au trecut 400 de ani de atunci și nimic nu s-a schimbat, exceptând numărul de 10 ori mai mare al oamenilor de azi și extensia globală a acestui maniheism și a acestui pescuit de suflete.
Vedeți peste tot oameni captivi și păcăliți care vă obligă să fiți ca ei, pentru “siguranța” lor.
Vedeți peste tot steaguri, afișe, mesaje de suport al echipei x și de condamnare a echipei y. Inclusiv pe chipurile reale sau virtuale, inclusiv pe avataruri sau jetoane ne-schimbabile (NFT) apar semnale ale “virtuții”, iar aceasta nu se încadrează la niciuna dintre cele 7 virtuți creștine, ci se reduce la adoptarea slugarnică a “corectitudinii” politice (ideologia impusă de stăpâni) și la violența entuziastă contra “negaționiștilor”.
Vedeți peste tot cenzură, obligarea la informarea dintr-o singură sursă, ocultarea informației factuale și a opiniei dizidente (ba chiar criminalizarea acesteia), propaganda deșănțată pentru ideologia sau religia grupului dominant.
Vedeți peste tot Evul Mediu.
Dar sunteți gâdilați la orgoliu, vi se alimentează amorul propriu, cumpărați cu entuziasm “narativul” că sunteți evoluați, elitiști, progresiști, științifici, raționali.
Și nu suntem.

PS Observați că, totuși, curcubeul de atunci nu arăta ca cel de azi…” SURSA


SINAGOGA MARE, CONSTANȚA: Ultimul lăcaş de cult evreiesc abandonat de regimul democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului, Războiului Mondial şi ateistmului sistemului comunist


INSIDER: „Sinagoga Mare din Constanța este un lăcaș de cult evreiesc, localizat in zona peninsulară, pe Str. C.A.Rosetti nr.2, la intersecția cu Str. Petru Rareș. După unele surse, construcția a fost ridicată în anul 1911, după alte surse anul construcției ar fi 1914. În perioada interbelică, în Constanța au existat două sinagogi: Sinagoga Sefardo-romaniotă, construită în anul 1908, în stil gotic-catalan, situată pe Str. Mircea Cel Bătrân nr.18 și Sinagoga Așchenazită, ridicată în anul 1911 (după alte surse in anul 1914), în stil maur, localizată pe Str. C.A.Rosetti nr.2. În timpul cutremurului din 4 martie 1977, sinagoga de pe Str. Mircea Cel Bătrân a suferit avarii majore, fiind ulterior demolată în timpul regimului comunist. In prezent, comunitatea evreiască se întrunește în lăcașul de cult din Str. Sarmisegetuza, vis-a-vis de Centrul Cultural Al Germanilor Dobrogeni. Sinagoga de pe Str. C.A.Rosetti este astăzi o clădire rămasă în paragină, fără acoperiș, cu ziduri și scări măcinate de trecerea timpului, fără plafoane, plină de bălării, așa cum se poate observa în foto. Excepție prima foto din prezentare(preluată), restul fotografiilor au fost realizate împreună cu Georgeta Oprea ieri, 01.04.2022. SURSA

N.R.: Astăzi când comunitatea evreiască din oraș este dispărută (sub 50 de suflete), Constanţa nu-și dorește niciun fel de mărturie a trecerii evreilor prin istoria sa.

Ca să ajungi la ruinele Sinagogii din Constanţa, de pe strada C.A Rosetti nr. 2, trebuie să parcurgi cu atenţie, din orice direcţie ai veni, trotuare sparte, clădiri prăbușite, din care au mai rămas doar faţade hâde şi extrem de fragile, bande de câini gălăgioși și, adesea, grupuri de oameni netulburaţi de problemele zilnice, în aşteptarea locului norocos din campusul social Henri Coandă”. Dacă nu știi ce te așteaptă, locul este unul sinistru, curticica dinainte este plină de gunoaie și, ca să intri, trebuie să depășești un baraj de fiare ruginite întortocheate, cândva un gard cu o feronerie deosebită. Nu e îndeajuns. Dincolo de mormanul metalic, scăpat ca prin minune de vigilenţa vecinilor de pripas de prin împrejurimi, sunt resturi menajere rămase din verile trecute sau, poate, de pe urma incursiunilor vinovate în clădirea părăsită. La urmă, dar nu cel mai puţin important, sunt câinii. Mulţi şi gălăgioşi, îşi fac datoria și apără cu strășnicie ruina din faţă.

