ROMÂNIA: Cea mai scumpă energie din Europa. 169 euro/MWh!
INSIDER: „Da, avem o problemă mare. Pe fondul producției slabe din țară și a importurilor păguboase, deși industria e redusă la zero, deși avem câte-n stele proiecte energetice care mai de care mai moțate, avem cea mai scumpă energie din întreaga Europa. 169 euro/MWh! Nu e așa că ne permitem așa lux?
Cu atâtea resurse din țară, făcute praf, am ajuns de râsul curcilor, să nu avem energie nici pentru populație! Stați că vine iarna. Să facem provizii de lumânări.” SURSA
GRIVCO BĂNEASA: Institutul Tutunului, devenit Institutul de Chimie Alimentară se năruie. Plouă mii de cărți de chimie, multe, dinainte de 1900!
INSIDER: „O clădire superbă care se năruie încet: Institutul Tutunului din Băneasa, Str Gârlei, devenit ulterior Institutul de Chimie Alimentară.
Construit în 1927, institutul este inaugurat în 1930, fiind dotat la momentul respectiv cu cea mai modernă tehnologie din domeniul studiului cultivării și procesării tutunului, fiind înconjurat de 10ha pe care erau cultivare peste 250 de soiuri pentru experimente.
În stânga și în dreapta lui, așezate și orientate simetric, mai sunt 2 case în stil neoromânesc, în care se găseau diferite laboratoare de studiu. Într-una dintre camere se găsește o cantitate impresionantă de conserve de mazăre și fasole de diferite mărci, probabil așteptând să fie testate.
Se pare că undeva la et 2 ar fi existat o seră unde se făceau experimente. „Pe lângă câmpul din Băneasa, pentru experienţele în natură, CAM a înzestrat Institutul cu alte cinci câmpuri în diferite părţi ale ţării: unul la Sulina, lângă Măcin, în Dobrogea; altul la Balta Doamnei, în jud. Ilfov; al treilea la Tămăşeşti, în jud. Vlaşca şi ultimele două în judeţele Arad şi Satu Mare.” (Universul din 4 iulie 1932).
Cândva în decursul istoriei lui de aproape 100 de ani, a devenit Institutul de Chimie Alimentară, apoi a fost cumpărat, nu se știe în ce condiții, de GRIVCO (există literele de 3 m înălțime ce formează numele companiei, rezemate de clădire, în degradare lentă).
Abandonat, se pare, prin 2013, a fost scos la licitație de către ANAF și cumpărat tot de o firmă din grup.
Deocamdată nu se întâmplă nimic cu el, doar se descompune încet și a început să plouă înăuntru. Sunt acolo sute, dacă nu mii de cărți de chimie, multe dintre ele dinainte de 1900, care ar merita să fie salvate și duse într-o bibliotecă ori muzeu.” SURSA
ARHIVĂ: CERCETARE: Piramida de la Piteşti, un miracol ştiinţific abandonat!
LIVIU REBREANU LA BAC: Cenușă în cap sau recunoștință?Recunoașterea valorii și valoarea recunoașterii la români!
INSIDER: „S-a dat Rebreanu la bac. A fost și vicepreședintele
Radiodifuziunii Române. La înmormântarea lui n-a venit nimeni de la Radio! A fost și academician.
Nimeni de la Academia Romană n-a ajuns la înmormântare! A fost și director al Teatrului Național. N-a venit nimeni nici de la Teatru.
În tinerețe a fost reporter la „Adevarul”, a scris la mai multe ziare, pe unele chiar le-a condus. N-a venit niciun jurnalist!
A murit undeva lângă București in satul Valea Mare și la câteva zile după înmormântare, țăranii de acolo i-au vandalizat casa și au furat tot ce au găsit înăuntru. Târziu a fost dezgropat și adus in cimitirul Bellu.
Azi e subiect de balacaureat…” SURSA
ARHIVĂ: TEZAUR LA PARIS: Brâncuşi sau Brancusi? Moştenire refuzată de România în urmă cu 55 de ani. De ce? OXXO GEORGE ENESCU: Cel mai mare compozitor român s-a stins singur, ȋntr-un hotel parizian mângâiat doar de câinele său OXXO ION LUCA CARAGIALE: S-a exilat din „țara unde lingușirea și hoția sunt virtuți”. După un secol, 6 milioane de români gândesc la fel! OXXO DECRET: Regele Carol I deschide „pe seama Ministerului de Interne un credit extraordinar pentru cheltuieli de înmormântare ale decedatului Mihail Eminescu, poet” OXXO DIMITRIE PACIUREA: A trebuit să moară pentru a avea o expoziție personală! OXXO PRIORITĂȚI: “Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire? Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?” (Vasile Alecsandri)
ABANDON: Stema României, Geografia și Istoria zac în curtea Facultății de Teologie
INSIDER: „#Aiciastat stema regalității care orna cândva clădirea Școlii normale de băieți, viitori institutori, instituție ce a fost înființată cu sprijinul financiar al lui Carol I. Astăzi clădirea adăpostește Facultatea de Teologie, dar din păcate stema zace abandonată în curte alături de două sculpturi alegorice, la rândul lor proptite în curte: Știința geografiei cu globul pământesc la picioare și Știința istoriei.
Pe 10 mai am sărbătorit Ziua Regalității, cu triplă însemnătate: începutul domniei lui Carol I, Independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării. 10 Mai a fost ziua naţională a României din 1866 până în 1947, până la instalarea comunismului, cu o întrerupere de 2 ani, când a fost interzisă în 1917 de ocupaţia germană. 10 Mai continuă să fie celebrată de instituții cu reputație și în zilele noastre. Așa că m-am gândit că este un moment potrivit să discutăm despre această stemă sculptată în piatră, o urmă a Bucureștilor ce se duc…
Stema României de la 1881 care se află aici are pe scutul din centru 4 elemente heraldice ale regiunilor istorice/ Principatelor: acvila încoronată şi cruciată, purtând în ghiare spada şi sceptrul, flancată de un soare (Țara Românească); un cap de zimbru cu stea între coarne, flancat de o semilună (Moldova); un leu încoronat ce ieşea dintr-o coroană antică, flacat de o stea cu 6 raze (simbolul Olteniei) și doi delfini afrontaţi (simbolul Dobrogei). Pe centru, scutul scartelat al casei domnitoare. Scutul, timbrat cu coroana regală din oţel, cu care a fost încoronat Carol I, era susţinut de doi lei. Azi coroana a dispărut (ca de altfel orice alt simbol monarhic în perioada comunismului). Sub eşarfa devizei “Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) apare și ordinul “Steaua României”.
Ce frumos ar fi ca această stemă și statuile alegorice să fie restaurate și puse la loc de cinste! Mă bucur că ele nu au dispărut, dar nu cred că curtea din fața Facultății de Teologie este cel mai bun loc de depozitare și punere în valoare (mai ales în condiții de intemperii). Oare ce putem face să ajutăm acest demers, Universitatea din București și Facultatea de Teologie Ortodoxa Iustinian Patriarhul?” SURSA
N.R.: „Strada Sfânta Ecaterina 2- 4, Bucureşti, sector 4”
BUCUREȘTI NEIUBIT: Intersecția dintre Calea Traian și strada Vulturilor, loc de aruncat gunoiul „neselectat” în sector 3!
INSIDER: „Îngrozitor cât de multă paragină-i pe Calea Traian. Ne găsim la răspîntia largă cu strada Vulturilor. O casă – cu toată starea deplorabilă-n care se află – impunătoare!” SURSA
N.R. Curtea casei de pe Calea Traian nr. 56, o „filială” centrală a gropii de gunoi a Capitalei, pe care nimeni nu o vede și pentru care nimeni nu e responsabil! În ușa casei niște saltele pe care s-a dormit…
ARHIVĂ: GUNOAIE: Companiei ROMPREST i-a expirat contractul de salubritate în Parcul Herăstrău și azi a adus gunoi în loc să-l ducă. Gratuit! OXXO BUCUREȘTI: Unii ascund gunoiul sub preș, alții îl basculează direct în Lacul Morii! OXXO CENTRUL VECHI: „Cu multă grație, mașina de gunoi a parcat între mese. Au creat un moment înălțător!” OXXO SECTOR 5: Groapa de gunoi din Piața de flori! OXXO IGNORANŢĂ: Gheorghe Dinică nu mai adună aplauze şi flori. Centrul Vechi produce doar gunoi! OXXO MINUNILE BUCUREŞTILOR: Cum s-a umplut de gunoi casa de pe Calea Moşilor nr. 65?
