PRIMUL FLUX DE ŞTIRI TRIMISE DE CITITORI

VIAŢA BATE FILMUL

PART-TIME ŞI PFA: Guvernul supraimpozitează, angajații muncesc 2 ore/zi și plătesc impozit pe 8 ore/zi!


INSIDER: „De la 01.08.2022, guvernul supraimpozitează contractele part-time şi PFA. Angajații muncesc 2 ore/zi și vor plăti impozit pe 8 ore/zi!

Contributii: Înainte: 119 lei/1 oră 238 lei/2 ore. Acum: 1.083 lei, indiferent de orele muncite”

N.R.: În conformitate cu ORDONANȚA 16/2022 pentru modificarea Codului Fiscal, începând cu veniturile salariale aferente lunii august 2022, contribuţia de asigurări sociale şi cea de sănătate, datorate de către persoanele fizice angajate în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă sau cu timp parţial, nu pot fi sub nivelul celor aplicate la salariul de bază minim brut pe ţară în vigoare în luna pentru care acestea se datorează.


SUFLETUL COMERȚULUI: „Inflația e prea mare? Noi tot la 2 metri sub pământ ţinem preţurile.”


INSIDER: „În anii 90, mergeam la Noaptea Devoratorilor de Publicitate din două motive: 1) poanta, speculația, trucul – într-un cuvânt, metafora unui clip, și 2) umorul.
Așa era publicitatea pe atunci, avea șarm, imaginație, uneori era genială. Între timp, imaginația s-a dus naibii – clipurile de azi arată a reclame la detergenți, plus că ne-am pomenit cu promoții imbecile la credite (nu vedeai așa ceva pe vremuri). Una peste alta, publicitatea zilelor noastre ne învață că viața e frumoasă, că totul e accesibil pentru oricine și că the sun always shines, dar e de înțeles: patronii din industrie sunt cu ochii la publicul-țintă – îi dau mititei cu fundițe, ca pentru transnaționale, cu puțin zest motivațional-ideologic, cât să nu li se aplece birocraților din marile firme. Într-un cuvânt, reclama de azi aduce cu cea de la TVR din anii 70, când comuniștii ne recomandau Havana Club și costume de baie Theodoros Poufinas, promovate în clipuri cu priviri șăgalnice, cu băieți dințoși, anabolizați de la gât în jos, care săreau în apă sub ochii umbroși, cvasivitelini, ai fetelor de lângă piscină. Nu, nici ele, nici ei, nu erau activiști UTC.
Ei, având în vedere degradarea artei reclamei din ultima vreme, nu mai aveam chef de nici o reclamă – de nici una! Dă-i naibii de idioți, îmi ziceam.
… asta până azi, când, ce să vezi pe Cheiul Dâmboviței?” SURSA

ARHIVĂ: ADEVĂRURI FALSE: Campanie pentru depresivi


GEORGE ENESCU: Cel mai mare compozitor român s-a stins singur, ȋntr-un hotel parizian mângâiat doar de câinele său


INSIDER 1: La data de 4 mai 1955 s-a stins din viață la Paris, marele pianist, violonist, compozitor și dirijor român George Enescu. A fost muzicianul român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu, fiind pentru lumea întreagă o personalitate uriașă, iar numele lui rostit cu venerație în Occident, ne-a redat mândria de a fi români. George Enescu s-a născut în 1881, la Liveni în județul Botoșani, primele îndrumări muzicale primindu-le de la părinții la 4 ani primind o vioară cu care începe să cânte sub îndrumările tatălui său. Își urmează apoi studiile muzicale la Conservatorul din Viena între anii 1888 și 1893, unde se încadrează rapid în viața muzicală, susținând concerte în care entuziasmează presa și publicul, deși avea doar 12 ani. După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continua studiile la Conservatorul din Paris între anii 1893 și 1899, perioadă ce marchează și debutul său dirijoral, urmând ca la începutul secolului al XX-lea să continue seria marilor sale succese, susținând concerte în numeroase orașe din Europa și America. Devine rapid preferatul publicului, fiind un violonist, pianist, dirijor și compozitor de geniu, un artist cum rar era întâlnit în acea epocă. Activitatea sa muzicală de la începutul secolului alternează între București și Paris întreprinzând în același timp numeroase turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși precum Alfredo Casella sau Richard Strauss. În timpul Primului Război Mondial rămâne în București, unde concertează sau dirijează, săvârșind și numeroase acte de caritate pentru oamenii nevoiași sau pentru soldații răniți pe front. După război își reia activitatea concertistică internațională dând o serie de concerte pe marile scene ale lumii, făcând și multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde va dirija orchestrele din Philadelphia, Chicago și New York. Activitatea sa pedagogica capătă de asemenea o importantă notorietate, iar printre elevii săi se numără violoniștii precum Christian Ferras, Ivry Gitlis ori Yehudi Menuhin. Cel din urmă, devenind mai târziu un celebru violonist și dirijor virtuoz, va păstra un adevărat cult și o profundă recunoștință pentru George Enescu, considerându-l părintele său spiritual.

Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere pentru intensa sa activitate se regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al „Legiunii de Onoare” a Franţei în anii 1913 și 1936, membru de onoare şi membru activ al Academiei Române din Bucureşti, membru la Académiei des Beaux Arts din Paris, al Academiei Nazionale di Santa Cecilia din Roma, membru al Institutului de France din Paris, membru al Academiei de Arte și Ştiinţe din Praga și multe altele. În septembrie 1946, George Enescu decide să părăsească România, în care se instala cu rapiditate totalitarismul comunist, nefiind de acord cu acest regim și astfel ia calea exilului. După încheierea unui mare turneu de concerte în Statele Unite şi Canada, se stabileşte la Paris, iar în ultimul deceniu al vieţii, continuă să fie prezent pe marile scene lirice ale lumii, ca violonist, pianist și dirijor, cunoscând o uriașă popularitate. În anul 1954, în noaptea de 13 spre 14 iulie, George Enescu va suferi o congestie cerebrală, urmată de paralizie parţială, iar peste aproape un an, în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 se va stinge din viață în apartamentul său din Rué de Clichy din Paris. Va fi înmormântat peste câteva zile de autoritățile franceze, într-un cavou de marmură albă, în Cimitirul „Pere Lachaise” din capitala Franţei.” SURSA

INSIDER 1: „MARELE ENESCU A FOST JELIT DOAR DE CAINE – Articol scris de Cătălin Oprișan

Cel mai mare compozitor al nostru s-a stins, singur, pe 4 mai 1955, ȋntr-un hotel parizian, mângâiat doar de un patruped. România, patrie nerecunoscãtoare, nu-i are, nici azi, rãmãșiţele pãmântești.
L-au aflat dis de dimineaţã. Fila calendarului arãta 5 mai 1955. O rupsese, cu o searã ȋnainte, infirmiera care avea grijã de muribund. Plecase, trãgând dupã ea uşa cea grea. În urmã, o ultimã rãsuflare, o adiere de aripã şi un lãtrat lung, trist, ce spãrsese liniştea. George Enescu, cel mai mare compozitor al nostru, se stinsese, singur, fãrã lumânare, fãrã ca nimeni sã-i fie alãturi, la al patrulea cat al unui hotel parizian. Doar un suflet ȋi rãmãsese, finalmente, alãturi: cãţeluşul Mutzerli.