Din Sinagoga de rit aşkenaz din Constanţa nu au mai rămas decât zidurile de incintă. Construită în anul 1911, după planurile lui Linz (care a mai proiectat, la începutul secolului al XX-lea, aproape alte 50 de case constănţene, între care şi o bună parte a ceea ce, cândva, a fost piaţa Ovidiu), în stil maur, clădirea reflecta și o oarecare influenţă arhitecturală caldeeană. A fost inițiativa lui Pincus Șapira, furnizor al Casei Regale a României şi important comerciant de ceasuri şi bijuterii şi, într-un secol, Sinagoga aşkenază a trecut prin mai multe vicisitudini. Spre exemplu, între 1941- 1944, clădirea a fost transformată în depozit militar german, fiind întrebuințată pentru păstrarea efectelor militare, alimentelor neperisabile a ce ajungeau la soldaţii de pe frontul de Răsărit şi a hranei pentru cai. După 1944, a fost refăcută parţial și redată circuitului religios. Totul până când, după 1989, i-au venit de hac indiferenta criminală a autorităţilor locale, nesimţirea scandaloasă a forurilor culturale și civice ale orașului și nepăsarea locuitorilor, neobişnuiţi cu diversitatea etnică şi religioasă.

Evreii din Constanţa nu au fost vreodată nici foarte numeroși, nici influenţi: deşi cel mai important port al României, Constanţa, a avut, încă dinainte de 1877, importante comunităţi de greci şi armeni care au stabilit liniile directoare în comerţul, meşteşugurile şi ele pontice. La mijlocul secolului al XIX lea. În 1850. lon Ionescu de la Brad număra 119 familii evreiești în toată provincia, cu localuri improvizate de rugăciune. Peste patru decenii, în 1890, în oraşul Constanţa se găseau în jur de 600 de locuitori evrei iar recensământul din 1912 a consemnat aproape 1300. La finele anilor de pace dintre cele două Războaie Mondiale, în 1939, oraşul de la malul mării depășea 2000 de locuitori evrei (majoritatea aşkenazi, de rit occidental și un sfert sefarzi, de rit spaniol care în 1908 și-au construit propriul templu).

De peste trei decenii, a rămas o singură sinagogă în Constanţa. Și aceasta este, astăzi, o ruină. La intrare, ușile monumentale de lemn, cu splendide (cândva) vitralii mozaice, sunt aproape distruse de vicisitudinile meteorologice și de mâinile dibace ale oamenilor. Acoperământul de lemn masiv, de la intrare, care învelea pereţii, a fost demult utilizat drept combustibil. Odată trecut pragul, te copleșește frumuseţea arabescurilor rămase, de un albastru și roșu ireale, cu coloane masive, bine proportionate şi ingenios repartizate. Îți poți lesne imagina efectul de culoare din interiorul clădirii dacă ai în vedere coloritul bucăţilor de sticlă de la geamuri şi al luminii care pătrunde dinspre mare. Tavanul nu mai există decât pe alocuri şi, prin urmare, tot ce poţi vedea acum, se va distruge curând. Au fost furate toată lemnăria şi feroneria. Obiectele de cult au dispărut iar podeaua este plină de resturile tavanului, zidurilor şi de murdării aruncate de locatarii provizorii. Vitraliile de interior sunt descompletate, în unele părţi s-au distrus complet iar crăpăturile masive din pereţii de la intrare ameninţă o iminentă prăbuşire. Îţi este imposibil să reconstitui, cu ochii minţii, o sărbătoare cu lumânările de Hanuka sau să înţelegi că acest loc a fost, cândva, menit să cheme oamenii de Yom Kippur. Nu te poţi gândi altfel decât cu oroare la faptul că este destul de posibil ca Tora, Cartea Sfântă, să fi fost utilizată în scopuri domestice. Unde ar putea fi biblioteca Sinagogii din Constanţa? Dar tot ceea ce constituia patrimoniul ei, adunat vreme de un secol? Mai greu este să îţi explici cum un lăcaș de cult a fost distrus într-un regim democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului isteric interbelic, reacţiilor totalitare antievreiești din cel de-Al Doilea Război Mondial şi intenţiilor ateiste ale sistemului comunist. Și mai grav: de un sfert de secol, nicio publicaţie constănţeană, niciun ministru constănţean, niciun primar al Constanţei, niciun reprezentant al culturii constănţene, nicio voce a societăţii civile constănţene nu au vorbit despre devastarea Sinagogii. O tăcere vinovată și, în definitiv, criminală din punct de vedere al patrimoniului, un larg consens care convine tuturor factorilor implicaţi.

Va fi o uşurare când totul va deveni un morman de moloz și cărămizi. Atunci, prompt, autorităţile locale și forurile culturale vor da aviz pentru câteva buldozere să igienizeze terenul și să se construiască o cochetă clădire din BCA şi termopane, menită funcţionării birourilor pentru firmele care intermediază câte ceva. DETALII


AUSTRIA: Elev 9 ani examinat în zăpadă pentru că era scutit să poarte mască!


INSIDER: „În Voitsberg, Austria un elev de 9 ani a susținut un test afară, la -1 °C , la geamul clasei. Certificatul elevului de scutire de la purtarea măştii nu era disponibil la momentul examenului, așa că s-a ajuns la o „soluție de compromis”, au transmis

reprezentanții şcolii, care au precizat că elevul a primit subiectele afară și a scris în același timp cu colegii săi. SURSA


CÂNEPĂ VS PETROL: Sticla de plastic obținută din cânepă se descompune în 80 de zile, PET-ul trăiește 1 milion de ani mai mult!


