CULTURISTUL BUŞTENI: Statuie mutată după o săptămână de către proprietar din fața hotelului Alexandros „la presiunea publicului”!
INSIDER: „Artă sau….? Când am trecut prin dreptul Hotelului BTT am văzut și eu dar, nu am înțeles ce este. Voi ați văzut? Eu nu mă pricep la artă. Sau unde este pasul de la artă la altceva. Ați înțeles mesajul? Scopul? Sau ce este. Fără cuvinte nepotrivite…doar o părere. Foto: Claudiu Loghin.
PS. Am găsit o definiție a esteticii urâtului. Estetica urâtului este o categorie filozofică și literară care aduce în artă aspecte dezagreabile, grotești și elemente considerate respingătoare, fiind consacrată în literatura română de Tudor Arghezi. Conceptele sale de bază includ redefinirea frumosului prin acceptarea urâtului ca material artistic și șocarea publicului pentru a reflecta întreaga realitate. Asta doar dacă vorbim de artă. În acest caz nu se aplică. Nu atacăm persoane sau instituții că nu e frumos.” SURSA
N.R.: Această statuie bizară și controversată, înaltă de peste 2 metri şi cântărind în jur de 200 de kilograme, a fost amplasată în august 2026 în centrul stațiunii Buşteni, în faţa fostului hotel BTT, actial Alexandros Hotels.
Lucrare este cunoscută în spațiul public drept „,Culturistul din Buşteni”. Statuia din metal reprezentând un culturist cu ochelari de soare și un lanț gros la gât a fost realizată de un artizan din Azuga numit pe rețelele de socializare „Artizanul de metal”. Din cauza designului său neobişnuit, localnicii şi turiştii au comparat-o ironic cu diverse personalități din România, poreclind-o ba „statuia lui Dorian Popa”, ba a lui „Dani Mocanu” sau „Alex Velea. Proprietarul a hotărât să mute această statuie în curtea hotelului și să pună în locul ei „o inimă sau alceva asemanator”
Hotel Alexandros Busteni by Genco este situat în Buşteni, județul Prahova.
PAJURA, VOLUNTARUL, AVIATORII: Istoria cartierelor din București, sculptată în parteneriat public-privat, operele artistului britanic Colin Spofforth, la comanda dezvoltatorului imobiliar Portland Trust
INSIDER: „Cartierul Pajura/ Pajurei este printre puținele, dacă nu singurul din București, care are ridicat pe teritoriul său un monument de for public-privat care întruchipează denumirea cartierului.
Monumentul „Pajura” este opera sculptorului britanic Colin Spofforth*. [n.b. – la comanda dezvoltatorului Portland Trust și a fost instalat în 2021, fiind dezvelit pe 23 septembrie, la inaugurarea J8 Office Park. Este realizat din oțel inoxidabil și a fost conceput special pentru acest loc.” SURSA
N.R.: „Sculptură în formă de vultur din oțel, amplasată în fața complexului de birouri J8 Office Park de pe Strada Jiului nr. 8, din cartierul Bucureștii Noi la granița cu Pajura (Sectorul 1, Bucureşti), un loc dezvoltat pe anvelopa fostei fabrici de pâine Pajura.
Instalat în fața sediului Ubisoft din România, PAJURA este un vultur din oțel inoxidabil format din blocuri asemănătoare pixelilor. Acesta simbolizează atât originile române ale numelui districtului (Pajura = vultur), cât şi evoluția jocurilor de la grafica timpurie pe 8 biți la realismul modern. Corpul lustruit reflectă arhitectura înconjurătoare, îmbinând istoria, tehnologia şi transformarea într-o singură formă îndrăzneață.
Monumentul Voluntarului Român din Primul Război Mondial, marca identitară a complexului Oregon Park din zona Pipera, dezvoltat de tot Portland Trust. Sculptura „VOLUNTARUL”, creaţie a artistului britanic Colin Spofforth, inaugurată în anul Centenarului Marii Uniri şi la 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, lucrarea este dedicată jertfei ostaşilor români din Corpul Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni care au luptat în războiul pentru întregirea neamului din 1916-1918 şi după aceea s-au stabilit în zonă, au fost împroprietăriți şi au întemeiat aşezarea Cetatea Voluntărească (la 1925), actualul oraş Voluntari.
Monumentul celebrează statornicia şi perenitatea, cu trimitere la un timp al inocenţei. Prin abordarea ludică sugerată de forma şi de elementele unei marionete, lucrarea îndeamnă în acelaşi timp la o meditaţie asupra destinului uman („omul sub vremi”, invocat şi de Miron Costin, cu secole în urmă).
Așezată şi articulată precum o marionetă tradițională est-europeană, Păpuşa onorează voluntarii români care au luptat în Primul Război Mondial. Turnată în bronz, înfrumusețată cu foiță de aur şi pictată pentru un efect de păpuşă, figurina îmbină folclorul local cu memoria istorică. Numele „Voluntar” a fost ales pentru a evita ecourile opresiunii politice, deși pentru Spofforth rămâne Păpuşa – un povestitor discret dintr-o epocă uitată.
Lucrarea de artă modernă pe temă de istorie se armonizează cu personalitatea ansamblului Oregon Park: trei clădiri de birouri certificate BREEAM (Building Research Establishment Environmental Assessment Methodology) cu calificativul „Excelent”, una dintre ele, B, distinsă cu premiul CEEQA – Clădirea Anului în Sud-Estul Europei în 2018. Întregul complex Oregon Park completează palmaresul de mari proiecte de clădiri pentru birouri dezvoltate de Portland Trust în Bucureşti: Floreasca Park, Floreasca 169, Opera Center, Bucharest Business Park, Bucharest West.
Dezvoltatorul Portland Trust a mai inaugurat o statuie intitulată AVIATORII, – turnată în bronz, având o înălţime de 4 metri și amplasată în fața proiectului premiat EXPO Business Park, din București şi menită să celebreze rolul aviației în impulsionarea legăturilor de afaceri globale de-a lungul ultimului secol.
EXPO Business Park este situat pe Strada Aviator Popișteanu, al cărei nume provine de la pilotul de vânătoare Alexandru Popişteanu, care a luptat eroic şi a murit pentru ţară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Alte câteva străzi din zona Expoziției sunt denumite după eroi ai aviației românești. Sculptura reprezintă doi oameni de afaceri, care zboară în formație, iar corpurile lor sunt asemănătoare ca formă cu avioanele vechi. Cele două elemente ale sculpturii poartă căști în stilul celor care făceau parte din uniforma piloților din Al Doilea Război Mondial, iar conturul hainelor ia forma panourilor metalice ale aeronavei. Formele lor asemănătoare aripilor şi tensiunea grațioasă creează un echilibru între umor şi reverență, rezonând cu trecutul cartierului şi renaşterea sa modernă.
EXPO celebrează comerţul internațional, care implică adesea zborul în întreaga lume. Fără călătoriile aeriene, comerţul global ar fi lent, iar fascinația istorică a omului de a călători în alte țări și de a experimenta alte culturi, nu ar fi satisfăcută. Statuia poate fi privită și ca o juxtapunere între prezent, când spațiul aerian este pașnic şi folosit pentru comerţul internațional şi explorare și perioadele de război.
Și această sculptura este realizată de artistul britanic Colin Spofforth, care a realizat lucrări renumite în toată Europa precum The Winged Lion, în Praga; Mr Walker (2021) în Chester, Anglia; Mirror Man (2025) în Londra, Guest of a Lady (2025) în Brentford, Londra; The Still Point of the Turning World (2015) în Manchester; Plain Paper Plane (2018) în Bedford, Anglia; After the dance (2023) în Londra; The Seed (2006) în Manchester, Anglia; The Six White Mice (2013) în Bratislava, Slovacia; Owain Glyndŵr (2007) în Corwen, Țara Galilor; Venus Trinity (2003) în Manchester, Anglia; The Runner (2002) în Manchester; The Spirit of New Orleans (1997) în Manchester, „I am” (2018) în Aylesbury, Buckinghamshire; Racing stripes (2007) în Chester, England, etc.
COLIN SPOFFORTH (n.1963) este un artist internațional consacrat, expert recunoscut în sculptură şi design. Produce sculpturi figurative de bronz de mari dimensiuni pentru expunere publică din 1994 şi este un designer de succes de 25 de ani. Fiecare sculptură comandată este dezvoltată special pentru locația sa; cu o perspectivă holistică asupra scopului şi funcției zonei şi/sau a dezvoltării. Colin a fost căutat de dezvoltatori imobiliari şi arhitecți din întreaga lume pentru a crea opere de artă care să atragă atenția şi să îmbunătățească spațiile lor publice. Are experiență în lucrul atât cu sectorul public, cât şi cu cel privat. Echipa lui Colin este formată din profesionişti cu înaltă calificare în inginerie, turnare de bronz, fabricare de metale, iluminat, elemente integrate de apă şi management de proiect. Studioul Colin Spofforth are o bază largă de clienți din toate sectoarele. A creat sculpturi pentru companii de regenerare urbană, consilii locale, parteneriate de dezvoltatori, grupuri comunitare, dezvoltatori privați şi persoane fizice.” PORTOFOLIU
PORTLAND TRUST este o companie importantă de dezvoltare imobiliară şi administrare de proprietăți, fondată în 1997 de britanicul Robert Neale, având birouri principale la Bucureşti și Praga. Activă în România și Cehia, compania este cunoscută în special ca unul dintre cei mai mari dezvoltatori de parcuri şi clădiri de birouri moderne, dar şi de proiecte comerciale şi industriale. A dezvoltat de-a lungul timpului sute de mii de metri pătrați de spații comeciale, industriale şi de birouri. Colaborează frecvent cu mari fonduri de investiții internaționale.” DETALII
RAȚE CAYUGA: Pedegree american – black tie & little black dress, direct din găoace!