MATRIX VERDE: Grădină post-apocaliptică în buricul Bucureștiului. Natură moartă sau „După mine, potopul!”?
INSIDER: „Grădină post-apocaliptică. Mă gândesc că ăsta a fost conceptul după care autoritățile locale reamenajează spațiul verde din Piața Unirii, centrul Bucureștiului.
Altfel nu-mi explic brutalizarea singurelor insule de verdeață, super prăpădite oricum, și mizeria care le înconjoară.” SURSA
ARHIVĂ: MULCI SAU ANTIMULCI: În loc să hrănească solul îl contaminează cu microplastic. Câte-un pic, pic, pic, până când totul va fi acoperit cu plastic! OXO SUBSTITUT: Mâncăm plastic, ne îmbrăcăm în plastic, suntem de plastic. OXO SECTOR 6: Pe Bulevardul Iuliu Maniu, au scos pomii din rădăcini, așa înfloriți cum erau! OXO APĂRĂTORII PATRIEI: Pensionară (72 de ani) s-a așezat în fața tractorului să împiedice masacrarea spațiului verde! OXO SECTOR 3: Udaţi cu super-glue, 80% dintre copacii stradali s-au uscat. Aşteptăm alte fonduri europene? OXO ANTIFURT: Decoruri stradale lipite cu super-glue?! Acceptăm intoxicarea, dar să ştim şi noi! OXO VERDE DE BACĂU: “Sempervirescent. Se întreține cu mopul și ceva detergent ecologic”
BUCUREȘTI MULTISTRAT: Săpăturile arheologice din curtea interioară a Universității au scos la lumină bucăți de istorie, Academia înființată de A.I.Cuza (1864) și Academia Domnească „Sf. Sava” fondată de C.Brâncoveanu (1694). Ce o mai fi dedesubt?
INSIDER: „Înainte de mult-așteptatul proces de consolidare și restaurare a sediului central al Universității din București, au loc săpături arheologice în curtea interioară a clădirii istorice (în fapt, un ansamblu din mai multe corpuri din epoci diferite). În poză se văd ziduri de fundație ale primei școli de învățământ superior din Țara Românească,
Academia Domnească „Sf. Sava”, fondată în 1694 de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Pe locul ei, a fost construit corpul central al Universității din București (Academia), după ce a fost înființată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864. Clădirea asta de secol 19, proiectată de arhitectul Alexandru Orăscu, a fost bombardată de aviația aliată în primăvara lui 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Două treimi din ea au fost avariate grav, demolate la finalul anilor ’40 și copiate ulterior de o structură similară la finalul anilor ’60 și începutul anilor ’70 pentru reîntregirea clădirii. La săpăturile curente s-au descoperit și porțiuni din fundațiile părții afectate în război. Interesant, nu știam că mai existau.
Două straturi de istorie bucureșteană – unul de final de secol 17 și unul din a doua parte a secolului 19 – sunt vizibile acum. În mod normal, fundațiile astea ar trebui puse în valoare și expuse sub sticlă, iar curtea Universității amenajată ca sit istoric turistic vizitabil tot timpul, dar astea sunt SF-uri. N-ar trebui să rămână aceeași parcare tristă pentru cadrele didactice și personalul auxiliar.
Măcar știm că vestigiile astea nu vor fi distruse ca cele de peste drum. La finalul anilor 2000, fundațiile fascinante ale Mănăstirii Sf. Sava (biserică, chilii, dependințe, cimitir) au fost distruse total de administrația Sorin Oprescu (PSD-PNL) de la PMB pentru realizarea unei parcări subterane care n-a rezolvat aproape deloc problema supraaglomerării trotuarelor și străzilor din zonă cu mașini parcate claie peste grămadă. O crimă de patrimoniu imensă, după distrugerile ceaușiste masive ale anilor ’80. Bucureștiul nu merita asta.” SURSA
ARHIVĂ: UITARE: Parcarea „Peste morminte”. Situl arheologic de la Universitate, îngropat pe veci de buldozere! OXO MONUMENT: Cea mai veche aşezare din Bucureşti îngropată din nou în uitare! OXO Centrul Capitalei, ridicat peste un cimitir! OXO PESTE MORMINTE: Oprescu promitea Grădinile Semiramidei. PriMărie, nu FIREA cu porumbeii!
PART-TIME ŞI PFA: Guvernul supraimpozitează, angajații muncesc 2 ore/zi și plătesc impozit pe 8 ore/zi!
INSIDER: „De la 01.08.2022, guvernul supraimpozitează contractele part-time şi PFA. Angajații muncesc 2 ore/zi și vor plăti impozit pe 8 ore/zi!
Contributii: Înainte: 119 lei/1 oră 238 lei/2 ore. Acum: 1.083 lei, indiferent de orele muncite”
N.R.: În conformitate cu ORDONANȚA 16/2022 pentru modificarea Codului Fiscal, începând cu veniturile salariale aferente lunii august 2022, contribuţia de asigurări sociale şi cea de sănătate, datorate de către persoanele fizice angajate în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă sau cu timp parţial, nu pot fi sub nivelul celor aplicate la salariul de bază minim brut pe ţară în vigoare în luna pentru care acestea se datorează.
LUȚCA, JUDEȚUL NEAMȚ: Podul de piatră a capitulat la 7 luni după reparația capitală. Nu în iureșul războiului se prăvălesc toate, ci al hoției nepedepsite, al lăcomiei iresponsabile!
INSIDER: „Nu este Ucraina sub bombele rușilor, nu la Irpin sau la Mariupol se surpă drumurile și podurile, ci la noi acasă, în România… Un pod care fusese reabilitat în urmă cu doar câteva luni s-a prăbușit sub baroniada locală, sub asaltul corupției și al incompetenței. Nu în iureșul războiului se prăvălesc toate, ci al hoției nepedepsite, al lăcomiei iresponsabile.
L-au mai și „inaugurat“:
„Dragi nemțeni, vă garantez că zeci de ani podul de la Luțca nu va mai reprezenta vreo problemă pentru participanții la trafic!“ Și-atunci să nu-l pui la plată? Să nu-l pui să repare din simbria lui de președinte al consiliului județean? SURSA
N.R: Vorbe, nu fapte! Podul peste Siret (DJ 207 A), vechi de peste 50 de ani care nu a fost niciodată modernizat, intră în reparații capitale și se dărâmă la 7 luni de la inaugurare. A căzut în timp ce era traversat de un camion și o autoutilitară – un șofer se află în spital, 20 de oi victime colaterale se aflau sub pod. Valoarea lucrărilor 1.5 milioane de euro.
IONEL ARSENE (13.11.2021): FAPTE, NU VORBE! Podul de la Luțca se deschide traficului rutier astă seară! Podul de la Luțca, unul dintre cele mai mari poduri hobanate din țară, lung de 216 metri, se redeschide pentru participanții la trafic începând din seara aceasta. Este un moment extrem de așteptat atât de către cei care circulă pe această rută, DJ 207A – conducători auto și locuitori ai comunelor din zonă – Sagna, Doljești, Stănița, Bâra și Boghicea, cât și de noi, cei de la Consiliul Județean Neamț, care am realizat investiția și am urmărit îndeaproape implementarea proiectului. Zilele trecute s-a făcut testul de rezistență pe pod și avem garanția că rezistă unei greutăți de 340 de tone, dispusă după o anumită schemă de încărcare, dar, analizând practic, niciodată nu se va putea găsi pe el o asemenea încărcătură. Măsurătorile, realizate sub acțiunea sarcinilor statice și dinamice, au dus la concluzia că podul și structura consolidată în ansamblu, prin folosirea fibrelor de carbon și a materialelor speciale, au avut un comportament normal și acest obiectiv reabilitat de către Consiliul Județean Neamț poate fi folosit în condiții de siguranță.