INSIDER: „Sticla de plastic obținută din cânepă dispare complet în 80 zile! Plasticul din cânepă este biodegradabil, non-toxic, mai puternic și mai ușor decât plasticul pe bază de petrol! Nefiind făcut din combustibil fosil, acest tip de plastic nu produce dioxid de carbon atunci când se descompune! SURSA

N.R.: PET – Tetraftalatul de polietilenă – plastic folosit pe scară largă pentru ambalaje, cu denumirea științifică Polyethylenterephthala

ARHIVĂ: ROCKHA: Hârtia din piatră care salvează pădurile și ne scapă de PET-uri *** COMANA: Drumul Cărții de la Moara de Hârtie începe cu hârtie reciclată și tiparnița lui Gutenberg *** PET-UL & FAUNA: De ce să gândim dincolo de burțile noastre? *** SUPERSTIŢII: Cine aruncă un PET în Dâmboviţa o să-i meargă rău tot anul. Sau fiecare sticlă conţine un SOS? *** LACUL BICAZ: „Ce vedeţi acolo nu sunt nuferi, sunt deşeuri! Cu cine trebuie să vorbesc?”


ZIUA OLTENIEI: Două sute de ani de la intrarea lui Tudor Vladimirescu și a pandurilor săi în București. Cula lui Tudor de la Cerneți, județul Mehedinți, stă să cadă!


INSIDER: „Astăzi (N.R.: 21 martie) s-a sărbătorit ziua Olteniei, o zi în care aniversăm două sute de ani de la intrarea în București a unuia dintre cei mai celebri olteni, Tudor Vladimirescu. Era ultima etapă a unui marș triumfal pornit cu o lună în urmă din Țânțăreni de Gorj, în fruntea oastei sale de panduri. A urmat o scurtă domnie, care, chiar dacă a fost întreruptă brutal prin uciderea lui Tudor, a însemnat începutul mișcării de Renaștere Națională a poporului român.
Așadar, sentimentele de mândrie oltenească au fost și sunt cât se poate de justificate. Nu mă îndoiesc că și la anul pe vremea asta, deși nu se va mai serba un număr fix de ani, oltenii își vor aduce aminte din nou despre Tudor Vladimirescu, își vor ura iarăși „La mulți ani, oltene!”, iar dacă va fi vremea bună și pandemia răpusă, se va organiza și un grătar la iarbă verde.
Și totuși, ceva lipsește acestei sărbători.
Lângă Turnu Severin se găsește o mică localitate numită Cerneți. Aici, la marginea satului, există un monument istoric clasificat, înscris în Lista Monumentelor Istorice. Este vorba despre Cula lui Tudor Vladimirescu, construită de acesta în jurul anului 1800. În prezent, construcția se află într-o avansată stare de degradare, iar dacă nimeni nu va face nimic, procesul va deveni ireversibil.

Eu cred că dacă vrem să cinstim cum se cuvine memoria lui Tudor Vladimirescu, pe lângă împieptoșările de pe Facebook (sau chiar în locul lor) ar fi bună o inițiativă care să conducă la recuperarea acestei clădiri, inclusiv la punerea ei în circuitul turistic.
Sper că până la anul se va găsi cel puțin un parlamentar oltean care să pornească această acțiune. Sau – de ce nu? – poate își vor da mâna măcar cei de Dolj cu cei de Mehedinți.” SURSA

N.R.: Ziua Olteniei este sărbătorită în fiecare an la 21 martie, fiind instituită prin Legea nr. 65/2017.


ATI NEAMȚ: „Istoria este a oamenilor: ei o scriu, ei singuri fac binele sau răul, cu mintea și mâna lor”


INSIDER: „Zece ani de la incendiul din maternitatea Giulești.
Cinci ani de la incendiul din Colectiv.
Ieri – tragedia din spitalul de la Piatra Neamț.

Istoria nu are „cincinale“, nici planuri, socoteli temporale, „norme“ de îndeplinit. Istoria nu este o abstracție ciclică, un concept în jurul căruia să dezbați din zori și până-n noapte, de la apus și până se crapă de zi. Istoria este a oamenilor: ei o scriu, ei singuri fac binele sau răul, cu mintea și cu mâna lor.