INSIDER: „Pentru toți care se întreabă cum arată Cayuga!🖤 de la Rața matură, ou și boboc!” SURSA
N.R.: Raţa Cayuga este o rasă americană de raţă domestică. A fost introdusă în regiunea Finger Lakes din statul New York în jurul anului 1840 şi este numită după poporul Cayuga din acea zonă. Până în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, a fost principala rață crescută pentru carne în Statele Unite. În secolul XXI este crescută în principal pentru ornament. Penajul este negru cu iridescențe metalice verzi și care se albește pe măsură ce îmbătrânește. Penele pot fi folosite la legarea muştelor de pescuit..A fost exportată pentru prima dată în Regatul Unit în 1851, iar în jurul anului 1890 a fost rapid înlocuită de rasei americane Pekin, mai ușor de jumulit pentru comercializare.
Cioc şi picioare de culoare neagră sau închisă. Greutate între 2,5 kg şi 3,5 kg. Corp lat și spate lung. Fire liniştită şi blândă. Foarte rezistentă la frig. Bună producătoare de carne și ouă. Rațele Cayuga fac ouă cu o coajă de culoare gri închis sau aproape neagră la începutul sezonului. Pe măsură ce perioada de ouat avansează, culoarea ouălor se deschide treptat, devenind gri deschis sau alb-verzuie. O femelă produce anual între 100 şi 150 de ouă. Perioada de incubație: 28 de zile.
ARHIVĂ: PUI BRESSE: Singurul pui din lume cu acte în regulă, se vinde cu ghearele și capul intacte. Preț 180 lei/kg! ∆∆∆∆∆ RARA AVIS, CRAIOVA: Pentru 1.500 de ani, lebăda neagră a existat în imaginația europeană ca o metaforă pentru ceea ce nu putea exista
DUPĂ 82 DE ANI: Vulturul & doi grifoni de pe frontonul Palatului Universității București, distruși în bombardamentele din 1944, s-au întors acasă!
INSIDER 1: „Avem vultur pe Universitate!” SURSA
INSIDER 2: „ASTĂZI AM reSCRIS ISTORIA! Am readus acasă, pe Palatul Universității din Bucureștiului, vulturul și cei doi grifoni care fuseseră distruși în urma bombardamentelor din 1944. Evenimentul reprezintă primul pas al refacerii integrale a frontonului original al Palatului Universității din București, proiect care va continua în următorii doi ani, până la reconstituirea completă a ansamblului sculptural conceput de arhitectul Alexandru Orăscu și realizat de sculptorul Karl Storck între anii 1862 și 1869.
Ansamblul montat astăzi este realizat din bronz și este alcătuit dintr-un vultur cu o greutate de aproximativ o tonă și doi grifoni de aproximativ 300 de kilograme fiecare, ceea ce face ca întreg ansamblul să cântărească 1,6 tone. Lucrarea, cu o valoare totală de aproximativ 2 milioane de lei, este semnată de sculptorul Alexandru Siminic, împreună cu colaboratorii săi, Teodor și Ștefan Siminic, fiind realizată prin tehnica tradițională a bronzului turnat prin ceară pierdută, cizelat și patinat, și are la bază creația originală a sculptorului Karl Storck.” SURSA
N.R.: „Palatul Universității din Bucureşti a fost lovit şi vulturul cu grifoni de pe fronton au fost distruşi în timpul raidului aerian din 4 aprilie 1944, efectuat de aviaţia anglo- americană (aliații occidentali), în cadrul luptelor din Al Doilea Război Mondial.
Data: 4 aprilie 1944 (în ziua de Paște). Atacatorii: Aviația SUA (USAAF) şi a Marii Britanii (RAF). O bombă a căzut direct pe corpul central al Palatului Universității, distrugând complet zona centrală a acoperişului şi celebrul ansamblu sculptural format dintr-un vultur şi doi grifoni.
Grifonii sunt creaturi mitologice hibride, descrise ca având trup, picioare şi coadă de leu, iar capul, aripile și ghearele de vultur. Apar în miturile din Orientul Apropiat antic și din mitologia greacă. Grifonul era văzut ca paznic feroce al comorilor, al minelor de aur şi al zeilor (precum Apollo sau Zeus). Combină regele animalelor (leul) cu regele păsărilor (vulturul), simbolizând puterea, curajul şi înţelepciunea divină.
ARHIVĂ: MANIFEST: O fi arătătorul, inelarul sau cel mijlociu?!
BRISEIS, IAȘI: Opera sculptorului Marcel Guguianu, în premieră la Palatul Culturii!
INSIDER:”Briseis la Palat! O lucrare minunată a maestrului Marcel Guguianu se află, în premieră, pentru câteva zile la Palat! Vă invităm să vă bucurați de ea! ” SURSĂ
N.R.: „Briseis”, în Holul de Onoare al Palatului Culturii din laşi – Numele lucrării face trimitere la Briseis, un personaj celebru din mitologia greacă (lliada lui Homer), o tânără capturată de Ahile în timpul Războiului Troian.
Materiale şi Tehnici de Realizare – ∆ Corp principal: Turnat în bronz, combinând două finisaje distincte pentru a crea contrast vizual: Bronz polişat (şlefuit): Folosit pentru torsul și spatele nudului, având o textură perfect fină, cu reflexii aurii ce pun în valoare liniile fluide şi anatomia stilizată; Bronz patinat (în nuanţe de verde/turcoaz): Aplicat pe draperia care acoperă parțial corpul și pe baza sculpturii, imitând oxidarea naturală a cuprului pentru a adăuga volum şi adâncime operei. ∆ Soclu: Realizat din marmură albă (sau neagră, în funcție de ediție/variantă), oferind stabilitate şi un contrast cromatic elegant cu bronzul sculpturii. ∆ Semnătură: Lucrarea este marcată de autor prin ștanțare directă sau pe o plăcuţă din alamă ataşată, purtând inscripţia ,M. Guguianu”.
Dimensiunile standard cele mai frecvente pentru sculptura „Briseis” realizată în bronz de Marcel Guguianu sunt următoarele: Înălțimea lucrării (fără soclu): aprox. 65 cm – 68 cm. Dimensiunile totale (lucrare): în jur de 65 x 14 x 17 cm sau 68 x 20 x 15 cm (în funcție de turnare și variantă). Înălţimea totală (cu soclu de marmură): aprox. 73 cm – 78 cm. Deoarece artistul a turnat şi finisat lucrarea în mai multe exemplare şi ediții de- a lungul timpului (unele în colaborare cu diferite turnătorii sau cu socluri de marmură de grosimi diferite), dimensiunile exacte pot varia cu 2-4 centimetri de la o piesă la alta. Lucrarea este caracterizată de liniile fluide, armonioase şi elegante specifice stilului lui Marcel Guguianu, un artist recunoscut la nivel internațional pentru modurile unice în care a redat nudul feminin şi silueta umană.
Marcel Guguianu (n. 28 iunie 1922, Bârlad, judeţul Vaslui – d.12 iunie 2012, Bucureşti) a fost un sculptor român. A urmat cursurile unei şcoli primare din Bârlad şi o parte a celor secundare pe care le termină în Galați. În continuare a frecventat cursurile şi lucrările Şcolii de belle arte din Bucureşti (1941 – 1945), la clasa lui Corneliu Medrea. A funcţionat ca profesor de desen şi caligrafie la şcolile din Bârlad: Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, „Liceul Comercial de băieţi”, „Liceul Industrial de băieți”. Între 1954 – 1956 a lucrat la laşi, ocupându-se cu restaurarea unor monumente istorice din laşi şi din Bârlad. Din 1948 participă cu lucrări de sculptură la expoziţii anuale şi bienale. Din 1956 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici.
Se mută în Bucureşti în 1956. A participat la expozițiile din Budapesta, Odense, Roma, San Marino, Napoli, Aradjelovač, Belgrad, Montpellier, Paris, Sao Paolo, New York, Ankara, Mali, Washington, Sevilla, Miami. Are o colecţie muzeală, care-i poartă numele, la Contess Madelaine din New York. În 1992 s-a creat Fundația „Marcel Guguianu”. Este membru al Diviziei Culturale a Băncii Mondiale. Au demarat lucrările pentru Complexul muzeal Marcel Guguianu, în zona centrală a oraşului, vis-á- vis de Muzeul „Vasile Pârvan”, care va adăposti impresionanta sa colecție. În semn de adâncă preţuire față de elevul său, conducerea liceului în care Marcel Guguianu a învățat şi predat, a hotărât ca liceul să se numească Colegiul Tehnic Marcel Guguianu Zorleni”. Marcel Guguianu a fost membru fondator al „Clubului România – UNESCO” În 2004, a fost dat în folosinţă Pavilionul expozițional „Marcel Guguianu” pentru a pune în valoare lucrările donate de sculptor muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad
ODISEEA LUI NOLAN: Unii văd drama omului care asistă la distrugerea lumii sub ochii săi, distrugere provocată chiar de el; alţii văd transsexuali, o Elenă neagră şi asiatici în Grecia antică. Fiecare proiectează propriile filtre și experiențe asupra aceleiaşi povești!