Primăvara trecută podul a intrat în reparații capitale, pentru că nu a fost modernizat niciodată de când a fost construit, adică de mai bine de 50 de ani, și nu mai prezenta siguranță în exploatare.
Dragi nemțeni, vă garantez că zeci de ani podul de la Luțca nu va mai reprezenta vreo problemă pentru participanții la trafic!” DETALII
GEORGE ENESCU: Cel mai mare compozitor român s-a stins singur, ȋntr-un hotel parizian mângâiat doar de câinele său
INSIDER 1: La data de 4 mai 1955 s-a stins din viață la Paris, marele pianist, violonist, compozitor și dirijor român George Enescu. A fost muzicianul român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu, fiind pentru lumea întreagă o personalitate uriașă, iar numele lui rostit cu venerație în Occident, ne-a redat mândria de a fi români. George Enescu s-a născut în 1881, la Liveni în județul Botoșani, primele îndrumări muzicale primindu-le de la părinții la 4 ani primind o vioară cu care începe să cânte sub îndrumările tatălui său. Își urmează apoi studiile muzicale la Conservatorul din Viena între anii 1888 și 1893, unde se încadrează rapid în viața muzicală, susținând concerte în care entuziasmează presa și publicul, deși avea doar 12 ani. După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continua studiile la Conservatorul din Paris între anii 1893 și 1899, perioadă ce marchează și debutul său dirijoral, urmând ca la începutul secolului al XX-lea să continue seria marilor sale succese, susținând concerte în numeroase orașe din Europa și America. Devine rapid preferatul publicului, fiind un violonist, pianist, dirijor și compozitor de geniu, un artist cum rar era întâlnit în acea epocă. Activitatea sa muzicală de la începutul secolului alternează între București și Paris întreprinzând în același timp numeroase turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși precum Alfredo Casella sau Richard Strauss. În timpul Primului Război Mondial rămâne în București, unde concertează sau dirijează, săvârșind și numeroase acte de caritate pentru oamenii nevoiași sau pentru soldații răniți pe front. După război își reia activitatea concertistică internațională dând o serie de concerte pe marile scene ale lumii, făcând și multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde va dirija orchestrele din Philadelphia, Chicago și New York. Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importantă notorietate, iar printre elevii săi se numără violoniștii precum Christian Ferras, Ivry Gitlis ori Yehudi Menuhin. Cel din urmă, devenind mai târziu un celebru violonist și dirijor virtuoz, va păstra un adevărat cult și o profundă recunoștință pentru George Enescu, considerându-l părintele său spiritual.
Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere pentru intensa sa activitate se regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al „Legiunii de Onoare” a Franţei în anii 1913 și 1936, membru de onoare şi membru activ al Academiei Române din Bucureşti, membru la Académiei des Beaux Arts din Paris, al Academiei Nazionale di Santa Cecilia din Roma, membru al Institutului de France din Paris, membru al Academiei de Arte și Ştiinţe din Praga și multe altele. În septembrie 1946, George Enescu decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate totalitarismul comunist, nefiind de acord cu acest regim și astfel ia calea exilului. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite şi Canada, se stabileşte la Paris, iar în ultimul deceniu al vieţii, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist, pianist și dirijor, cunoscând o uriașă popularitate. În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu va suferi o congestie cerebrală, urmată de paralizie parţială, iar peste aproape un an, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se va stinge din viață în apartamentul său din Rué de Clichy din Paris. Va fi înmormântat peste câteva zile de autoritățile franceze, într-un cavou de marmură albă, în Cimitirul „Pere Lachaise” din capitala Franţei.” SURSA
INSIDER 1: „MARELE ENESCU A FOST JELIT DOAR DE CAINE – Articol scris de Cătălin Oprișan
Cel mai mare compozitor al nostru s-a stins, singur, pe 4 mai 1955, ȋntr-un hotel parizian, mângâiat doar de un patruped. România, patrie nerecunoscãtoare, nu-i are, nici azi, rãmãșiţele pãmântești.
L-au aflat dis de dimineaţã. Fila calendarului arãta 5 mai 1955. O rupsese, cu o searã ȋnainte, infirmiera care avea grijã de muribund. Plecase, trãgând dupã ea uşa cea grea. În urmã, o ultimã rãsuflare, o adiere de aripã şi un lãtrat lung, trist, ce spãrsese liniştea. George Enescu, cel mai mare compozitor al nostru, se stinsese, singur, fãrã lumânare, fãrã ca nimeni sã-i fie alãturi, la al patrulea cat al unui hotel parizian. Doar un suflet ȋi rãmãsese, finalmente, alãturi: cãţeluşul Mutzerli.
Tipul acela genial, violonistul, pianistul, dirijorul, creatorul, ”Poema Românã”, ”Rapsodia Românã”, ”Oedip”, imensul, fusese ucis, prima datã, de cãtre comuniştii apãruţi dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. L-au ştampilat ”chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit ”tovarãşe”. Nu i-au dat mãcar un scaun, l-au anchetat, aşa, ȋn picioare, ca pe ultimul borfaş sperietor de portofele ȋn tramvaiele ce urcau pe Bulevardul Elisabeta. Au fost scurţi: avea moşii, se trãsese de şireturi cu toate personalitãţile de ”dinainte”. Ca sã n-o mai lungeascã, poseda una bucatã paşaport cu stema regalã pe el. Pac, ȋl ardea, ȋi dãdea foc, efectiv, se dezicea de tot ”rãul”, pur şi simplu ȋntâmplãtor ȋn zonã respirau un jurnalist şi un fotograf, poze, o declaraţiune cã se leapãdã şi, gata, tot trecutul era şters. Primea iertãciunea, binecuvântarea bolşevicã, mai tare ca orice rugãciune, mai puternicã decât orice Crez.
I-a scuipat, direct! Zice-se cã atunci l-a vizitat şi un infarct. A apucat doar sã urle: ”Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?” Greşit, nu venea, nimic, TOTUL i se lua! În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apãrarea patriei, dupã ce a doua mare conflagraţie a Omenirii pornise, deja, la drum.
A emigrat ȋn Statele Unite. A ȋnceput sã trãiascã din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispãrut. Locul sãu a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici mãcar ca simplu membru!!!
S-au stabilit la Paris. Anii ȋl apãsau. Maruka Cantacuzuino – Enescu, a lui soaţã (mama unui as al aviaţiei, marele ”Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume era, tot timpul, plecatã din peisaj. O dragoste unisens, dar el, cu mintea aceea ce zãmislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 ȋi fãcuse cadou ”Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astãzi. Degeba, ea tot fugise la Dinu Lipatti.
Pe 1 mai 1955, o doamnã de 80 de primãveri, rafinatã, ȋnvãluitã ȋn miresme de santal, urca, una câte una, scãrile ce formau melcul pânã la etajul al patrulea. Suie, mai mereu, acolo, la Apartamentul 40. Holul, la intrare, douã camere mari, luminoase, cu vedere la stradã, camera de baie. Pe un pat, un muribund. Chip livid, mâini lipsite de vlagã, trup din care viaţa pãrea cã se scurge. Un suflet aşa, pe la 74 de ani. Un câine ȋi linge palma cãzutã pe lângã pat. Pacientul e marele George Enescu. Doamna e Elisabeta de Bavaria, reginã a Belgiei, soaţa lui Albert I şi mama lui Leopold al III-lea. Ultimul credincios se prezintã, lãtrând, ”Mutzerli”.