Cuvântul care o structurează este „responsabilitate“.
Și nu, nu suntem toți vinovați. Pentru că vinovăția nu se distribuie în mod egal. Cel care se ascunde în spatele unei vinovății paușale nu vrea, de fapt, decât să-și salveze funcția, prestigiul social. Să scape de ceea ce i le-ar pune în pericol: propria răspundere. Mihai Șora
15 noiembrie 2020″ SURSA

FOTO

ARHIVĂ:_JUSTIȚIE: Mortu-i vinovat?! 65 de tineri au ars de vii în #COLECTIV acum 5 ani și nimeni vinovat


JUSTIȚIE: Mortu-i vinovat?! 65 de tineri au ars de vii în #COLECTIV acum 5 ani și nimeni vinovat


INSIDER: „Frumoasa Alexandra Furnea supraviețuitoare din iadul clubului COLECTIV! Condamn public cu fermitate JUSTIȚIA care nu a condamnat nici un vinovat deși au trecut deja 5 ani de la fatidica noapte . 65 de tineri au ars de vii în chinuri groaznice din cauza patronilor clubului, firmei pirotehnice care a instalat artificiile de exterior în interior, primarului & binențeles celor de la ISU care au dat aviz de funcționare deși clubul nu avea decât o singură cale de acces, ușa secundară fiind încuiată și mascată de o ladă frigorifică ceea ce ridică mari semne de întrebare. Un al 66 lea tânăr și a pus capăt zilelor din cauza depresiei cauzate de pierderea iubitei .Primarul de la acel moment CRISTIAN POPESCU PIEDONE a fost reales pe funcție în 27 septembrie ceea ce ne face unici în lume. Condamn public judecătorii și procurorii care dau dovadă de lașitate și complicitate la dezastrul din justiția actuală în care foarte mulți cetățeni sunt nedreptățiți în timp ce mulți infractori beneficiază de clemență ori condamnări cu pedepse minime. Stimați judecători și procurori oare voi nu aveți părinți, frați și copii?! Cum puteți fi atât de indiferenți la durerea părinților care și au pierdut copiii în tragedia COLECTIV? De ce tergiversati dosarele REVOLUȚIEI, MINERIADEI și COLECTIV?! Dacă doriți însănătoșirea JUSTIȚIEI dați drumul de urgență dosarelor enumerate! Ca magistrați ați depus un jurământ, puteți dormi noaptea știind cât de multă nedreptate există în societatea românească ?! Cum puteți trăi în complicitate cu acest sistem ticăloșit criminal care vă șantajează cu dosarele SIPA ?!” SURSA

ARHIVĂ: #COLECTIV: „Au scăpat de sub zăvoare lenea, răutatea şi trufia / Or să meargă în lume şi-or să cuprindă minţi neştiutoare / Prea nevinovate şi prea slabe încă…” *** 3 ANI FĂRĂ VOI: Marșul Chitarelor în memoria victimelor de la Colectiv asfixiat de repetiția pentru Ziua Unirii


GEAMĂNA, ALBA: „Pe cât de impresionant arată locul, realitatea-i că totul este otrăvit.”


NSIDER: „Satul scufundat. Dezastrul poluării de la Geamăna

Pe lângă distrugerea vieților oamenilor, ai unei istorii înghițite de lacul toxic, mai este natura. Pe cât de impresionant arată locul, realitatea-i că totul este otrăvit.

De la an la an, satul a fost încă un pic bagat sub namolul toxic si roșiatic, provenit de la mina de cupru Roșia Poieni.” SURSA

N.R.: Geamăna este un sat în comuna Lupșa din județul Alba, care în urma operațiunilor miniere de la Roșia Poieni, a fost transformat în lac de decantare și acoperit de steril care crește între 90 și 100 de centimetri pe an. Toată apa este împărțită în trei zone: o zonă cu noroi unde țevile degajează toate substanțele dăunătoare , o zonă cu apa turcoaz și una roșie.

Roșia Poieni este o exploatare de suprafață de cupru începută în 1978 din Munții Apuseni, situat la 90 km de Alba Iulia și 7 km de Râul Arieș în comuna Lupșa. Este cel mai mare zăcământ diseminat de cupru și aur din România, rezervele sale reprezentând 65% din totalul cantității de cupru din țară. Mina produce minereu din care se pot extrage aproximativ 5000 de tone de cupru pe an, fiind exploatată de CupruMin. FOTO


POPEȘTI-LEORDENI: Biserică Monument suspendată la 3 metri deasupra pământului, mai aproape de cer!


INSIDER: „În Popeşti-Leordeni, pe locul în care a fost aruncată cu brutalitate cenuşa primilor martiri ai Revoluţiei Române din Decembrie 1989, împuşcaţi la Timişoara în ziua de 17 decembrie, transportaţi în capitală cu o maşină frigorifică şi arşi la Crematoriul „Cenuşa”, după 21 de ani de pelerinaje neîncetate s-a ridicat o biserică alături de Monumentul Eroilor, un loc de reculegere mai primitor pentru frigul din decembrie.

Organizat în fiecare an, pelerinajul numit „Pe urmele cenuşii Eroilor-Martiri timişoreni dispăruţi în Revoluţie” s-a făcut pentru veşnica pomenire a acestor oameni care au avut o singură vină supremă în ochii regimului comunist: dorinţa de libertate. Rudele lor au făcut an de an cu trenul drumul dureros către Bucureşti, exact în noaptea în care se zice că au fost transportate victimele, respectiv cea de 19 spre 20 decembrie, şi şi-au continuat traseul, depunând coroane în Piaţa Universităţii, Piaţa Revoluţiei, Cimitirul Eroilor, la Crematoriul „Cenuşa” şi la Popeşti-Leordeni, acolo unde rămăşiţele pământeşti ale victimelor au fost aruncate într-un canal de scurgere.