Tipul acela genial, violonistul, pianistul, dirijorul, creatorul, ”Poema Românã”, ”Rapsodia Românã”, ”Oedip”, imensul, fusese ucis, prima datã, de cãtre comuniştii apãruţi dupã cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. L-au ştampilat ”chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit ”tovarãşe”. Nu i-au dat mãcar un scaun, l-au anchetat, aşa, ȋn picioare, ca pe ultimul borfaş sperietor de portofele ȋn tramvaiele ce urcau pe Bulevardul Elisabeta. Au fost scurţi: avea moşii, se trãsese de şireturi cu toate personalitãţile de ”dinainte”. Ca sã n-o mai lungeascã, poseda una bucatã paşaport cu stema regalã pe el. Pac, ȋl ardea, ȋi dãdea foc, efectiv, se dezicea de tot ”rãul”, pur şi simplu ȋntâmplãtor ȋn zonã respirau un jurnalist şi un fotograf, poze, o declaraţiune cã se leapãdã şi, gata, tot trecutul era şters. Primea iertãciunea, binecuvântarea bolşevicã, mai tare ca orice rugãciune, mai puternicã decât orice Crez.

I-a scuipat, direct! Zice-se cã atunci l-a vizitat şi un infarct. A apucat doar sã urle: ”Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?” Greşit, nu venea, nimic, TOTUL i se lua! În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apãrarea patriei, dupã ce a doua mare conflagraţie a Omenirii pornise, deja, la drum.

A emigrat ȋn Statele Unite. A ȋnceput sã trãiascã din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispãrut. Locul sãu a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici mãcar ca simplu membru!!!

S-au stabilit la Paris. Anii ȋl apãsau. Maruka Cantacuzuino – Enescu, a lui soaţã (mama unui as al aviaţiei, marele ”Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume era, tot timpul, plecatã din peisaj. O dragoste unisens, dar el, cu mintea aceea ce zãmislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 ȋi fãcuse cadou ”Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astãzi. Degeba, ea tot fugise la Dinu Lipatti.

Pe 1 mai 1955, o doamnã de 80 de primãveri, rafinatã, ȋnvãluitã ȋn miresme de santal, urca, una câte una, scãrile ce formau melcul pânã la etajul al patrulea. Suie, mai mereu, acolo, la Apartamentul 40. Holul, la intrare, douã camere mari, luminoase, cu vedere la stradã, camera de baie. Pe un pat, un muribund. Chip livid, mâini lipsite de vlagã, trup din care viaţa pãrea cã se scurge. Un suflet aşa, pe la 74 de ani. Un câine ȋi linge palma cãzutã pe lângã pat. Pacientul e marele George Enescu. Doamna e Elisabeta de Bavaria, reginã a Belgiei, soaţa lui Albert I şi mama lui Leopold al III-lea. Ultimul credincios se prezintã, lãtrând, ”Mutzerli”.

A refuzat castelul lui Chateaubriand. Marcel Mihailovici şi uriaşul Yehudi Menuhin observaserã cã starea maestrului se degrada pe zi ce trece. Ultimul trãsese sforile ca Enescu sã se mute ȋn Vallee-aux-Loups, ȋn fostul castel al lui Chateaubriand, bãiatul care pusese prima cãrãmidã la temelia romantismului franţuzesc, membru al Academiei. Dar lui George e mintea tot la Maruka. Cum sã se despartã de ea? Femeia iubeşte Parisul…Nu, nici nu vrea sã audã. Dar nu-i aşa cã destinul e un ”ceva” tare ciudat? N-ajunge ȋn casteluul lui Chateaubriand, ci pe strada ”Chateaubriand”, la numãrul 14, ”Oraşul Luminii”. Aici se aflã hotelul ”Atala”, al românului Florescu. Menuhin pune o vorbã, Enescu se mutã la stabilimentul de patru stele. Se dueleazã cu spondiloza, al doilea atac cerebral l-a nimicit, l-a ţintuit la pat. Are puţini prieteni, dar sunt oameni care, la a lor viaţã, au devorat un munte de biblioteci. Fiecare. Florescu plânge de fiecare datã când ȋşi vede Maestrul. Pe vremuri, cu ani ȋn urmã, avea locuri ȋn primele rânduri la Operã, la Ateneu…Acum…Într-o zi, ȋn amintirea acelor timpuri frumoase, ce nu aveau sã se mai ȋntoarcã, ȋi urcase Maestrului, acolo sus, un pian cu coadã. Geniul nu apuca sã-i mai mângãie, niciodatã, clapele.

Pe 1 mai e vizitat de cãtre Elisabeta. Îl simte, vede cã nu mai are mult de trãit. Lasã vorbã violonistului Serge Blanc, sã dea pe la Enescu, cã nu se ştie…Omul acesta culca, la doar şase ani, perfect arcuşul pe coarde, la 10 urca scãrile Conservatorului din Paris. Se gãsise cu cel alintat, ȋn tinereţe, ”Jurjac”, ȋn 1949, ”furase” de la acesta tot ce se putea fura. Enescu ȋl ȋndrãgise. Sub o aripã ţinea vioara, sub cealaltã ȋl adãpostea pe franţuz. Pe 3 mai, Blanc, un tip cu origini româneşti, stã pe marginea patului. Timid, ȋntreabã infirmiera dacã Maestrul ȋl aude, dacã pricepe ce i se spune, dacã gândeşte. ”Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l simte cu o vitezã cosmicã. Rãspunde, pe loc: ”Luci…de Lammermour”. Aripa morţii ȋi dã târcoale, dar mintea continuã sã facã aluzii la celebra piesã a lui Donizzetti!
Florescu plãteşte simbrie, fãrã ca Enescu sã ştie, unui cardiolog, care vine, din când ȋn când, sã-l gâdile cu stetoscopul. Omul e sincer. Îi povesteşte patronului cã zilele-s numãrate.
George Enescu se stinge pe 4 mai 1955. Clienţii hotelului spun cã ȋn miez de noapte, un lãtrat prelung, ciudat, sinistru, le tulburase somnul.” SURSA

ARHIVĂ: TEZAUR LA PARIS: Brâncuşi sau Brancusi? Moştenire refuzată de România în urmă cu 55 de ani. De ce? *** ION LUCA CARAGIALE: S-a exilat din „țara unde lingușirea și hoția sunt virtuți”. După un secol, 6 milioane de români gândesc la fel!


CERNOBÎL: După 36 de ani, Europa retrăiește coșmarul de a fi ștearsă de pe suprafața Pământului