A refuzat castelul lui Chateaubriand. Marcel Mihailovici şi uriaşul Yehudi Menuhin observaserã cã starea maestrului se degrada pe zi ce trece. Ultimul trãsese sforile ca Enescu sã se mute ȋn Vallee-aux-Loups, ȋn fostul castel al lui Chateaubriand, bãiatul care pusese prima cãrãmidã la temelia romantismului franţuzesc, membru al Academiei. Dar lui George e mintea tot la Maruka. Cum sã se despartã de ea? Femeia iubeşte Parisul…Nu, nici nu vrea sã audã. Dar nu-i aşa cã destinul e un ”ceva” tare ciudat? N-ajunge ȋn casteluul lui Chateaubriand, ci pe strada ”Chateaubriand”, la numãrul 14, ”Oraşul Luminii”. Aici se aflã hotelul ”Atala”, al românului Florescu. Menuhin pune o vorbã, Enescu se mutã la stabilimentul de patru stele. Se dueleazã cu spondiloza, al doilea atac cerebral l-a nimicit, l-a ţintuit la pat. Are puţini prieteni, dar sunt oameni care, la a lor viaţã, au devorat un munte de biblioteci. Fiecare. Florescu plânge de fiecare datã când ȋşi vede Maestrul. Pe vremuri, cu ani ȋn urmã, avea locuri ȋn primele rânduri la Operã, la Ateneu…Acum…Într-o zi, ȋn amintirea acelor timpuri frumoase, ce nu aveau sã se mai ȋntoarcã, ȋi urcase Maestrului, acolo sus, un pian cu coadã. Geniul nu apuca sã-i mai mângãie, niciodatã, clapele.
Pe 1 mai e vizitat de cãtre Elisabeta. Îl simte, vede cã nu mai are mult de trãit. Lasã vorbã violonistului Serge Blanc, sã dea pe la Enescu, cã nu se ştie…Omul acesta culca, la doar şase ani, perfect arcuşul pe coarde, la 10 urca scãrile Conservatorului din Paris. Se gãsise cu cel alintat, ȋn tinereţe, ”Jurjac”, ȋn 1949, ”furase” de la acesta tot ce se putea fura. Enescu ȋl ȋndrãgise. Sub o aripã ţinea vioara, sub cealaltã ȋl adãpostea pe franţuz. Pe 3 mai, Blanc, un tip cu origini româneşti, stã pe marginea patului. Timid, ȋntreabã infirmiera dacã Maestrul ȋl aude, dacã pricepe ce i se spune, dacã gândeşte. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l simte cu o vitezã cosmicã. Rãspunde, pe loc: ”Luci…de Lammermour”. Aripa morţii ȋi dã târcoale, dar mintea continuã sã facã aluzii la celebra piesã a lui Donizzetti!
Florescu plãteşte simbrie, fãrã ca Enescu sã ştie, unui cardiolog, care vine, din când ȋn când, sã-l gâdile cu stetoscopul. Omul e sincer. Îi povesteşte patronului cã zilele-s numãrate.
George Enescu se stinge pe 4 mai 1955. Clienţii hotelului spun cã ȋn miez de noapte, un lãtrat prelung, ciudat, sinistru, le tulburase somnul.” SURSA
ARHIVĂ: TEZAUR LA PARIS: Brâncuşi sau Brancusi? Moştenire refuzată de România în urmă cu 55 de ani. De ce? *** ION LUCA CARAGIALE: S-a exilat din „țara unde lingușirea și hoția sunt virtuți”. După un secol, 6 milioane de români gândesc la fel!
FORTUL CHITILA, ILFOV: Construit de Carol I pentru apărare. După 120 ani, doar mizerie și paragină la 13 km de centrul Bucureștiului!
INSIDER: „Cui i-e frică de fantome? Sau, cu alte cuvinte, cine are fasmofobie? De ce vă întreb? Fiindcă eu am trăit o astfel de temere recent, în timpul vizitei la Fortul nr. 1 Chitila, și greu mi-a fost să mă plimb prin măruntaiele fortificației vechi de peste 120 de ani. Mă așteptam ca din întunericul fortului, pe care-l mai dispersam cu lumina lanternei, să-mi apară oricând vreo nălucă. Paragina, mizeria, scările înguste și umede uneori mi-au amplificat sentimentul de nesiguranță. Așadar, aviz amatorilor care au de gând să ajungă aici singuri! Nu vă aventurați, mai ales dacă sunteți ,,slabi de înger”, ca mine!
Cu fasmofobie sau nu, un lucru este cert: veți descoperi în acest loc, aflat la doar 13 kilometri de centrul Bucureștiului, o pagină importantă de istorie. O istorie pe care, din păcate, nu reușim să o prețuim, să o valorificăm și s-o arătăm și altora, ci o îngropăm în uitare, în neputință, în nepăsare. Pentru cei care nu știu, trebuie spus că Fortul nr. 1 Chitila a fost primul din rețeaua de 18 forturi (la care s-a adăugat, între fiecare fort, câte o baterie intermediară) construite de-a lungul centurii Capitalei cu scopul de a apăra Bucureștiul de potențiali inamici.
Tot acest sistem de fortificații ce înconjoară Capitala, construit la comanda Regelui Carol I, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, a costat statul român mai bine de 110 milioane lei aur, echivalentul a peste 600 de milioane de euro, astăzi. Din nefericire, de toată această investiție s-a cam ales praful, deoarece, în timpul Primului Război Mondial, cele 36 de forturi și baterii (din care azi mai ,,supraviețuiesc” vreo 30) au devenit demodate și ineficiente împotriva bombardamentelor aeriene și noilor tehnologii de război.
Ce am găsit în fortul de la Chitila? Ziduri groase din cărămidă, de câțiva metri, un labirint impresionant de zeci, poate sute de camere, legate între ele prin culoare înalte, multe dintre acestea rezistând foarte bine împotriva trecerii timpului, a intemperiilor și a prezenței oamenilor aici. Ici, colo, câte-o haină ponosită așezată pe jos, pereți pictați sau scrijeliți cu declarații de dragoste, cu cuvinte obscene sau câte vreo înjurătură, după chipul și asemănarea autorilor-exploratori ce au trecut pragul fortului.
Între zidurile fortificației, mlaștină, vegetație ce te duce cu gândul la Delta Văcărești, câteva cărămizi pe care poți păși fără să te uzi, gunoaie, multe gunoaie care te fac să te-ntorci din drum. Am ajuns și la două încăperi (una fără cupolă), destinate, se pare, amplasamentului pieselor de artilerie de diferite calibre. Am mers chiar pe un drum pietruit ce înconjoară fortul, însă ne-am oprit când o haită de câini a început să latre și să ne dea târcoale. Ne apropiam de teritoriul lor, o zonă, din câte am putut observa, în care sunt amenajate câteva ateliere. Am urcat chiar și pe ziduri, printre copaci și vegetație, ca să vedem panorama locului. Una obturată, murdară, tristă. Și cât de frumos ar putea fi!
IMPORTANT! Dacă doriți să vizitați fortul, aveți nevoie neapărat de o lanternă. De asemenea, vă recomandăm să purtați bocanci. Gara Chitila este foarte aproape de fort, așa că trenul poate fi o variantă bună de călătorie.” SURSA
ARHIVĂ: CAPĂT DE LINIE: “Unde se duc trenurile, când se duc?” *** JILAVA FORT 13: Tunelul fără luminiţe la capăt. “Dacă vrei să trăieşti, Bagă paie sub haine!”
CERNOBÎL: După 36 de ani, Europa retrăiește coșmarul de a fi ștearsă de pe suprafața Pământului
INSIDER 1: „LECȚIA DE ISTORIE – 26 Aprilie: Accidentul nuclear de la Cernobîl.