Biserica_este_suspendată la 3 m înălţime deasupra terenului, biserica are în plan orizontal dimensiunile de: 6,53m x 19,73m, înălţându-se 23 de m.

Infrastructura este alcătuită din fundaţii, stâlpi şi grinzi de beton armat, iar suprastructura de rezistenţă dintr-o osatură spaţială din lemn, aceasta se reazămă şi este ancorată de infrastructura de beton armat. DETALII

ARHIVĂ: 30 DE ANI: Eroii minori ai Revoluției *** REVOLUŢIE 1989: Astăzi este zi de doliu în Timișoara. De mâine, în toată țara! *** PICHETARE: Urmaşii eroilor martiri din Decembrie 1989 solicită reluarea cercetărilor în Dosarul Revoluţiei


SPORT CU MASCĂ?! „După 10 genuflexiuni, sper că părinții își vor revizui atitudinea neclară”


INSIDER: „Încerc să îmi păstrez o atitudine echilibrată referitor la toată nebunia asta legată de mască în pandemia COVID 19 și sunt sigură că toate convingerile ultra-extreme, în orice direcție, nu sunt în regulă.

Masca la școală este un subiect și mai delicat având în vedere faptul că informațiile sunt extrem de diferite, chiar pornind de la aceeași persoană în ultimele câteva luni, încât părerea mea este că s-au autodiscreditat, spunând azi una și peste foarte puțin timp total opusul, obținând doar neîncredere și confuzie! Pot înțelege obligativitatea măștii la școală, dar nu sunt de acord și mi se pare total exagerat ca în 4,5 ore să nu aibă voie DELOC să își scoată masca.

Trebuie să accept și faptul că Ministerul Învățământului, Guvernul, Primăriile, ONG-urile sunt săraci și nu pot asigura măștile OBLIGATORII și toată treaba asta (care chiar costă!) cade în spatele bieților părinți și așa greu încercați de șomajul și restrângerea activităților și a salariilor în perioada asta nefastă! Dar NICIODATĂ nu voi accepta ca la ora de Educație Fizică și Sport COPIII să poarte mască! Îi invit pe toți cei care sunt de acord cu această aberației să își pună masca și să facă 10 genuflexiuni, 10 flotări și să alerge 100 m. Deși toate aceste probe durează sub 5 minute și nu cât o ora de sport, sper că își vor revizui atitudinea neclară față de această situație incredibilă!”


BAIA DE FIER: Fabrica de grafit, cea mai frumoasă ruină industrială. Doar două bufnițe mai lucrează!


INSIDER: „Fabrica de grafit Baia de Fier

Cum urcam eu pe traseul de via ferată de lângă Peștera Muierilor, văd în zare ceva ce-mi declanșează simțul ruinist. Ce să fie oare?

E doar cea mai completă ruină industrială pe care am văzut-o vreodată!

Uzina de procesare a grafitului se află la mai puțin de 10km de fosta mină de grafit. Abandonată din 1994, încă mai are utilajele înăuntru.

Minereul brut venea pe benzi rulante din munte și ajungea în niște cuve imense, de unde curgea în cele două mașini de măcinat, apoi mai departe pentru a fi procesat cât mai fin, apoi presat în brichete.

Sala_utilajelor e locuită de două bufnițe ♡

Totul e acoperit de un strat fin de pulbere neagră iar pe jos e un soi de noroi de grafit foarte alunecos.

Absolut superb.” SURSA

ARHIVĂ: SIMBOL TRIST: Cazinoul din Constanța după 107 ani. Cel mai frumos loc părăsit de pe malul Mării Negre! *** 3 GENERAȚII: Străbunicii asamblau Ford, strănepoții se recalifică să împacheteze chiloți. In același loc! *** HERCULANE: “Băile Imperiale Austriece ale lui Franz Josef. Locul unde împăraţii şi regii veneau la SPA!” *** BĂILE GOVORA: “ Odinioară etalon al luxului balnear din Europa. Acum o ruină.”


BERLIN: Amatorii de suveniruri și-au făcut stocuri de „lecție de viață” pentru generațiile viitoare!


INSIDER: „9 Noiembrie 1989. 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului.

Amatorii de suveniruri și-au făcut stocuri de „lecție de viață” – cu sau fără certificate de autentificare, suficiente pentru generațiile viitoare!”

ARHIVĂ: MEMORIALUL SIGHET: Pentru ca nimeni, niciodată, să nu mai sufere din cauza convingerilor sale politice!


PĂCATE: Statui stinghere refugiate pe un petec de teren în așteptarea buldozerului care le va duce la groapa uitării!


INSIDER: „…statui stinghere, refugiate pe un petec de teren pe care curând se va face un imobil modern de sticlă și oțel, la intersecția străzii Tipografilor cu strada Menuetului, în așteptarea buldozerului care le va duce la groapa uitării! ….

