CÂRTIŢA CU NAS STELAT: Cel mai rapid mâncător din lume, capabil să identifice şi să înghită o pradă în mai puțin de o optime de secundă!
INSIDER: „Cârtița cu nas stelat (Condylura cristata) este unul dintre cele mai neobișnuite mamifere din America de Nord, iar particularitatea care îi dă numele este și principalul său instrument de supraviețuire. În jurul botului are 22 de prelungiri rozalii dispuse asemenea unei stele, care nu sunt tentacule și nici nu au rolul principal în mirosire, ci formează un organ senzorial extrem de specializat. Aceste structuri îi permit să exploreze mediul prin atingere și să detecteze prada într-un timp foarte scurt.
Cele 22 de prelungiri sunt acoperite de mii de mici structuri senzoriale numite organele lui Eimer. Întregul nas stelat conține peste 25.000 de astfel de receptori, ceea ce îi oferă animalului o sensibilitate tactilă extraordinară. În loc să se bazeze în primul rând pe vedere pentru a găsi hrana, cârtița își mișcă rapid nasul prin sol, frunze, mâl și apă, atingând numeroase puncte din jurul său. În timpul căutării, poate examina aproximativ 10–15 zone diferite într-o singură secundă.
Organizarea acestui organ senzorial este la fel de interesantă ca numărul receptorilor. Cârtița nu folosește toate cele 22 de prelungiri în exact același mod. Atunci când una dintre zonele exterioare detectează ceva care ar putea fi hrană, animalul își deplasează extrem de rapid nasul astfel încât partea centrală, numită „fovee tactilă”, să poată examina mai precis obiectul. Această zonă specializată este formată din cea de-a 11-a pereche de prelungiri și are un rol important în identificarea prăzii.
Viteza cu care se desfășoară întregul proces este remarcabilă. În experimentele realizate cu ajutorul camerelor de mare viteză, cercetătorii au măsurat timpul necesar pentru identificarea, capturarea și consumarea unor prăzi mici. Timpul mediu de manipulare a fost de aproximativ 227 de milisecunde, iar cea mai rapidă încercare a fost de numai 120 de milisecunde. Cu alte cuvinte, animalul poate trece de la detectarea unei mici prăzi la consumarea ei în mai puțin de o optime de secundă.
Această performanță nu este rezultatul unei singure mișcări rapide, ci al coordonării dintre sistemul senzorial și cel motor. Când o pradă este atinsă, informația tactilă este transmisă foarte repede către creier, iar cârtița își repoziționează nasul pentru a verifica obiectul. Dacă acesta este identificat drept hrană, este capturat și consumat aproape imediat. Cercetătorii au observat chiar situații în care animalul atinge prada, se mișcă inițial într-o direcție și apoi își corectează rapid mișcarea, ceea ce oferă indicii despre limitele procesării informației tactile.
Recordul are și o explicație ecologică. Cârtița cu nas stelat trăiește în special în zone umede din estul Americii de Nord, unde poate găsi o mare varietate de nevertebrate. Se hrănește cu râme, lipitori, insecte acvatice și alte organisme mici, iar în anumite habitate o parte importantă a hranei provine din mediul acvatic. Capacitatea de a identifica și consuma foarte repede prăzi mici îi permite să profite chiar și de surse de hrană care, pentru un prădător mai lent, ar putea să nu fie suficient de eficiente energetic.
Viteza extraordinară a hrănirii este strâns legată de felul în care a evoluat acest animal. Pentru o pradă foarte mică, energia obținută este redusă, astfel că timpul petrecut pentru capturare și consumare contează enorm. Dacă animalul poate realiza întregul proces în câteva sute de milisecunde, poate transforma numeroase prăzi mici într-o sursă eficientă de energie. Studiile asupra comportamentului său au folosit tocmai această relație dintre valoarea energetică a hranei și timpul necesar pentru consum pentru a explica specializările sale senzoriale și comportamentale.
Nasul în formă de stea nu este însă singura adaptare interesantă a acestei cârtițe. Animalul are membre anterioare puternice, adaptate pentru săpat, iar corpul său este potrivit pentru deplasarea prin soluri umede și prin apă. Ochii sunt mici, însă acest lucru nu reprezintă un dezavantaj major în mediul în care trăiește, deoarece identificarea hranei se bazează într-o măsură importantă pe atingere. Practic, cârtița și-a construit o strategie senzorială în care informația tactilă are un rol comparabil cu cel pe care vederea îl are pentru numeroase alte mamifere.
Ceea ce face această specie cu adevărat spectaculoasă este faptul că viteza sa nu sacrifică precizia. Nasul stelat trebuie să distingă între sol, obiecte și organisme vii într-un mediu aglomerat și schimbător. Fiecare atingere durează doar câteva zeci de milisecunde, iar informațiile obținute sunt integrate rapid pentru a decide dacă obiectul merită capturat. Sistemul senzorial al cârtiței este considerat unul dintre cele mai sofisticate sisteme de percepție tactilă descrise la mamifere.
Astfel, cifra de 227 de milisecunde nu reprezintă pur și simplu viteza cu care o cârtiță „mănâncă”. Ea reflectă un întreg lanț de procese: detectarea prăzii, orientarea către aceasta, verificarea tactilă, capturarea, consumarea și reluarea căutării. În cele mai rapide cazuri, toate acestea au fost realizate în aproximativ 120 de milisecunde. Este una dintre cele mai spectaculoase demonstrații ale modului în care evoluția poate transforma un organ aparent ciudat într-un sistem senzorial de o eficiență extraordinară.” SURSA
N.R.: „Spre deosebire de alte cârtițe, este o înotătoare excelentă şi își caută adesea hrana pe fundul lacurilor sau al mlaştinilor. Are capacitatea unică de a mirosi sub apă, expirând bule de aer pe obiecte şi inhalându-le înapoi pentru a detecta mirosurile.
Cârtița cu nasul stelat (Condylura cristata) are o lungime totală a corpului de aproximativ 15-20 cm (inclusiv coada) şi o greutate cuprinsă între 35 şi 75 de grame. Lungimea corpului: 10-13 cm pentru trunchi, la care se adaugă coada de încă 5-8 cm. Greutatea: În jur de 55 de grame în medie, fiind comparabilă cu mărimea unui hamster. Nasul stelat: Prezintă un cerc de 22 de apendice sau tentacule roz şi cărnoase, având un diametru de aproximativ 1,5 cm. Organele Eimer sunt distribuite pe 22 de anexe. Organele Eimer au fost descrise pentru prima dată la cârtița europeană în 1872 de către zoologul german Theodor Eimer. Şi alte specii de cârtițe posedă organe Eimer, deşi acestea nu sunt la fel de specializate sau numeroase ca la cârtița cu nasul înstelat.
Cârtiţa cu nas înstelat trăžeste în zone umede de câmpie şi mănâncă nevertebrate mici, cum ar fi insecte acvatice (cum ar fi larvele de trichoptere, musculiţe, libelule, libelule de zig-zag, cocor, tabani, gândaci de scufundare răpitori și pleuronectidi ), insecte terestre, viermi (cum ar fi râme, lipitori şi alte anelide ), moluşte şi crustacee acvatice, precum şi amfibieni mici şi peşti mici. Condylura cristata a fost găsită şi în pajişti uscate mai departe de apă. De asemenea, a fost găsită în Munţii Great Smoky până la o înălţime de 1.676 m. Cu toate acestea, cârtița cu nas înstelat preferă zonele umede, slab drenate şi mlaştinile. Este o bună înotătoare şi se poate hrăni de-a lungul fundului pâraielor şi iazurilor. La fel ca alte cârtițe, acest animal sapă tuneluri de suprafaţă puțin adânci pentru a se hrăni; Adesea, aceste tuneluri ies sub apă. Este activă zi și noapte și rămâne activă iarna, când a fost observată săpând tuneluri prin zăpadă și înotând în pâraie acoperite de gheață. C. cristata este deosebit de pricepută la termoreglare, menținând o temperatură corporală ridicată într-o gamă largă de condiții externe în comparație cu alte cârtițe talpide. Acest lucru explică capacitatea sa de a prospera în medii acvatice reci. Se ştiu puține lucruri despre comportamentul social al speciei, dar se suspectează că este colonială.
Această cârtiță se împerechează la sfârşitul iernii sau începutul primăverii, iar femela are o cuibărit de obicei patru sau cinci pui la sfârşitul primăverii sau începutul verii. Cu toate acestea, se ştie că femelele au o a doua cuibărire dacă prima nu are succes.
La naștere, fiecare pui are aproximativ 5 cm lungime, este fără păr şi cântăreşte aproximativ 1,5 g. Ochii, urechile şi steaua lor sunt toate sigilate, deschizându-se şi devenind utile abia la aproximativ 14 zile de la naştere. Devin independente după aproximativ 30 de zile şi sunt complet mature după 10 luni. Printre prădători se numără şoimul cu coadă roșie, bufnița mare cu coarne, bufnița de hambar, bufnița țipătoare, vulpile, nevăstuicile, nurcile, diverse sconcşi şi mustelide, şi peşti mari, cum ar fi ştiuca nordică, precum şi pisicile domestice.
O cârtiţă cu nasul înstelat (Condylura cristata) trăiește în medie între 3 şi 4 ani în sălbăticie. În condiții de captivitate, unde adaptarea lor la mediul artificial este extrem de dificilă din cauza nevoilor lor semi-acvatice şi a metabolismului accelerat, durata lor de viaţă este mai scurtă, recordul fiind de aproximativ 2 până la 2,5 ani. i
Motivele pentru care au o durată de viaţă relativ scurtă: ∆ Metabolismul intens: Ca majoritatea mamiferelor de dimensiuni mici, au un ritm cardiac și metabolic foarte ridicat, fiind active zi şi noapte şi consumând zilnic o cantitate de hrană echivalentă cu peste 50% din greutatea lor corporală. ∆ Prădătorii: Deşi își petrec mult timp în tuneluri subterane sau sub apă, ele cad frecvent pradă păsărilor răpitoare nocturne (precum bufnițele), şoimilor, nevăstuicilor, dar şi peştilor mari sau broaştelor taur atunci când înoată.”
ZIUA VINULUI, CHIȘINĂU: Invazie de europeni cu pahare la gât pentru degustări gratuite – „Disneylandul celor care iubesc ghiurghiuliul”!
INSIDER: „Nu știu cum a reușit Chișinăul să facă asta, dar e uimitor. A adus la un eveniment din centrul capitalei Republicii Moldova puhoi de turiști din toată Europa. Nu aș fi știut niciodată de amploarea evenimentului dacă nu-l vedeam chiar eu.
Să vă povestesc! Sunt la Chișinău pentru că am ținut aici un curs de jurnalism și de comunicare. Proiectul se numește emoționant „Formarea noii generații de jurnaliști de expresie românească în Republica Moldova”.
E organizat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova și de Fundația “Myosotis”. Mulțumesc mult pentru invitație Irina Cebotari și VeaCeslav Cebotari.
De fiecare dată când ajung la Chișinău, îmi place să mă plimb prin orașul studenției mele. Nu a fost o excepție nici acum. În timpul plimbării nu mi-a venit să cred ochilor. Era pur și simplu o invazie de turiști europeni.
Ce fac acești oameni în Republica Moldova? Ce i-a adus în Chișinău? Am ajuns în celebra Piață a Marii Adunări Naționale(PMAN) și m-am lămurit. S-a dat sfoară pe tot continentul că în micuțul stat din Europa de Est, două zile pe an( pe 3 și pe 4 octombrie) se oferă vin de băut… gratuit. Și au un vin bun moldovenii ăștia, că de intri în beci, nu mai vrei să ieși. Aud asta frecvent. 🙂
Habar nu am cum s-a dus buhu în Europa, cum de au aflat turiștii despre așa ceva. Dar i-am văzut în PMAN. Am văzut mii de turiști europeni cu paharele la gât! Da, ați citit bine – cu paharele la gât. Când ajung aici, li se dă câte un pahar cu un șnur. Cu paharul atârnat de gât bântuie de la un stand la altul, adică de la o vinărie la alta. E o priveliște pe care nu știu cu ce să o compar. E cu un fel de Disneyland al celor care iubesc ghiurghiuliul. E un mic parc de distracții cu vin pentru turiștii europeni.
Se vorbește în Chișinău în aceste zile în toate limbile Europei. În italiană, germană, spaniolă, engleză… Numai că dacă trec pe la toate standurile, nici turiștii nu vor mai ști ce limbă vorbesc. Nu de alta, dar sunt peste 100 de producători participanți la eveniment. Cu toții sunt adunați sub brandul de țară „Vinul Moldovei. Uimitor de bun”.
Ca să înțelegeți cât de mulți turiști sunt, nu găsești nicio cameră disponibilă în tot Chișinăul. Totul este plin pentru o săptămână înainte și o săptămână după. Mi s-a spus că și camerele de o mie de euro s-au dat. Nici nu știam că există cazare atât de scumpă în Chișinău. Nu se găsește cazare nici pe platformele de închiriere. Totul e pur și simplu plin și ocupat. Pe aceste platforme unii s-au trezit că li s-au și anulat cazările. Erau disperați. Prin urmare, dacă ai treabă la Chișinău săptămâna asta, mai bine să anulezi totul, nu vei găsi cazare ori vei găsi greu. Unii, prevăzători, au făcut rezervări încă din august.
Svetlana Matvievici, somelier și o bună cunoscătoare a vinurilor din Republica Moldova, călătorea printre standuri cu un pahar în mână. Mi-a spus o chestie interesantă. Anul trecut, după ce au turnat tulburelul gratuit, standurile din Piața Marii Adunări Naționale au și vândut excelent. În total, de vreo 2 milioane de euro. Un milion de euro pe zi. Ce vânzări or să fie anul acesta, nu știu… Dar știu că banii câștigați din vinul vândut se adaugă la banii pentru cazare, pentru restaurante, transport și așa mai departe. Turiștii care m-au călcat de vreo câteva ori pe picioare în PMAN și apoi s-au scuzat veseli, păreau genul care vin să cheltuie într-un oraș. E impresionant cum peste Prut această sărbătoare națională, Ziua Vinului, s-a transformat într-o atracție turistică europeană.