INSIDER 1: „LECȚIA DE ISTORIE – 26 Aprilie: Accidentul nuclear de la Cernobîl.
Dezastrul nuclear de la Cernobîl a avut loc la data de 26 aprilie 1986, atunci când tehnicienii de la reactorul 4 au încercat un nou experiment de oprire a reactorului, dar o procedură greșită a determinat o creștere dramatică a nivelului energetic ce a făcut ca învelișul de grafit al reactorului să ia foc, iar produsele fisiunii radioactive să fie aruncate în atmosfera printr-o explozie violentă. În incendiul care a urmat a fost eliberate în atmosferă noi cantități de material radioactiv, material ce a fost împrăștiat de curenții de aer pe distante foarte mari în întreaga Europă. A doua zi după accident , la data de 27 aprilie, cei 30.000 de locuitori ai orașului Prîpeat, oraș aflat în apropierea centralei, au început să fie evacuați, și chiar s-a încercat o mușamalizare a accidentului pentru a se evita un scandal internațional în privința pericolelor reprezentate de emisiile radioactive. Însă în ziua de 28 aprilie stațiile de monitorizare din Suedia au detectat niveluri ridicate de radioactivitate și au cerut explicații Uniunii Sovietice. Într-un final, după câteva zile de tăcere, guvernul sovietic a fost nevoit să recunoască că la Cernobîl a avut loc un accident nuclear. Pe 30 aprilie, norul radioactiv de la Cernobîl, care până atunci fusese purtat de vânt spre Nordul și Vestul Europei, a pornit a se deplasa spre Sud și Sud-Vest, iar România condusă atunci de Nicolae Ceaușescu urma să fie și ea afectată de dezastrul desfășurat cu patru zile în urmă. După miezul nopții de 30 aprilie spre 1 Mai, stațiile de măsurare a radiațiilor din Iași, Suceava și Târgu Mureș au înregistrat valori peste limitele admise la sol. În Galați și Tulcea, valorile erau îngrijorătoare în aer. La fel și la București, unde pe lângă radiațiile din aer s-au înregistrat valori mărite și la sol. Numai că situația accidentului de la Cernobîl a fost discutată doar în treacăt pe data de 1 Mai, într-o ședință a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, deoarece Sărbătoarea Oamenilor Muncii era, până la urmă, mult mai importantă în România condusă de Nicolae Ceaușescu. Desigur că și în Uniunea Sovietică sărbătoarea de 1 Mai era un eveniment mai important ca Cernobîlul, astfel că la Kiev, capitala Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, aflată la doar 100 de kilometri de Cernobîl, manifestațiile de 1 Mai aveau să se desfășoare ca de obicei, cu defilări ample ce cuprindeau un număr foarte mare de oameni, complet neinformați despre pericolul care plutea în aer. În ceea ce privește victimele dezastrului de la Cernobîl, sursele oficiale sovietice susțineau că numai doi oameni au fost uciși în exploziile inițiale, în timp ce sursele occidentale au relatat că cifra reală ar fi de câteva sute de victime. Ce se știe cu siguranță este faptul că nu peste mult timp mii de oameni au contractat boli grave din cauza radiației, iar majoritatea au murit mai târziu. De asemenea, în urma dezastrului a fost creată o radioactivitate de câteva sute de ori mai mare decât cea produse de ambele bombe de la Hiroshima și Nagasaki din Japonia. Această radioactivitate a fost răspândită de vânt deasupra mai multor țări, trecând de Belarus, Rusia și Ucraina, și ajungând până în Franța , Italia și mai multe țări din vestul Europei. Trebuie amintit și că milioane de hectare de pădure și teren agricol au fost contaminate și vor rămâne așa mult timp și deși mii de oameni au fost evacuați din zona accidentului, alți sute de mii au ales să rămână în zonele contaminate și ă trăiască acolo . Mai mult, în anii următori, multe animale s-au născut cu malformații, iar în rândul oamenilor numeroase boli , în special tipuri de cancer induse de radiație, au fost descoperite constant și se preconizează că ele vor fi prezente și pe termen lung. În ceea ce privește Centrala Nucleară Cernobîl , amintesc că Unitatea 2 a fost închisă după un incendiu din 1991, iar Unitatea 1 a rămas funcțională până în 1996, pe când Unitatea 3 a continuat să funcționeze până în anul 2000, atunci când întreaga centrală nucleară a fost scoasă oficial din funcțiune.” SURSA

INSIDER 2: „Datorită lor suntem vii:
Cei trei viteji de la Cernobîl care s-au jertfit pentru Europa și lume!!!
Trei oameni care au salvat lumea de la un accident care avea să schimbe cursul istoriei
Numele lor sunt ing. Alexey Ananenko, ing. Boris Baranov și ing. Valerie Bezpalov
Fără exagerare – acești oameni au salvat întreaga lume!
La 10 zile de la accidentul de la Cernobîl, inginerii înțeleg că ne confruntăm cu toții cu o nouă amenințare, mult mai mare și fatală – explozia fumurilor nucleare.
Sistemul de răcire al reactorului a fost avariat și se dovedește că sub miezul de ardere s-a format un bazin imens de apă. Fără posibilitatea de răcire, era o chestiune de timp (și puțin timp) până când acest miez radioactiv s-a transformat într-o lavă care topește toate barierele de sub sine și ajunge la un bazin de apă.
Dacă acest lucru se întâmplă, există o explozie care trage o cantitate uriașă de radiații direct spre cer, răspândind-o peste Europa, Asia și Africa.
Explozia are puterea de a distruge alte reactoare de la sediu, provocând o tragedie de o scară oribilă – distrugând aproape toată Europa.
„Experţii noştri au studiat situaţia şi au calculat că dacă se întâmplă o astfel de explozie, puterea ei va fi egală cu 3 până la 5 megatone. „Minsk, adică 320 km. de la Cernobîl, s-ar nivela cu pământul, iar tot continentul Europei ar deveni nepotrivit pentru viață. „, dezvăluie unul dintre specialiștii care au fost la fața locului.
Singura modalitate de a preveni acest iad și moartea aproape întregii populații europene este să trimiți o echipă sub miez pentru a deschide manual porțile piscinei și a drena apa.
În acest scop, specialiștii decid că este nevoie de trei voluntari care cunosc bine subteranul centrului. Există o problemă – cei trei oameni care vor cădea sunt condamnați la moarte. Există atât de multă radiație sub miezul ars, încât toți trei vor fi morți într-o săptămână (în cel mai bun caz).
Dar trei voluntari extrem de curajoși sunt de acord să se scufunde într-o piscină sub miez pentru a scurge apa și astfel să se sacrifice pentru a salva milioane de vieți, probabil ale noastre.
Numele lor sunt Valery Bezpalov, Boris Baranov și Alexey Ananenko. Poate că nu i-ați auzit niciodată, dar ne datorează viețile astăzi.
În timpul întâlnirii, în care muncitorii se adună pentru a cere trei dintre ei să meargă în această misiune curajoasă și sinucigașă, Ananenko, Bezpalov și Baranov au început să se ridice unul câte unul pentru a-și cere disponibilitatea de a ajuta.
Ei spun că pot renunța oricând și nu sunt datori, dar Ananenko răspunde: „Cum să refuz, doar eu știu exact unde sunt porțile de eșapament? „”
Așa că cei trei s-au angajat într-o misiune de salvare și letală simultan. Erau echipați cu felinare, ale căror lumini s-au stins. Ei au rămas lucrând în întuneric complet, și fiecare minut sub acea apă, i-a adus mai aproape de moarte.
Bărbații nu s-au predat și au continuat să atingă țevile în întuneric. Au stat sub apă mai mult decât ar fi trebuit, dar până la urmă au reușit să deschidă porțile care ar putea salva milioane de oameni. Piscina începe să se scurgă.
Boris Baranov a murit de infarct în 2005, în timp ce Alexey Ananenko și Valery Bezspalov sunt încă în viață.” SURSA


MASĂ & TRATAMENT MEDICAL GRATUIT: „Acesta este un jaf! Vă rog să-mi dați un dolar.” Deținuții sunt tratați mai bine decât persoanele fără venit!


INSIDER: „Richard James Verone, omul din spatele unui jaf, de doar l dolar și care a avut loc în data de 9 iunie 2011. De teamă că nu mai are mult timp de trăit și nici condiții financiare, bărbatul a plănuit un jaf la o bancă (N.R.: Gastonia, Carolina de Nord) unde după ce a anunțat jaful, a avut o cerere neobişnuită. A înmânat funcționarului un bilet pe care scria: ,,Acesta este un jaf! Vă rog să-mi dați un dolar.” După ce a primit dolarul s-a așezat pe un scaun în banca și a așteptat poliția să vină. Bărbatul era șomer, dar și bolnav. Acesta știa că va primi în închisoare îngrijirile medicale de care avea nevoie, fără nici un cost pentru el. Fiind neasigurat, acesta avea dureri mari în piept, două coaste rupte și ceva probleme la piciorul stâng.