INSIDER 1: „În ciuda părerilor împărțite, pe mine filmul m-a cucerit. Privită prin lentila mea de psihoterapeut, „Odiseea” mută accentul de pe bătălii și cuceriri și își duce atenția pe spațiul intern al personajelor și pe drumul lor spre vindecare. După un deceniu de război și alți zece ani de rătăciri, Ulise încearcă să se întoarcă acasă, în Itaca. Însă această călătorie de un deceniu pe mare devine o confruntare directă cu propriii demoni, cu tentațiile și cu limita propriului ego. În fond, mitul este o hartă a unei călătorii interioare.
Omul care ajunge la destinație nu mai este cel care a plecat. Drumul îi testează limitele și îi zguduie orgoliul. Ulise a trebuit să piardă totul pentru a înțelege că, uneori, controlul este doar o iluzie. Adevăratul proces de maturizare începe abia atunci când renunță la armură și învață să se adapteze, nu doar să lupte. Vedem două parcursuri paralele care se caută reciproc. Avem un tată dărâmat de luptă, care caută iertarea, și un fiu care încearcă cu disperare să înțeleagă un părinte pe care abia îl cunoaște.
Pe parcurs, vedem și capcanele. Când Ulise a ajuns pe insulele unde avea totul de-a gata, a început să uite cine este și unde își dorea să ajungă. Așa ni se întâmplă și nouă. De multe ori, ne pierdem pentru că ne instalăm într-o stare de bine superficială și amânăm să mai facem vreun pas. Alteori, capcana este distragerea. În poveste, Sirenele nu atrăgeau călătorii cu o muzică oarecare, ci le cântau exact ce știau că își doresc să audă. Astăzi, notificările și ecranele fac fix același lucru. Ne cunosc slăbiciunile, curiozitățile și fricile, și ne ademenesc astfel încât ne pierdem ore din viață fără să ne dăm seama.
Completat de o coloană sonoră fabuloasă, filmul ne arată că Ulise are de făcut mai mult decât o simplă călătorie fizică. Provocarea lui este să se reconstruiască din interior pentru a putea fi din nou prezent și capabil să se reconecteze cu cei dragi. Filmul pune accentul pe vulnerabilitate, ca piesă esențială în procesul de vindecare. Povestea ne amintește că, înainte de a ne regăsi echilibrul și liniștea interioară, este adesea necesar să traversăm propriile furtuni emoționale.
Ați văzut filmul? Cum l-ați simțit?” SURSA
INSIDER 2: „O secvență din Odiseea pentru care l-am iubit pe Nolan: Argos, bătrânul câine care fusese partener și prieten lui Ulise, aruncat pe grămada de bălegar de agresivii mitocani pretendenți la tronul Itacăi nu-și dă ultima suflare decât după ce-și recunoaște stăpânul. După 20 de ani! Ultimul salut din codița jerpelită la mângâierea celui pe care nimeni încă nu l-a recunoscut, nici fiul, nici mentorul, nici Penelopa e o declarație de umanitate și iubire. Probabil că doar animalele au această putere, de a supraviețui cu mare greutate doar pentru a oferi ultima dovadă de dragoste necondiționată! Chapeau, mister Nolan!” SURSA
INSIDER 3: „Filmul acesta e un fel de test Rorschach. Dacă vrei să vezi transsexuali, Elena neagră, asiatici în Grecia antică, aia vezi, dacă vrei să vezi să vezi o capodopera cinematografică, aia vezi. Eu am văzut drama omului care asistă la distrugerea lumii sub ochii săi, distrugere provocată chiar de el. În rest ca film, mi s-a părut mult sub Oppenheimer, iar de Interstellar nici nu mai vorbim. Fiecare proiectează propriile filtre şi experiențe asupra aceleiași poveşti. Probabil de aceea unii au rămas cu imaginile, alții cu mesajul și/ sau dimensiunea psihologică a personajelor.”
N.R.: „Odiseea este un film britanico-american din anul 2026 scris, produs şi regizat de Christopher Nolan. Bazat pe poemul epic din Grecia Antică al lui Homer, Odiseea, filmul prezintă o distribuţie prestigioasă care îl aduce în prim-plan pe Matt Damon în rolul lui Ulise, precum şi pe Tom Holland, Anne Hathaway, Zendaya, Lupita Nyong’o, Robert Pattinson şi Charlize Theron. Ulise, legendarul rege grec al Itacăi, porneşte într-o periculoasă călătorie spre casă după Războiul Troian. Călătoria sa va fi marcată de întâlniri cu fiinţe mitice precum ciclopul Polifem, sirenele şi zeiţa-vrăjitoare Circe, până la mult așteptata reuniune cu soția sa, Penelopa.”
De-a lungul decadelor, mitul calului troian a fost reinterpretat în diverse filme, dar nicio versiune nu a capturat suferinţa soldaților din interior cu un astfel de realism. Scena memorabilă din „Odiseea”, este considerată una dintre cele mai impresionante reprezentări ale acestuia, regizorul britanic aduce o perspectivă unică asupra legendei grecești, Secvenţa în cauză, descrisă drept viscerală şi copleşitoare, îi poartă pe spectatori în interiorul calului troian, soldații greci, înghesuiți în spațiul strâmt, se confruntă cu foamea, setea şi condițiile insuportabile. Nolan schimbă perspectiva tradițională, care în mod obişnuit era prezentată din punctul de vedere al troienilor.
NOLAN: „Am avut această imagine a calului scufundat în nisip în minte timp de 20 de ani.”
.
CICOAREA: Cultivată încă din Egiptul Antic – planta care te pune pe picioare, de la rădăcină până la floare!
INSIDER: „5 curiozități despre cicoare 💙, una dintre cele mai frumoase flori sălbatice care crește liniștită pe marginea drumurilor și a câmpurilor.
🌿 1. Florile ei albastre se deschid dimineața și se închid spre după-amiază, mai ales în zilele foarte călduroase.
☕ 2. De sute de ani, rădăcina de cicoare este prăjită și folosită ca înlocuitor al cafelei, deoarece nu conține cofeină.
🥗 3. Frunzele tinere și florile sunt comestibile. Pot fi consumate în salate, smoothie-uri sau folosite ca decor comestibil, iar planta conține antioxidanți care ajută la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ.
🌱 4. În medicina tradițională, cicoarea este folosită de secole pentru susținerea digestiei și a funcției normale a ficatului.
💚 5. Rădăcina este bogată în inulină, o fibră prebiotică ce hrănește bacteriile benefice din intestin și poate contribui la menținerea unei digestii sănătoase.
Știai cât de minunată este această frumusețe albastră?
💙
O completare importantă: dacă doriți să culegeți cicoare pentru consum, alegeți plante din locuri curate, ferite de poluare și de zonele unde s-au folosit tratamente chimice. Cele mai potrivite sunt pajiștile, poienile sau marginile pădurilor, departe de drumurile circulate.” SURSA
INSIDER 2: „„Cicoarea este o plantă care trăiește prin fânețe, locuri virane și pe marginea drumurilor, fiind invocată în farmece de fetele necăsătorite ca să pună pe jar inima pețitorilor. Se credea că tinerele care o puneau sub căpătâi împreună cu cămașa celor doriți îi vedeau în vis, iar cele care se afumau sau se spălau cu floare de cicoare scăpau <de urât> şi de farmecele vrăjitoarelor.
Într-o frumoasă legendă transilvăneană, cicoarea este asociată cu Zâna Florilor care se spăla cu rouă înainte de răsăritul soarelui pentru a nu fi văzută de cineva. Fiind zărită într- dimineaţă de Soare, acesta s-a îndrăgostit de ea şi a trimis doi luceferi s-o pețească. Zâna pământeană îi refuză spunându-le: „Soare, soțior,/ E tot călător,/ Ziua peste sate,/ Noaptea peste ape!” Supărat, astrul zilei o transformă în floare de cicoare: „Lăsaţi-mi-o în pace,/ Că mi-o voi preface/ Floare de cicoare/ Cu ochii după Soare,/ Când oi răsări,/ Ea s-o-nveseli!/ Când oi asfinţi,/ Ea s-a ofili;/ Când oi scăpăta/ Ea s-a aduna”.
De atunci se spune că cicoarea stă tot cu ochii după Soare până toamna târziu, iar florile ei se strâng seara, la apus, şi se desfac dimineața, la răsărit. Planta are unele întrebuințări în medicina populară, în obținerea unor coloranți vegetali.” SURSA
N.R.: Floarea de cicoare (Cichorium intybus), o plantă erbacee perenă din familia Asteraceae, recunoscută prin florile sale de un albastru viu şi utilizările sale medicinale sau culinare. Cicoarea comună este o Plantă originară din nordul Africii, Europa şi Asia, al cărei areal natural s-a extins şi în America de Nord. Este cultivată în regiunile temperate. Flori albastre-deschis: Petalele au margini dințate caracteristice, iar centrul prezintă stamine fine dispuse radiar. Plantă erbacee perenă, spontană şi adesea cultivată pentru rădăcinile sale din care se extrage un surogat de cafea. Cicoarea are o arie mare de răspândire în pășuni şi fâneţe, în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate şi şanţurilor, pe marginea apelor curgătoare, din zona de câmpie până în cea de deal şi munte. În scopuri medicinale de la această plantă se întrebuințează părţile aeriene (Herba Cichorii) ce se recoltează în prima perioadă de înflorire a plantei, în lunile iulie-august, când tulpinile nu au apucat încă să se întărească, rădăcinile (Radix Cichorii) se recoltează în lunile septembrie-octombrie.