Update! Oamenii îmi spun că paharele erau la vreo 15 euro, iar 10 degustări sunt gratuite.
Deocamdată acestea sunt informațiile despre invazia de turiști europeni de la Chișinău, de Ziua Vinului. Părerile, ca de obicei, vă aparțin.” SURSA
ARHIVĂ MILEȘTII MICI, MOLDOVA: Cea mai mare colecție de vinuri din Europa – 1,5 milioane de sticle depozitate în 250 km de galerii ∆∆∆∆∆ MIHAI EMINESCU, MERLOT: Vin muzical din Republica Moldova. Fiecare strop, o strofă, la fundul sticlei „Luceafărul”! ∆∆∆∆∆ MAREA DEGUSTARE, BUCUREȘTI: Primului Champagne Salon din istoria României. Producătorii români aduc doar caviarul tradițional!
SIR ANTHONY HOPKINS: Între albumul „,Viaţa este vis” şi cartea autobiografică „Hai că am reușit, puștiule” – cum poți deveni, dintr-un puști marginalizat, unul dintre cei mai iubiți artiști ai planetei, fără a-ți pierde sufletul pe drum
INSIDER: „Mi-am cumpărat de curând autobiografia lui Anthony Hopkins și, sincer, era imposibil să NU o iau. Eu îl ador pe omul ăsta. ÎL ADOR. E unul dintre actorii mei preferați și are genul ăla de prezență care mă face să mă uit la el și când efectiv nu face nimic. Poate să stea pe un scaun, să clipească de două ori și eu deja sunt: „BĂI, CE A VRUT SĂ SPUNĂ PRIN ASTA?”
Anthony Hopkins are ceva ce foarte puțini actori au: nu pare că JOACĂ. În „The Silence of the Lambs”, ca Hannibal Lecter, omul nici nu trebuie să alerge după nimeni, să urle, să sară pe pereți, să facă tumbe. Stă. Se uită la tine. Vorbește încet. ȘI TU DEJA AI CHEMAT POLIȚIA. Asta mi se pare genial. Alți actori, ca să te sperie, au nevoie de muzică dramatică, sânge, lumini, uși trântite, efecte speciale. Hopkins are nevoie de O PRIVIRE. Atât. Și gata, ai încuiat și ușa de la baie. Dar tocmai asta îmi place la el: că nu e doar „Hannibal Lecter”. Ar fi fost foarte ușor să rămână toată viața „ăla din Tăcerea mieilor”. Dar omul a făcut roluri complet diferite și le-a făcut cu aceeași precizie nebunească.
În „The Remains of the Day” e reținut, rigid, aproape imposibil de citit emoțional, dar simți TOT ce nu spune. Și asta este foarte greu. Să nu faci mare lucru la suprafață și totuși să se simtă că înăuntru e cutremur de 8 grade.
În „Legends of the Fall” e cu totul altă energie. În „Nixon” intră într-o personalitate istorică enormă fără să pară că face imitație de revelion. În „The Two Popes” are iar alt registru. Iar în „The Father” mi se pare absolut devastator. Acolo efectiv vezi un actor care poate să treacă de la siguranță la confuzie, de la autoritate la vulnerabilitate.
Și asta mă fascinează la actorii mari. Nu mă interesează doar că „joacă bine”. Vreau să înțeleg CUM. Ce naiba se întâmplă în mintea unui om care poate face asta? Cum ajungi să ai atâta control asupra vocii, privirii, pauzei, corpului, ritmului? Cum ajungi să spui o propoziție banală și s-o faci să pară că are șapte etaje dedesubt?
Aici apare cartea. Pentru că exact asta vreau să aflu. Nu m-a interesat autobiografia lui doar ca să aflu: s-a născut, a copilărit, a devenit actor, succes, Oscar, mulțumim, la revedere. Nu. Eu vreau să înțeleg omul din spatele actorului. Ce l-a format? Ce fel de copil a fost? Ce l-a speriat? Ce l-a ambiționat?
Ce eșecuri a avut? Cum vede actoria? Cum vede oamenii? Cum își construiește personajele? Ce fel de minte trebuie să ai ca să poți intra în atâtea tipuri de oameni fără să pari niciodată că porți costum de carnaval?
Pentru că Anthony Hopkins nu-mi dă senzația de actor care vine și spune: „UITE CUM JOC EU ACUM!”
Doamne ferește. Nu-ți arată mecanismul. Și asta e șmecheria. La actorii mari nu vezi efortul. E ca la balet. Tu vezi femeia plutind superb pe scenă și uiți că în pantoful ăla probabil piciorul ei depune cerere de azil.
La Hopkins vezi rezultatul. Liniște. Precizie. Control. Și tocmai de asta mă interesează ce a fost în spate. Pentru că omul ăsta are o carieră construită pe nuanță. Poate să fie terifiant fără să ridice vocea. Poate să fie fragil fără să devină melodramatic. Poate să fie autoritar fără să facă spectacol. Poate să transmită enorm dintr-o pauză. Eu uneori spun 400 de cuvinte ca să explic ceva. Hopkins se uită trei secunde. ȘI A TERMINAT.
Asta este nedrept. Și da, cred că de-asta mă atrag actorii de genul lui. Pentru că nu sunt doar frumoși pe ecran, spectaculoși sau carismatici. Au PROFUNZIME. Simți că în spatele rolului există minte, observație, disciplină, viață trăită. Iar pe mine fix asta mă interesează. Nu „cum a ajuns celebru”. Ci cum a ajuns SĂ FIE EL. Ce s-a întâmplat între băiatul care a fost cândva și omul care poate să intre într-un cadru și să capteze toată atenția fără să facă circ. Pentru că sunt actori care intră într-o scenă și tu îi vezi. Hopkins intră într-o scenă și parcă SE SCHIMBĂ AERUL . Și atunci normal că trebuia să cumpăr cartea. Nu aveam cum să văd autobiografia lui și să spun: „Aaa, interesant. Poate altădată.”
ALTĂDATĂ CE?! Omul care a făcut Hannibal Lecter, Stevens din „The Remains of the Day”, Anthony din „The Father” își povestește viața și eu să trec mai departe spre raftul cu „cum să fii productiv în 7 pași”?
NU. Lasă productivitatea. VREAU SĂ ȘTIU CE E ÎN CAPUL LUI HOPKINS. Așa că da, am luat-o. Pentru că îl admir enorm ca actor și pentru că vreau să înțeleg mai bine omul din spatele tuturor rolurilor ăstora. Și poate asta este, până la urmă, fascinația mea cea mai mare pentru Anthony Hopkins: nu faptul că a jucat personaje extraordinare. Ci faptul că, după atâtea decenii, încă mă uit la el și mă întreb:
„Băi… CUM FACE?” Iar dacă autobiografia asta îmi răspunde măcar pe jumătate la întrebare, eu sunt mulțumită.” SURSA
N.R. 1: Cartea „Hai că am reuşit, puştiule” (We Did Ok, Kid), volumul autobiografic de memorii al legendarului actor Sir Anthony Hopkins, publicat în limba română de editura Nemira în colecția Orion și lansată anul trecut.
Titlul cărții face referire la o promisiune implicită pe care adultul de succes o îndeplineşte faţă de copilul nesigur şi rebel de odinioară din Port Talbot, Tara Galilor. Volumul derulează o peliculă a celor aproape nouă decenii de viaţă, oferind o perspectivă cronologică, dar extrem de dinamică: ∆ Sinceritate brutală şi lipsă de cosmetizare: Criticii de pe platforme precum Răsfoiala remarcă faptul că Hopkins refuză să îşi menajeze imaginea. El vorheste deschis episoadele severe de alcoolism din tinereţe care i-au ruinat relațiile şi despre momentele critice de auto-sabotaj. ∆ Dualitatea succes-eşec: Narațiunea îmbină triumfurile profesionale uriaşe (obținerea burselor, rolul memorabil al lui Hannibal Lecter, cele două premii Oscar) cu eşecurile, fricile şi singurătatea din planul personal. ∆ Relaţia cu marii titani: Cartea abundă în amintiri de pe platourile de filmare şi scenele de teatru, inclusiv dinamica lui cu uriaşul actor Laurence Olivier.
Ce spun recenziile şi cititorii? ∆ Puncte forte: Umorul îmbinat cu dramatismul: Textul nu devine o predică moralizatoare sau un „,manual de sobrietate”, ci păstrează un ton bonom, cald şi adesea comic. ∆ Mesaj inspirațional puternic: Cititorii apreciază concluzia optimistă a cărții – faptul că la peste 87 de ani, Hopkins demonstrează că nu este niciodată prea târziu să te schimbi, să ierți greşelile trecutului şi să te bucuri autentic de viaţă. Spre deosebire de alte biografii de tip PR de la Hollywood, aceasta se simte ca o confesiune reală, intimă, scrisă direct de la om la om. Structura nu este una academică sau rigidă; narațiunea „sare” uneori brusc de la un platou de filmare la un moment de profundă singurătate dintr-o cameră de hotel, ceea ce necesită atenţie din partea cititorului.
Verdict general: Este considerată o lectură deosebită și cadoul perfect pentru orice cinefil. Cartea oferă o poveste profund umană despre cum poți deveni, dintr-un puşti marginalizat, unul dintre cei mai iubiți artişti ai planetei, fără a-ţi pierde sufletul pe drum.
Preț între 38,99 lei și 64,99 în funcție de librărie.”
N.R. 2: „Anul acesta actorul britanic Anthony Hopkins și-a extins cariera într-o direcție neaşteptată. La 88 de ani, acesta a semnat cu celebra casă de discuri Decca Classics şi a lansat pe 21 august 2026 primul său album, „Life Is A Dream”- Compozitor, Producţie muzicală, Orchestrator: Anthony Hopkins. Odată cu anunțul albumului, Hopkins a lansat şi primul single, „Bracken Road”, o compoziție orchestrală inspirată din amintirile copilăriei sale petrecute în satul Margam, din Țara Galilor, în anii ’40. Piesa a fost scrisă încă din 1963, în perioada în care actorul lucra la Liverpool Playhouse, dar vede lumina zilei abia acum, într-o versiune interpretată de Philharmonia Orchestra sub bagheta dirijorului Gustavo Dudamel. Pe album apar şi violoncelistul Gregorio Nieto, respectiv pianistul Sergio Tiempo.
Hopkins afirmă că muzica a fost prima sa mare pasiune şi că a compus de-a lungul întregii vieți, chiar dacă publicul l-a cunoscut în primul rând ca actor. Multe dintre lucrările incluse pe album au fost create în ultimele şase decenii şi au fost revizuite de-a lungul timpului înainte de această lansare oficială. Actorul descrie colaborarea cu Decca Classics şi Philharmonia Orchestra drept una dintre cele mai importante realizări personale din cariera sa artistică. „Life Is A Dream” va reuni compoziții orchestrale originale semnate de Anthony Hopkins şi marchează debutul său discografic oficial, într-un moment în care puțini s-ar fi aşteptat ca actorul premiat cu două Oscaruri să înceapă un nou capitol creativ. Lansarea demonstrează că pasiunea pentru muzică l-a însoțit încă din tinerețe, chiar dacă aceasta a rămas în umbra carierei sale cinematografice timp de zeci de ani.
În ultimii doi ani, Anthony Hopkins a rămas foarte activ atât în cinema, cât şi în televiziune. Cel mai recent film lansat este Locked (2025), un thriller psihologic în care joacă alături de Bill Skarsgård. Hopkins interpretează un personaj misterios pe nume William, proprietarul unui SUV ultratehnologizat care transformă tentativa unui hoț de a fura maşina într-o capcană mortală. Filmul este inspirat din thrillerul argentinian „4×4”.
În 2024, actorul a apărut în producția Mary, realizată de Netflix, unde îl interpretează pe regele Irod într-o reinterpretare cinematografică a poveştii biblice a Fecioarei Maria. În acelaşi an, Hopkins a avut unul dintre rolurile principale în serialul istoric Those About to Die, inspirat de viața din Imperiul Roman, interpretându-l pe împăratul Vespasian.”
TOPINAMBUR/ NAP PORCESC/ MĂR DE PĂMÂNT: Legumă rădăcinoasă perenă din familia florii-soarelui originară din America de Nord cultivată pentru tuberculii săi subterani, consumați cruzi, gătiți sau prin distilare, rachiu!
INSIDER: „Cu toate că este final de vară, noi flori apar pe meleaguri sibiene.
Seamănă cu o floarea soarelui mică dar nu este altceva decât o floare de nap porcesc, sau topinambur, crescută sălbatic pe un mal de râu.
Napul porcesc este o plantă adusă din America în Europa în secolul 17 și a fost cultivată des în trecut pentru tuberculii săi asemănători cu cartofii dulci. August 2026. ©️Copyright Sibiu Wild” SURSA
N.R.: „Topinamburul (cunoscut popular şi ca „nap-porcesc” sau „măr de pământ”, „morcov-porcesc”, „nap porcesc”, „pere-iernatice”, „guli”, „cartoful săracilor” – din maghiară) este o legumă rădăcinoasă perenă din familia florii-soarelui (Asteraceae), cultivată pentru tuberculii săi subterani, plantă originară din America de Nord. Numele este derivat de la numele poporului suc american, Tupinambá.
Tuberculii au un aspect neregulat care seamănă cu ghimbirul, cu o textură crocantă la exterior și culoare de la alb la maro sau violet. Gustul se aseamănă cu o combinație între cartof dulce, anghinare şi nuci.
Proprietăți și Beneficii pentru sănătate: ∆ Bogat în inulină: Conţine inulină în loc de amidon, fiind excelent pentru persoanele cu diabet, deoarece nu creşte rapid nivelul zahărului din sânge. ∆ Susține digestia: Fibrele şi inulina ajută la menținerea unui tranzit intestinal sănătos şi stimulează dezvoltarea bacteriilor bune (bifidobacteriile). ∆ Minerale şi vitamine: Este o sursă importantă de fier, calciu, magneziu şi vitamine din complexul B. ∆ Calorii puține: Fiind lipsit de grăsimi şi având un aport caloric moderat, este ideal în diete.