Dezastrul nuclear de la Cernobîl a avut loc la data de 26 aprilie 1986, atunci când tehnicienii de la reactorul 4 au încercat un nou experiment de oprire a reactorului, dar o procedură greșită a determinat o creștere dramatică a nivelului energetic ce a făcut ca învelișul de grafit al reactorului să ia foc, iar produsele fisiunii radioactive să fie aruncate în atmosfera printr-o explozie violentă. În incendiul care a urmat a fost eliberate în atmosferă noi cantități de material radioactiv, material ce a fost împrăștiat de curenții de aer pe distante foarte mari în întreaga Europă. A doua zi după accident , la data de 27 aprilie, cei 30.000 de locuitori ai orașului Prîpeat, oraș aflat în apropierea centralei, au început să fie evacuați, și chiar s-a încercat o mușamalizare a accidentului pentru a se evita un scandal internațional în privința pericolelor reprezentate de emisiile radioactive. Însă în ziua de 28 aprilie stațiile de monitorizare din Suedia au detectat niveluri ridicate de radioactivitate și au cerut explicații Uniunii Sovietice. Într-un final, după câteva zile de tăcere, guvernul sovietic a fost nevoit să recunoască că la Cernobîl a avut loc un accident nuclear. Pe 30 aprilie, norul radioactiv de la Cernobîl, care până atunci fusese purtat de vânt spre Nordul și Vestul Europei, a pornit a se deplasa spre Sud și Sud-Vest, iar România condusă atunci de Nicolae Ceaușescu urma să fie și ea afectată de dezastrul desfășurat cu patru zile în urmă. După miezul nopții de 30 aprilie spre 1 Mai, stațiile de măsurare a radiațiilor din Iași, Suceava și Târgu Mureș au înregistrat valori peste limitele admise la sol. În Galați și Tulcea, valorile erau îngrijorătoare în aer. La fel și la București, unde pe lângă radiațiile din aer s-au înregistrat valori mărite și la sol. Numai că situația accidentului de la Cernobîl a fost discutată doar în treacăt pe data de 1 Mai, într-o ședință a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, deoarece Sărbătoarea Oamenilor Muncii era, până la urmă, mult mai importantă în România condusă de Nicolae Ceaușescu. Desigur că și în Uniunea Sovietică sărbătoarea de 1 Mai era un eveniment mai important ca Cernobîlul, astfel că la Kiev, capitala Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, aflată la doar 100 de kilometri de Cernobîl, manifestațiile de 1 Mai aveau să se desfășoare ca de obicei, cu defilări ample ce cuprindeau un număr foarte mare de oameni, complet neinformați despre pericolul care plutea în aer. În ceea ce privește victimele dezastrului de la Cernobîl, sursele oficiale sovietice susțineau că numai doi oameni au fost uciși în exploziile inițiale, în timp ce sursele occidentale au relatat că cifra reală ar fi de câteva sute de victime. Ce se știe cu siguranță este faptul că nu peste mult timp mii de oameni au contractat boli grave din cauza radiației, iar majoritatea au murit mai târziu. De asemenea, în urma dezastrului a fost creată o radioactivitate de câteva sute de ori mai mare decât cea produse de ambele bombe de la Hiroshima și Nagasaki din Japonia. Această radioactivitate a fost răspândită de vânt deasupra mai multor țări, trecând de Belarus, Rusia și Ucraina, și ajungând până în Franța , Italia și mai multe țări din vestul Europei. Trebuie amintit și că milioane de hectare de pădure și teren agricol au fost contaminate și vor rămâne așa mult timp și deși mii de oameni au fost evacuați din zona accidentului, alți sute de mii au ales să rămână în zonele contaminate și ă trăiască acolo . Mai mult, în anii următori, multe animale s-au născut cu malformații, iar în rândul oamenilor numeroase boli , în special tipuri de cancer induse de radiație, au fost descoperite constant și se preconizează că ele vor fi prezente și pe termen lung. În ceea ce privește Centrala Nucleară Cernobîl , amintesc că Unitatea 2 a fost închisă după un incendiu din 1991, iar Unitatea 1 a rămas funcțională până în 1996, pe când Unitatea 3 a continuat să funcționeze până în anul 2000, atunci când întreaga centrală nucleară a fost scoasă oficial din funcțiune.” SURSA
INSIDER 2: „Datorită lor suntem vii:
Cei trei viteji de la Cernobîl care s-au jertfit pentru Europa și lume!!!
Trei oameni care au salvat lumea de la un accident care avea să schimbe cursul istoriei
Numele lor sunt ing. Alexey Ananenko, ing. Boris Baranov și ing. Valerie Bezpalov
Fără exagerare – acești oameni au salvat întreaga lume!
La 10 zile de la accidentul de la Cernobîl, inginerii înțeleg că ne confruntăm cu toții cu o nouă amenințare, mult mai mare și fatală – explozia fumurilor nucleare.
Sistemul de răcire al reactorului a fost avariat și se dovedește că sub miezul de ardere s-a format un bazin imens de apă. Fără posibilitatea de răcire, era o chestiune de timp (și puțin timp) până când acest miez radioactiv s-a transformat într-o lavă care topește toate barierele de sub sine și ajunge la un bazin de apă.
Dacă acest lucru se întâmplă, există o explozie care trage o cantitate uriașă de radiații direct spre cer, răspândind-o peste Europa, Asia și Africa.
Explozia are puterea de a distruge alte reactoare de la sediu, provocând o tragedie de o scară oribilă – distrugând aproape toată Europa.
„Experţii noştri au studiat situaţia şi au calculat că dacă se întâmplă o astfel de explozie, puterea ei va fi egală cu 3 până la 5 megatone. „Minsk, adică 320 km. de la Cernobîl, s-ar nivela cu pământul, iar tot continentul Europei ar deveni nepotrivit pentru viață. „, dezvăluie unul dintre specialiștii care au fost la fața locului.
Singura modalitate de a preveni acest iad și moartea aproape întregii populații europene este să trimiți o echipă sub miez pentru a deschide manual porțile piscinei și a drena apa.
În acest scop, specialiștii decid că este nevoie de trei voluntari care cunosc bine subteranul centrului. Există o problemă – cei trei oameni care vor cădea sunt condamnați la moarte. Există atât de multă radiație sub miezul ars, încât toți trei vor fi morți într-o săptămână (în cel mai bun caz).
Dar trei voluntari extrem de curajoși sunt de acord să se scufunde într-o piscină sub miez pentru a scurge apa și astfel să se sacrifice pentru a salva milioane de vieți, probabil ale noastre.
Numele lor sunt Valery Bezpalov, Boris Baranov și Alexey Ananenko. Poate că nu i-ați auzit niciodată, dar ne datorează viețile astăzi.
În timpul întâlnirii, în care muncitorii se adună pentru a cere trei dintre ei să meargă în această misiune curajoasă și sinucigașă, Ananenko, Bezpalov și Baranov au început să se ridice unul câte unul pentru a-și cere disponibilitatea de a ajuta.
Ei spun că pot renunța oricând și nu sunt datori, dar Ananenko răspunde: „Cum să refuz, doar eu știu exact unde sunt porțile de eșapament? „”
Așa că cei trei s-au angajat într-o misiune de salvare și letală simultan. Erau echipați cu felinare, ale căror lumini s-au stins. Ei au rămas lucrând în întuneric complet, și fiecare minut sub acea apă, i-a adus mai aproape de moarte.
Bărbații nu s-au predat și au continuat să atingă țevile în întuneric. Au stat sub apă mai mult decât ar fi trebuit, dar până la urmă au reușit să deschidă porțile care ar putea salva milioane de oameni. Piscina începe să se scurgă.
Boris Baranov a murit de infarct în 2005, în timp ce Alexey Ananenko și Valery Bezspalov sunt încă în viață.” SURSA
MANIHEISM: O relație autentica cu Dumnezeu este deasupra oricărei religii!
INSIDER: „În poză aveți un tablou expus la Rijksmuseum din Amsterdam, intitulat “La pescuit de suflete”, al cărui autor a fost Adriaen Pietersz van de Venne, realizat în anul 1614, în plină luptă religioasă între catolici și protestanți. Dincolo de detaliile incredibile ale tabloului (impresionante sunt îmbrăcămintea și chipurile reale ale personajelor), se observă că nordul, protestant, “prinde” mai multe suflete, în timp ce sudul, catolic, “prinde” mai puține, în ciuda eforturilor mai zeloase. Olanda și acum e astfel împărțită – bisericile și catedralele catolice, cu crucea în vârful turlei, sunt foarte rare, în timp ce catedralele austere protestante, cu cocoșul în vârful turlei, sunt peste tot.
Catolicii și protestanții utilizau, la pescuit de suflete, sancțiuni, indulgențe și propagandă. Tocmai apăruse tiparul, iar textele religioase în limba populară se răspândeau în defavoarea cărților canonice, în limba latină, rare și pe înțelesul unui număr mic de inițiați. Protestanții utilizau, în plus, tipărituri sau opere de artă cu mesaj anti – catolic, cu tâlc, cu distragerea atenției, cu … cenzură. Catolicii utilizau indulgențe (iertarea de păcate în schimbul unor donații) și afurisenii (excomunicări). Și unii, și alții, își obligau adepții la semnalizarea virtuții. Dacă vă uitați cu atenție pe detaliile tabloului, observații îmbrăcămintea diferită, semnele, uniformele, obiectele de cult, steagurile, atitudinea de pe chipurile popilor/pastorilor sau ale enoriașilor, și multe alte instrumente menite a certifica apartenența la un grup și atitudinea anti-alteritate, “noi contra ei”, maniheismul violent.