Este cunoscută din antichitate: în Egiptul antic era cultivată ca plantă medicinală, fiind folosită pentru tratarea bolilor hepato-biliare şi renale. În zilele noastre, rădăcina de cicoare comună este un foarte popular înlocuitor de cafea (fără cofeină!), iar părțile aeriene sunt folosite în scop medicinal sau culinar (frunzele bazale, cu un gust uşor amărui, se folosesc în salate asortate, precum şi în pregătirea unor mâncăruri specifice bucătăriei franceze şi italiene. Este bogată în inulină (o fibră prebiotică benefică pentru digestie) și substanțe amare care stimulează secrețiile biliare şi gastrice.
Componenţi: Tulpină – cicorină, inulină, arginină, colină, acid cicoric, levuloză, Fier, Fosfor, Calciu. În rădăcină – lactucină, substanţe triperpenice amare, lactucopicrină, Fructoză, alfa şi beta lactucerol, Tanin, Ulei volatil.
Proprietăți: diuretic şi laxativ hipoglicemiant, eupeptic-amar şi colagog, antitirodian şi depurativ. Indicații: Cicoarea este recomandată în tratamentul furunculozei şi acneei, dischineziilor biliare, constipației cronice, angiocholitelor şi hepatitelor cronice. Cafeaua preparată din această plantă are, de asemenea, proprietăţi benefice pentru sistemul gastric. Utilizare: Decoctul se prepară astfel: două lingurițe de rădăcină mărunțită se fierb în 200 ml de apă timp de 5 minute. Se consumă călduț în trei reprize înaintea meselor principale.
În ulei de măsline, macerat la rece (crud) se păstrează proprietățile intacte. De preferat un recipient de culoare închisă care se închide cu un capac etanș. Să fie acoperite cu ulei florile, dar să nu fie umede pentru că mucegăiesc. 2-3 săptămîni la un loc însorit, dar se agită zilnic recipientul, nu este greu. Apoi filtrați printr un tifon, stoarceți foarte bine să extrageți uleiul esențial. Se ține apoi la loc răcoros, întunecos, valabil un an. Să vă fie de folos!”
POIESIES & THEOSIS: Sculpturile lui Vladlen Babcineţchi – un nou cuplu primordial care transcende prin poezie, căutând unirea cu divinul – esenţa legăturii dintre estetică şi spiritualitate!
INSIDER: „POIESIS | Casa Porților Deschise, Iași – Titlul sculpturii conduce către unul dintre cele mai creatoare concepte ale culturii grecești. Poiesis provine din verbul poiein: a face, a aduce în ființă, a crea. Sensul desemnează orice act prin care ceva nevăzut dobândește prezență în lume. Astfel, sculptura lui Vladlen Babcinețchi este, în sens deplin, un act poiesis: dezvăluie prezența ascunsă în materia metalului. Exteriorul păstrează asperitatea materiei, interiorul se deschide către o lumină izvorâtă din adânc. Din fisuri se ivește un chip. Figura umană se naște odată cu deschiderea. Ființa
nu apare ca formă închisă, ci ca revelație a interiorului. Martin Heidegger vede în poiesis cel mai privilegiat fel prin care adevărul se
lasă descoperit. Hölderlin: „Plin de merite, și totuși în chip poetic locuiește omul pe acest pământ”, poeticul devine măsura locuirii omului în lume. Sculptura lui Vladlen Babcinețchi dă corp acestei idei. Ea așază omul în spațiul revelației, unde materia și lumina fac cu putință prezența. Această sculptură este meditație asupra artei poetice. „Ars poetica” vorbește despre nașterea cuvântului din tăcere, iar sculptorul imaginează nașterea chipului din fracturi ale aliajului ce concentrează în sine memoria minerală a cuprului și staniului. Deschiderile verticale funcționează asemenea unei pagini nescrise, iar chipul devine primul
vers al unei poezii. Bronzul păstrează energia unei deveniri continue, iar monumentul nu pare definitiv încheiat, ci aflat în perpetuă geneză […]” SURSA
„Theosis”, realizată de artist Vladlen Babcinetchi. Semnificație: Lucrarea înfățişează o siluetă feminină stilizată care pare să se contopească sau să emane dintr-o structură organică, verticală, ce aminteşte de textura scoarţei unui copac. Denumirea sa, Theosis (termen teologic care se traduce prin „,îndumnezeire” sau unirea omului cu divinitatea), sugerează o stare de transcedenţă, deschizând un spațiu interior dedicat tăcerii și reflecției. Sculptura face parte din proiectul expozițional de artă contemporană „,Casa Porţilor Deschise” organizat în județul laşi. Ea a fost amplasată în curtea interioară a unei instituții administrative ieşene (cunoscută local sub numele de „,Casa Pătrată”, sediul Consiliului Județean şi al Prefecturii laşi).” SURSA
N.R.: „Vladlen Babcinețchi (născut la 25 aprilie 1983 în Rezina, Republica Moldova) este artist plastic român, de origine basarabeană. Din anul 2012 este doctor în inginerie industrială, publicând o monografie şi numeroase articole pe tema proporțiilor corpului uman cu aplicații ale acestora în diverse domenii de activitate. Concepe programul de proiectare SECTOR, ce utilizează automat secţiunea de aur în proporționarea compozițiilor artistice.
„DRAGOSTEA OAMENILOR”, TARGU JIU: Sculptură realizată de un artist japonez – simbolizează iubirea universală şi unitatea dincolo de diferenţele culturale
INSIDER: „Puțini știu că, la câțiva pași de operele lui Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, se află o sculptură realizată de un artist japonez „Dragostea Oamenilor” a fost creată în 2004 de sculptorul Toshio Yanagisawa, în cadrul manifestărilor dedicate Brâncușienei. Se spune că silueta masculină este inspirată de Constantin Brâncuși, iar îmbrățișarea simbolizează legătura dintre oameni, iubirea și apropierea care depășesc orice diferențe culturale. Amplasată pe malul Jiului, lucrarea a devenit unul dintre cele mai fotografiate locuri din parc, deși mulți vizitatori trec pe lângă ea fără să îi cunoască povestea.
TOSHIO YANAGISAWA: „Am fost impresionat de dragostea oamenilor, manifestată fățiș pe aleile din jurul operelor sculptorului Constantin Brâncuși. Sculptura mea încearcă să sugereze acest sentiment, al iubirii și al prieteniei, care există la toți oamenii, indiferent de vârstă.” ” SURSA
N.R.: Sculptura amplasată pe malul Jiului în Grădina Publică/ Parcul Municipal Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu a fost realizată de un maestrul artist local, Alexandru Ilie, într-adevăr in colaborare cu maestrul Toshio Yanagisawa.
Ansamblul Calea Eroilor (omagiu eroilor căzuţi în Primul Război Mondial) a fost realizat de Constantin Brâncuși în perioada 1937-1937 și se întinde pe o axă de la vest la est care traversează oraşul Târgu Jiu, pornind de la malul Jiului, din Parcul Central, unde se află lucrările din piatră – Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor şi Poarta Sărutului – continuând cu Calea Eroilor, unde se găseşte Biserica Sfinții Apostoli, și se finalizează cu Coloana fără Sfârșit, din fontă alămită și oțel, înălţată în mijlocul unui parc, pe un promontoriu.
ARHIVA: BRÂNCUŞI: “Realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor” ∆∆∆∆∆ TEZAUR LA PARIS: Brâncuşi sau Brancusi? Moştenire refuzată de România în urmă cu 55 de ani. De ce? ∆∆∆∆∆ TEMPLUL LUI BRÂNCUȘI CRAIOVA: Ovoidul și Pasărea Măiastră interpretate la scară colosală! ∆∆∆∆∆ CONSTANTIN BRÂNCUȘI: Primul „Sărut” e la Craiova, iar singurul în care trupurile sunt reprezentate în întregime, la Paris
NU-MĂ-UITA: Floricică, simbol al iubirii necondiţionate & loialităţii, acelaşi mesaj puternic de sute de ani – memoria, iubirea și legăturile dintre oameni pot dăinui dincolo de timp și spațiu!
INSIDER: „Floarea de nu-mă-uita – simbolul fidelității, al memoriei și al uneia dintre cele mai frumoase legende europene. Puține flori au reușit să adune în jurul lor atât de multe legende, povești și simboluri precum delicata floare de nu-mă-uita (Myosotis), cunoscută în limba engleză sub numele de Forget-Me-Not. Cu petalele sale mici, de un albastru intens, și centrul galben strălucitor, această plantă aparent modestă a devenit, de-a lungul secolelor, unul dintre cele mai puternice simboluri ale iubirii necondiționate, loialității și amintirii.
Originară din Europa și Asia, floarea de nu-mă-uita crește spontan pe malurile râurilor, în poieni, păduri și zone umede. Deși există peste o sută de specii din genul Myosotis, toate au în comun frumusețea discretă și culoarea albastră care le-a făcut ușor de recunoscut încă din Evul Mediu. Numele românesc „nu-mă-uita” este o traducere fidelă a denumirii răspândite în multe limbi europene. În germană este cunoscută ca Vergissmeinnicht, în franceză Ne m’oubliez pas, iar în engleză Forget-Me-Not. Toate aceste denumiri trimit către aceeași idee: dorința de a rămâne în memoria celor dragi.