Fiind neînarmat acesta a fost acuzat doar de furt, nu și de jaf armat, așa că Verone a stat în spatele gratiilor doar 12 luni. Planul său era să rămână în închisoare până la împlinirea de 62 de ani şi aici să primească prestaţii de asigurări sociale gratuite. La efectuarea jafului el avea 59 de ani. În loc să obțină ceea ce își dorea o acuzație de jaf de bancă care ii aducea aproximativ trei ani de închisoare, acesta a fost eliberat după un an.

Majoritatea deținuților sunt tratați mult mai bine și au mai multe beneficii fiind închiși, decât persoanele fără venit sau cu un venit mic. Valabil peste tot în lume!” SURSA


INDIA: Dansul elicopterelor elefant Chetak


INSIDER: „Elicoptere pentru zboruri ceremoniale folosite de Forțele Aeriene Indiene în anii ’70 .” SURSA

N.R.: „Legenda „elicopterelor dansatoare de elefanți” din India a început în 1977, la o paradă. Aceste adaptări colorate, concepute pentru a afișa puterea militară, puterea industrială și diversitatea culturală a țării, au intrat în folclorul popular. În anul 1969, India a început să construiască o versiune licențiată a popularului francez Aérospatiale Alouette III. A fost fabricat de HAL şi numit Chetak – după un cal de război aparținând regelui Maharana Pratap din secolul al XVI-lea. Numele însemna devotament, vitejie şi rezistență la ocupație. Conform standardelor moderne, Chetak este în cel mai bun caz un elicopter utilitar uşor. Dar la acea vreme era o maşină impresionantă.

Mai mult de 300 dintre ele au fost construite – fără a include Alouette IIl-urile franceze originale achiziționate de India servind în mare parte cu Forţele Aeriene Indiene (IAF), şi abia în anii 2010 serviciul a început să ia în considerare înlocuirea lor. Participant la multe conflicte locale, aeronava a devenit o icoană în India, asemănătoare cu Bell UH-1 din perioada războiului din Vietnam în SUA sau Mil Mi-8 în țările post-sovietice.

Cu toate acestea, abia la parada anuală de Ziua Republicii, care a avut loc la New Delhi la un moment dat în anii 1970, Chetak a fost ridicat la celebritate. Pe 26 ianuarie, soldații au mărșăluit de-a lungul bulevardului Rajpath, tancurile au bubuit, iar camioanele transportau artişti care prezentau tot felul de cascadorii impresionante. Au fost puţine surprize până când a apărut un oaspete neașteptat – Un elefant zburător. Era unul dintre elicopterele aparținând Unității de Elicoptere Nr. 116 IAF. Întregul corp al aeronavei era acoperit cu textile bogat decorate, cu patru „picioare” goale, două „urechi” masive, o pereche de ..colți” şi un „trunchi” masiv. Aeronava a creat furori în mulțime și pe bună dreptate. Unul dintre animalele naționale ale Indiei şi un simbol puternic al puterii sale, elefantul era o priveliște spectaculoasă de privit, chiar dacă tot ce putea face elicopterul îmbrăcat era să zboare încet, în linie dreaptă. „Modificarea” a fost făcută de unul dintre croitorii IAF prin atașarea unor bucăți de material textil. Chiar şi baldachinul era închis, lăsând doar fante înguste pentru a vedea, iar pilotul accelerând până la 110 km/ h (70 mph).

De-a lungul anilor, au existat alte exemple de Chetaks îmbrăcați în animale, unul dintre ei îmbrăcat în peşte, un altul din 1993 înfățișează o pasăre Dodo un animal național din Mauritius – după ce mai multe Chetak au fost vândute forțelor de poliție din Mauritius. În fotografie, două elicoptere zboară unul pe lângă celălalt, ambele având transformări asemănătoare elefanţilor. Decorațiile par mult mai simple de data aceasta, cu deschideri mai mari pe baldachin, oferind probabil piloților o conștientizare a situației mult mai bună. Îmbrăcați ca atare, Chetaks puteau efectua câteva manevre acrobatice de bază. DETALII


MAMIFERE: Balena Albastră, cel mai mare animal de pe Terra care ar fi existat vreodată, are 30 metri și 170 tone!


INSIDER: „Pui de balenă care suge.
Balenele sunt mamifere marine și au aceleași caracteristici ca și mamiferele terestre. Laptele de balenă are un conținut ridicat de grăsimi, 35-50%.” SURSA

N.R.: Balenele sunt mamifere marine ce fac parte din subordinul Mysticeti al ordinului Cetacea. Balenele sunt totodată cele mai mari animale și cele mai mari mamifere din lume. Se vânează pentru carne, grăsime, fanoane şi piele.

Balenele au apărut acum aproximativ 50 de milioane de ani. Strămoșii lor erau animale de uscat, care prin adaptarea treptată la mediul marin, au suferit pierderea perechii de picioare posterioare, crearea unei caudale, respectiv transformarea perechii de membre anterioare în înotătoare. Balenele sunt animale blânde, inteligente, care se hrănesc cu microorganismele din ocean.

Balenele au dezvoltat în cursul evoluţiei lor nişte formaţiuni numite fanoane, care le permit să se hrănească cu plancton. Acestea se termină prin nişte prelungiri în formă de perie, care funcționează ca o sită. Astfel din tonele de apă vehiculate prin gură, ele reţin doar planctonul. Diferite specii de balene şi-au dezvoltat propriile tipuri de fanoane, astfel încât acestea să reţină componente diferite ale planctonului. Acesta este o modificare adaptativă care le permite să nu intre în competiție pentru sursele de hrană. Cataceele care au fanoane lungi şi subţiri, ca de exemplu balena albastră, rețin din apă microcrustaceele. Balenele care se hrănesc mai mult la suprafața apei, au nevoie de fanoane mai mari. În aceasta categorie intră balena de Groenlanda şi balena de Vizcaya. Capul balenei este foarte mare și puternic, pentru a putea suporta greutatea fanoanelor şi volumul imens de apă care trebuie filtrat pentru a reține hrana.

Odată la 2-3 ani balenele nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte. În timpul nașterii, femela mamă este înconjurată de câteva moașe, care vor ajuta noul născut să se mențină la suprafață pentru a respira. Balena produce zilnic aproximativ 200-300 litri de lapte foarte gras. Puiul va suge lapte matern și are o rată de creștere foarte mare. DETALII

Balena Albastră (Balaenoptera musculus) este un mamifer marin din subordinul balenelor cu fanoane (Mysticeti). Cu o lungime de 30 m și cu o masă corporală de peste 170 tone, este cel mai mare animal cunoscut care ar fi existat vreodată. Până la începutul secolului al XX-lea balenele albastre erau abundente în aproape toate oceanele de pe Pământ. Vânătorii de balene le-au vânat timp de peste o sută de ani până au ajuns aproape de dispariţie, și au fost protejate de comunitatea internațională în 1966. Un raport din 2002 estima că mai există între 5.000 şi 12.000 de balene albastre în toată lumea,

Balena de Groenlanda poate trăi și 200 de ani și sunt al doilea cel mai mare mamifer de pe Terra, după balena albastra. Cercetătorii au descoperit că pot trai vieți atât de lungi după ce au găsit o balenă de Groenlanda ce avea un harpon vechi de 100 de ani înfipt în ea.