Bravos_națiune_constructoare!….”

„UAP deținea acel loc, urmare a donatiei generalului Iacob Teclu către statul român. Anul trecut clădirea a fost complet demolată și toate lucrările au fost inghesuite într-un colț.” SURSA

ARHIVĂ: LOCURI UITATE: „Marele Trianon” din Parcul Bazilescu, un gunoi patronat de Ministerul Culturii! *** SUPRAREALISM: Chioşc non-stop cu statui pe acoperiş şi sală de spectacole părăsită în spate!


RECICLARE, REFOLOSIRE, RECONDIȚIONARE: “Peştele de la cap se împute, dar de la coadă se curăţă!”


INSIDER: „Atâta vreme cât ambalajele nu valorează aproape nimic, nu se reciclează decât un pic! Între 3% și 5 % se reciclează în România, codașă și la acest capitol. Pe lângă faptul că repetenții la reciclare care conduc localitățile din România sunt incompetenți și nu respectă legea 211/2011 avem și un ministru al Mediului analfabet în ecologie dar și în economie. Așa se explică incapacitatea sa de a da mai multă valoare ambalajelor astfel încât acestea să NU mai fie aruncate peste tot, nici în natură și nici la gropile de gunoi ci SĂ FIE RECICLATE! Dar ministra nu poate! SURSA

ARHIVĂ: ECOROM: „Cum colectăm selectiv deşeurile?” *** PRUNE PE GUNOI: Muzeul Deşeurilor arată că Suedia este în urma României! …Cu o oră! *** LACUL BICAZ: „Ce vedeţi acolo nu sunt nuferi, sunt deşeuri! Cu cine trebuie să vorbesc?” *** SUPERSTIŢII: Cine aruncă un PET în Dâmboviţa o să-i meargă rău tot anul. Sau fiecare sticlă conţine un SOS? *** MEDIU: „Sanitarii de PET-uri”, cea mai nouă şi mai utilă meserie! Cum am putea să le mulţumim?


TERMO GROZĂVEȘTI: Păstrăm sistemul centralizat încă 25 de ani?


INSIDER: „Serviți poluare (fonică și emisii chimice)? Luați de la Centrala Termo Grozavești din București, în toată „splendoarea” ei criminală! Foto și filmarea este luată de la aproximativ 2 km distanță de aceasta sursă criminală de poluare!!! Vă mai pot informa că această „centrală termică” nu a mai investit în modernizare de prin anii ’80! Odată cu înaintarea în ani, elementele constituente ale agregatelor se degradează, iar zgomotul și emisiile cresc proporțional. Ca la români …la nimenea. De ce nu se accesează fondurile europene pentru modernizare? (…) Cine are interesul ca populația Bucureștiului, care și așa este extrem de agresată de poluarea atmosferică specifică – gazele de eșapament al autovehiculelor cumpărate la mâna a doua, construcțiile înalte din centrul orasului care împiedică ventialția naturală benefică, să fie expusă îmbolnăvirilor, sau menținerii în starea de boală cronică…. ?

Cine sunt cei interesați , în general, de decimarea populației acestei țări , care s-au asigurat mai întâi de distrugerea sistemului de sănătate al țării (în care au avut succes, nu?)?” SURSA

La doar 300 de metri de Palatul Cotroceni se înalță furnalele CET Grozăvești. În 1902, când a fost construită termocentrala, era la marginea Bucureștiului. Azi locul e semicentral, dar CET-ul este încă acolo pe post de monument al retardului industrial comunist și post-comunist. Începând cu anii ’60, noile blocuri din Capitală au început să fie încălzite în sistem stalinist. Patru termocentrale mari şi alte câteva mai mici produc curent şi abur tehnologic pentru industrie (care nu prea mai există) iar căldura reziduală este pompată şi recirculată până în apartamentele populaţiei. Numai că sistemul are mari probleme de concepţie. Eficienţa economică este mică din start, apoi se pierde 20% pe reţeaua de transport (de la CET-uri până la „punctele termice”) şi încă 10% pe reţeaua de distribuţie (de la „punctele termice”) până la consumatori. Reţelele sunt vechi de zeci de ani şi ciuruite iar timpul n-a făcut decât să agraveze problema – reparaţiile şi modernizările n-au ţinut pasul cu degradarea. Problema este presantă și rezolvări se caută. Doar că, după cum arată acum, rezolvarea este sinistră: să păstrăm sistemul centralizat încă măcar 25 de ani! DETALII

ARHIVĂ: PLĂMÂNI: “Așa arată filtrul antipoluare după o purtare de 24 de ore pe străzile din capitală!” *** SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ: Staţia de Tratare Apa Nova, înconjurată de şantiere. Garda de Mediu este invizibilă!