Cea mai cunoscută legendă despre această floare își are originea în spațiul germanic medieval. Se spune că un cavaler și iubita sa se plimbau pe malul unui râu când acesta a observat o floare albastră crescând aproape de apă. Încercând să o culeagă pentru femeia iubită, cavalerul a alunecat și a fost luat de curenții puternici. Înainte de a dispărea în valuri, a reușit să arunce floarea spre iubita sa și a strigat: „Nu mă uita!”. Din acel moment, floarea a devenit simbolul iubirii eterne și al fidelității.
În Evul Mediu, cavalerii purtau adesea această floare brodată pe haine sau gravată pe podoabe înainte de a pleca la război sau în cruciade. Ea reprezenta promisiunea că se vor întoarce acasă și că dragostea lor va rămâne neschimbată, indiferent de distanță sau de trecerea timpului. În perioada Renașterii, floarea de nu-mă-uita a devenit un motiv frecvent întâlnit în pictură, manuscrise și bijuterii. Artiștii o foloseau pentru a sugera fidelitatea, memoria și legăturile sufletești care nu puteau fi distruse de timp. Numeroase portrete aristocratice din secolele XV și XVI înfățișează personaje purtând mici buchețele de nu-mă-uita, ca semn al devotamentului față de familie sau față de persoana iubită. În secolul al XIX-lea, în epoca victoriană, când limbajul florilor devenise o adevărată formă de comunicare, nu-mă-uita transmitea un mesaj clar: „Nu mă uita niciodată”, „Îți voi rămâne credincios” sau „Te voi păstra mereu în suflet”. O simplă floare putea exprima sentimente pe care regulile stricte ale societății nu permiteau întotdeauna să fie rostite. De-a lungul timpului, această plantă a căpătat și o puternică valoare comemorativă. În multe țări europene, ea este folosită în ceremonii dedicate eroilor căzuți în războaie, victimelor conflictelor sau persoanelor dispărute. Micile flori albastre au devenit un simbol al memoriei colective și al respectului pentru trecut.
Din punct de vedere botanic, nu-mă-uita este o plantă rezistentă și surprinzător de adaptabilă. Înflorește primăvara și la începutul verii, preferând locurile răcoroase și umede. Florile sale au doar câțiva milimetri în diametru, însă apar în grupuri bogate care transformă pajiștile și malurile apelor în adevărate covoare albastre.
În folclorul european, se credea că această floare aduce noroc îndrăgostiților și îi ajută pe cei plecați departe să se întoarcă acasă. În unele regiuni, tinerele păstrau câteva flori presate între paginile unei cărți sau într-o scrisoare, considerând că astfel iubirea nu se va stinge niciodată.
Astăzi, floarea de nu-mă-uita continuă să inspire artiști, scriitori și grădinari din întreaga lume. Deși este una dintre cele mai mici flori întâlnite în natură, mesajul ei rămâne la fel de puternic ca acum sute de ani: memoria, iubirea și legăturile dintre oameni pot dăinui dincolo de timp. Poate tocmai de aceea, după atâtea secole, această floare delicată continuă să poarte același nume emoționant. Nu doar pentru că este frumoasă, ci pentru că amintește fiecărei generații cât de important este să nu uităm oamenii, locurile și poveștile care ne-au construit istoria.” SURSA
N.R.: Floarea ,nu-mă-uita” (Myosotis) este o plantă delicată, originară în mare parte din emisfera nordică, dar răspândită în întreaga lume. Myosotis aparţine familiei Boraginaceae, ce conține peste 50 de specii erbacee, anuale, bienale sau perene. Este întâlnită din Noua Zeelandă, până în Europa, Asia şi America de Nord. Crește atât în stare spontană, cât și cultivată în grădini. Denumirea populară a florii este o traducere exactă a germanului ‘Vergissmeinnicht’ (Nu-mă-uita). Denumirea ştiinţifică a florii provine din greaca veche µuoowtiç (myosotis), „urechea şoarecelui”, datorită frunzelor care par să semene cu urechile unui şoarece.
Aspect: Erbaceu, tufe scunde, compacte. Frunzele sunt opuse simple, nedivizate, alterne, lipsite de stipele. Florile sunt hermafrodite, albe, roz sau albastre, fără bractee (*), rar cu câteva bractee, în cimă scorpioidală (**). Caliciu are cinci diviziuni, corolă lungă, tubuloasă, iar limbul plan cu cinci petale îndepărtate cu gâtul închis prin solzi gălbui şi cinci stamine. Fructele sunt păstăi, care conțin multe seminţe mici. În funcție de specie, înfloresc din luna mai până în iulie. Se înmulțeşte atât pe cale sexuată (prin seminţe) cât şi pe cale asexuată (butaşi). Preferă sol de grădină mai humos şi poziții semiumbroase. Ca plante ornamentale, se folosesc în parcuri şi grădini, balcoane, interioare şi ca flori tăiate. Sunt specii care se pot forţa. – plante pot fi determinate, prin tehnici speciale de temperatură şi lumină, să înflorească mai devreme decât ar face-o în mod normal în natură.
(*) Bractee: Frunze mici sau solzi care cresc la baza florilor. Când se spune ,,fără bractee”, înseamnă că tulpina florii este goală în acea zonă. Dacă sunt ,rare”, înseamnă că poți vedea una sau două din greşeală.
(**) Cimă scorpioidală: Un tip de inflorescență (grup de flori). Tulpina se îndoaie ca o coadă de scorpion, iar florile înfloresc treptat, una după alta, pe aceeași parte.
ARHIVĂ: TOPORAȘI/ TĂMÂIOARE: Parfumul lor dispare & reapare magic, datorită beta-iononei, care amorțește temporar receptorii olfactivi din nasul uman ∆∆∆∆∆ MARGARETA: Inflorescenţă cu sute de flori minuscule, tubulare în centrul galben și 20-30 de flori radiate ligulate, petalele albe & ușor roz, din exterior – „Mă iubește, nu mă iubește?” ∆∆∆∆∆ UNIVERS: Câte o Galaxie în fiecare Păpădie
SARANDA, ALBANIA: Bustul lui Nicolae Iorga amplasat pe malul Mării Ionice, pe un teren oferit cu recunoștință de către Regele Zog I și donat ulterior statului român pentru a înființa un centru cultural
INSIDER: „Monumentul lui Nicolae lorga din Saranda (Albania) cinsteşte istoricul şi politicianul român pentru contribuția sa esențială la istoria şi crearea statului modern albanez. Amplasat pe faleza oraşului, bustul marchează legătura istorică legată de terenul dăruit de Regele Zog I și de fostul Institut Român. Placa trilingvă (română, albaneză şi engleză) amintește datele vieții sale (1871-1940) şi rolul său în sprijinirea Albaniei moderne şi a cercetărilor arheologice. Regele Zog l i-a oferit lui lorga un teren în Saranda în semn de recunoştinţă, teritoriu pe care marele istoric I-a donat ulterior statului român pentru a înființa un așezământ cultural.
N.R.: „Între anii 1934 şi 1939, România a avut un teren la Marea lonică, în Sarandë, Albania. Regele Zogu (Zog I) îi donase terenul lui Nicolae lorga, drept recunoştinţă pentru contribuţia sa la istoria şi la independenţa Albaniei, precum şi la soarta Balcanilor. Marele istoric Nicolae lorga a donat apoi statului român 50% din suprafaţă şi astfel România a dobândit ieşire şi la Marea Mediterană, prin Marea lonică.
Institutul Român de la Sarandë (Casa lorga) a purtat încă de la înfiinţare numele întemeietorului său. Casa a fost construită în 1937 pe un teren de aproape 1.000 de metri pătraţi pe malul Mării lonice, la Sarandë, pe care Nicolae lorga (1871- 1940) I-a primit în dar din partea Regelui Zogu, drept recunoștinţă pentru redactarea primei Istorii a Albaniei, realizată de academicianul român şi publicată în 1919. Istoria a fost scrisă în urma unor cursuri pe care profesorul lorga le-a ținut la Universitatea din Bucureşti şi care au fost utilizate ca material documentar de delegaţia albaneză la Conferinţa de pace de la Londra din 1919, unde a susţinut cauza independenţei şi a recunoaşterii pe plan internaţional a Albaniei şi a graniţelor ei.
lorga a cedat acel teren statului român, în 1934, cu condiția de a se construi acolo o clădire care să servească drept institut de studii şi cercetări arheologice. În cadrul concesiunii a fost fondat în 1937 un astfel de institut, care a funcţionat între 1937 şi 1940, apoi din nou între 1942 şi 1944. Clădirea institutului a fost proiectată de arhitectul român Petre Antonescu. Concesiunea românească a fost achiziţionată de România prin „soft power” şi, prin urmare, elemente ale Forţelor Armate Române nu au fost niciodată dislocate în zonă. Teritoriul a fost în cele din urmă cucerit de Italia, împreună cu toată Albania, în aprilie 1939.
Acest subiect a fost abordat din nou chiar recent în discuţiile bilaterale dintre cele două state, subliniindu-se importanţa finalizării rapide a procesului de retrocedare a Casei lorga din Sarandë, proprietate a statului român naţionalizată după instaurarea regimului comunist în Albania şi vândută de autorităţile albaneze unei persoane private după căderea regimului totalitar, în 1992.