Au trecut 400 de ani de atunci și nimic nu s-a schimbat, exceptând numărul de 10 ori mai mare al oamenilor de azi și extensia globală a acestui maniheism și a acestui pescuit de suflete.
Vedeți peste tot oameni captivi și păcăliți care vă obligă să fiți ca ei, pentru “siguranța” lor.
Vedeți peste tot steaguri, afișe, mesaje de suport al echipei x și de condamnare a echipei y. Inclusiv pe chipurile reale sau virtuale, inclusiv pe avataruri sau jetoane ne-schimbabile (NFT) apar semnale ale “virtuții”, iar aceasta nu se încadrează la niciuna dintre cele 7 virtuți creștine, ci se reduce la adoptarea slugarnică a “corectitudinii” politice (ideologia impusă de stăpâni) și la violența entuziastă contra “negaționiștilor”.
Vedeți peste tot cenzură, obligarea la informarea dintr-o singură sursă, ocultarea informației factuale și a opiniei dizidente (ba chiar criminalizarea acesteia), propaganda deșănțată pentru ideologia sau religia grupului dominant.
Vedeți peste tot Evul Mediu.
Dar sunteți gâdilați la orgoliu, vi se alimentează amorul propriu, cumpărați cu entuziasm “narativul” că sunteți evoluați, elitiști, progresiști, științifici, raționali.
Și nu suntem.
PS Observați că, totuși, curcubeul de atunci nu arăta ca cel de azi…” SURSA
SINAGOGA MARE, CONSTANȚA: Ultimul lăcaş de cult evreiesc abandonat de regimul democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului, Războiului Mondial şi ateistmului sistemului comunist
INSIDER: „Sinagoga Mare din Constanța este un lăcaș de cult evreiesc, localizat in zona peninsulară, pe Str. C.A.Rosetti nr.2, la intersecția cu Str. Petru Rareș. După unele surse, construcția a fost ridicată în anul 1911, după alte surse anul construcției ar fi 1914. În perioada interbelică, în Constanța au existat două sinagogi: Sinagoga Sefardo-romaniotă, construită în anul 1908, în stil gotic-catalan, situată pe Str. Mircea Cel Bătrân nr.18 și Sinagoga Așchenazită, ridicată în anul 1911 (după alte surse in anul 1914), în stil maur, localizată pe Str. C.A.Rosetti nr.2. În timpul cutremurului din 4 martie 1977, sinagoga de pe Str. Mircea Cel Bătrân a suferit avarii majore, fiind ulterior demolată în timpul regimului comunist. In prezent, comunitatea evreiască se întrunește în lăcașul de cult din Str. Sarmisegetuza, vis-a-vis de Centrul Cultural Al Germanilor Dobrogeni. Sinagoga de pe Str. C.A.Rosetti este astăzi o clădire rămasă în paragină, fără acoperiș, cu ziduri și scări măcinate de trecerea timpului, fără plafoane, plină de bălării, așa cum se poate observa în foto. Excepție prima foto din prezentare(preluată), restul fotografiilor au fost realizate împreună cu Georgeta Oprea ieri, 01.04.2022. SURSA
N.R.: Astăzi când comunitatea evreiască din oraș este dispărută (sub 50 de suflete), Constanţa nu-și dorește niciun fel de mărturie a trecerii evreilor prin istoria sa.
Ca să ajungi la ruinele Sinagogii din Constanţa, de pe strada C.A Rosetti nr. 2, trebuie să parcurgi cu atenţie, din orice direcţie ai veni, trotuare sparte, clădiri prăbușite, din care au mai rămas doar faţade hâde şi extrem de fragile, bande de câini gălăgioși și, adesea, grupuri de oameni netulburaţi de problemele zilnice, în aşteptarea locului norocos din campusul social Henri Coandă”. Dacă nu știi ce te așteaptă, locul este unul sinistru, curticica dinainte este plină de gunoaie și, ca să intri, trebuie să depășești un baraj de fiare ruginite întortocheate, cândva un gard cu o feronerie deosebită. Nu e îndeajuns. Dincolo de mormanul metalic, scăpat ca prin minune de vigilenţa vecinilor de pripas de prin împrejurimi, sunt resturi menajere rămase din verile trecute sau, poate, de pe urma incursiunilor vinovate în clădirea părăsită. La urmă, dar nu cel mai puţin important, sunt câinii. Mulţi şi gălăgioşi, îşi fac datoria și apără cu strășnicie ruina din faţă.
Din Sinagoga de rit aşkenaz din Constanţa nu au mai rămas decât zidurile de incintă. Construită în anul 1911, după planurile lui Linz (care a mai proiectat, la începutul secolului al XX-lea, aproape alte 50 de case constănţene, între care şi o bună parte a ceea ce, cândva, a fost piaţa Ovidiu), în stil maur, clădirea reflecta și o oarecare influenţă arhitecturală caldeeană. A fost inițiativa lui Pincus Șapira, furnizor al Casei Regale a României şi important comerciant de ceasuri şi bijuterii şi, într-un secol, Sinagoga aşkenază a trecut prin mai multe vicisitudini. Spre exemplu, între 1941- 1944, clădirea a fost transformată în depozit militar german, fiind întrebuințată pentru păstrarea efectelor militare, alimentelor neperisabile a ce ajungeau la soldaţii de pe frontul de Răsărit şi a hranei pentru cai. După 1944, a fost refăcută parţial și redată circuitului religios. Totul până când, după 1989, i-au venit de hac indiferenta criminală a autorităţilor locale, nesimţirea scandaloasă a forurilor culturale și civice ale orașului și nepăsarea locuitorilor, neobişnuiţi cu diversitatea etnică şi religioasă.
Evreii din Constanţa nu au fost vreodată nici foarte numeroși, nici influenţi: deşi cel mai important port al României, Constanţa, a avut, încă dinainte de 1877, importante comunităţi de greci şi armeni care au stabilit liniile directoare în comerţul, meşteşugurile şi ele pontice. La mijlocul secolului al XIX lea. În 1850. lon Ionescu de la Brad număra 119 familii evreiești în toată provincia, cu localuri improvizate de rugăciune. Peste patru decenii, în 1890, în oraşul Constanţa se găseau în jur de 600 de locuitori evrei iar recensământul din 1912 a consemnat aproape 1300. La finele anilor de pace dintre cele două Războaie Mondiale, în 1939, oraşul de la malul mării depășea 2000 de locuitori evrei (majoritatea aşkenazi, de rit occidental și un sfert sefarzi, de rit spaniol care în 1908 și-au construit propriul templu).
De peste trei decenii, a rămas o singură sinagogă în Constanţa. Și aceasta este, astăzi, o ruină. La intrare, ușile monumentale de lemn, cu splendide (cândva) vitralii mozaice, sunt aproape distruse de vicisitudinile meteorologice și de mâinile dibace ale oamenilor. Acoperământul de lemn masiv, de la intrare, care învelea pereţii, a fost demult utilizat drept combustibil. Odată trecut pragul, te copleșește frumuseţea arabescurilor rămase, de un albastru și roșu ireale, cu coloane masive, bine proportionate şi ingenios repartizate. Îți poți lesne imagina efectul de culoare din interiorul clădirii dacă ai în vedere coloritul bucăţilor de sticlă de la geamuri şi al luminii care pătrunde dinspre mare. Tavanul nu mai există decât pe alocuri şi, prin urmare, tot ce poţi vedea acum, se va distruge curând. Au fost furate toată lemnăria şi feroneria. Obiectele de cult au dispărut iar podeaua este plină de resturile tavanului, zidurilor şi de murdării aruncate de locatarii provizorii. Vitraliile de interior sunt descompletate, în unele părţi s-au distrus complet iar crăpăturile masive din pereţii de la intrare ameninţă o iminentă prăbuşire. Îţi este imposibil să reconstitui, cu ochii minţii, o sărbătoare cu lumânările de Hanuka sau să înţelegi că acest loc a fost, cândva, menit să cheme oamenii de Yom Kippur. Nu te poţi gândi altfel decât cu oroare la faptul că este destul de posibil ca Tora, Cartea Sfântă, să fi fost utilizată în scopuri domestice. Unde ar putea fi biblioteca Sinagogii din Constanţa? Dar tot ceea ce constituia patrimoniul ei, adunat vreme de un secol? Mai greu este să îţi explici cum un lăcaș de cult a fost distrus într-un regim democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului isteric interbelic, reacţiilor totalitare antievreiești din cel de-Al Doilea Război Mondial şi intenţiilor ateiste ale sistemului comunist. Și mai grav: de un sfert de secol, nicio publicaţie constănţeană, niciun ministru constănţean, niciun primar al Constanţei, niciun reprezentant al culturii constănţene, nicio voce a societăţii civile constănţene nu au vorbit despre devastarea Sinagogii. O tăcere vinovată și, în definitiv, criminală din punct de vedere al patrimoniului, un larg consens care convine tuturor factorilor implicaţi.