BAZNA: “O prostime repetentă la ora de istorie comite aceleași greșeli iară și iară…”


INSIDER: „Să deții o treime din izvoarele de apă termală și minerală din Europa și să îți bați joc de bogația asta! Să lași în ruină stațiuni balneo, adevarate afaceri profitabile! Să trimiți turiștii în străinătate în căutare de băi termale și tratamente cu nămol! Pfff

Romanii „și-au tăiat venele” cu mult înainte să vină multinaționalele ca „să sugă sângele poporului”! Suntem un organism livid și aproape mort din cauza tradatorilor de țară, a canaliilor și leprelor care au fost la butoane și care ne-au vâbdut pe doi arginți! După care au făcut viața un iad micilor investitori locali, care au încercat să salveze comunitățile! Povestea asta cu multinaționalele e atât de retrogradă și totuși a prins la prostime! O prostime repetentă la ora de istorie, blestem ca să comită aceleași greșeli iară și iară și să se încreadă în aceleași canalii! Ce trist!” SURSA

Valoarea curativă a izvoarelor minerale de la Bazna (județul Sibiu) era cunoscută încă din secolul al XVIII-lea. În anul 1814 Biserica evanghelică-luterană a preluat lacurile minerale, hotărând construirea unui așezământ balnear. În 1843 o societate pe acțiuni din Mediaș a început exploatarea sistematică a băilor. Din anul 1949 Băile Bazna au fost trecute în administrarea Ministerului Sănătații, devenind stațiune balneo-climaterică, cu caracter permanent.

ARHIVĂ: EFORIE NORD: Popasul turistic „Şincai” a devenit „Zona Zoster” de pe malul Lacului Techirghiol *** SIMBOL TRIST: Cazinoul din Constanța după 107 ani. Cel mai frumos loc părăsit de pe malul Mării Negre! *** PERLA NEAGRĂ: Maneliştii au închis Teatrul de Vară din Mamaia? „La Rio, bălăriile sunt la circa 3-4 km!” *** LITORAL: Epava din Costineşti, rudă cu Titanicul. „Fiica abandonată” a lui Onassis se topeşte în mare!


21 DECEMBRIE: “Nu mai zic nimic de tine. Zic doar că ăștia care au distrus țara de când ai murit tu își dau o lege ca să scape!”


INSIDER: „Scrisoarea unei mame către fiul ei decedat în timpul Revoluției din Decembrie 1989 …

„Dragul meu, au trecut 29 de ani. Mai mulți decât aveai tu când ai plecat dimineața de acasă, ca să te lupți “pentru libertate și fericire”. Astăzi, acum 29 de ani ai iesit pe ușa. Nu te-ai mai întors, te-a omorat un glonț răzleț. Mie mi-au zis că sunt mamă de erou; dar eu aș fi vrut să fiu mamă de băiat în viață. Dragul meu, am rămas singură. Au plecat toți de lângă mine. Unii au murit, restul au plecat din țară. Eu le-am zis că tu ai murit în acel decembrie și pentru libertatea și fericirea lor. Dar ei au zis că nu se simt nici liberi și nici fericiți, așa că au plecat. Toți copiii cu care te jucai în fața blocului au crescut, s-au facut oameni mari și au plecat și ei. Nu mai am pe nimeni cu care să vorbesc despre tine.

De parcă nici n-ai fi fost vreodată…

Dragul meu, iubita ta de atunci, din decembrie, s-a căsătorit și a plecat și ea. M-a sunat acum vreo douazeci de ani, că e în America, are trei copii și e fericită.

Eu nu am decât o geacă subțire de fâș, cu care ai plecat. Era albă și curată, dar ei mi-au dat-o roșie înapoi. Și murdară de pământ… La început, mă uitam la televizor, dar nu vedeam decât cum s-au pus toți pe furat și pe distrus țara pentru care ai murit tu. Așa că nu m-am mai uitat, că mă durea, dragul meu. Ce putere am eu împotriva tâlharilor? Toată puterea mea întreagă erai tu, dragul meu…

În ultimii ani, am deschis televizorul doar la final de decembrie; că mereu povestește de tine și de ceilalți care au ieșit pe străzi “pentru libertate și fericire”. Uneori te arată și pe tine în poze. Mă uit și plâng, dragul meu.

Au trecut 29 de ani și iarăși e decembrie. Am deschis astăzi televizorul. Dar nu mai zic nimic de tine. Zic doar că ăștia care au distrus țara de când ai murit tu își dau o lege ca să scape.

Dragul meu, daca tu ai fi știut, în dimineața aia rece de decembrie, că pleci să te întâlnești cu glonțul, ca să poată fura ei 30 de ani și apoi să scape nevinovați, mi-ai mai fi spus ca mergi să lupți “pentru libertate și fericire”?

Dragul meu, mai bine stăteai acasă… Mai bine încuiam și aruncam cheia pe geam. Închid televizorul și mă pregatesc să mor. Și după ce eu n-oi mai fi, nimeni nu-și va mai aminti de tine și de dimineața aceea de decembrie.

De parcă nici n-ai fi fost… dragul meu…” SURSA

ARHIVĂ: REVOLUŢIE 1989: Astăzi este zi de doliu în Timișoara. De mâine, în toată țara!


VEVERIȚE: Oameni buni, de ce tăiați copacii?