În paralel cu demersurile pe cale administrativă şi jurisdicţională, problematica recuperării imobilului a fost ridicată de către partea română în cursul mai multor întrevederi bilaterale, inclusiv la cel mai înalt nivel, cu solicitarea de a fi puse în aplicare deciziile instanţelor albaneze Deocamdată, aceste declaraţii au rămas fără efecte concrete până în prezent, principala problemă invocată fiind despăgubirea cuvenită cumpărătorului care a achiziționat imobilul în 1992. Demersurile la nivel politic vor continua la toate nivelurile până la soluţionarea acestui dosar”, a comunicat, recent, Ministerul Afacerilor Externe pe tema teritoriului românesc din Albania.
În noiembrie 2016, Institutul Cultural Român a dezvelit la Sarandë bustul marelui istoric şi politician român Nicolae lorga, lucrare realizată de către sculptorii de origine aromână Zisa Musha şi Mario Musha, din Fier, Albania.
Prelegerile lui Nicolae lorga despre istoria Albaniei, care oferiseră delegaţiei albaneze la Conferinţa de la Londra (1913) argumente pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez, au fost publicate, în anul 1919, în cartea „Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais”. lorga a fost cel care a descoperit, în anul 1915, la Biblioteca Medicea Laurenziana din Florenţa, cel mai vechi document cunoscut în limba albaneză, datat 1462 – „Formula e pagëzimit”, o formulă de botez, un text liturgic scris de arhiepiscopul romano-catolic de Durrës, Pal Engjëlli. Opera lui Nicolae lorga conţine numeroase studii, lucrări de sinteză asupra istoriei naţionale, cercetări privind viaţa aromânilor (românilor din Balcani), evoluţia şi autohtonia lor în părţile central-sudice ale Balcanilor, inclusiv în Albania. lorga a arătat că limba folosită de aromâni este un dialect al limbii române, formată, de o parte şi de alta a Dunării, derivată din latina populară, evoluată în mod specific, în secolele de sfârşit ale Antichităţii şi de început ale Evului Mediu.” DETALII
LAHIJAN, IRAN: Borj-e-Pisa, o replică a Turnului din Pisa integrată în faţada unui imobil. Aparatele de aer condiționat, lângă arcadele ornamentale creează un contrast vizual suprarealist!
INSIDER: „Un turn inspirat din Pisa se înalță prin fațada acestei clădiri din Lahijan, nordul Iranului. Cunoscută local sub numele de Borj-e-Pisa, structura are ecouri arcadele stivuite ale punctelor de reper şi coloanele subțiri între rânduri de ferestre moderne. Contrastul devine şi mai ireal cu unitățile de aer condiționat montate direct lângă arcadele sale ornate.” SURSA
N.R.: „Această clădire neobişnuită, cu o replică parțială a Turnului din Pisa integrată direct în faţadă, se află în Lahijan, în nordul Iranului. Cunoscută local sub denumirea de Borj-e-Pisa, structura combină elemente arhitecturale moderne cu arcadele etajate şi coloanele specifice celebrului monument italian.
Localizare: Imobilul se află pe Strada Nima (Nima Street) din oraşul Lahijan, provincia Gilan, Iran, o zonă de la poalele Munţilor Alborz cunoscută pentru mixul eclectic de stiluri arhitecturale. Contrastul vizual dintre elementele clasice inspirate din Renaşterea italiană şi estetica utilitară a blocurilor contemporane stârneşte frecvențe dezbateri online privind autenticitatea sau funcționalitatea „Turnului”.
PALATUL ODEON/ ZAHANAUA 33: Singura clădire rămasă din vechea administrație a Abatorului Comunal București – monument arhitectural cu o istorie de 156 de ani!
INSIDER: „Braseria Odeon – Splaiul Unirii Nr 162. Arhitect Godillot Alexis (1869)” SURSA
N.R.: „Palatul Odeon (cunoscut şi ca fosta Zahanaua 33 / Restaurantul Odeon), o clădire istorică situată pe Splaiul Unirii nr. 162, în zona Timpuri Noi din Bucureşti. În 1869, pe malul Dâmboviței, în „Livada de duzi” din Mandavrela, arhitectul francez Alexis Godillot ridica o clădire care avea să devină un simbol al Bucureştiului de aur, reper arhitectural reprezentativ din zona fostului Abator Comunal. Aceeaşi mahala unde Maria Tănase s-a născut. Acelaşi cartier unde boierii se ospătau la Zahanaua, cârciuma vestită pentru delicatesele sale măcelăreşti. Acelaşi Bucureşti care în perioada interbelică era supranumit „Micul Paris”. Odeon Palace este singura clădire rămasă din vechea administrație a Abatorului – un monument arhitectural care a traversat 156 de ani de istorie.
În anii recenti, clădirea a fost reabilitată funcționând ca spațiu de ospitalitate şi evenimente (Restaurantul Odeon/ Imperial Glamour) – destinație culinară unde tradiția se împleteşte cu inovația, într-un decor interbelic autentic. Cele 5 săli distinct amenajate găzduiesc evenimente de la 25 la 200+ invitaţi.
1868-1869 Începutul – Alexis Godillot şi „Livada de Duzi. În 1868, arhitectul francez Alexis Godillot predă primăriei București planurile pentru o clădire monumentală pe malul Dâmboviței. Un an mai târziu, în 1869, construcția este finalizată în „Livada de duzi” din mahalaua Mandavrela – parte a administrației Abatorului Bucureşti. Godillot, acelaşi arhitect care va proiecta Halele din Piaţa Amzei (1872), Hala Ghica şi Hala Centrală din Piaţa Mare, imprimă capitalei o amprentă arhitecturală de influenţă franceză. Clădirea devine singura supravieţuitoare din ansamblul fostei administrații – un martor de piatră al transformărilor care urmează.
Sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX Zahanaua Boierească – Cârciuma unde boierii se ospătau. În aceeaşi zonă, Zahanaua – cârciuma de lângă abatoare – devine locul unde boierii savurează delicatese neobişnuite: oase cu măduvă, fudulii, preparate „măcelărești” considerate rafinamente culinare ale epocii. Ospitalitatea românească se îmbină cu tentele de eleganţă urbană într-un București care se transformă rapid, privind spre Occident, dar păstrându-și rădăcinile locale.
1913 – Maria Tănase şi Mandavrela. Se naşte Maria Tănase – cea care va deveni vocea simbolică a României. În perioada interbelică, glasul ei duios răsună în restaurantele bucureştene, în turnee naționale și internaționale, definind spiritul cultural al capitalei. Mandavrela, cartierul modest de pe malul Dâmboviței, dă naștere uneia dintre cele mai mari artiste ale țării.
1920-1940 – Epoca de Aur – Micul Paris al României. Perioada interbelică aduce Bucureștiului gloria maximă. Sub domnia regelui Carol al II-lea, capitala cunoaște transformări urbanistice spectaculoase. Stilul Art Deco domină arhitectura, Bulevardul Magheru se ridică ca simbol al modernității, restaurantele şi cafenelele devin centre ale vieții sociale şi culturale. Bucureştiul se conectează la circuitul ideilor occidentale, câștigându-şi supranumele de „Micul Paris” – un oraş vibrant, cosmopolit, plin de artă, muzică şi rafinament culinar.
1925-1935 Banca Chrissoveloni – Sediul unei Puteri Financiare. Clădirea este concesionată Societăţii Sapira, tutelată de Banca Chrissoveloni – până în 1933 una dintre cele mai puternice instituții financiare din România. Palatul devine temporar reședința acestei societăți, jucând un rol în viața economică a capitalei până la căderea Bursei de pe Wall Street.
Sec. XX Modernitatea – Metamorfoze şi adaptări. De-a lungul decadelor, clădirea traversează transformări multiple, adaptându-se vremurilor şi schimbărilor politice și sociale ale României. Fiecare epocă își lasă amprenta, dar structura arhitecturală monumentală rezistă – ultimul martor al administrației Abatorului, ultimul fragment vizibil al acelui București de altădată.
2024-2025 Renașterea. Odeon Palace – Restaurant and Events – Astăzi, Odeon Palace renaşte sub un concept care îi respectă moștenirea și o readuce la viaţă. Brasseria servește bucătărie românească şi franceză într-un cadru care păstrează esenţa interbelică. Cele 5 săli distinct amenajate – de la intimul Salon Mandravela la grandiosul Palais Hall – sunt gata să scrie poveşti noi.
156 de ani mai târziu, Palatul continuă să fie oglinda unui București interbelic de poveste.” DETALII
TEMPLU ELEN: Ascunde Biserica Greacă din București cu hramul „Buna Vestire”
INSIDER: „Un templu grecesc ascuns în Biserica Greacă Buna Vestire din Bucureşti.
Vă plimbați prin Bucureşti? În spatele unei porți de fier din apropierea Ambasadei Greciei se ascunde una dintre cele mai neobişnuite biserici ale oraşului – una care nu seamănă deloc cu bisericile ortodoxe care au cupolă și pe care le veţi vedea peste tot. Construită în 1899 ca şi capelă a Ambasadei Greciei, Biserica Greacă Buna Vestire are forma unui templu ionic, cu acoperiş în două ape şi coloane de piatră direct din antichitate. Capitelurile sale sunt modelate după cele ale anticei Histrii, de pe coasta Mării Negre, în timp ce în interior veți găsi picturi neo-bizantine şi o catapeteasmă din marmură lucrată la Atena. Este genul de loc pe lângă care mii de oameni trec fără să ghicească vreodată ce se află în spatele balustradelor – merită vizitat dacă explorați oraşul.