Se consumă: ∆ Crud: În salate, dat pe răzătoare, datorită texturii sale crocante. ∆ Gătit: Poate fi fiert, copt, prăjit sau piure, exact ca un cartof obişnuit. ∆ Topinambur sau Rossler este şi numele dat rachiului obținut din tuberculii bogați în inulină ai acestei plante. Topinamburii erau deja folosiți pentru distilarea băuturilor spirtoase la sfârşitul secolului al XIX-lea. În Baden, tuberculii de topinambur sunt procesați într-un schnapps digestiv, care se vinde sub denumirile,, Topinambur-Brantwein „, „ Topinambur „, , Topi „, „ Erdäpfler”, „ Erdgold”, „, Rossler” (derivat din Ross- Erdäpfel) sau„, Borbel „. Ţuica de topinambur are o aromă fructată și o aromă uşor dulce-nucioasă. Trăsătura sa caracteristică este un gust intens, dar plăcut pământos, care aminteşte de gențiană. Înainte de distilare, tuberculii de topinambur trebuie spălați bine pentru a îndepărta toate urmele de pământ. Curățarea insuficientă va duce la un gust neplăcut al țuicii.
Această plantă erbacee perenă creşte până la 3 m înălțime. Lăstarul este anual şi se stinge în toamnă. Dintr-un tubercul se dezvoltă mai multe tulpini erecte şi, după o perioadă mai lungă de creștere cu o singură tulpină, acestea devin ulterior ramificate. Aceste tulpini poartă frunze opuse, alterne, pețiolate, ovate, lanceolate şi ascuțite până la acuminate, cu margini zimțate până la crenate, uneori întregi. Frunzele au 7 până la 10 cm lăţime şi 10 până la 25 cm lungime. Tulpinile şi frunzele sunt aspre şi păroase. Pețiolul lung de 2-8 cm este adesea uşor aripat. Nervația este trifoliată.
Ceea ce este denumit în mod obişnuit ,floare” este, din punct de vedere botanic, o inflorescenţă compozită. Are formă de cap şi este alcătuită din buchețelele radiologice exterioare, sterile, și buchețelele radiologice interioare, hermafrodite; sunt prezente şi bractee. Este o inflorescență hermafrodită, aşezată pe un involucru păros, cu mai multe rânduri. Fructele sunt numite botanic achene. Inflorescențele au un diametru de 4 până la 8 cm şi sunt situate la axilele frunzelor superioare. Buchețelele radiologice exterioare au ligule galben strălucitor, nervurate, de aproximativ 2,5-4 cm lungime. Topinamburul înfloreşte între august şi noiembrie. Fiind o plantă de zi scurtă, însă, înfloreşte doar atunci când se atinge o anumită lungime a zilei. Prin urmare, nu înfloresc în nordul Franței înainte de octombrie, ci în Europa Centrală încă din august. Planta iernează cu rizomi, în care se stochează inulina, un zahăr special. Tuberculii în formă de pară, măr sau fusiform se dezvoltă la baza lăstarului. Pielea tuberculului este de culoare bej, galbenă sau roz. Pulpa tuberculului este albă. Tuberculii cresc până la dimensiunea cartofilor şi au mai mulți ochi. Spre deosebire de cartofı, pielea tuberculului este fină şi subțire. Tuberculii pot tolera înghețuri de până la -30 °C, în timp ce lăstarul de deasupra solului poate rezista doar la -5 °C.
Planta este prolifică, iar vigoarea sa enormă înseamnă că chiar şi fragmente din tuberculii de rizom sunt suficiente pentru ca aceasta să încolțească din nou şi să apară şi ca „creştere” în culturile ulterioare. În Europa Centrală, topinamburul se naturalizează adesea şi, la fel ca alte specii invazive, poate cauza probleme deoarece înlocuieşte plantele native, însă are puțini prădători naturali în afară de şoarecii de câmp şi mistrețul. În iulie și august, planta dezvoltă tuberculi alungiți, în formă de fus, pe stolonii săi subterani (rizomi), care servesc drept depozit de carbohidraţi. Noi lăstari ies din aceşti tuberculi în primăvara următoare. Prin urmare, planta este capabilă să invadeze comunitățile de plante existente și, datorită creșterii sale verticale rapide din primăvară, care umbrește puternic alte plante, le poate înlocui.”
VÂRFUL TOACA, CEAHLĂU: 519 trepte pe scara care duce spre cer – cu drapelul, cățelul ori bicla
INSIDER: „Pe scară urcă toată lumea care vrea să ajungă la cea mai mare înălțime din masivul Ceahlău, și anume vârful Toaca. Unii cu cățelul, alții cu drapelul, fiecare cu ce are mai drag. De-a lungul timpului, mulți au urcat cu bicicleta pe masivul Ceahlău, dar nu și pe Toaca, sau mai bine zis pe scări. Iată doi voinici care și-au dus „iubita” la înălțime…
Știai că scara din oțel cu trepte din duraluminiu care urcă spre vârful Toaca din masivul Ceahlău a fost construită în 2018? Istoricul ei include două etape principale: prima scară, din lemn, a fost ridicată în anii ’70, însă, din cauza degradării, a fost înlocuită. Noua construcție metalică a fost dată în folosință în toamna anului 2018, având 500 de trepte și o lungime de aproximativ 300 de metri, fiind realizată dintr-o structură de oțel și trepte din duraluminiu. #Ceahlău #Toaca #Munte #România #Traseu #Drumeție ” SURSA
INSIDER 2: „Scările care urcă spre nori. Cele 519 de trepte de pe Vârful Toaca din masivul Ceahlău.” SURSA
N.R.: „Unul dintre cele mai frumoase trasee montane din masivul Ceahlău este cel care urcă de la Cabana Fântânele spre Vârful Toaca (1904 m, al doilea că mărime din Ceahlău, dar mai căutat de turişti datorită formei sale piramidale). „Scara către Rai”, 523 de trepte, de la altitudinea de 1771 m la 1893 m, lucrare menită a înlesni accesul către acest loc magic.”
VORONEȚ DE LA VIENA: Noua biserică ridicată de comunitatea română de aici, ce poartă hramurile Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfântul Ştefan cel Mare
INSIDER: „Într-o Europă care își demolează sau transformă bisericile în baruri, românii ridică altare noi: „Voronețul de la Viena” este noua biserică ridicată de comunitatea românilor de aici ❤” SURSA
N.R.: „La 14 iunie 2017 comunitatea românească a achiziţionat terenul din apropierea parcului Prater. La 17 septembrie 2017 a avut loc punerea pietrei de temelie. Lucrările de construcție au început în noiembrie 2018. În această lună a fost finalizată pictura exterioară. Biserica cu hramurile Pogorârea Duhului Sfânt și Sfântul Ștefan cel Mare.
Aspectul fațadei aminteşte de tradiția marilor biserici pictate din Moldova, de unde şi imaginea unui „nou Voroneț de la Viena”. Biserica precizează însă că este vorba despre un program iconografic propriu, conceput pentru acest lăcaș de către Alexandru Nicolau care a coordonat echipa care a realizat pictura. Apare structura temelor tradiționale specifice bisericilor moldoveneşti, la care au fost adăugate teme legate de Tainele Bisericii.
În partea superioară a peretelui sunt reprezentate scene din Vechiul Testament. Ciclul dedicat lui Moise cuprinde Rugul Aprins, trecerea poporului evreu prin Marea Roșie, călăuzirea prin pustie, hrănirea cu mană, îndulcirea apei de la Mara şi momentul în care Moise primeşte Tablele Legii. În continuare este prezentată istoria lui Noe, prin scene precum construirea arcei, chemarea şi intrarea animalelor, Potopul şi ieşirea din corabie. Curcubeul din reprezentare este explicat în mesajul bisericii ca semn al împăcării lui Dumnezeu cu lumea.
O parte importantă a peretelui este dedicată Imnului Acatist al Bunei Vestiri. Sunt reprezentate Buna Vestire, întâlnirea Maicii Domnului cu Elisabeta, Îndoiala lui losif, Închinarea Magilor, Fuga în Egipt şi Întâmpinarea Domnului, urmate de scene inspirate din partea dogmatică a imnului.
În prezentarea transmisă de pictorul Alexandru Nicolau, una dintre scene capătă o semnificație aparte tocmai prin locul în care se află biserica. Este vorba despre Fuga în Egipt, în care Hristos Prunc ajunge pe un pământ străin. Potrivit explicației prezentate de biserică, această scenă are o semnificație deosebită pentru o comunitate românească aflată în afara țării, prin raportarea la experienţa celor care trăiesc în străinătate. În acelaşi registru sunt prezentate scenele cu cei trei tineri în cuptorul de foc şi cu Daniel în groapa cu lei. Biserica explică alegerea lor prin faptul că personajele au rămas credincioase într- un popor străin şi într-un mediu cu o altă credință.
Unul dintre cele mai ample elemente ale picturii este inspirat din tema tradițională a Arborelui lui lesei, care prezintă genealogia lui Hristos. Potrivit proiectului iconografic prezentat de profesorul Alexandru Nicolau, în cazul bisericii din Viena această temă a fost transformată într-un „Arbore al Tainei Cununiei”.
În partea dedicată Vechiului Testament apar Adam şi Eva, Noe, Avraam şi Sara, Isaac şi Rebeca, lacob și Rahila, precum şi alte familii biblice. Compoziția continuă cu loachim şi Ana şi cu Maica Domnului, iar în centrul arborelui este reprezentat lisus Hristos.
În partea dedicată Noului Testament şi istoriei Bisericii apar exemple de familii şi personaje creștine, între care Sfinții Brâncoveni, Sfânta Parascheva şi Sfântul Stelian, prezentat în proiect drept protector al familiei.
O altă zonă a peretelui este dedicată Tainei Pocăinței. Potrivit prezentării iconografice, aici sunt reprezentate Pocăinţa lui Manase, Pocăinţa lui David, Pilda vameşului şi a fariseului, Pilda fiului risipitor, Ungerea din Betania şi Pocăinţa Sfântului Petru.
Ultimul segment este dedicat Botezului şi cuprinde Botezul Sfântului loan, Botezul Domnului şi momentul în care Sfântul Petru îl botează pe Corneliu şi întreaga sa casă. Ansamblul se încheie cu Martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan, reprezentare care face legătura şi cu numele bisericii.” DETALII
ARHIVĂ: MĂNĂSTIREA VORONEȚ, BUCOVINA: Tainele Cerului și Pământului se întâlnesc în cel mai frumos albastru
METROPOLIS CENTER: Clădirea inaugurată în 2008, a fost construită păstrând fațada primei tipografii din Bucureşti, „Cartea Românească”, monument istoric
INSIDER: „Am trecut de nenumărate ori pe lângă această clădire care cumva te poartă în altă țară, poate Belgia, Olanda, unde predomină cărămida roșie. Metropolis Center, amplasată pe Bulevardul Iancu de Hunedoara, a fost inaugurată în 2008. Complexul cuprinde birouri de clasă A (șapte etaje, 11.000 mp), o galerie comercială la parter (2.000 mp), un aparthotel de 4 stele și o parcare subterană cu 186 de locuri. Noua clădire a fost construită menținând fațada primei tipografii din București, Tipografia „Cartea Românească”, monument istoric. A fost dezvoltată de Grupul Soravia din Austria și este localizată în zona centrală Dorobanți a Bucureștiului.” SURSA
N.R. 1: „Ansamblul tipografic de pe actualul Bd. Iancu de Hunedoara / str. Grigore Alexandrescu a fost construit ca sediu al Tipografiei „Cartea Românească”, legată de editura cu același nume, înființată în 1919 prin fuziunea mai multor tipografii și edituri (Rasidescu, Ioanițiu și fiii, Librăria Școalelor, Minerva etc.).
Clădirea a funcționat inițial ca Tipografia „Cartea Românească”, considerată una dintre cele mai importante tipografii bucureștene ale perioadei interbelice. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ansamblul este grav avariat; o fotografie din arhiva Agerpres arată „clădirea tipografiei Cartea Românească avariată după bombardamentul german din 23 august 1944”. După 1948, odată cu naționalizarea întreprinderilor, tipografia devine „Întreprinderea Tipografică 13 Decembrie 1918” / „13 Decembrie”, denumire legată de comemorarea grevei tipografilor din 13 decembrie 1918.
„Clădirea „Cartea Românească” situată pe Șos. Bonaparte a devenit în perioada de ‘democrație populară’ Întreprinderea Tipografică ‘13 decembrie 1918’ de pe B-dul Ilie Pintilie”.
În a doua jumătate a secolului XX, ansamblul funcționează ca tipografie de stat și depozit de carte până în 2003, când activitatea a fost întreruptă și imobilul vândut. În 2005, un ordin al Ministerului Culturii dispune declasarea parțială a imobilului „Tipografia Cartea Românească” de pe bd. Iancu de Hunedoara 56–60, în contextul pregătirii reconversiei sale imobiliare. Între 2007 și 2009, cea mai veche tipografie din București e transformată în hotel de 4 stele, birouri și centru comercial fiind integrată în proiectul Metropolis Center. Din ansamblul original au rămas fațada de cărămidă spre Bd. Iancu de Hunedoara și corpul administrativ restaurat, restul volumelor fiind înlocuite de noua construcție.” DETALII
N.R. 2: „Din anul 2022 și Ambasada Belgiei a închiriat un spațiu de birouri de 600 mp, pe o perioadă de 10 ani, în Metropolis Center. Ambasada se alătură chiriaşilor existenți, precum Banca Europeană pentru Reconstrucție şi Dezvoltare (BERD), Parexel, DLA Piper, Mega Image, într-o clădire modernă de clasă A din Central Business District (CBD), una dintre cele mai căutate zone din București.
Adresă: Metropolis Center, Str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97, București – Sector 1.”
.
CANALUL DUNĂRE-BUCUREȘTI: Primul proiect datează din 1864, din timpul lui Cuza, reluat în 1929 de Parlamentul României, dar construcția a fost începută de Ceauşescu și abandonată după Revoluție!