Balenele cu cocoașă sunt renumite datorită legăturilor strânse între membrii familiei și se găsesc în apropierea coastelor. Ele migrează anual aproape de Ecuator pentru a da naștere următoarei generații. Puii și mamele înoată împreună și se ating frecvent cu înotătoarele în semn de afecțiune. Femelele îngrijesc puii timp de aproape un an, deși aceștia continuă să crească până la vârsta de 10 ani. Balenele cu cocoașă se nasc înotând, dar au nevoie de ajutorul mamei pentru a-și găsi echilibrul și pentru a se acomoda la condițiile din ocean. Un exemplar adult poate atinge o lungime 18 m și o greutate de 40 tone. Puii când se nasc au o lungime de “doar” 4-5 m.


BUCUREȘTI: Modificarea scenariului în „Grota fermecată” din Parcul Carol inspirată din „Legenda Jepilor”. Fără grotă, giganții se luptă distanțați, nimfa exilată în Herăstrău!


INSIDER: „Statuile Giganţii sunt două statui amplasate în prezent în Parcul Carol I din Bucureşti, pe aleea principală a parcului, în apropierea intrării în parc dinspre Piața 11 iunie. Statuile fac parte din proiectul realizat de arhitectul Remus lliescu împreună cu sculptorii Frederic Storck, Dimitrie Paciurea, pentru realizarea unei lucrări statuare, intitulată Grota fermecată, cu ocazia organizării Expoziției Generale Române în Câmpia Filaretului din anul 1906. Întregul concept al lucrării a aparținut lui Dimitrie Paciurea, care s-a inspirat din Legenda Jepilor scrisă de Carmen Sylva. Ea avea terasă, vase, figuri şi trei sculpturi, doi bărbați contorsionați denumiți Giganți (3.5 m) și o femeie nud, culcată. Unul dintre Giganți a fost realizat de Frederic Storck, celălalt de Dimitrie Paciurea și femeia de Filip Marin, despre care nu se știe cum i s-a dat comanda, el nefăcând parte din grupul de artiști cărora li s-a încredințat comanda de execuție.

Astăzi grota nu mai există, Giganții au fost dislocați din perimetrul inițial și au fost puși de o parte și de alta a aleii principale a Parcului Carol I din Bucureşti. Femeia culcată a fost relocată în Parcul Herăstrău. Cele trei statui reprezentau personajele unei legende, conform căreia doi gemeni erau îndrăgostiți de aceeași femeie. Ea s-a aruncat în valuri, urmând ca acela dintre frați care va izbuti s-o salveze să-i devină soț. Rivalitatea dintre cei doi a făcut însă ca frumoasa fecioară să se înece. Cei doi frați au fost transformați în piatră datorită iubirii neîmplinite, iar persoana iubită de ei este transformată în cascadă. În fața fostului Palat al Artelor cei doi giganți erau așezați unul în fața celuilalt, iar în mijloc, între ei, culcată, Frumoasa adormită.” DETALII


AUSTRALIA: Monumentul Cizmei de cauciuc. Primul Ultra Maraton din anul 1983, între Sydney și Melbourne, câștigat de un fermier de 61 ani care a alergat 875 km în gumari!


INSIDER: „Undeva pe la finalul anului 1983, o corporație australiană, Westfield pe numele ei, s-a gândit să organizeze un concurs sportiv cum nu se mai văzuse niciodată în țara cangurilor și a ornitorincilor. În scopuri de reclamă, evident. Iar concursul ăsta trebuia să fie un ultra-mega-super maraton care se desfășura între Sydney și Melbourne, adică pe fix 875 de kilometri. Acum, stați cuminți, nu vă mai foiți, ca să vedeți ce a ieșit acolo!

Ei bine, la concurs s-au înscris mai mulți maratoniști cu experiență, niște sportivi mai mult sau mai puțin cunoscuți, dar și niște temerari care oricum aveau de gând să alerge doar câțiva kilometri, cât să facă și ei cu mâna familiei pentru o poză mai reușită. Așa s-a crezut că era și cazul lui Albert Clifford Young, un fermier care cultiva cartofi și creștea oi. Astea erau ocupațiile lui principale. Omul venise echipat cu hainele de lucru și încălțat cu cizmele de cauciuc căci, zicea el, alea era mai eficiente pe ploaie. Își mai lăsase și proteza acasă, din cauză că îi clănțănea în gură când alerga și risca să piardă dinții falși aiurea.

Ăia de la organizare a zâmbit și au zis să îl lase pe individ (care, apropo, mergea pe 62 de ani) să alerge și el, să nu zică lumea că iese cu discriminare. Buun! Ca să nu o lungim, a început cursa, concurenții au zbughit-o ca din pușcă, mai puțin Clifford care a pornit cu un alergat economicos de ziceai că stătea pe loc. Dar omu` avea un plan. Adică, el nu avea de gând să doarmă la fel ca restul maratoniștilor, respectiv 18 ore alergare/6 ore somn.

El avea de gând să nu doarmă deloc căci, așa cum povestea chiar el ulterior, dar nu știau organizatorii, de când era copil el trebuia să alerge după oi. Ai lui nu avuseseră bani să cumpere un cal, așa că individul alerga ca disperatul să strângă 2.000 de oi de pe 3,5 kilometri pătrați, atât cât era tarlaua lor. Și asta îi lua și câte 2-3 zile legate, fără pic de somn. Cel puțin așa a declarat el.

Așa se face că încă din prima seară, Clifford a recuperat distanța dintre el și restul plutonului, ba a și luat un avans frumușel. Avans pe care l-a ținut până la final, când a câștigat cu vreo zece ore față de al doilea sosit. Îi luase 5 zile, 15 ore și 4 minute. Din astea, a dormit legate vreo 12 ore (cam 2 pe noapte). O să mai spunem că, la final, a primit și un premiu de 10.000 de dolari pe care l-a refuzat. Mai precis, Clifford a declarat că habar nu avea că se dădeau și premii, el venise de distracție. Așa că a împărțit în mod egal banii la restul concurenților, fără ca el să păstreze o lețcaie.

În același an, omul și-a văzut și visul cu ochii și s-a însurat prima și singura dată în viață lui. Și a făcut-o nu oricum, ci cu o duduiță de 23 de ani. Clifford s-a stins din viață în 2003, la 81 de ani, iar în memoria lui a fost ridicat un monument în formă de cizmă de cauciuc, încălțările lui preferate. #MicaDoză #CulturăGenerală #maraton #Australia #CliffordYoung #cizmă #alergare #Sydney #Melbourne #cauciuc #somn #cros #maratonist” SURSA

N.R.: „Albert Ernest Clifford ,Cliff” Young (8 februarie 1922 – 2 noiembrie 2003) a fost un fermier de cartofi și un atlet australian din Beech Forest, care în 1983, în vârstă de 61 de ani, a câștigat primul Ultra Maraton de la Westfield Sydney la Melbourne (875 de kilometri, 544 de mile). Cursa s-a desfășurat între cele două cele mai mari centre comerciale din Australia: Westfield Parramatta, în Sydney, și Westfield Doncaster, în Melbourne. DETALII

ARHIVĂ: FASHION: Pe tocuri, fiţi gata, Start. De anul viitor, pregătiţi laptopul, două sacoşe şi-un copil!


AUSTRIA: Elev 9 ani examinat în zăpadă pentru că era scutit să poarte mască!