Adresa: Bd. Pache Protopopescu 1, Bucureşti” SURSA
N.R.: Scrie la intrare că în luna iulie sunt slujbe în fiecare duminică de la ora 8.00. Weekendul trecut a fost festivalul grecesc.
Biserica Greacă „,Buna Vestire” din Bucuresti a fost construită după planurile arhitectului german A. Lardel, iar capitelurile coloanelor exterioare au fost realizate în mod explicit având ca model piesele arheologice ionice descoperite la cetatea antică Histria, situată pe malul mării Negre.
Repere arhitecturale importante ale edificiului: Forma: Clădirea imită structura unui templu antic grecesc (stil ionic, hexastil- pseudoperipter), fiind o raritate pentru peisajul religios bucureştean. Capitelurile: Elementele superioare ale coloanelor îmbină stilul clasic grecesc cu moștenirea istorică dobrogeană de la Histria. Interiorul: Spre deosebire de exteriorul păgân/clasic, interiorul este complet amenajat în tradiția ortodoxă neobizantină.
SFRÂNCIOCUL: ,Măcelarul naturii”, comportament unic de prădător – îşi înfig prada în spini/ ramuri ascuțite. Un fel de Vlad Țepeș al înaripatelor!
INSIDER: „Ceva interesant. Interesant e că ambele păsări sunt aceași specie, sfrâncioc roșiatic, mascul și femelă. Și mai interesant e cum ambele păsări s-au așezat deasupra cuielor. Cel mai interesant fapt însă e aceasta: sfrânciocul e o pasăre care își trage victima în țeapă înainte de a o mânca.” SURSA
N.R.: Imaginea prezintă un sfrâncioc (posibil un exemplar din genul Lanius, precum sfrânciocul mare sau similar) care îşi folosește obiceiurile specifice de prădător agățând prada de spinii unui arbust.
,,Măcelarul naturii”: Păsările din familia Laniidae au un comportament unic de prădător. Ele îşi înfig prada (insecte mari, şopârle sau mici rozătoare sau păsări mici) în spini sau pe ramuri ascuțite. Deoarece nu au gheare puternice de păsări răpitoare (cum au şoimii), folosesc acești „cârlige” naturale din mediul înconjurător pentru a fixa şi sfâşia prada. Uneori îşi lasă prada acolo ca o rezervă de hrană pentru mai târziu. Au un cioc puternic, cu mandibula superioară terminată într-un cârlig ascuțit. Majoritatea speciilor au o „mască” neagră caracteristică în dreptul ochilor. Specii comune în România: Sfrânciocul rosiatic (Lanius collurio) – oaspete de vară, cu spatele maroniu- castaniu. Sfrânciocul mare (Lanius excubitor) – pasăre sedentară și oaspete de iarnă, de culoare gri-cenușiu, fiind cea mai mare specie de la noi. Sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor) – oaspete de vară, de talie medie. Numele ştiinţific: Lanius provine din latinescul pentru „măcelar” (laniare – a rupe în bucăţi), reflectând comportamentul său de hrănire.
Sfrânciocul mare (Lanius excubitor) numit şi sfrâncioc coțofănesc, sfrâncioc ghebos, sfrâncioc de iarnă, berbecel mare, lupul vrăbiilor, şoimuț, capra dracului, țăcăitoare, este o pasăre răpitoare din familia laniidelor (ordinul paseriformelor), de mărimea unei turturele sau unei mierle negre, răspândită practic în toată Europa, în Africa la nord de ecuator, în Asia, din Siberia până în China, şi în America de Nord, din California şi New Jersey până în Alaska.
Sunt descrise mai multe subspecii, în România şi Republica Moldova se întâlnesc 2 subspecii: Lanius excubitor excubitor, oaspete de iarnă şi Lanius excubitor homeyeri, care este sedentară şi cuibăritoare. Populația cuibăritoare din România este estimată între 15.000 şi 50.000 de perechi. Preferă locurile deschise: pășunile şi fânețele presărate cu arbuşti şi tufe, cu puncte mai înalte de pândă. Stă adesea în vârful unui copac, uneori pe o prăjină, gard, stâlp de curent sau pe o piatră mai înaltă. Este cel mai mare dintre sfrânciocii europeni. Are o lungimea de 24- 25 cm şi o greutate medie de circa 70 g. Longevitatea maximă observată în sălbăticie este de 8 ani. Ciocul este puternic, comprimat lateral, mandibula superioară este încovoiată mult peste cea inferioară şi prevăzută înainte de vârf, de fiecare latură, cu câte un dintre bine pronunțat, iar picioarele sunt puternice şi prevăzute cu gheare ascuțite şi încovoiate; ciocul şi picioarele au aspectul celor de la păsările răpitoare. Este cenuşiu- deschis pe cap şi pe spinare, alb pe obraji şi pe partea ventrală. Între creştetul cenuşiu şi obrazul alb se observă o dungă peste ochi, neagră groasă, mărginită sus de o sprânceană albă. Coada, destul de lungă şi neagră, este mărginită cu alb. Aripile rotunde sunt de asemenea negre, cu o oglindă alară (*) albă destul de întinsă şi foarte vizibilă în timpul zborului. Sexele nu se pot distinge după penaj. Se hrăneşte cu rozătoare, păsări de talie mai mică, insecte mari, şopârle. Prada este zărită din loc de pândă sau din zbor şi prinsă după o scurtă urmărire aeriană sau cu o coborâre rapidă pe sol. O parte din hrana capturată este înfiptă în spinii plantelor sau în sârma gardurilor, pentru depozitare. Sunt păsări agresive, lovesc cu ciocul şi îşi înfig ghearele în degetele inelatorului. Sfrânciocul este o specia monogamă şși foarte teritorială. Cuibărește în arbori, la peste 1 m înălțime de la sol. Cuibul este solid, construit din crenguțe de ambele sexe. În interior este căptuşit cu fire de plante, iarbă, pene şi alte materiale. Ponta este depusă prin luna mai sau la începutul lunii martie, şi constă din 4-7 ouă alb-cenuşii sau alb-albăstruii, cu pete gălbui până la brun-roşcate sau purpurii. Depune frecvent două ponte în anii cu hrană suficientă. Ouăle sunt clocite îndeosebi de femelă, circa 15 zile. Puii părăsesc cuibul după 20 zile de la eclozare. Ei continuă să fie dependenţi de hrana adusă de părinţi încă 10 Zile.
*Oglinda alară sau oglinda aripii (Speculum) este o pată caracteristică de culoare vie cu reflexe metalice irizate pe partea superioară a aripii, mai ales la rațele de suprafaţă (Anatinae), formată de remigele secundare, care are o culoare diferită de restul penajului şi este identică sau aproape identică la cele două sexe. Culoarea acestei oglinzi (adesea mărginită cu dungi întunecate sau luminoase) variază de la o specie la alta şi foloseşte la determinarea speciilor. Ea joacă un rol în comunicațiile între păsările din aceaşi specie sau din specii diferite.
ZOOCAFE BUCUREŞTI: Lecţie de empatie oferită pe viu, dublată de o experiență senzorială deosebită!
INSIDER: „Ca experiență a fost foarte interesantă. Și nu doar pentru copii, ci și pentru adulți. A fost puţin înfricoşător în momentul în care am întrat în locație și am văzut un şarpe încolăcit de gâtul unui om, însă ulterior ne-am obişnuit, inclusiv ne-am aclamatizat cu temperatura uşor ridicată din interior. Însă presupun că e normal, având în vedere ce animale sunt pe acolo. Noi am avut parte de compania unui porcuşor de guinea, de un iepuraş care pur și simplu făcea spectacol (se ridica în 2 picioare și își băga boticul în paharul cu limonada), de asemenea și un gecko. Foarte drăguțe și cuminți toate. Porcușorul de guinea atât de tare se simțea confortabil, încât a facut și un pipi mic pe masă. Chiar ne-am bucurat de întreaga experiență. Merită încercat!”
INSIDER 2: „Experienţa la ZooCafe Bucureşti a fost una memorabilă, totul începând cu un proces de rezervare extrem de eficient. Am solicitat o masă pentru un interval orar bine delimitat, am primit confirmarea rapid, iar ziua vizitei a decurs fără nicio problemă. Este un concept unic în oraş, reuşind să creeze o conexiune specială între oameni şi lumea necuvântătoarelor într-un cadru relaxat.
Ceea ce face acest loc cu adevărat special este interacțiunea directă: la masă îți este adus un „oaspete” neaşteptat, fie că este vorba despre o broscuță țestoasă, o şopârlă fascinantă sau un iepuraş pufos. Atât cei mici, cât și cei mari au ocazia rară de a mângâia animalele şi de a învăța, sub supraveghere, cum să se poarte cu ele cu blândeţe şi respect. Este o lecţie de empatie oferită pe viu, dublată de o experiență senzorială deosebită. În ceea ce privește meniul, poți servi un prânz rapid în timp ce admiri papagalii colorați sau reptilele. Deşi opţiunile culinare nu sunt extrem de numeroase, mâncarea este decentă şi corect preparată.
INSIDER 3: „Super tare conceptul. Am avut 5 animăluţe: un pui de şarpe, un porcuşor de Guineea, o şopârlă simpatică foc, un hamster şi o broscuţă țestoasă. Animalele sunt foarte chill, şi friendly. Şarpele mi-a plăcut cel mai mult, e foarte cuminte și a fost o experienţă plăcută. Acum la mâncare nu am încercat decât salata de vinete şi ouă Benedict dar nici una nici alta nu mi-a plăcut prea tare. Salată avea prea multă ceapă roşie şi sosul Benedict avea prea mult muştar cred si o textura diferită. Localul e nice, stafful este de treabă şi se vede că sunt îngrijite animăluțele. Pentru experiență merită vizitat.”