INSIDER: „Pentru că încă odată am auzit la știri de celebrul proiect Canal Dunare-Bucuresti că s-ar dori a fi actualizat, am plecat să văd unde urma să fie amplasat portul București și în ce stadiu se află acum. Primele mențiuni despre intenția de a se construi un canal între Dunăre și București datează din 1864, când un trimis al lui Alexandru Ioan Cuza la Paris comunica propunerea unui grup de capitaliști francezi de a canaliza Dâmbovița “de la București și chiar mai sus spre Oltenița” și de a înființa o companie de navigație. Primul proiect a fost inițiat în 1880 de inginerul Nicolae Cucu, care a realizat o schiță-proiect pentru o cale navigabilă București–Oltenița.
Apoi, în 1929, Parlamentul României a adoptat o lege care prevedea construirea unui canal care să transforme Bucureștiul în port la Dunăre.
Lucrările efective de executare au început însă, abia în 1986. Deși era cea mai costisitoare soluție și din punct de vedere tehnic, Nicolae Ceaușescu a preferat varianta pe Argeș și a luat personal decizia de adoptare a acestei variante a construcției. După inaugurarea în 1984 a canalului Dunăre–Marea Neagră, s-au început lucrările la acest nou canal. După 1989, proiectul a fost din nou abandonat și totul a fost sistat. În 1994, canalul a intrat în mod oficial în conservare. Lucrările existente s-au deteriorat. O mare parte a plăcilor de beton și a bordurilor au fost furate. De acest proiect s a mai vorbit în 2008, 2012, 2018, 2024 și recent. Cine știe ce va fi până la urmă, cert este că s-au cheltuit câteva sute de milioane de euro aruncați pe apa sâmbetei.
Canalul a fost proiectat să aibă o lungime de 73 km și o lățime de 80 m, adâncimea minimă a apei de 4,5 m, diferența de nivel de 53 m (10 m deasupra nivelului mării la Oltenița și 63 m la București). Planul includea patru ecluze și trei porturi, două la București (lângă comuna 1 Decembrie – pe Argeș și la Glina – pe râul Dâmbovița) și altul la Oltenița.
Câteva instantanee de pe malul Argeșului și portul București. Se poate ajunge cu mașina 427 din Ghencea până la stația Argesul, Dărăști” SURSA
ZIUA PARCULUI NICOLAE ROMANESCU: Medalia de Aur câștigată la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900, expusă la Primăria Municipiului Craiova!
INSIDER: „Astăzi, 29 septembrie, sărbătorim Ziua Parcului „Nicolae Romanescu”!
📜 Expoziția dedicată Parcului „Nicolae Romanescu” poate fi vizitată până pe 4 octombrie, la parterul Primăriei Municipiului Craiova, din strada Alexandru Ioan Cuza nr. 7 – Palatul Băncii Comerțului. Expoziția este realizată cu sprijinul Muzeului Olteniei Craiova și este o invitație de a privi unul dintre cele mai iubite simboluri ale Craiovei cu alți ochi. #Craiova #ParculNicolaeRomanescu #visitcraiova” SURSA
N.R.: „La iniţiativa lui Nicolae P. Romanescu, primarul Craiovei de la acea vreme, parcul a fost proiectat de arhitectul francez Édouard Redont. În 1900, planurile parcului au fost medaliate cu aur la Expoziția Universală de la Paris (1900). Construcţia a început în 1901, finalizată în 1903 și parcul inaugurat pe 29 septembrie 1903, în prezenţa Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta.
De-a lungul anilor a purtat mai multe nume: Parcul Bibescu-după numele grădinii pe locul căreia a fost construit, Parcul Independenţei (în fața intrării principale existând până la sfârşitul celui de-al II-lea război mondial un superb monument dedicat independenței, din păcate azi dispărut), Parcul Poporului- până în 1989 şi Parcul Nicolae Romanescu.
Suprafața totală a parcului este de peste 96 de hectare şi cuprinde, pe lângă plantațiile ornamentale de arbori şi arbuşti, o întindere de apă de peste 4 ha, formată dintr-o înşiruire de bălţi cu nuferi legate între ele prin mici cascade sau traversate de podețe, adăpost pentru multe specii de păsări de apă, pești, broaşte țestoase, un lac cu bărci pentru agrement și o insulă pe care se poate ajunge pe 2 poduri. De asemenea parcul are un hipodrom de 20 ha, un velodrom, drumuri, alei şi poteci care însumează peste 35 km lungime, piste de biciclete. Este considerat în cultura populară cel mai mare parc natural din estul Europei. Ca întindere se află pe primul loc în România, cu aproximativ 96 de ha, urmat de Parcul Herăstrău din Bucureşti, cu 4 ha. 1 Este un parc natural, dar şi un parc urban. 2 Este dotat cu un amfiteatru pentru spectacole în aer liber, una dintre cele mai vechi grădini zoologice din țară, inaugurată în anul 1906 şi câteva restaurante.
Una din curiozitățile descoperite despre Parcul Romanescu (Parc Bibesco, denumirea din 1900) este aceea că inspirația directă a arhitectului Édouard Redont, este Parcul Buttes-Chaumont din Paris, o capodoperă a peisagisticii romantice, se reflectă în numeroase elemente arhitecturale şi peisagistice, multe dintre ele fiind reproduse aproape fidel. Parcul Buttes-Chaumont, inaugurat în 1867 sub îndrumarea lui Jean- Charles Alphand, este cunoscut pentru lacul său central, podurile suspendate şi relieful său variat. Édouard Redont a integrat aceste caracteristici în proiectul Parcului Nicolae Romanescu (Parc Bibesco, denumirea din 1900), adaptându-le contextului local. Enumerăm aici elementele aproape identice care au fost reproduse fidel în proiectul medaliat cu aur la Expozitia Universală de la Paris realizat cu sprijinul primarului Urbei Craiova, Nicolae P. Romanescu.
Elemente similare între cele două parcuri: 1. Rotonda (Glorieta) Inspirată de Templul Sibilei din Parcul Buttes-Chaumont, Rotonda din Parcul Nicolae Romanescu este amplasată pe marginea ridicată a unei văi, oferind o privelişte panoramică. Acest element al monumentului istoric (DJ-II-a-A- 07924) este un punct de referinţă arhitectural şi simbolic în parc.
2. Podul suspendat cu cabluri Similar podului suspendat cu cabluri din Parcul Buttes-Chaumont, podul suspendat din Craiova este construit din metal şi decorat cu elemente de fier forjat. Este o atracție iconică a parcului și impresionează prin designul său tehnic şi estetic.
3. Structurile din ciment care imită stâncile naturale Acestea sunt folosite pe scară largă în ambele parcuri pentru a crea o iluzie de peisaj sălbatic. În Parcul Nicolae Romanescu, ele sunt prezente:
4. Podurile cu balustrade din ciment care imită ramurile arborilor Aceste structuri, care reproduc aspectul natural al lemnului, sunt elemente decorative şi funcționale specifice stilului romantic. Ele pot fi întâlnite în ambele parcuri, amplificând senzația de integrare cu natura.
5. Lacul artificial şi insulele sale Similar lacului central din Parcul Buttes-Chaumont, lacul din Parcul Nicolae Romanescu este un punct focal al designului peisagistic. Insulele şi malurile sale sunt modelate pentru a sugera un peisaj natural, iar stâncile din ciment completează această iluzie.
6. Elementele din fier forjat – Băncile decorative: Ornamentele din fier forjat ale băncilor sunt similare cu cele din Parcul Buttes-Chaumont, reflectând atenţia la detalii şi eleganţa specifică stilului francez.. – Stâlpii de iluminat: Stâlpii din fier forjat, cu design artistic, contribuie la atmosfera romantică a parcului, fiind aproape identici cu cei din parcul parizian.
7. Relieful variat şi cascadele artificiale Arhivat în 17 iunie 2025, la Wayback Machine. Relieful dramatic, cu văi şi dealuri, este specific ambelor parcuri. Cascadele artificiale completează peisajul, oferind un spectacol vizual şi auditiv care atrage vizitatorii.
În Parcul Nicolae Romanescu sunt câteva obiective turistice care merită să fie vizitate: 1. Podul Suspendat – un pod foarte vechi construit în 1901-1902[3]
2. Castelul Fermecat – este un castel (fost restaurant) aflat pe unul dintre dealuri, în apropierea podului, acum fiind obiectiv turistic.
3. Hipodromul Craiova – Inaugurat in 1903, era folosit pentru curse de trap şi galop. După cel de Al Doilea Război Mondial partea din fața tribunei a fost transformată în teren pentru concursurile de sărituri peste obstacole. Din anul 2000 nu s-au mai desfăşurat concursuri importante, aici funcţionând doar o şcoală de echitație iar pista de trap a fost utilizată pentru organizarea4 concursurilor de atletism. Există intenția modernizării şi revalorificării hipodromului ca şi a velodromului din apropiere.
4. Grădina Zoologică – este printre cele mai vechi din România. Aceasta găzduieşte o mulțime de animale exotice precum: jaguarul, tigrul, ursul, leul, lupul, lama, capra, cerbul, muflonul, maimuţa capucin brun, iepurele de casă, porcuşorul de Guineea, porcul mistret, porcul pitic vietnamez, nutria strutul african si emu etc
În 1944, în momentul retragerii din Basarabia, primarul Chişinăului Hanibal Oraţiu Dobjanski a demontat statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din oraş şi-a adăpostit-o în parcul Romanescu din Craiova.
La expoziția organizată la parterul Primăriei Municipiului Craiova, pe lângă medalia de aur dedicată Parcului „Nicolae Romanescu”, obținută la Expoziția Universală de la aris din 1900 și expusă cu sprijinul Muzeului Olteniei, veți descoperi și:
*cărți poștale rare din colecțiile Muzeului Olteniei; *schițe originale ale parcului din fondul Primăriei Municipiului Craiova;
📍 Palatul Băncii Comerțului – str. Alexandru Ioan Cuza nr. 7
📅 25 septembrie – 4 octombrie, interval orar 10:00-18:00.
🎟️ Acces liber”
ARHIVĂ: TEMPLUL IUBIRII: Mărturia dragostei primarului Nicolae Romanescu pentru Craiova ∆∆∆∆∆ VALEA CIUTELOR: Țarc de 3 hectare unde căprioare, căprițe și alpaca îți mănâncă din palmă – Cea mai nouă atracție din Parcul Romanescu din Craiova! ∆∆∆∆∆ PARCUL POPORULUI, CRAIOVA: „Limpede cristal/ Sunetul de chitară/ Reverberează” ∆∆∆∆∆ PARCUL ROMANESCU: Naiadele, spiritele apelor au buletin de Craiova ∆∆∆∆∆ CRAIOVA: Alice din Țara Minunilor a deschis porțile celei mai frumoase destinații de Paște din Europa! ∆∆∆∆∆ CRAIOVA IUBITĂ: Primul loc în clasamentul destinațiilor europene de Paște. Al doilea an consecutiv! ∆∆∆∆∆ PAȘTE 2024: Oglindă, Oglinjoară, la Craiova este cel mai frumos târg din țară! ∆∆∆∆∆ SHAKESPEARE VILLAGE: Sat din epoca elisabetană, în Parcul Romanescu din Craiova. Are și o zonă camping! ∆∆∆∆∆ GLUME DE AUTOBAZĂ: Grădina Zoologică din Craiova îşi electrocutează vizitatorii? ∆∆∆∆∆ RARA AVIS, CRAIOVA: Pentru 1.500 de ani, lebăda neagră a existat în imaginația europeană ca o metaforă pentru ceea ce nu putea exista ∆∆∆∆∆ ARTISTUL ANONIM: „Pe noi, românii, ne-a învăţat natura să lucrăm în orice condiţii” ∆∆∆∆∆ CRAIOVA: Cea mai mică și mai eco mașină de poliție din lume patrulează prin parcurile urbei
MONUMENTUL „LEUL IERUSALIMULUI”: Reper al culturii israeliene în inima vechiului cartier evreiesc din București
INSIDER: „La intersecția străzilor Olteni și Clucerul Udricani (N.R.: București sector 3) a fost amplasat în anul 2018, un monument, Leul Ierusalimului, în contextul împlinirii a şapte decenii de relaţii diplomatice romano-israeliene, neîntrerupte. Monumentul este realizat din bronz și are pe el câteva simboluri specifice poporului israelian. Astfel a fost inaugurată și Piața Leul Ierusalimului aflată chiar în inima vechiului cartier evreiesc din Bucureşti.” SURSA
N.R.: „Monumentul „Leul – simbolul oraşului lerusalim” este o sculptură donată de municipalitatea lerusalimului către Primăria Municipiului București.
Piața Leul Ierusalimului este străjuită de clădirea Academician Nicolae Cajal din strada Cluceru Udricani nr. 12, sediul liceului Laude Reut. Statuia este un proiect colectiv al unor artişti israelieni în vederea strângerii de fonduri pentru persoanele cu disabilități și care a fost donată de Consiliul Local al lerusalimului prin Fundația Reut Primăriei Capitalei, în onoarea a 50 de ani de la reunificarea lerusalimului, a 70 de ani de la crearea Statului Israel și în onoarea a tot atâţia ani de relații diplomatice neîntrerupte între cele două țări, într-un secol românesc.
Soclul este o structură geometrică etajată, Forma bazei de la sol este octogonală, configurată sub forma unei hărți stilizate a Statului Israel (sau a lerusalimului istoric, aici AI-ul este în dubiu!) iar deasupra un al doilea nivel de formă prismatică dreptunghiulară, pe care este montată placheta informativă din bronz și Leul.
Leul (cunoscut ca Leul lui luda) este simbolul oficial al oraşului lerusalim din anul 1950. Stema oficială include leul rampant (ridicat pe picioarele posterioare) plasat pe fundalul care sugerează Zidul Plângerii. Exprimă puterea, curajul și istoria de mii de ani a poporului evreu în legătură cu acest oraş
Tribul lui luda: În Biblie, patriarhul lacov îl binecuvântează pe fiul său luda comparându-I cu un pui de leu, ceea ce a făcut ca leul să devină emblema acestui trib israelit. Din acest trib a descins regele David, iar leul a ajuns să reprezinte regalitatea, puterea şi însăşi capitala Regatului luda – lerusalimul.