INSIDER: „În Voitsberg, Austria un elev de 9 ani a susținut un test afară, la -1 °C , la geamul clasei. Certificatul elevului de scutire de la purtarea măştii nu era disponibil la momentul examenului, așa că s-a ajuns la o „soluție de compromis”, au transmis

reprezentanții şcolii, care au precizat că elevul a primit subiectele afară și a scris în același timp cu colegii săi. SURSA


DESECRETIZARE IN DOLJ: 25.000 de minori prezentau rapoarte despre colegi, profesori și chiar părinți!


INSIDER: „Poate nu știați, dar Departamentul Securității Statului a editat un periodic cu patru apariții pe an. Broșura avea caracter „strict secret”, iar exemplarele (în număr limitat) erau numerotate și înmânate pe bază de semnătură unui corp restrâns de lucrători. Primul număr a apărut în 1968, iar ultimul, inevitabil, în 1989. După atât de mult timp, lectura unei astfel de publicații rămâne la fel de interesantă. Bunăoară, în numărul 3 din 1971 găsim un foarte interesant material despre mijloacele și metodele folosite de Securitatea din județul Dolj în „munca cu tineretul”.
Astfel, pentru a preveni unele fapte antisociale, „conducerea Inspectoratului Județean a ordonat încadrarea cu 1-2 colaboratori a fiecărei clase de elevi și a fiecărei grupe de studenți.”

De fapt, era vorba despre racolarea de turnători începând cu cele mai fragede vârste, pragul majoratului nefiind considerat un obstacol. Nu mă îndoiesc că această activitate începută în 1971 a continuat și după aceea, probabil până în 1989. De altfel, istoricul Marius Oprea, un om care a petrecut mult timp studiind arhivele Securității, spunea că în 1989 existau cca. 25.000 de minori care prezentau rapoarte periodice cu turnătorii despre colegi, profesori, ba chiar și despre părinți.
Rețineți: obiectivul trasat era 1-2 turnători în fiecare clasă! Asta înseamnă că în fiecare școală din Craiova exista un grup de copii care informau Securitatea cu privire la tot ce se întâmpla în jurul lor. La fel în mediul studențesc. Greu de crezut, nu-i așa? Și totuși, aceasta era realitatea, mai ales că la reușita acțiunii colaborau și profesorii diriginți, precum și directorii unităților de învățământ. Iar Securitatea, mamă generoasă, avea grijă să-i răsplătească pentru turnătoriile lor. Chiar dacă timpul a trecut, o întrebare rămâne: ce or mai face acum foștii copii-turnători?

Câți dintre ei s-or bucura de avantajele activității de colaborator al Securității? Nu de alta, dar îmi amintesc vorbele unui deputat de Dolj care spunea că, având mai puțin de 18 ani la Revoluție, nu putea fi suspectat în niciun fel de statutul de colaborator al Securității. Și totuși, citind paginile alăturate, nu sunt la fel de sigur.
P.S. Ce o mai face cenaclul „Popas literar”? Că în ce-l privește pe „elementul declasat Dumitrescu”, este foarte clar: l-au demascat.” SURSA


PERECHE, NEPERECHE: „Excentricitatea desperecheată a șireturilor, cerceilor, șosetelor a devenit trend”


INSIDER: „Decrețeii și părinții lor cu siguranță își amintesc zâmbind despre filmul franțuzesc „Le Grand Blond avec une chaussure noire” (1972), cu Pierre Richard şi Mireille Darc sau de remake-ul american „Omul cu un pantof roșu” (1985), regizat de Stan Dragoti și cu Tom Hanks şi Dabney Coleman în rolurile principale. Copiii și nepoții lor, tineri și adolescenți ai zilelor noastre își comandă online încălțămintea nepereche. Personalizată! Excentricitatea desperecheată a șireturilor, cerceilor, șosetelor astăzi a devenit trend. DETALII

„Nu contează cât de lung am părul,/ Important e cât și cum gândesc!”


PUTEREA MUZICII: Prim balerină la New York Ballet în anul 1960 diagnosticată cu demență își reamintește coregrafia din Lacul Lebedelor de Piotr llici Ceaikovski


INSIDER: „Marta C. Gonzalez a fost prim balerină la New York Ballet în se anii ’60 diagnosticată cu demență a fost surprinsă într-o înregistrare video, când se uita la un spectacol pe care l-a susținut cu zeci de ani in urma, în timp ce își amintea coregrafia pe care a dansat-o în piesa Lacul Lebedelor de Piotr llici Ceaikovski.” DETALII

FOTO: ” Rănile de la picioare sunt o marcă; doar o balerină poate avea asemenea picioare.”


EMPATIE FĂRĂ SIMULARE: Un maidanez protejează cu trupul său un om, actor „aflat în dificultate” într-o piesă de teatru stradală


INSIDER: „UN CÂINE ABANDONAT ÎNTRERUPE PIESA DE TEATRU PENTRU A-L AJUTA PE ACTORUL CARE INTERPRETA ROLUL OMULUI RĂNIT!
Inima şi empatia unui câine nu cunosc limite. În ciuda atâtor suferinţe, a foametei şi dezolării, nobleţea şi sufletul său curat sunt de o asemenea dimensiune, încât ori de câte ori vede o fiinţă umană în pericol, nu va ezita să-i ofere lăbuţa lui prietenoasă. Este şi cazul protagonistului acestor imagini a cărui poveste o veţi afla în continuare.
Exact așa sunt animalele: generoase si amabile. Ele nu te vor judeca niciodată și vor fi dispuse să te ajute și să te iubească. Aflaţi povestea câinelui abandonat care a întrerupt o piesă de teatru ce era pusă în scenă într-o piaţă din Turcia.
Există nenumărate poveşti despre căţei care fac tot posibilul să rămână alături de stăpânii lor, chiar şi în cele mai grave circumstanţe.
Un câine fără adăpost a topit inimile tuturor arătând că este dispus să ofere dragoste unui om aflat aparent în mare pericol. Totul s-a întâmplat în timpul unei piese de teatru ce se desfăşura în mijlocul străzii. Desigur, căţeluşul naiv cu suflet nobil habar n-avea că totul este un simplu spectacol.
Actorii nu şi-au imaginat că se vor bucura de participarea spontană a unui patruped blănos. Actorul Numan Ertuğrul Uzunsoy era foarte concentrat pe rolul său. În timpul scenetei, personajul a trebuit să se întindă pe jos şi să se prefacă pentru câteva minute că este rănit.
Numan a făcut totul conform scenariului şi a început să respire greu în timp ce se prefăcea că suferă foarte mult. Aparent, prestaţia lui a fost atât de bună, încât a reuşit să impresioneze căţeluşul nevinovat de pe stradă. Patrupedul s-a apropiat de actor cu mare afecţiune şi s-a întins lângă el.