Va fi o uşurare când totul va deveni un morman de moloz și cărămizi. Atunci, prompt, autorităţile locale și forurile culturale vor da aviz pentru câteva buldozere să igienizeze terenul și să se construiască o cochetă clădire din BCA şi termopane, menită funcţionării birourilor pentru firmele care intermediază câte ceva. DETALII
AUSTRIA: Elev 9 ani examinat în zăpadă pentru că era scutit să poarte mască!
INSIDER: „În Voitsberg, Austria un elev de 9 ani a susținut un test afară, la -1 °C , la geamul clasei. Certificatul elevului de scutire de la purtarea măştii nu era disponibil la momentul examenului, așa că s-a ajuns la o „soluție de compromis”, au transmis
reprezentanții şcolii, care au precizat că elevul a primit subiectele afară și a scris în același timp cu colegii săi. SURSA
CÂNEPĂ VS PETROL: Sticla de plastic obținută din cânepă se descompune în 80 de zile, PET-ul trăiește 1 milion de ani mai mult!
INSIDER: „Sticla de plastic obținută din cânepă dispare complet în 80 zile! Plasticul din cânepă este biodegradabil, non-toxic, mai puternic și mai ușor decât plasticul pe bază de petrol! Nefiind făcut din combustibil fosil, acest tip de plastic nu produce dioxid de carbon atunci când se descompune! SURSA
N.R.: PET – Tetraftalatul de polietilenă – plastic folosit pe scară largă pentru ambalaje, cu denumirea științifică Polyethylenterephthala
ARHIVĂ: ROCKHA: Hârtia din piatră care salvează pădurile și ne scapă de PET-uri *** COMANA: Drumul Cărții de la Moara de Hârtie începe cu hârtie reciclată și tiparnița lui Gutenberg *** PET-UL & FAUNA: De ce să gândim dincolo de burțile noastre? *** SUPERSTIŢII: Cine aruncă un PET în Dâmboviţa o să-i meargă rău tot anul. Sau fiecare sticlă conţine un SOS? *** LACUL BICAZ: „Ce vedeţi acolo nu sunt nuferi, sunt deşeuri! Cu cine trebuie să vorbesc?”
ZIUA OLTENIEI: Două sute de ani de la intrarea lui Tudor Vladimirescu și a pandurilor săi în București. Cula lui Tudor de la Cerneți, județul Mehedinți, stă să cadă!
INSIDER: „Astăzi (N.R.: 21 martie) s-a sărbătorit ziua Olteniei, o zi în care aniversăm două sute de ani de la intrarea în București a unuia dintre cei mai celebri olteni, Tudor Vladimirescu. Era ultima etapă a unui marș triumfal pornit cu o lună în urmă din Țânțăreni de Gorj, în fruntea oastei sale de panduri. A urmat o scurtă domnie, care, chiar dacă a fost întreruptă brutal prin uciderea lui Tudor, a însemnat începutul mișcării de Renaștere Națională a poporului român.
Așadar, sentimentele de mândrie oltenească au fost și sunt cât se poate de justificate. Nu mă îndoiesc că și la anul pe vremea asta, deși nu se va mai serba un număr fix de ani, oltenii își vor aduce aminte din nou despre Tudor Vladimirescu, își vor ura iarăși „La mulți ani, oltene!”, iar dacă va fi vremea bună și pandemia răpusă, se va organiza și un grătar la iarbă verde.
Și totuși, ceva lipsește acestei sărbători.
Lângă Turnu Severin se găsește o mică localitate numită Cerneți. Aici, la marginea satului, există un monument istoric clasificat, înscris în Lista Monumentelor Istorice. Este vorba despre Cula lui Tudor Vladimirescu, construită de acesta în jurul anului 1800. În prezent, construcția se află într-o avansată stare de degradare, iar dacă nimeni nu va face nimic, procesul va deveni ireversibil.
Eu cred că dacă vrem să cinstim cum se cuvine memoria lui Tudor Vladimirescu, pe lângă împieptoările de pe Facebook (sau chiar în locul lor) ar fi bună o inițiativă care să conducă la recuperarea acestei clădiri, inclusiv la punerea ei în circuitul turistic.
Sper că până la anul se va găsi cel puțin un parlamentar oltean care să pornească această acțiune. Sau – de ce nu? – poate își vor da mâna măcar cei de Dolj cu cei de Mehedinți.” SURSA
N.R.: Ziua Olteniei este sărbătorită în fiecare an la 21 martie, fiind instituită prin Legea nr. 65/2017.
ATI NEAMȚ: „Istoria este a oamenilor: ei o scriu, ei singuri fac binele sau răul, cu mintea și mâna lor”
INSIDER: „Zece ani de la incendiul din maternitatea Giulești.
Cinci ani de la incendiul din Colectiv.
Ieri – tragedia din spitalul de la Piatra Neamț.
Istoria nu are „cincinale“, nici planuri, socoteli temporale, „norme“ de îndeplinit. Istoria nu este o abstracție ciclică, un concept în jurul căruia să dezbați din zori și până-n noapte, de la apus și până se crapă de zi. Istoria este a oamenilor: ei o scriu, ei singuri fac binele sau răul, cu mintea și cu mâna lor.
Cuvântul care o structurează este „responsabilitate“.
Și nu, nu suntem toți vinovați. Pentru că vinovăția nu se distribuie în mod egal. Cel care se ascunde în spatele unei vinovății paușale nu vrea, de fapt, decât să-și salveze funcția, prestigiul social. Să scape de ceea ce i le-ar pune în pericol: propria răspundere. Mihai Șora
15 noiembrie 2020″ SURSA
ARHIVĂ:_JUSTIȚIE: Mortu-i vinovat?! 65 de tineri au ars de vii în #COLECTIV acum 5 ani și nimeni vinovat
JUSTIȚIE: Mortu-i vinovat?! 65 de tineri au ars de vii în #COLECTIV acum 5 ani și nimeni vinovat
INSIDER: „Frumoasa Alexandra Furnea supraviețuitoare din iadul clubului COLECTIV! Condamn public cu fermitate JUSTIȚIA care nu a condamnat nici un vinovat deși au trecut deja 5 ani de la fatidica noapte . 65 de tineri au ars de vii în chinuri groaznice din cauza patronilor clubului, firmei pirotehnice care a instalat artificiile de exterior în interior, primarului & binențeles celor de la ISU care au dat aviz de funcționare deși clubul nu avea decât o singură cale de acces, ușa secundară fiind încuiată și mascată de o ladă frigorifică ceea ce ridică mari semne de întrebare. Un al 66 lea tânăr și a pus capăt zilelor din cauza depresiei cauzate de pierderea iubitei .Primarul de la acel moment CRISTIAN POPESCU PIEDONE a fost reales pe funcție în 27 septembrie ceea ce ne face unici în lume. Condamn public judecătorii și procurorii care dau dovadă de lașitate și complicitate la dezastrul din justiția actuală în care foarte mulți cetățeni sunt nedreptățiți în timp ce mulți infractori beneficiază de clemență ori condamnări cu pedepse minime. Stimați judecători și procurori oare voi nu aveți părinți, frați și copii?! Cum puteți fi atât de indiferenți la durerea părinților care și au pierdut copiii în tragedia COLECTIV? De ce tergiversati dosarele REVOLUȚIEI, MINERIADEI și COLECTIV?! Dacă doriți însănătoșirea JUSTIȚIEI dați drumul de urgență dosarelor enumerate! Ca magistrați ați depus un jurământ, puteți dormi noaptea știind cât de multă nedreptate există în societatea românească ?! Cum puteți trăi în complicitate cu acest sistem ticăloșit criminal care vă șantajează cu dosarele SIPA ?!” SURSA
ARHIVĂ: #COLECTIV: „Au scăpat de sub zăvoare lenea, răutatea şi trufia / Or să meargă în lume şi-or să cuprindă minţi neştiutoare / Prea nevinovate şi prea slabe încă…” *** 3 ANI FĂRĂ VOI: Marșul Chitarelor în memoria victimelor de la Colectiv asfixiat de repetiția pentru Ziua Unirii
GEAMĂNA, ALBA: „Pe cât de impresionant arată locul, realitatea-i că totul este otrăvit.”