Comunitatea locală: Potrivit estimărilor conducerii comunității evreiești şi ale istoricilor, numărul evreilor din Bucureşti care fac parte sau sunt afiliaţi direct din punct de vedere identitar/comunitar este de câteva mii (majoritatea vârstnici), numărul total crescând spre 4.000 dacă sunt incluse şi familiile mixte.
În perioada interbelică (anii ’30), populaţia evreiască din Bucureşti era de aproximativ 70.000 – 74.000 de persoane, reprezentând peste 12% din totalul locuitorilor oraşului. În ultimii ani, numărul cetăţenilor israelieni (mulţi dintre ei cu origini româneşti) stabilii în România, în special în București, a crescut considerabil, adăugând o dinamică nouă comunității. „
ARHIVĂ: TEMPLUL CORAL: „Regina-mamă Elena a fost un dar nepreţuit pentru România secolului trecut”
MIERLA: Pasărea anului 2026 în România
INSIDER 1: „Mierla (Turdus Merula) a fost desemnată pasărea anului 2026 de către Societatea Ornitologică din România (SOR) în urma unui sondaj public, impunându-se după o competiție strânsă cu alte specii, precum ciușul şi vânturelul roșu.” SURSA
INSIDER 2: „Specie de pasăre cântătoare de talie medie, Mierla are o înfăţişare caracteristică, penajul fiind relativ uniform şi închis la culoare. Specia prezintă dimorfism sexual. Masculul are penajul complet negru, cu inelul orbital şi ciocul de culoare galben-portocalie, pe când femela are penajul de culoare maroniu închis, pieptul pestriț şi ciocul maroniu cu baza gălbuie. Lungimea corpului este de 23,5 – 29 de cm, anvergura aripilor: 34 – 38 cm, iar greutatea este de 60 – 149 de grame. Are câte 2-6 pui de trei ori pe an. Mierla este răspândită în Europa, Asia, Africa de Nord, Australia şi Noua Zeelandă.
Mierla neagră este una dintre cele mai cunoscute păsări din grădinile și parcurile noastre, dar ascunde multe comportamente fascinante. Iată câteva curiozități care te vor surprinde: 🎶 Își poate varia cântecul și adaptează trilurile în funcție de zonă și situație. 🪱 Detectează vibrațiile produse de râme și alte vietăți aflate sub pământ, găsindu-și hrana cu o precizie impresionantă. 🪹 Își construiește cuibul în mai multe straturi, folosind diferite materiale pentru stabilitate și protecție. 🧠 Are o memorie excelentă și poate recunoaște oameni pe care i-a întâlnit cu mult timp în urmă. 🌅 Cântă atât dimineața devreme, cât și seara, folosindu-și vocea pentru a-și marca teritoriul și a comunica. 🐦🔊 Poate imita sunete și integra în cântecul său elemente auzite de la alte păsări.
✨ Natura nu încetează niciodată să ne surprindă! Mierla neagră este mult mai inteligentă și mai interesantă decât pare la prima vedere.” SURSA
N.R.: „Legenda Mierlei – Demult, tare demult, cât de mult o fi de atunci nu se ştie, trăia undeva o văduvă săracă. Singurul ei sprijin era o fată hărnicuţă şi foarte credincioasă. Duminicile şi sărbătorile nu lipsea niciodată de la biserică, unde se ruga cu multă evlavie. Fata era veselă şi nu se arăta nemulțumită de sărăcia lor. Ca să-i treacă urâtul, fata văduvei începea foarte des să-i cânte. Și Mierliţei, că aşa se chema fata, îi plăcea mai ales să fluiere.
Într-o zi, plecă mama Mierliţei de acasă să colinde pe unde va putea în lume, ca să agonisească cele trebuincioase. A mers ea aşa mult, pe la unii şi pe la alţii, muncind din greu. De la un timp însă, într-atât a slăbit-o munca, că s-a îmbolnăvit şi Dumnezeu s-a îndurat să-i curme suferinţele şi s-o cheme la el, în lumea celor drepţi.
Biata Mierliţă a aşteptat în zadar să se întoarcă mama ei. De la o vreme sufletul i-a fost cuprins de o tristeţe şi o presimţire rea. I-a pierit toată veselia şi plăcerea de a cânta. A îmbrăcat atunci straie negre, a luat un bulgăre mare de ceară şi multe fire de tort şi a plecat în lume să-şi caute mama. Când trecea pe lângă o biserică, se oprea, rupea din bulgărul de ceară, sufla în ea până o înmuia şi îndată răsucea cu mânuțele pe un fir de tort, până făcea o lumânărică, intra apoi în biserică, aprindea lumânărica la icoana Maicii Domnului şi se ruga să-i ajute să-şi afle mama. Aşa a colindat fata prin lume, până când a terminat ceara şi firele de tort.
Când şedea în genunchi în faţa icoanei, unde aprinsese cea din urmă lumânărică, deodată, de pe icoană se desprinde chipul Sfintei Fecioare, cum era cu pruncul în braţe şi prinde a zice: – Bună fetiţă, mama ta a plecat demult din lumea aceasta şi este destul de fericită acolo unde este. Tu de acum înainte, ca să nu mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă, aşa cum erai înainte, când trăia mama ta!
Cele spuse de Maica Domnului de îndată se împliniră şi de atunci până azi mierla e cu pene negre, că negre erau straiele fetei şi cu picioarele şi ciocul galben ca de ceară, fiindcă prea mult a suflat cu gura şi a sucit ceara în mâini, pentru lumânări. Iar prin crâng şi stufiş, caută de zor mâncare şi tot fluieră, ca să n-o prindă urâtul şi tristețea.”
În România, mierla este o pasăre sedentară, ceea ce înseamnă că rămâne la noi pe tot parcursul anului. larna, mierlele îşi schimbă dieta. Dacă vara mănâncă insecte şi viermi, în sezonul rece se hrănesc cu fructe rămase în copaci (precum cele de cătină, iedera sau măceșe) şi semințe. Doar populațiile de mierle din zonele foarte nordice şi reci ale Europei (cum ar fi Scandinavia) migrează spre sud sau vest pentru a evita îngheţul extrem. Unele dintre aceste păsări din nord pot veni să ierneze în România, în timp ce mierlele noastre rămân pe loc. În lunile geroase, mierlele părăsesc adesea pădurile și se mută mai aproape de parcuri, grădini și case, unde găsesc mai uşor hrană.
Durata medie de viață a unei mierle (Turdus merula) în sălbăticie este de 2-4 ani pentru că din cauza prădătorilor, a bolilor şi a condițiilor meteo grele, un procent mare dintre pui nu depășesc primul an de viaţă. Dacă o mierlă are norocul să treacă de primele obstacole ale vieții, corpul ei este capabil din punct de vedere biologic să reziste decenii. Recordul oficial absolut înregistrat în sălbăticie (prin inelarea păsărilor) este de 21 de ani şi 10 luni.
Mediul ideal: Acele puține exemplare care ajung la 15-20 de ani reprezintă sub 1% din populaţie. Ele sunt excepţiile care au beneficiat de un teritoriu extrem de sigur, hrană abundentă pe tot parcursul anului şi o imunitate nativă excelentă.
Populaţia de mierle (Turdus merula) din România este estimată între 2.150.000 şi 4.300.000 de perechi cuibăritoare, conform datelor Societății Ornitologice Române (SOR). În sezonul de reproducere, numărul total de indivizi adulti depăşeşte 4-8 milioane de exemplare, la care se adaugă puii din sezonul curent. Mierla este prezentă pe întreg teritoriul României, de la zonele de câmpie, deal și podiş până în pădurile montane şi parcurile urbane, lipsind doar în zonele alpine. Populația este stabilă și înregistrează o ușoară creștere, fiind una dintre cele mai comune și iubite specii de păsări din țară.”
VOLKSWAGEN BEETLE: Cum arată embrionul din „ou” al celebrei mașini
INSIDER: „Sfera Beetle este sculptura gigantică a lui Ichwan Noor realizată dintr-un Volkswagen Beetle din 1953, care combină poliesterul și aluminiul pentru a o transforma într-o sferă perfectă.” SURSA
N.R.: „Sculptura Beetle Sphere, varianta roșie creatâ de artistul indonezian Ichwan Noor (n.1963, Yogyakarta, Indoneziană) se află amplasată în interiorul centrului comercial Kalverpassage (cunoscut anterior ca Kalvertoren) din Amsterdam, Olanda. Artistul a creat mai multe versiuni ale acestei sculpturi emblematice în diferite culori, unele ediții au fost expuse temporar în muzee de artă din întreaga lume, precum Galeria Națională din Indonezia (Jakarta), National Gallery of Victoria (Melbourne) sau la Formula One Etihad Airways Abu Dhabi Grand Prix (2017) şi achiziționate de muzee și instituții importante din întreaga lume.
Artistul reinterpretează designul clasic al maşinilor Volkswagen Beetle din 1953, transformându-le în sfere cu diametru de 180 cm şi cuburi perfecte prin combinarea pieselor originale cu aluminiu și poliester. Pentru a menţine exclusivitatea operei sale, artistul produce aceste sfere auto într-o serie limitată de culori, printre care se numără și: ∆ Galben: Aceasta este una dintre cele mai cunoscute versiuni ale sculpturii, devenită extrem de populară după ce a fost expusă la ediția Art Basel Hong Kong. ∆ Albastru: Există variante realizate în nuanţe captivante precum Yas Marina Blue sau Cobalt Blue. ∆ Negru / Gri: Sculptorul utilizează, de asemenea, finisaje metalice închise sau nuanţe de gri anodizat pentru a scoate în evidenţă formele curbate ale maşinii.
ARHIVĂ: UNGARIA: Memorialul victimelor accidentelor de circulație ∆∆∆∆∆ SYDNEY: „Natură moartă cu piatră și mașină”, sculptură de Jimmie Durham. O stâncă de 3 tone aruncată pe un Ford Fiesta, (diz)armonie între natura implacabilă și creația umană! ∆∆∆∆∆ ARMAN: „Speranța pentru pace”, Beirut (Cartierul General al Armatei Libaneze) mai înaltă decât „Parcarea pe termen lung’, Paris ∆∆∆∆∆ SFÂNTUL GHEORGHE, NEW YORK: „Binele învinge răul” în curtea ONU – dragonul doborât, format din două rachete nucleare reale distruse, SS-20 sovietică & Pershing americană! ∆∆∆∆∆ ARTĂ: Ce poţi face cu un BMW după un accident grav? Îl transformi în operă de artă!
„GENEZE”, MANGALIA: Un mozaic de 300 de metri pătrați, format din 3 milioane de piese, este printre cele mai mari din Europa!
INSIDER: „La Mangalia se află unul dintre cele mai mari mozaicuri din Europa, numit „Geneze” (Genesis), creat de artiștii Jules Perahim și Mac Constantinescu între 1959 și 1962. Acest mozaic impresionant are o suprafață de aproximativ 300 de metri pătrați și este alcătuit din peste 3 milioane de piese ceramice și de piatră, fiecare cu dimensiunea de 2×2 centimetri.
Mozaicul reprezintă elemente ale naturii, cum ar fi apa, aerul, soarele și pământul, precum și o familie și progresul uman. Ceea ce face acest mozaic și mai interesant este faptul că a fost creat în perioada comunistă, dar nu conține simboluri comuniste tradiționale, ceea ce a dus la controverse și repercusiuni pentru artiști
Astăzi, „Geneze” este considerat un simbol al rezistenței artistice și un exemplu de artă modernă românească. Dacă vizitezi Mangalia, nu rata ocazia de a vedea acest mozaic impresionant!” SURSA
N.R.: „Geneze” este considerat cel mai mare mozaic mural din fostele ţări socialiste din afara spațiului ex-sovietic.
Renumitul artist suprarealist și grafician Jules Perahim, în colaborare cu Petre Vulcănescu au realizat si mozaicul „Arta” de pe fațada clădirii cinematografului ,,Ţiglina” (ulterior denumit Dacia), situat în cartierul Ţiglina 1 din Galaţi. Complexul social- cultural şi comercial a fost proiectat de arhitecta Mariana Bucur şi inaugurat în anul 1962. De curând, în cadrul amplului proiect de modernizare finanţat prin PNRR, clădirea a fost transformată în noul sediu al Teatrului pentru Copii și Tineret ,,Gulliver”.
Jules Perahim (luliş Blumenfeld) n. 24 mai 1914, Bucuresti, d. 2 martie 2008, la Paris) a fost un pictor şi grafician român de origine evreiască, cunoscut ca reprezentant al avangardei şi al suprarealismului în România. Perioada realist-socialistă: În anii de început ai regimului comunist din România, Perahim a aderat la canoanele realismului socialist, însă ulterior s-a îndepărtat de aceste rigori. A părăsit România în anul 1969 şi s-a stabilit în Franţa, unde şi-a continuat activitatea artistică până la sfârșitul vieții.
ARHIVĂ: CHIȘINĂU: De la Plugarul Universal şi Cosmic înapoi în ruine, istoria recentă în miniatură a Basarabiei! ∆∆∆∆∆ ARAD: Mozaicul „Victoria Socialismului” de pe „Casa Albă” a împlinit 40 ani. Îl protejăm, dărâmăm ori acoperim cu afișe?!
NEW YORK: A fost inaugurată placa,,Queen Marie of Romania Corner”, la 100 de ani de la vizita Reginei Maria în Statele Unite
INSIDER: „🇷🇴🇺🇸 România și-a luat oficial un colț de Manhattan. Și nu orice colț. La New York a fost inaugurată placa „Queen Marie of Romania Corner”, la 100 de ani de la vizita Reginei Maria în Statele Unite. În 1926, Regina Maria traversa Atlanticul și cucerea America cu eleganță, personalitate și diplomație. 100 de ani mai târziu, numele ei stă pe o stradă din Manhattan. ❤️
Și recunosc, pentru mine are o semnificație aparte. Am trăit aproape 10 ani în New York, iar acum să văd ROMANIA scris acolo, în inima Manhattanului, îmi trezește un sentiment greu de explicat. Poți să pleci la mii de kilometri de România, dar România găsește cumva o cale să te ajungă din urmă. Uneori chiar la colțul străzii.