Numan nu s-a putut abține să nu iasă din rol când şi-a dat seama ce se întâmplă. Adorabilul căţel nu numai că a venit să-i dea câteva sărutări, dar s-a şi întins lângă el şi şi-a aşezat capul pe actor pentru a încerca să-i ţină de cald. Acest câine abandonat a fost dispus să-l ajute pe omul care stătea întins la pământ şi subliniază încă o dată faptul că animalele au o inimă minunată.” SURSA

ARHIVĂ: ADĂPOSTUL SPERANȚA: Seniorul Biță și-a găsit fericirea aplicând ideile filozofice ale lui Seneca și Marcus Aurelius *** IUBIRE NECONDIȚIONATĂ: Fericirea are chipul tău *** TEATRUL NAȚIONAL CRAIOVA: „câine cu om. câine fără om” de Radu Afrim și incapacitatea umană de a iubi necondiționat


SPITALUL JUDEȚEAN TIMIȘ: „De ce se moare la ATI! Klebsiella pe sondele de intubație care sunt scoase din morți și intubați cu ele alți oameni intrați în secție…”


INSIDER: „<< De ce se moare la ATI! Klebsiella pe sondele de intubație care sunt scoase din morți și intubați cu ele alți oameni intrați în secție…
Voi nu știți de ce se moare și s-a murit masiv în secțiile de ATI din România, însă eu știu, și am să vă povestesc și vouă, pentru ca nu toți oamenii inteleg ce se intampla dincolo de ușile închise. Vă invit să citiți până la capăt o poveste pe care o spun pentru prima dată public.
În toamna anului 2012 aveam să mă îmbrac împreună cu copilașul meu de 4 anisori, intr-o călătorie pe care nu o voi uita niciodată. Cu câteva zile inainte m-a sunat mama și mi-a spus că bunicul a avut un accident urât, și cum în orășelul provincial nu exista un tomograf funcțional (era defect, și cred că nici până acum nu l-au reparat) a fost transportat cu ambulanța la Spitalul Judetean Timiș. Totul părea să fie bine, mi-a relatat mama, pentru că examenul tomografic a aratat clar că nu avea nicio leziune, ruptura sau vre-o sângerare în corp, si atunci in primele ore, era destul de lucid. M-a confuzat total când mi-a relatat că l-au pus pe ventilator și l-au intubat la ATI din moment ce funcția pulmonară îi era perfect funcțională. Din spusele mamei am înțeles că „așa fac dragaaaaa cu toți care ajung acolo” !!!! La început totul părea să fie bine, era stabil, deschidea ochii, înțelegea ce se întâmplă și ducea mereu mâna la nas… încercând să le spună ceva.
După câteva zile, timp în care care am vorbit cu ea de câteva ori pe zi, am înțeles că situația începe să se înrăutățească, că a dezvoltat febra, si comunică cu mama din ce în ce mai puțin. Am luat biletele și în ziua urmatoare la o săptămână de la accident, eram la căpătâiul lui, spre ușurarea mamei care era deja disperata văzând că situația se înrăutățește de la zi la zi.
Vreau să înțelegeți încă de la început, că nu sunt total străină de medicină, spitale, protocoale de îngrijire medicală și tot domeniul medical, eu lucrând și in domeniul sănătății din USA.
Inca de la inceput m-am asteptat sa gasesc multe minusuri in sistemul medical romanesc, eram constienta de asta, dar nimeni si nimic nu m-a pregatit pentru ororile pe care urma sa le descopar in saptamanile ce au urmat.
L-am gasit intr-o stare deplorabila, murdar, mirosea a acru, sangele de la accident era uscat in par si pe fata, nebarberit, si perfuzat pana la refuz cu un edem atat de pronuntat incat lichidul limfatic transpira prin pielea mainilor si prin picioare. Daca ii strangeam mana sau talpa piciorului vedeam lichidul transpirand prin piele. Am incercat sa intru in contact cu medicul si am pus o intrebare foarte pertinenta referitoare la cantitatea de perfuzii care ii este introdusa si la motivul pentru care este „hidratat” in halul acela. Mi s-a raspuns foarte arogant de catre asistenta, ca medicul a plecat si ele fac TOTUL BINE si de vina e „moshu care e batran”. N-as fi crezut ca intr-o sectie de ATI nu exista un medic cu care sa vorbesti 24 din 24 si ca o asistenta medicala te poate trata asa. Medicii veneau dimineata cateva ore si plecau, lasand totul in grija asistentelor si a studentilor din anii terminali de la medicina care faceau practica in spital. Au refuzat sa imi prezinte lista de medicamente, lucru de neconceput pentru mine, unde asta inseamna …. proces penal. Rudei pacientului trebuie sa ii prezinti tratamentul si fisa de tratament de fiecare data cand o cere.
Aveam sa aflu mai tarziu ca aceasta atitudine de superioritate o au aproape toate asistentele de acolo, le auzeam cum vorbesc cu pacientii si cu rudele lor, erau mereu arogante si afisau o superioritate caracteristica cadrului medical din Romania. Medicii tineri si unele asistente erau mai retinuti, insa medicii „batrani” (majoritatea) si majoritatea asistentelor aveau un comportament foarte urat fata de toata lumea.
In ziua urmatoare m-am trezit dimineata am mancat ceva in graba, mi-am luat rezerva de apa si m-am prezentat la spital. Datorita unor oameni inimosi si carora le voi fi recunoscatoare toata viata, dar si experientei, am avut privilegiul de a petrece cat timp am dorit alaturi de el in salonul ATI.
Imi amintesc ca la intrare erau niste halate si acoperitoare pentru incaltamainte si par atat de murdare, incat mi-am cumparat eu echipament, pe care mi-l impachetam la plecare in plasa lui. Imi era ff greu sa inteleg cum permit intrarea in sectie a rudelor purtand acele echipamente mizerabile. Hainele oamenilor erau mult mai curate decat ce le punea la dispozitie spitalul.
N-am reusit sa obtin o intrevedere cu medicul, in schimb am avut o discutie cu rezidentul sef, un medic tanar dar destul de capabil si intelegator care m-a tratat foarte frumos si cu care am avut discutii mult mai inteligente decat am avut cu SHEFA (asa strigau dupa ea celelalte asistente). A recunoscut ca poate l-au perfuzat prea mult si asta poate duce la probleme cardiace grave, DAR CA el NU POATE FACE NIMIC DEOARECE ASA A ORDONAT DOCTORUL. Acel medic nu il vazuse de 2 sau 3 zile pe bunicul si ei continuau cu tratamentul, neavand puterea de a schimba ceva. Am crezut ca m-a lovit cineva in moalele capului.

CONTINUARE


SECOLE DE VINDECARE: „Au vindecat complet pământul, la fel cum ei fuseseră vindecați”


INSIDER: „Fotografie cu familia purtând măști în timpul pandemiei de gripă spaniolă în anii 1918-1920. Cine va vedea un detaliu important in poza ?” Versuri: „VINDECARE” – KATHLEEN O’MEARA (1839-1888)

„Și oamenii au rămas acasă
și au citit cărți și au ascultat,
Si s-au odihnit și au făcut exerciții
și au făcut artă și s-au jucat
și au învățat noi moduri de a fi
și s-au oprit
și au ascultat mai atent
cineva medita
cineva se ruga
cineva dansa
cineva și-a întâlnit umbra
iar oamenii au început să gândească altfel
Si oamenii s-au vindecat.

Și în lipsa oamenilor care trăiau
în mod stupid, periculos,
fără sens și fără inimă,
Pământul începu să se vindece
iar când pericolul se sfarsi,
iar oamenii se regăsiră,
se întristara pentru morți
și au facut noi alegeri
și au visat la noi orizonturi
și au creat noi moduri de a trăi
și au vindecat complet pământul
la fel cum ei fuseseră vindecați.SURSA


RO-ALERT: Tornada nu a fost anunțată pentru ca a fost “surpriză”


RAED ARAFAT: „(…) fenomenul meteorologic extrem petrecut, marți seară, în județul Călărași, din cauza căruia un autocar a fost luat pe sus, iar mai multe persoane au fost rănite nu a fost anunțat prin sistemul RO-ALERT întrucât tornada e o „surpriză”.