NSIDER: „Satul scufundat. Dezastrul poluării de la Geamăna
Pe lângă distrugerea vieților oamenilor, ai unei istorii înghițite de lacul toxic, mai este natura. Pe cât de impresionant arată locul, realitatea-i că totul este otrăvit.
De la an la an, satul a fost încă un pic bagat sub namolul toxic si roșiatic, provenit de la mina de cupru Roșia Poieni.” SURSA
N.R.: Geamăna este un sat în comuna Lupșa din județul Alba, care în urma operațiunilor miniere de la Roșia Poieni, a fost transformat în lac de decantare și acoperit de steril care crește între 90 și 100 de centimetri pe an. Toată apa este împărțită în trei zone: o zonă cu noroi unde țevile degajează toate substanțele dăunătoare , o zonă cu apa turcoaz și una roșie.
Roșia Poieni este o exploatare de suprafață de cupru începută în 1978 din Munții Apuseni, situat la 90 km de Alba Iulia și 7 km de Râul Arieș în comuna Lupșa. Este cel mai mare zăcământ diseminat de cupru și aur din România, rezervele sale reprezentând 65% din totalul cantității de cupru din țară. Mina produce minereu din care se pot extrage aproximativ 5000 de tone de cupru pe an, fiind exploatată de CupruMin. FOTO
POPEȘTI-LEORDENI: Biserică Monument suspendată la 3 metri deasupra pământului, mai aproape de cer!
INSIDER: „În Popeşti-Leordeni, pe locul în care a fost aruncată cu brutalitate cenuşa primilor martiri ai Revoluţiei Române din Decembrie 1989, împuşcaţi la Timişoara în ziua de 17 decembrie, transportaţi în capitală cu o maşină frigorifică şi arşi la Crematoriul „Cenuşa”, după 21 de ani de pelerinaje neîncetate s-a ridicat o biserică alături de Monumentul Eroilor, un loc de reculegere mai primitor pentru frigul din decembrie.
Organizat în fiecare an, pelerinajul numit „Pe urmele cenuşii Eroilor-Martiri timişoreni dispăruţi în Revoluţie” s-a făcut pentru veşnica pomenire a acestor oameni care au avut o singură vină supremă în ochii regimului comunist: dorinţa de libertate. Rudele lor au făcut an de an cu trenul drumul dureros către Bucureşti, exact în noaptea în care se zice că au fost transportate victimele, respectiv cea de 19 spre 20 decembrie, şi şi-au continuat traseul, depunând coroane în Piaţa Universităţii, Piaţa Revoluţiei, Cimitirul Eroilor, la Crematoriul „Cenuşa” şi la Popeşti-Leordeni, acolo unde rămăşiţele pământeşti ale victimelor au fost aruncate într-un canal de scurgere.
Biserica_este_suspendată la 3 m înălţime deasupra terenului, biserica are în plan orizontal dimensiunile de: 6,53m x 19,73m, înălţându-se 23 de m.
Infrastructura este alcătuită din fundaţii, stâlpi şi grinzi de beton armat, iar suprastructura de rezistenţă dintr-o osatură spaţială din lemn, aceasta se reazămă şi este ancorată de infrastructura de beton armat. DETALII
ARHIVĂ: 30 DE ANI: Eroii minori ai Revoluției OXO REVOLUŢIE 1989: Astăzi este zi de doliu în Timișoara. De mâine, în toată țara! OXO PICHETARE: Urmaşii eroilor martiri din Decembrie 1989 solicită reluarea cercetărilor în Dosarul Revoluţiei
SPORT CU MASCĂ?! „După 10 genuflexiuni, sper că părinții își vor revizui atitudinea neclară”
INSIDER: „Încerc să îmi păstrez o atitudine echilibrată referitor la toată nebunia asta legată de mască în pandemia COVID 19 și sunt sigură că toate convingerile ultra-extreme, în orice direcție, nu sunt în regulă.
Masca la școală este un subiect și mai delicat având în vedere faptul că informațiile sunt extrem de diferite, chiar pornind de la aceeași persoană în ultimele câteva luni, încât părerea mea este că s-au autodiscreditat, spunând azi una și peste foarte puțin timp total opusul, obținând doar neîncredere și confuzie! Pot înțelege obligativitatea măștii la școală, dar nu sunt de acord și mi se pare total exagerat ca în 4,5 ore să nu aibă voie DELOC să își scoată masca.
Trebuie să accept și faptul că Ministerul Învățământului, Guvernul, Primăriile, ONG-urile sunt săraci și nu pot asigura măștile OBLIGATORII și toată treaba asta (care chiar costă!) cade în spatele bieților părinți și așa greu încercați de șomajul și restrângerea activităților și a salariilor în perioada asta nefastă! Dar NICIODATĂ nu voi accepta ca la ora de Educație Fizică și Sport COPIII să poarte mască! Îi invit pe toți cei care sunt de acord cu această aberației să își pună masca și să facă 10 genuflexiuni, 10 flotări și să alerge 100 m. Deși toate aceste probe durează sub 5 minute și nu cât o ora de sport, sper că își vor revizui atitudinea neclară față de această situație incredibilă!”
BAIA DE FIER: Fabrica de grafit, cea mai frumoasă ruină industrială. Doar două bufnițe mai lucrează!
INSIDER: „Fabrica de grafit Baia de Fier
Cum urcam eu pe traseul de via ferată de lângă Peștera Muierilor, văd în zare ceva ce-mi declanșează simțul ruinist. Ce să fie oare?
E doar cea mai completă ruină industrială pe care am văzut-o vreodată!
Uzina de procesare a grafitului se află la mai puțin de 10km de fosta mină de grafit. Abandonată din 1994, încă mai are utilajele înăuntru.
Minereul brut venea pe benzi rulante din munte și ajungea în niște cuve imense, de unde curgea în cele două mașini de măcinat, apoi mai departe pentru a fi procesat cât mai fin, apoi presat în brichete.
Sala_utilajelor e locuită de două bufnițe ♡
Totul e acoperit de un strat fin de pulbere neagră iar pe jos e un soi de noroi de grafit foarte alunecos.
Absolut superb.” SURSA
ARHIVĂ: SIMBOL TRIST: Cazinoul din Constanța după 107 ani. Cel mai frumos loc părăsit de pe malul Mării Negre! *** 3 GENERAȚII: Străbunicii asamblau Ford, strănepoții se recalifică să împacheteze chiloți. In același loc! *** HERCULANE: “Băile Imperiale Austriece ale lui Franz Josef. Locul unde împăraţii şi regii veneau la SPA!” *** BĂILE GOVORA: “ Odinioară etalon al luxului balnear din Europa. Acum o ruină.”
BERLIN: Amatorii de suveniruri și-au făcut stocuri de „lecție de viață” pentru generațiile viitoare!
INSIDER: „9 Noiembrie 1989. 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului.
Amatorii de suveniruri și-au făcut stocuri de „lecție de viață” – cu sau fără certificate de autentificare, suficiente pentru generațiile viitoare!”
infoINSiDER.ro 