Queen Marie of Romania Corner. Frumos. Elegant. Și foarte românesc. #newyork #romania #QueenMarieOfRomania” SURSA
N.R.: „O intersecţie din New York, la intersecția dintre Third Avenue şi East 38th Street din Manhattan, a fost numită oficial „Queen Marie of Romania Corner”. A fost inaugurată în septembrie 2026, la aproape un secol de la vizita istorică a Reginei Maria în Statele Unite din octombrie 1926.
Localizare: Placa comemorativă se află în apropierea Consulatului General al României la New York. La ceremonia de dezvelire au luat parte oficiali români şi americani, membri a comunităţii româno- americane, precum și un nepot al Reginei Maria (fiul Principesei lleana).”
PIATRA NEAMŢ: „Baal Şem Tov”, cea mai veche sinagogă de lemn din Europa, a împlinit 260 de ani!
INSIDER: „Ieri am fost la sinagogă, ieri a fost sărbătoare. Yom Kippur. Asta am mai spus. Nu m-a obligat și nu mă obligă nimeni să mă duc. Și, da, e adevărat! Nu mă duc prea des, ce să-i faci. Asta sunt. Dar când mă duc, nu mă duc să fac act de prezență. Nu mă duc să bifez o activitate sau să fiu văzută. Atunci când mă duc la Sinagogă, nu fac altceva decât să răspund unei dorințe profunde, o nevoie a sufletului meu, o chemare a ființei mele. Sinagogă, Beyt Hamikdaș, Beyt Haknesset, casa rugăciunii, locul consacrat/sacru al întâlnirii noastre, a comunității evreiești. În timpul comunismului, pe vremea adolescenței/tinereții mele, să mergi la Sinagogă era un act de mare curaj. Ba să o mai spui și în gura mare, în public… era mai mult decât o insolență, mai mult decât o aroganță, era… aproape o nebunie. M-am gândit mult dacă să scriu, să povestesc despre ziua mea, ziua mea sfântă, Yom Kipur, la Sinagogă. Parcă ceva mă oprește: iar??? Iar trebuie să-mi fie frică să spun/declar/scriu că merg la Sinagogă??? Iar? Numai gândul că „poate mai bine nu… poate postezi ceva simpatic, ceva cu pisoi și cățeluși?!” Numai gândul ăsta mă îngrozește, îmi dă fiori reci. Nu, nu sunt foarte religioasă (ba chiar deloc, dacă stau să mă gândesc bine!), dar ieri am fost la Sinagogă. Ieri am plâns mult. Ieri, de Yom Kipur, am spus rugăciunile pentru cei plecați. Pentru MAMA, Sara Morgenstern. Pentru tata, Dusea, Ușer Morgenstern. Pentru rude: unchi și mătușile mele dragi. Am plâns mult: am spus și rugăciunile spre iertare. Slihot. Ne cerem iertare: pentru… și pentru, și pentru… Fără „dacă”, fără „poate”. Iartă-mă. Iartă-ne. Și înscrie cu bunăvoință numele nostru în Cartea Vieții. Am plâns mult ieri. Cel mai tare am înțeles, vibrat, simțit, asumat atunci când am rostit (în șoaptă și în traducere): „Iartă-mă/Iartă-ne pentru inima împietrită…”
Am plâns mult ieri. Am fost la Sinagogă. Pentru că DA! Am fost la Sinagogă. Să-mi fie frică s-o spun???
Aici, Sinagoga din Piatra Neamț.” SURSA
N.R.: „Sinagoga „Baal Şem Tov” din Piatra-Neamt, județul Neamt, România este cea mai veche sinagoga de lemn din Europa. Actuala construcţie s-a ridicat pe locul alteia mai vechi, în baza hrisovului din 19 iulie 1766 semnat de voievodul Grigore III Ghica. Vechea sinagogă fusese de piatră și data din jurul anului 1600, dar de la începutul secolului al XVIII-lea nu s-a mai îngăduit decât ridicarea unor sinagogi de lemn. Restaurarea monumentului a fost finalizată în 2009, cu fonduri UNESCO şi de la Guvernul României fiind considerată singura sinagogă de lemn din Europa rămasă în forma sa originală.
Sinagoga poartă numele lui Baal Shem Tov (în traducere „Stăpânul numelui bun”), întemeietorul hasidismului, un curent care susţinea că oricine poate intra în comuniune cu Dumnezeu, că oricine se poate ruga, chiar dacă nu este învăţat, deoarece ştiinţa nu este la fel de importantă ca pietatea.
Există o legendă care-I leagă pe Baal Shem Tov de muntele Ceahlău, respectiv că o dată la 2-3 ani avea obiceiul să-şi părăsească familia retrăgându-se pe un munte. Una din legende spune că s-ar fi retras în Ceahlău şi venea de acolo aici la Piatra Neamt şi de aceea această sinagogă se numeşte Baal Shem Tov. La începutul secolului XX, comunitatea evreiască număra în Neamţ circa 14.000 de persoane, aproape 40% din cei 30.000 de locuitori ai urbei la acea vreme, astazi numai 100 de persoane.
Yom Kippur (Ziua Ispăşirii sau a Penitenței) este cea mai sfântă, solemnă şi importantă zi din calendarul iudaic. Este ziua în care credincioșii evrei îşi curăță păcatele și se împacă cu Dumnezeu şi cu semenii. Tradiția spune că în această zi Dumnezeu hotărăște destinul fiecărui om pentru anul care urmează. Încheierea Yamim Noraim: Vine la 10 zile după Anul Nou evreiesc (Ros Hașana), perioadă cunoscută drept „Zilele de Teroare” sau zilele pocăinței.
Post total: Durează 25 de ore (dinainte de apusul soarelui până după căderea nopții a doua zi). În acest timp, nu se mănâncă şi nu se bea apă. Pe lângă post, tradiția cere să nu se folosească încălţăminte din piele, să nu se facă baie sau spălat, să se evite parfumurile şi cosmeticele şi să nu se întrețină relații intime. O mare parte din zi este petrecută la sinagogă în rugăciuni de cerere a iertării. Se poartă haine albe ca simbol al purității.
📍Adresa: Strada Doctor Dimitrie Ernici nr. 7, Piatra Neamț”
ARHIVĂ: TEMPLUL CORAL: „Regina-mamă Elena a fost un dar nepreţuit pentru România secolului trecut” ∆∆∆∆∆ SINAGOGA MARE, CONSTANȚA: Ultimul lăcaş de cult evreiesc abandonat de regimul democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului, Războiului Mondial şi ateistmului sistemului comunist ∆∆∆∆∆ SHALOM: Românii nemulțumiți sau cu dorințe neîmplinite sunt așteptați în Herăstrău la Zidul Plângerii
REBETIKO: De la Zeybek-ul anatolian la Zeibekiko – zborul vulturului solitar, simbol universal al rezistenței spirituale. În fața suferinței și a demnității umane, granițele politice devin irelevante!
INSIDER: „Povestea dintre Zeybek-ul turcesc și Zeibekiko-ul grecesc – De la pasul solemn al luptătorilor din munții Anatoliei până la melancolia din porturile Piraeus-ului, istoria unuia dintre cele mai fascinante dansuri din Mediterana este povestea unei drame umane transpusă în mișcare. Un dans care nu se numără în pași de vals, ci se trăiește pe o măsură hipnotică de 9/8.
Vulturii din munții Anatoliei – Înainte de a deveni o emblemă muzicală în tavernele grecești, dansul a aparținut fără echivoc spațiului anatolian. În regiunile İzmir, Aydın și Manisa, Zeybek-ul reprezenta codul de onoare al efe-lor — luptători locali mândri și independenți. Fiecare pas apăsat pe pământ reconfirma legătura omului cu glia sa, iar brațele întinse ca aripile unui vultur al Munților Ida simbolizau libertatea absolută. În matricea sa originală, dansul era o manifestare masculină de forță, demnitate și eroism colectiv.
Trauma din 1923 și stigmatul de „Tourkosporoi” – Punctul de cotitură care a reconfigurat geografia culturală a Mării Egee a avut loc în 1923. În urma Tratatului de la Lausanne și a schimbului obligatoriu de populație, peste un milion de greci anatolieni (Mikrasiates) au fost nevoiți să-și părăsească vetrele din Smirna, Urla, Manisa sau Aydın. Aruncați pe țărmurile Greciei continentale — în portul Piraeus, în Salonic sau în mahalalele improvizate din Drapetsona și Kokkinia —, acești refugiați au trăit o izolare cruntă. Pentru populația locală din Peloponez și Atena, refugiații erau priviți cu suspiciune și etichetați cu insulta usturătoare tourkosporoi („sămânță de turc”) — tocmai pentru că vorbeau, mâncau, cântau și dansau exact ca vecinii lor din Anatolia.
Din mizeria mahalalelor în creuzetul Rebetiko – Respinși de societatea continentală, refugiații s-au strâns în bodegile întunecate (tekkes) de la marginea porturilor. Acolo, din melancolia pierderii casei (amane) și din suferința marginalizării, s-a născut Rebetiko — un blues autentic al Mării Egee. În acest creuzet urban, Zeybek-ul anatolian de munte a suferit o transformare profundă, devenind Zeibekiko. Vulturul mândru de pe culmi și-a plecat fruntea. N-a mai fost un dans colectiv de luptă, ci un catharsis solitar. Când un rebetis intra în cerc cu privirea pironită în pământ, cu brațele deschise aproape de sol și cu o țigară uitată între degete, își striga propria dramă, insulta primită și refuzul de a fi înfrânt de soartă.
O moștenire ce transcende granițele – Astăzi, dezbaterea privind paternitatea exclusivă a dansului se estompează în fața adevărului istoric. Turcia și Anatolia au dat matricea originală, forța brută a ritmului și maiestatea pasului de Zeybek. Cultura Rebetiko, purtând pe umeri stigmatul de tourkosporoi, a salvat acest dans din cenușa strămutării, transformându-l într-un simbol universal al rezistenței spirituale. Fie că este dansat la İzmir sau la Atena, pasul rămas greu, cinstit și îmbibat în ritmul sfânt de 9/8 demonstrează că, în fața suferinței și a demnității umane, granițele politice devin irelevante.” SURSA
N.R.: „Datorită mişcărilor dansatorului, este uneori cunoscut sub numele de ,dansul vulturului”. Dansul nu are paşi stabiliţi, ci doar anumite figuri şi o mişcare circulară şi foloseşte adesea elemente de Tsamiko şi Kalamatianos. Are loc într-o zonă care nu depășește un metru pătrat şi constă în mare parte din mişcări improvizate. Ritmul său exact diferă în funcție de momentul şi locul în care a fost compus cântecul de acompaniament. Considerat inițial un dans rebetiko, din anii 1980 a fost considerat un dans panelenic care evoluează odată cu tradiţia muzicală greacă. Ocazional, dansatorii execută isprăvi precum statul în picioare pe un pahar de vin, pe un scaun sau pe şemineu sau ridicarea unei mese, adăugând un pic de lăudăroçie şi umor.”
CHIȘINĂU, CIMITIRUL „DOINA”: Che Guevara, Kramarov şi Vîsoţki nu sunt îngropaţi aici, ci sunt doar reclame la pietre funerare!
INSIDER: „Che Guevara & Vîsoțki la cimitir: În ospeție la Dumnezeu nu e permisă întârzierea
Am văzut prea multe cimitire: pe unde merg, cimitirul e o oprire obligatorie. Cum mi-a explicat un gropar: viața se vede cel mai bine dinspre cimitir. Și are dreptate – se văd tare bine toate rănile sociale mai întâi acolo după aia în societatea ceva mai largă. Dar mi-a scăpat imaginea de mai jos.
”La cimitirul de pe strada Doina, chiar în fața porții, stau una lângă alta pietrele funerare ale lui Che, Kramarov și Vîsoțki.” – îmi scrie amicul Valeriu Reniță. ȘI pune această poză.
Doina e cel mai mare cimitir din Europa – zice reclama. E în Chișinău. Da, e mare. La intrare stă Che – El Comandante, Kramarov și Vîsoțki. Pe primul știe toată lumea. Al doilea e un actor foarte popular în spațiul ex-sovietic, iar Vîsoțki – amintesc celor mai tineri – e vocea cea mai cunoscută din ultima parte a regimului sovietic – un soi de Bob Dylan mai agresiv și hârâit vocal, tare apreciat și iubit de popor.
Nu au murit, nu sunt îngropați aici. Aici ei sunt pe post de reclamă, advertising la pietre funerare. Asta e adevărata popularitate în est: să faci reclamă la moarte. Cam așa cântă și Vâsoțki – ”În ospeție la Dumnezeu nu e permisă întârzierea…” Aproape ca un slogan publicitar: pentru curajul de a trăi ca și cum ai muri. Sau invers..” SURSA
INSIDER 2: „Vîsoțki era cunoscut, iubit în tot lagărul socialist. Cântecele sale erau cunoscute mai ales datorită versurilor sale. Mai am și acum benzi de magnetofon cu cântecele sale. Și un actor foarte bun. Căsătorit cu actrița franțuzoaică Marina Vladi (de origine rusă). Idolul generației mele.”
N.R.: „Cimitirul „Sfântul Lazăr” (cunoscut drept Cimitirul Doina) din Chişinău nu este oficial cel mai mare din Europa, deşi este des menționat astfel în presă și este, fără îndoială, unul dintre cele mai extinse de pe continent. Cimitirul se întinde pe o suprafață de peste 100-140 de hectare (aproximativ 2.000.000 m²) şi adăposteşte peste 300.000 de morminte.
Recordul european: Titlul de cel mai mare cimitir din Europa după suprafață şi număr de morminte revine de obicei Cimitirului de Nord din Rostov-pe-Don (Rusia), care se întinde pe o suprafață de circa 400 de hectare şi conține peste 500.000 de morminte.
Originea mitului: Reputația Cimitirului – Doina de „cel mai mare din Europa” a fost promovată frecvent de presă și de unele publicații internaționale datorită dimensiunii sale impresionante raportate la orașul Chişinău şi numărului mare de înhumări anuale.”