Apariția tornadei nimeni nu o poate prezice nici măcar cu câteva minute înainte. E un fenomen care apare imediat.”

Sistemul de avertizare a populației în situații de urgență RO-ALERT este operat de Ministerul Afacerilor Interne prin departamentul de Situații de Urgență. DETALII

ARHIVĂ: CURCUBEU DE IARNĂ: Cristalele microscopice de gheață din norii iridescenți au descompus lumina *** GRAURI: Spectacolul naturii cu nor înaripat într-un dans sincron *** METEO: „Device” universal pentru starea vremii!


ZIUA TOLERANȚEI: „Cele mai importante 10 dorințe ale părinților și bunicilor noștri. Ascultați-i!”


„SF. TEODORA”: „De Ziua Internațională a Toleranței vă reamintim că persoanele vârstnice suferă în tăcere și au nevoie de sprijinul nostru. Vă prezentăm un scurt videoclip realizat în Centrul Rezidențial „Sf. Teodora”, prin care cei scoși în afara vieții cotidiene ne „spun” cele mai importante 10 dorințe ale părinților și bunicilor noștri. Ascultați-i!” (SURSA)


TERAPIE INTESIVĂ: „Fie roata oricât de pătrată, tot se mai întoarce ea o dată!”


INSIDER: „În curtea unui spital din București. Un domn cu un Cayenne zmucește de mașina în față și în spate, ca să o aranjeze mai bine pe trotuar (o parcare ad-hoc, practic). Un tânăr biciclist dă să treacă regulamentar, fix în timp ce șoferul bruschează iar mașina și dă cu spatele. Biciclistul frânează brusc și se oprește ca să îl lase pe șofer să facă manevra. Ăsta așează în sfârșit mașina, biciclistul dă să treacă de el, dar șoferul dă jos geamul în dreptul lui (ocazie cu care văd că aparține regnului animal Ceafa Lată) și zice cu sictir către biciclist: “Băi, săracule…”. Biciclistul nu zice nimic, se urcă pe biclă și începe să pedaleze. Vreo două ore mai târziu, îl revăd pe Ceafa Lată în holul de așteptare de lângă sala de operații. Era cu un dosar în mână și într-o atiudine de slugărnicie, parcă dezumflat total, de m-a surprins, era total altul. Aflu repede explicația. Căci din sala de operații iese un doctor tânăr, care se duce la Ceafa Lată și îi explică, foarte profi, că totul a decurs bine că “doamna este la terapie intensivă” și că în câteva ore o să o aducă în salon. La înercările lui Ceafa Lată de a-l “combina” pe doctor, acesta l-a refuzat politicos dar ferm și s-a întors în sala de operații. Dap, doctorul era chiar biciclistul. The end.” SURSA


2 APRILIE: „În anul 2012, există 1 copil cu tulburare de spectru autist la 100 de copii”


Ziua internațională de acceptare a autismului este o zi recunoscută pe plan internațional la 2 aprilie în fiecare an, încurajând statele membre ale Națiunilor Unite să ia măsuri pentru a crește acceptarea persoanelor care suferă de autism în întreaga lume. Acesta a fost desemnat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite rezoluția „62/139. Acceptarea Ziua Autismului“, a trecut în consiliu la data de 1 noiembrie 2007, și a adoptat la 18 decembrie 2007. Autismul înregistrează o creștere alarmantă în toate mediile, în toată lumea, estimându-se ca în anul 2012 există 1 copil cu tulburare de spectru autist la 100 de copii. Autismul apare mai des la băieți decât la fete. (CONTINUARE)


220 DE TĂRGI: „Am dus bolnavii la CAS pentru că funcționarele de la ghișeu mi-au cerut acest lucru”


VIOREL PAȘCA: “În urma evenimentelor intamplate azi la CAS Bihor, si mediatizate pe diferite posturi, ma simt dator sa va prezint voua, celor care ne urmariti activitatea cateva precizari, deoarece, uneori, lucrurile au fost prezentate trunchiat sau in mod eronat:

1. Bolnavii respectivi, aproximativ 220 nu au fost “culesi” de mine de pe strazi, ci trimisi cu ambulanta de diferite institutii ale statului: spitale, primarii, politie etc. 2. Exista cereri scrise si verbale pe care le-am facut institutiilor abilitate, ca daca li se pare ca e ceva “in neregula” sa-i preia, deoarece am toata deschiderea in a le oferi acestor oameni posibilitatea de a beneficia de ingrijirea oferita de stat. Mi s-a raspuns ca nu au locuri disponibile. 3. Acesti oameni locuiesc legal, avand acte de identitate cu domiciliul la Dumbrava sau Tinca. 4. Imi arat inca odata disponibilitatea de a deschide portile pentru oricine care vrea sa vada conditiile in care acestia traiesc. 5. Masina pe care o conduc este un Audi de peste 10 ani, cumparata din Germania cu 3000 (trei mii) de euro si nu “masina demna de prosperi oameni de afaceri” cum spunea un domn reporter. 6. La ultima vizita a doamnei director a DSP la Dumbrava, aceasta si-a exprimat admiratia in ce priveste conditiile in care traiesc bolnavii si nu “conditii mizere” cum spunea domnul reporter. 7. Am dus bolnavii la CAS pentru ca functionarele de la ghiseu mi-au cerut acest lucru si domnul presedinte cu care am avut o discutie telefonica. Am facut doar ce mi s-a cerut. In retrospectivele mele saptamanale puteti gasi multe alte informatii precum si imagini cu locuintele in care bolnavii au domiciliul.” (SURSA) (FOTO:  ADEVĂRUL: Bolnavii imobilizati dusi la ghiseu pe targa pentru ridicarea unei adeverinte de la ghiseu)


PSYCHO CEC BANK: „Faliţii, în funcţie de numărul creditorilor, erau ucişi şi tăiaţi în atâtea bucăţi câţi creditori aveau”. După faţă pare tandră…


Mirela Iovu CEC Bank - Uciderea debitorilorLa o conferinta legata de cum ar trebui sa arate banca viitorului, vicepresedintele CEC Bank, Mirela Iovu, a declarat următoarele: „Nu stiu cati dintre dumneavoastra cunoasteti cum erau tratati falitii in Roma Antica. Falitii, in functie de numarul creditorilor, erau ucisi si taiati in atatea bucati cati creditori aveau. In Evul Mediu se folosea stalpul infamiei si mai era obiceiul legarii de un catarg in piata publica sau purtarea datornicului pe strazi. Exista si inchisoarea datornicilor, unde capul familiei era incarcerat. Si noi, in Codul Civil de la 1864 aveam inchisoarea datornicilor. Dar, in decursul anilor s-a ajuns de la uciderea debitorului, pana la acordarea unei a doua sanse, in 2014”, mai spune Iovu. DETALII


LIBERIA: Ebola, inventată pe „Planeta Maimuţelor”?



ÎNGERI & DEMONI: Tu ce faci în vacanţa de vară?


ARHIVĂ: TERIFIANT: Confesiunea unui om stupefiat: “A murit rugându-se ca moartea să-l elibereze de chinuri”„Acum doua saptamani, un nepot de-al meu a murit, dupa o istorie destul de lunga si de chinuitoare, in care rolurile principale le-au jucat heroina, etnobotanicele, SIDA si hepatita C. Mai avea putin si ar fi implinit 32 de ani. S-a nascut si trait in Bucuresti. Incepuse sa ia droguri, probabil, in timpul liceului sau putin dupa ce a absolvit liceul.” CONTINUARE