INSIDER: „Veverițe rare cu blana roșie, animale, păsări sălbatice mor zilnic în București de foame deoarece nu mai au ghinde, castane, pini. …toți copacii sunt tăiați de primăriile București și sunt plantați pomi gălbejiți cu coroana taiată pătrat care sunt modificați genetic, nu fac semințe, ghinde, castane. …” DETALII


PATRIMONIU: “Când vrei să omori o clădire, mai faci o comisie. Prima Școală de Fete în limba română din București vânată și demolată cu secera și ciocanul.”


INSIDER: „Cu secera și ciocanul în patrimoniul Bucureștiului. Justiției 55 (N.R.: sediul primei școli de fete în limba română din București), Așezământul Știribei Doamna) sau despre școala neputinței noastre de bucureșteni. Când vrei să omori o clădire, mai faci o comisie. În 2016, ArCub era beneficiarul unei cartări a obiectivelor abandonate din București ce puteau fi transformate în spații cu potențial pentru activități culturale și creative. S-a ales praful de toată expertiza furnizată de către Universitatea de Arhitectură și Urbanism ” Ion Mincu”…

Cum am fost dus în bălării de administrația locală din București. I. Prima etapă, iunie 2018. Revoltat nevoie mare, m-am pus pe scris. PMB a răspuns „elegant”, „adresa poștală str. Justiției nr. 55, sector 4 nu a fost cuprinsă în anexele acestei hotărâri..”, respectiv HCGMB nr. 186/08.05.2008 privind însușirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniului public al Municipiului București… Ministerul Culturii și mai elegant s-a spălat într-un mod mult mai fin, bifând aceeași lehamite de însușire a unui obiectiv de patrimoniu, fosta Școală de fete din București –  Elisabeta Știrbei, comunicând că „nu are atribuții/competențe/pârghii în ceea ce privește conservarea, reabilitarea, consolidarea, etc. a imobilului în cauză.

II. Etapa a doua, septembrie 2018. Demolarea casei din curtea școlii. Mafia nu mai are răbdare. Am sesizat Prefectura Capitalei –  a transmis lucrarea la Poliția sector 4, PMB |(a luat în calcul și vom vedea ce va face), Ministerul Culturii (nu a răspuns absolut nimic), Poliția Locală sector 4 – a retransmis lucrarea la Poliția București, Poliția București a amendat proprietarul de la str. Justiției nr. 57!!!

Până una alta, această clădire naționalizată prin Decretul nr. 176/02 august 1948 – poziția nr. 1 – Șc. pr. fete Știrbei Doamna, str. Justiției nr. 55, a Așezământului Știrbei Doamna, cu întreaga avere, conform inventarului jurnal – se degradează sub ochii noștri, sub puterea celor care îndrăznesc să afirme că sunt preocupați de binele public. Până una alta, nimeni nu va face nimic decât la o presiune uriașă. Nimeni din administrația locală nu va mișca un deget pentru a salva un reper identitar al acestui oraș. Politicienii români sunt cea mai depravată specie de funcționari? Poate da, poate nu. Până una alta, aceast obiectiv este vânat, demolat cu secera și ciocanul. Mutilarea cu bună știință este o metodă, incendierea, schimbarea numerotării străzii, declasarea peste noapte, demolarea de vineri până duminică, demolarea zidurilor, introducerea unor personaje binevoitoare în căutare de fier vechi, lemn, sobe scumpe, șindrilă, mobilier sculptat etc. Până una alta…cu secera și ciocanul în patrimoniul educațional și identitar al orașului meu.” SURSA


JUMA’ DE LITRU: LAPTE 0,35 lei, APA 2,5 lei. Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar pe bani!


INSIDER: „Domnule, știi dumneata cât îmi dă pe litrul de lapte la colectare? Șaptezeci de bani! Și-am fost marți la Humor la notar și mi s-a făcut sete și am luat o juma’ de apă minerală. Știi cât a costat? Doi lei jumătate! Juma’ de litru! Și aia iese din pământ, da’ vaca trebe hrănită, adăpată, spălată…”. SURSA


3 GENERAȚII: Străbunicii asamblau Ford, strănepoții se recalifică să împacheteze chiloți. In același loc!


INSIDER: „Ford a la Floreasca – Înainte de Dacia, Oltcit, Aro, la margine de capitală, încă din 1935, exista prima linie de asamblare auto a Estului.

2500 de autoturisme pe an, în principal modelul Fordor V8 – 95 CP, consum 25l/100km. În 1944 uzina devine „pradă de război” și va face service „pro bono” pentru camioanele armatei sovietice, în 1948 devine fabrica „Automatica”. Din 2019 un Mall frumos luminat” DETALII

ARHIVĂ: FORD ROMÂNESC: „Trebuie să-ți vinzi sufletul, că un rinichi nu cred că e suficient!” *** ÎNGHESUIALĂ: Angajaţii Ford Craiova fac foamea pentru un B-Max. Restul aşteaptă modelul „Eugenia”!