PINACOTECA UNArte: După 162 de ani, proiectul lui Theodor Aman prinde din nou viaţă pentru generațiile următoare
INSIDER: „Clădirea care găzduiește acum Pinacoteca UNArte este Casa Scarlat-Ghica, cunoscută și sub numele de Casa Ghica-Robescu, de pe strada General Henri Berthelot nr. 12, la colț cu strada General Constantin Budișteanu, în curtea complexului UNArte.
Casa se află pe o parcelă care, în secolul al XVIII-lea, aparținea familiei Ghica-Rallet, iar înainte de 1847 proprietatea era a banului Costache Ghica. Pe acest teren au existat mai multe construcții, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea proprietatea a ajuns la Alexandru Scarlat Ghica. La începutul sec. XX, imobilul a fost cumpărat de Alexandru F. Robescu, profesor de matematică, fizică și chimie la Liceul „Matei Basarab”, care a donat imobilul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, pentru a deschide o școală profesională de fete. Aceasta i-a purtat numele și a funcționat până în 1948. După aceea, aici a funcționat Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, predecesorul actualei Universități Naționale de Arte, iar ulterior spațiile au fost folosite de Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” sau pentru ateliere ale artiștilor.
Ideea unei Pinacoteci a UNArte este, de fapt, mult mai veche. În 1864, odată cu înființarea Școlii de Belle Arte din București, Theodor Aman își imagina și o pinacotecă a școlii, destinată păstrării și transmiterii patrimoniului artistic către generațiile următoare. Aceasta a fost înființată, iar Aman a fost numit director atât al Școlii de Belle Arte, cât și al Pinacotecii.
Acum, proiectul lui prinde din nou viață. Intrarea este gratuită și se pot admira lucrări diverse, printre care ecorșeul realizat de Constantin Brâncuși împreună cu Dimitrie Gerota, lucrări ale unor artiști precum Ștefan Bănulescu, Oscar Han, Nicolae Tonitza etc., gravuri, desene și picturi academiste, dar și piese provenite din colecția Kalinderu.” SURSA
N.R.: „În 2008, UNArte a organizat un concurs de arhitectură pentru consolidarea, restaurarea și refuncționalizarea monumentului istoric. Lucrările de consolidare și restaurare au început în 2014, iar după ani de așteptare, casa a revenit oficial în circuitul public la sfârșitul lunii iunie 2026, prin deschiderea Pinacotecii UNArte, în perioada 29 iunie–1 iulie 2026.
Pentru că printre lucrările de patrimoniu ale Universității se află și ecorșeul realizat de Constantin Brâncuși. Este prima sa lucrare de amploare care reprezintă corpul omenesc fără piele și a fost realizată sub îndrumarea profesorului Dimitrie Gerota. Pentru a înțelege cât mai bine anatomia umană și pentru a putea realiza lucrarea, Brâncuși a participat, împreună cu profesorul Gerota, la disecții umane reale, pe cadavre. Ecorșeul era, de fapt, un exercițiu extrem de riguros de înțelegere a corpului uman, iar experiența avea să contribuie la formarea viziunii sale artistice de mai târziu.
Ecorşeul realizat de Constantin Brâncuşi (cunoscut şi ca „Jupuitul”) a fost finalizat în anul 1902, fiind realizat în cinci exemplare, unul foarte bine conservat la Muzeul de Artă din Craiova, iar celelalte la mai multe instituții de artă și de medicină din ţară (cum ar fi la București – la Universitatea Națională de Arte / Facultatea de Medicină – lași, Cluj-Napoca și Timişoara).
Este o statuie din ghips policrom (reprezentând un corp uman fără piele, cu musculatura, vasele şi nervii la vedere). Punctul de pornire l-a reprezentat statuia antică a lui Hermes/Antinous Capitolinul, sugerând încă de la început raportarea maestrului la Antichitatea clasică elenistică şi romană. Lucrarea este realizată dintr-o singură piesă (cu excepția brațelor) şi este montată pe un soclu cu un contrafort metalic. Pe inscripția plăcuței ceramice de pe soclul ecorşeului din expunere se poate citi următorul text: „Atitudinea clasicului «Antinous» Anatomia muşchilor Superficiali lucrat după natură de: Prof. Dr. D. Gerotă şi Brâncuş 1902”.
Pinacoteca UNArte, prima pinacotecă dedicată patrimoniului Universității Naționale de Arte din Bucureşti, la 162 de ani de la înfiinţarea instituției, a fost inaugurată împreună cu Noua Bibliotecă UNArte – spaţiu cultural complementar care adăposteşte peste 60.000 de volume şi titluri dedicate artei.
📍 Casa Robescu / Pinacoteca UNArte
Strada General Constantin Budișteanu nr. 19, în curtea din dreapta a UNArte.
Program afișat: luni–vineri, 09:00–16:00, dar vinerea programul este doar până la ora 14:00.
PRISTOLNIC: Pecetea sacră a pâinii
INSIDER: „Pristolnicul pentru colaci (cunoscut şi sub numele de pecetar sau pistornic) este un obiect tradițional din lemn, piatră sau ceramică, folosit în cultura şi spiritualitatea românească pentru a imprima semne sacre pe produsele de panificație rituală (prescuri, colaci, pâine binecuvântată).
Un pristolnic este o ştampilă religioasă sau un sigiliu ritualic, de dimensiuni mici (de obicei cât să încapă în palmă), cioplit de meşteri populari. Pe talpa (baza) lui sunt gravate în negativ literele ritualice IC XC NI KA (lisus Hristos Învinge), dispuse în formă de cruce.
Materialele folosite sunt alese pentru durabilitatea lor şi pentru a nu altera aluatul: ∆ Lemn: Este cel mai frecvent material utilizat. Se folosește lemn de esenţă tare, cu fibră densă (pentru a permite detalii fine la cioplire şi pentru a nu lăsa aşchii în aluat), cum ar fi cel de praz, păr, nuc, fag, paltin sau cireş. ∆ Piatră: În anumite zone montane, pristolnicele erau cioplite în piatră moale (rocă cretoasă sau calcaroasă). ∆ Lut ars (ceramică): Mai rar, dar întâlnit în comunitățile cu tradiție în olărit.
Pristolnicul are atât un rol practic, cât şi unul spiritual-religios: ∆ Imprimarea colacilor şi prescurilor: Se apasă cu putere pe aluatul dospit, înainte ca acesta să fie băgat la cuptor. Semnul imprimat sfințește şi marchează pâinea ca fiind dedicată unui scop sacru. ∆ Pentru ritualuri de pomenire şi sărbători: Femeile (mai demult doar cele considerate „,curate”, adică bătrânele sau văduvele) foloseau pristolnicul când coceau colacii pentru înmormântări, pomeni, Moşi sau pentru Crăciun și Paşte.
Obiect de protecţie (talisman): În gospodăriile țărăneşti vechi, pristolnicul nu era un simplu instrument de bucătărie. El era aşezat adesea la icoană, fiind considerat un obiect sfințit care păzește casa de duhuri rele, boli sau grindină.
În funcție de regiunea etnografică a României, acest obiect poartă nume diferite: Pistornic (sau pistolnic), Pecetar (provenit de la cuvântul „pecete” – ștampilă/sigiliu), Pecetare, Făcător de prescuri, Prescurar.
N.R.: „IC XC NI KA – Această inscripție este o abreviere din limba greacă şi se traduce prin: IC = lisus (IESOUS), XC = Hristos (CHRISTOS), NI KA = Biruieşte / Învinge. Traducerea întregii formule este: ,,lisus Hristos biruieşte”
Semnul este ștampilat pe pâinea liturgică, arătând jertfa şi biruința lui Hristos asupra morții. Apare adesea în icoanele Mântuitorului sau pe o parte a crucii de pe veșmintele preoțești și obiectele de cult.
LORENZO QUINN, SCULPTOR: „Mâna deține atât de multă putere: puterea de a iubi, de a urî, de a crea, de a distruge – Vreau ca arta mea să inspire acte de bunătate și să dea speranță!”
INSIDER: „LORENZO QUINN și mâinile care spun povești…”Vreau ca arta mea să inspire acte de bunătate și să dea speranță”
De-a lungul carierei sale, artistul italian LORENZO QUINN (născut la Roma în 1966, fiul celebrului actor Anthony Quinn) și-a expus sculpturile la nivel internațional, iar lucrările sale de artă pot fi găsite în colecții private și în spații publice din întreaga lume. Lorenzo Quinn, explică de ce mâinile îi fixează și domină lucrările: ,,Mâna deține atât de multă putere: puterea de a iubi, de a urî, de a crea, de a distruge.”…” SURSA
N.R.: „Lorenzo Quinn este un sculptor contemporan italian, recunoscut internațional pentru sculpturile sale monumentale care înfățişează mâini umane. S-a născut la 7 mai 1966 și este fiul celebrului actor mexican-american Anthony Quinn. Este al optulea copil al lui Anthony Quinn. Înainte de a deveni sculptor cu normă întreagă, a fost actor (a jucat rolul lui Salvador Dalí în filmul Dalí din 1991). Operele sale sunt figurative şi inspirate de maeștri clasici precum Michelangelo, Bernini şi Rodin.
Fascinaţia pentru mâini: Este celebru pentru sculpturile expresive în care modelează mâini. A ales această temă deoarece consideră mâna ca fiind cea mai dificilă şi complexă parte a corpului uman din punct de vedere tehnic, dar şi un simbol puternic al creației, iubirii, generozității şi distrugerii.
Opere celebre: „Support” (Veneția, 2017): Două mâini gigantice din oțel care ies din Canalul Grand pentru a susține şi a atrage atenţia asupra clădirilor amenințate de schimbările climatice şi creșterea nivelului mării.
,,The Force of Nature”: O serie de sculpturi dramatice în care o figură feminină (reprezentând-o pe Mama Natură) învârte pe o pânză o planetă Pământ, legată de o frânghie, transmițând fragilitatea planetei în fața forțelor naturii.
,,Building Bridges” (Veneția, 2019): Şase perechi de mâini gigantice instalate la Bazilica San Giorgio Maggiore, simbolizând şase valori universale: prietenie, credință. ajutor, dragoste, speranţă şi întelepciune.
Lucrările lui Lorenzo Quinn sunt expuse în spații publice şi galerii prestigioase din întreaga lume, precum Halcyon Gallery sau prin Galleria d’Arte Contini, bucurându-se de un imens succes la public și în rândul criticilor de artă.” DETALII
PLYMOUTH PROWLER: Încercare eşuată de a salva un brand pe moarte printr-un pachet modern cu design retro/hot-rod pentru anii 2000
INSIDER: „Plymouth Prowler
O încercare eșuată de salvare a unui brand pe moarte printr-un design retro/hot-rod intr-un pachet modern la vremea aceea.” SURSA
INSIDER 2: „Au dat-o în bară pentru că au pus motor V6, dar toata lumea se aștepta la un V8 pentru un hotrod. E ca și când faci un chopper fara motor VTwin. Si cred că și prețul piperat – de banii aia se putea cumpăra un Chevrolet Corvette. Mașina asta a fost gândită de artiști și produsă de contabili. Aici e problema. Soluții există întotdeauna, dar depinde cât de scumpe sunt. Și au năvălit si normele astea anti-poluare și normele de siguranță (o mașină cu roți neprotejate nu e sigură pentru pietoni, consumul de carburant e mare etc). Au fost mai multe probleme nu doar una singură. Și motorul și prețul și transmisia. Și inconfortul. Mașina arată spectaculos, dar nu are utilitate practică, e mașină de show nu de dus copiii la grădiniță sau de mers în vacanță.”
INSIDER 3: „V6 a fost pus intenționat de fabrică pentru a echilibra greutatea mașinii 50/50, caroseria și șasiul fiind din aluminiu V8 ar fi fost foarte greu”
Transmisie: Automată cu 4 trepte (Autostick), montată pe puntea spate pentru o mai bună distribuție a greutății. Prowler a fost primul Plymouth cu tracţiune spate de la Plymouth Gran Fury din 1989. Performanțe: Accelerație de la 0 la 100 km/h în aproximativ 5,9 secunde.
- Motorizare (generală): Este echipat de obicei cu un motor V6 de 3,5 litri care dezvoltă în jur de 253–257 CP
- Remorca: Este un accesoriu oficial creat pentru acest model, util deoarece mașina are un spațiu de depozitare (portbagaj) foarte mic din cauza formei sale.
Au fost asamblate manual în total doar 11.702 unităţi în Detroit, Michigan. Plymouth Prowler a fost produs în 1997 şi apoi din 1999 până în 2001. După dispariţia mărcii Plymouth, Prowler a fost vândut sub marca Chrysler între 2001 şi 2002. Ultimul Prowler a ieşit de pe linia de asamblare15 februarie 2002A fost înlocuit de Chrysler Crossfire în 2004.
Când a fost fabricată, între anii 1997 și 2002, prețul de bază recomandat de producător în Statele Unite a pornit de la 38.300 $ (în 1997) şi a ajuns la aproximativ 44.625 – 45.400 $ (pentru modelele din 2001-2002). Remorca asortată din fabrică se vindea separat ca opțiune și costa în jur de 5.000 $.
De-a lungul întregii sale perioade de producție (1997-2002), modelul Prowler a fost fabricat oficial în 12 opțiuni de culoare. Lista completă a denumirilor oficiale în limba engleză este următoarea: Prowler Purple Metallic (singura culoare disponibilă în primul an, 1997), Prowler Yellow Clear Coat, Prowler Black Clear Coat, Prowler Red Clear Coat, Prowler Bright Silver Metallic, Woodward Edition (combinaţie în două tonuri: Black/Red), Black Tie Edition (combinaţie în două tonuri: Black/Silver), Prowler Orange Pearl Coat, Midnight Blue Pearl Coat (cunoscută şi ca Mulholland Edition), Inca Gold Pearl Coat, Deep Candy Red Pearl Coat și High Voltage Blue Pearl Coat (Conner Avenue Edition – a fost produs un singur exemplar din fabrică în această culoare)
Alte vehicule în stil retro au urmat modelului Prowler. Printre acestea se numără Chrysler PT Cruiser5, SSR, HHR şi Chevrolet Camaro din 2010, Ford Thunderbird din 2002, Ford Mustang din 2005 şi Dodge Challenger din 2008.
În 1998, un Plymouth Prowler a fost depozitat într-un mausoleu din Tulsa, Oklahoma. Deşi similar ca concept cu Plymouth Belvedere din 1957, care fusese înmormântat lângă tribunal, Prowler-ul decedat a fost sigilat în Centennial Park sub un seif şi închis într-o cutie de plastic în loc de foile de plastic care acopereau Belvedere-ul. Potrivit experţilor, Prowler-ul va fi perfect conservat când capsula va fi deschisă în 2048.
În 1999, la Salonul SEMA din Las Vegas, Chrysler a dezvăluit modelul Plymouth Howler. Bazat pe modelul Prowler, acesta avea un portbagaj mai mare şi un motor V8 de 4,7 litri care înlocuia V6-ul de 3,5 litri, cuplat la o transmisie manuală BorgWarner cu 5 trepte. Era disponibil şi un hardtop, transformându-I într-un coupe.
ARHIVĂ: SEWARD, NEBRASKA: „Cea mai mare capsulă a timpului din lume”, deschisă după 50 ani – un Chevrolet Vega nou, o motocicletă Kawasaki & 5000 suveniruri ∆∆∆∆∆ CARAMEL & CARAMELA: Un Opel Vectra și jumătate, la propriu!
SECTOR 4: Atenție, cad balcoane!
INSIDER: „Am primit acum pozele astea unde se vede cum a căzut tot parapetul unui balcon. Bulevardul Tineretului, la int cu Visana – București sector 4.” SURSA
N.R.: Balconul unui apartament situat la etajul 7 al unui bloc de pe Bulevardul Tineretului din Sectorul 4 (vizavi de parc şi de Cafeneaua Actorilor) s-a prăbuşit, astăzi, avariind o maşină. Din fericire, nu s-au înregistrat victime. Blocul a fost construit în perioada 1978-1982.
BISERICA CU TRICOLOR DIN ŢEBEA: Culorile României pictate pe bolta Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” în vremea Austro-Ungariei – spațiu religios și memorie națională în Panteonul Moților
INSIDER: „Biserica cu Tricolor de la Țebea, lăcașul unic în care culorile României au fost pictate pe boltă în vremea Austro-Ungariei – În inima Panteonului Moților de la Țebea, lângă mormântul lui Avram Iancu și secularul Gorun al lui Horea, se află un lăcaș de cult cu o poveste aparte. Este Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută de generații sub numele de „Biserica cu Tricolor”.
La prima vedere este o biserică ortodoxă monumentală de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Odată intrat însă în interior, privirea este atrasă imediat de bolțile traversate de brâuri în roșu, galben și albastru. Tocmai acest detaliu a transformat biserica într-unul dintre cele mai neobișnuite monumente religioase și istorice din Transilvania. Actuala biserică a fost ridicată între anii 1893 și 1896, pe locul unui lăcaș mai vechi. Construcția a fost realizată într-o perioadă în care Transilvania făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Edificiul are proporții monumentale și prezintă influențe ale stilului neoclasic apusean, cu o compoziție sobră, turn înalt și o arhitectură diferită de multe dintre bisericile tradiționale din satele Munților Apuseni.
Dar adevărata sa particularitate avea să apară în interior – Tricolorul pictat pe boltă. Încă de la ridicarea bisericii, pe bolțile sale au fost realizate brâuri în culorile roșu, galben și albastru. Astăzi poate părea un simplu element decorativ. La sfârșitul secolului al XIX-lea, însă, într-o Transilvanie aflată sub administrație austro-ungară, folosirea atât de vizibilă a culorilor românești avea o semnificație mult mai profundă. Tricolorul devenea aici mai mult decât ornament. Era o afirmare a identității comunității românești din zonă. De aici provine și numele sub care biserica este cunoscută până astăzi: Biserica cu Tricolor. Tradiția locală păstrează chiar povestea potrivit căreia autoritățile vremii ar fi cerut îndepărtarea culorilor, însă localnicii ar fi refuzat. Episodul este transmis mai ales prin memoria locală, dar arată cât de puternică a devenit legătura dintre biserică și simbolurile naționale.
O biserică ridicată într-un loc încărcat de istorie – Amplasarea ei este la fel de importantă precum interiorul. Biserica se află în Complexul Istoric de la Țebea, cunoscut și drept Panteonul Moților, unul dintre locurile cu cea mai mare încărcătură memorială din Munții Apuseni. La câțiva pași se află mormântul lui Avram Iancu, conducător al românilor transilvăneni în Revoluția de la 1848–1849. Tot aici se găsește și Gorunul lui Horea, arborele secular sub care, potrivit tradiției, Horea le-ar fi vorbit moților înaintea răscoalei din 1784. În complex se află și morminte ale unor revoluționari pașoptiști, monumente și cruci dedicate eroilor din Războiul de Independență și din cele două Războaie Mondiale. Astfel, biserica nu este izolată de istoria locului. Ea se află chiar în centrul unui adevărat ansamblu memorial.
Legătura puternică cu Avram Iancu – Înaintea actualei biserici exista aici un lăcaș mai vechi. În acea biserică s-a săvârșit, în septembrie 1872, slujba de înmormântare a lui Avram Iancu, care a fost apoi îngropat la Țebea.
Actuala biserică păstrează această legătură memorială prin numeroase obiecte și simboluri asociate istoriei moților. În interior este păstrat și un clopot vechi, legat în tradiția locului de vestea morții lui Avram Iancu. Se găsesc, de asemenea, reprezentări ale lui Horea, Cloșca și Crișan, precum și obiecte comemorative și tricolore depuse de-a lungul timpului în memoria celor care au luptat pentru drepturile românilor din Transilvania.
Un interior care unește religia și memoria istorică – Biserica de la Țebea este neobișnuită tocmai prin felul în care spațiul religios și memoria istorică se întâlnesc. Pe de o parte se află pictura ortodoxă, iconostasul și reprezentările biblice. Pe de altă parte, brâurile tricolore și obiectele comemorative amintesc permanent de istoria locului. Pictura bisericii a fost refăcută și sfințită în 2022, dar motivul tricolor a fost păstrat, tocmai pentru că acesta reprezintă elementul definitoriu al lăcașului. Astfel, chiar și după restaurări și intervenții succesive, identitatea sa istorică nu a dispărut.
Un monument important al patrimoniului de la Țebea – Biserica face parte din ansamblul istoric protejat de la Țebea și are o valoare care depășește rolul său religios. Este în același timp lăcaș de cult, monument de patrimoniu și loc al memoriei naționale.
Unicitatea ei nu vine din dimensiuni spectaculoase sau din materiale rare, ci dintr-un detaliu simplu și extrem de puternic: tricolorul românesc pictat pe boltă într-o perioadă în care Transilvania se afla încă în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Țebea nu este doar o biserică veche din Apuseni. Este unul dintre locurile în care credința, istoria și identitatea românească au rămas vizibile pe aceleași ziduri timp de peste un secol.” SURSA
N.R.: „Gorunul lui Horea de la Țebea – copacul legendar care a devenit monument al istoriei românești Un arbore secular despre care se spune că ar fi avut în jur de patru secole, a devenit de-a lungul timpului mai mult decât un simplu copac. A fost legat de memoria răscoalei conduse de Horea, Cloșca și Crișan, iar mai târziu a ajuns să vegheze locul unde a fost înmormântat Avram Iancu. Tradiția locală spune că sub acest gorun s-ar fi întâlnit în 1784 conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania. Horea, Cloșca și Crișan ar fi discutat aici despre lupta împotriva nedreptăților suportate de iobagi și despre acțiunile care urmau să cuprindă numeroase sate din Țara Zarandului, Deva și alte regiuni ale Hunedoarei. Nu toate detaliile transmise de-a lungul timpului pot fi demonstrate documentar, însă povestea gorunului s-a păstrat atât de puternic încât arborele a devenit inseparabil de numele lui Horea. În trecut, copacul era cunoscut și sub numele de „Fagul popii”, chiar dacă era un gorun. Se afla în cimitirul vechii biserici din Țebea și era impresionant prin trunchiul masiv și coroana bogată. Nicolae Iorga l-a descris la începutul secolului XX drept un arbore vechi și impunător, sub ale cărui ramuri memoria luptelor și a oamenilor locului părea să rămână vie. Țebea avea să capete și mai multă importanță istorică după moartea lui Avram Iancu, în 1872. Liderul moților din timpul Revoluției de la 1848–1849 a murit la Baia de Criș și a fost înmormântat în cimitirul din Țebea, în apropierea gorunului. Astfel, locul a devenit unul dintre cele mai importante puncte memoriale ale moților, fiind numit în timp și „Panteonul Moților”.
Odată cu trecerea anilor, bătrânul arbore a început însă să se degradeze. La începutul secolului XX devenise evident că fără intervenții nu mai putea supraviețui mult timp. În 1924, trunchiul a fost consolidat cu cercuri metalice, iar golurile interioare au fost umplute cu ciment. Tot atunci, partea superioară a trunchiului a fost retezată la aproximativ nouă metri înălțime, rămânând o ramură laterală care a continuat pentru o perioadă să trăiască. În 1947, s-a intervenit din nou asupra gorunului. Trunchiul a fost protejat cu ciment, iar suprafața acestuia a fost modelată pentru a imita textura scoarței originale. Era o metodă de conservare specifică perioadei, folosită pentru a împiedica prăbușirea unui arbore care devenise deja monument istoric și simbolic. Mai târziu, pentru ultima ramură vie a fost instalat chiar și un stâlp din beton care să o susțină. Timp de decenii, gorunul a continuat să reziste într-o formă tot mai fragilă. Ultima sa ramură a devenit simbolul supraviețuirii copacului, în ciuda vârstei și a degradării severe. În vara anului 2005, însă, o furtună a rupt această ultimă creangă. Din acel moment, trunchiul cimentat nu a mai prezentat semne de viață. Imaginea pe care vizitatorii o văd astăzi este, practic, trunchiul conservat al vechiului gorun, păstrat ca monument. Aspectul său neobișnuit, cu porțiuni întărite artificial și cu interiorul consolidat, spune la rândul său o poveste: timp de aproape un secol oamenii au încercat să păstreze în picioare acest martor simbolic al istoriei. La un moment dat, dintre rădăcinile vechiului copac a apărut și o mlădiță tânără de stejar, iar administratorii complexului memorial au încercat să o protejeze. Apariția unei noi plante lângă trunchiul aproape împietrit a fost privită de mulți ca o continuare simbolică a poveștii Gorunului lui Horea. Gorunul lui Horea nu mai este astăzi un arbore viu în sensul obișnuit, dar continuă să existe ca monument. Trunchiul său, întărit cu ciment și metal pentru a rezista timpului, păstrează imaginea unui copac în jurul căruia s-au adunat legende, revolte, personalități istorice și generații întregi de oameni. Tocmai această combinație dintre natură, istorie și memorie face din Gorunul de la Țebea unul dintre cei mai neobișnuiți arbori-monument din România.” DETALII
ZILELE EUROPENE ALE PATRIMONIULUI: O dată pe an poți ajunge în Franța doar în 5 minute, direct din Piaţa Amzei din Bucureşti!
INSIDER: „Ambasada Franței în România organizează tururi ghidate gratuite la Reședința Franţei o dată pe an, în a treia sâmbătă a lunii septembrie, cu ocazia Zilelor Europene ale Patrimoniului. Accesul este gratuit, dar se face pe bază de înscriere prealabilă prin e-mail, în limita locurilor disponibile. Este necesar un act de identitate și, dacă e cazul, o copie după certificatul de naștere al minorului care vă însoțește, dar deja înscris pentru vizită. Se face un scannig ca la aeroport, nu sunt admise genți voluminoase Program: Ghizii au oferit tururi în limba română, engleză şi franceză atât în interiorul ambasadei cât și în curtea unde se organizează garden party-urile.
La loc de cinste, lângă fotografia președintelui Franței, Emmanuel Macron este și o fotografie a Nadiei Comăneci, fosta mare gimnastă, ambasadoare a brandului L’Oréal – ,,I’M WORTH IT”!
N.R.: „Reşedinţa Istorică a Ambasadei Franţei din București a fost construită între anii 1889 şi 1890 în stil neoclasic. Clădirea a fost special proiectată pentru a găzdui Ambasada Franţei în România, de către arhitecul olandez Joseph J. Schiffeleers. Arhitectul francez Albert Galeron cel care a proiectat şi Ateneul Român a supervizat lucrările. Clădirea a fost inaugurată în anul 1892 printr-un bal fastuos la care au participat Principele Moştenitor Ferdinand şi Principesa Maria. La momentul inaugurării, era una dintre primele zece cladiri din lume construite şi achiziționate direct de statul francez pentru a gădui o misiune diplomatică. Este clasificată ca monument istoric de către Ministerul Culturii din România.
Salonul principal este locul unde au loc evenimente culturale şi se acordă înalte decorații. Spațiile interioare găzduiesc opere de artă şi documente/fotografii de arhivă care ilustrează legăturile franco- române precum și obiecte de mobilier deosebite, cum ar fi un pian rar Pleye/vechi de opt decenii, piese inspirate din stilurile Ludovic al XV-lea sau Empire; decoruri elegante şi obiecte de artă rafinate, lampadare în stil Empire şi o statuetă a Regelui Soare (Ludovic al XIV- lea). Vesela din porţelan de Sèvres este folosită la dineurile oficiale.
În anii ’30, statul francez a achiziționat o clădire alăturată care aparţinuse boierului Marghiloman, mutând acolo cancelaria diplomatică, în timp ce imobilul original a rămas ca reședinţă oficială a ambasadorului.
În cadrul Ministerului de externe francez există o structură care se ocupă cu asigurarea unei prezentări şi amenajări unitare a reședințelor franceze din străinătate, tocmai pentru a asigura nişte standarde înalte sediilor oficiale.”
📍Adresa: Ambasadei Franţei în România este Strada Biserica Amzei nr. 13-15, Sector 1, Bucureşti