INSIDER 4: „ZooCafe – o locație foarte interesantă şi captivantă, mai ales pentru copii! lepuri, şopârle, broască țestoasă, gheko leopard, tarantulă şi o căpriță simpatică ce se plimbă nestingherită pe scări. Multe vietăți simpatice care sigur vă vor surprinde plăcut. Perfect pentru o ieşire cu cei mici – vor fi cei mai fericiți! Recomand rezervare din timp, pentru că e plin mai mereu. Fără rezervare, există şanse mari să nu găsiţi locuri libere.”
INSIDER 5: „Doua zile am sunat la ei la număr de mobil de pe site și nimic. Respingea automat orice apel. Am mers până acolo ca să găsesc scris pe ușă ca e ocupat 100% Am intrat și mi s-a spus ca rezervările se fac doar pe site. Doamna vorbea peste mine, nici nu mă lăsa să termin frazele. Mi-a făcut însă rezervare pe seară. Salata Caesar bună. Cheescake-ul cu lămâie foarte proaspăt. Delicios. Cât despre animăluțe… super simpatice și prietenoase!
Dragi părinți, educați-vă copiii înainte de a veni cu ei într-un loc public care, ce să crezi, nu e spațiu de joacă! Învățați-i să nu bată în geamuri, să nu urle, să nu chinuie animalele. Trebuie să li se explice aceste lucruri înainte! Să vorbească liniștit căci mai sunt și alți oameni în jur… copii, da, dar animalele erau mai cuminți și mai educate… Citiți și regulile care vi se aduc odată cu meniul! În plus, gândiți-vă la vietăți și nu vă dați cu parfumuri puternice! Felicitari pentru idee. Este cu adevarat o experienta minunata!”
N.R.: „Zoo Café din Bucureşti este o cafenea tematică unică situată pe Bulevardul Basarabia nr. 94, Sector 2, unde poți savura o băutură sau un desert în timp ce interacționezi direct cu animale exotice şi domestice. O combinație între o cafenea obişnuită/ restaurant şi un spațiu de interacţiune cu animale. Poți mângâia şi admira animăluțele în timp ce stai la masă. Interacţiunea cu animăluțele este sigură – sunt sănătoase, vaccinate şi se simt confortabil în preajma oamenilor. Personalul, întotdeauna disponibil îndruma cu privire la modul de interacțiune în siguranţă cu ele. Este un loc foarte căutat, motiv pentru care se recomandă adesea rezervarea unei mese din timp. Program: zilnic 11-22.
Reguli: Durată de 60 de minute: Timpul alocat pentru o rezervare și interacțiune este de cel mult o oră. Fără animale de companie: Nu ai voie să vii cu propriul tău animal de acasă, pentru a proteja sănătatea și liniștea creaturilor de acolo. Este interzis să tragi, să sperii sau să manipulezi animalele fără permisiunea sau în absenţa personalului. Fără hrană adusă de acasă: Nu ai voie să hrănești animalele cu mâncarea ta sau cu altceva adus de tine. Nu bate în geamurile terariilor şi nu umbla singur în cuşti sau în locurile special amenajate pentru ele.
Nu faceţi mişcări bruşte și nu faceți zgomote puternice care sperie animalul. Lăsați animalul să se retragă dacă nu dorește să fie mângâiat sau hrănit.
„Bun venit la ZooCafé Apropiați-vă de creaturi fascinante precum şerpi, reptile și iepuri jucăuşi în timp ce vă savurați cafeaua preferată. Savuraţi, relaxați-vă şi explorați o experiență de cafenea unică, unde sălbăticia se întâlnește cu ceașca dumneavoastră!” DETALII
ROMÂNIA MÂINE: „Nod de cloud & IA cu infrastructură fizică amplasată netransparent, cu consumuri mari de energie și apă, instalată în spatele unei perdele de PR tehnologic”
INSIDER: „De la București și Craiova, la Brașov și Cluj, proiecte uriașe de mii de servere care consumă apa ca un oraș întreg, promovate de politicieni de toate culorile, vând România ca viitor „nod de cloud și IA Europei”. Cu zeci de centre de date deja în funcțiune și planuri pentru campusuri hiperscale, cifrele reale despre consumul de energie și apă, impactul local și consultarea comunităților rămân opace. Sunt ascunse bine în registre fragmentate, PUZ-uri obscure și documentații de mediu pe care nimeni nu le citește. Și, în mod absolut ticălos, oficialii guvernamentali și politicieni iresponsabili sau cumpărați vorbesc despre raționalizarea apei pentru consumul uman și depun proiecte de legi care condiționează accesul românilor la apă. Dar nimeni nu face legătura explicită între aceste inițiative și nevoia tot mai mare de apă a nenumăratelor centre răsărite discret pe teritoriul României. O fac eu prin acest articol pentru că niciunul din aceste centre nu a publicat informații despre resursele necesare pentru funcționare, cantitățile și sursa lor. Dar statul, prin reprezentanții săi guvernamentali și locali, știe și induce în eroare populația prin omisiune. Mai grav, politrucii vânduți au ajuns să justifice crizele energetice și ale apei prin supraconsumul populației. O abominație!
Să începem din județul Dolj – Mischii, județul Dolj- un murmur metalic din fundul câmpului, un zumzet abia perceptibil și un centrul de date: hale albe, cabluri ascunse, lumină rece, ventilatoare care nu dorm niciodată. Dacă te uiți în comunicate, Mischii e, deodată, „nod regional de infrastructură digitală”, „campus hiperscale”, „primul pas spre România hub AI”. Se vorbește despre MW, nu despre oameni, și despre„cloud”, dar niciun cuvânt despre apă. În comunicatele oficiale scrie „locuri de muncă”, nu și cine plătește factura la curent când satul și serverele trag din același plămân energetic sau cine are întâietate la apă.
Centrul de date nu e doar o clădire. E o mașină de memorie. Aici se calculează modele de inteligență artificială, se stochează tranzacții, fotografii, chat-uri, hărți, vieți digitale sau mesajele tale private, dacă vor impune (fărăde)legea europeană ”chat control”. În campusul de la Mischii, serverele sunt aranjate în rânduri ca niște stupi de albine mecanice. Fiecare „stup” are nevoie de energie, de răcire, de siguranță. Fiecare MW se traduce, în lumea satului, în transformatoare, linii de înaltă tensiune, contracte, autorizații, avize pe care nimeni nu le citește până la capăt
Din perspectiva ministerelor, „satul de lângă Craiova” este un punct pe hartă. Din perspectiva lui nea Ilie, care udă roșiile, campusul e o construcție stranie: multă tablă, pază, câteva mașini străine, zgomot constant. Nu i-a explicat nimeni, în cuvinte simple, că aceste hale vor consuma anual energie cât un oraș mic. Că apa cu care își udă grădina poate intra, într-o zi, în aceeași ecuație cu apa necesară pentru răcirea serverelor.
Nu există o ședință de sat în care cineva să fi venit cu o hartă și să spună: „Aici, în fiecare zi, se vor face calcule pentru modele de AI, se vor stoca datele voastre, se vor plimba fluxuri de energie. Aici, uzina digitală va avea nevoie de X mii de metri cubi de apă pe an. Sunteți de acord? Ce considerați acceptabil?” Există, în schimb, un dosar gros la primărie, un PUZ cu diagrame, câteva avize. Prietenii primarului spun că „e bine, vine investiție”. Oamenii dau din umeri. Nimeni nu a tradus limbajul energetic și tehnic în limbaj uman.
România, țara cu peste 60 de noduri de tăcere – Dacă ridici drona, vezi România în altă lumină. Nu doar Mischii. În București, Timișoara, Cluj, Brașov – și în orașe pe care le uităm la prima enumerare – halele serverelor s-au strecurat între depozite, parcuri industriale, blocuri. Sunt peste șaizeci de astfel de noduri: unele simple, colocation, altele complexe, cu redundanță, conectivitate internațională. Fiecare are nume: Data X, Cloud Y, Tech Z. Fiecare are schema lui de cabluri, traseele lui de energie, planurile lui de extindere.
La televizor și în conferințe, România este prezentată ca „viitor nod de cloud și AI al Europei”, „cel mai îndreptățit stat din regiune să găzduiască centre de date de miliarde de dolari”. Premierii rostesc formula cu o anumită strălucire a ochilor: miliarde, AI, Ucraina, securitate, oportunitate. E un discurs seducător: noi, marginalii de ieri, devenim gazdele infrastructurii digitale de mâine.
Dar dacă încerci să desenezi pe hartă cine deține, de fapt, aceste noduri, lucrurile se nuanțează. Centrele existente sunt operate de dezvoltatori imobiliari, companii locale de data center, operatori telecom, o mână de firme specializate. Cei mari – Amazon, Microsoft, Google – sunt aici mai mult ca spectru de viitor: memorandumuri, discuții, promisiuni, titluri bombastice în presă („centrul de date de 1-2 miliarde de dolari”). Infrastructura fizică, tuburile, cablurile, halele sunt ale altora. BigTech vine cu software, cu branding, cu eventuale contracte, dar nu cu excavatorul.
România cu peste 60 centre de date și câteva campusuri gigant, dar fără giganți globali la comanda directă, seamănă mai mult cu o țară-atelier: lucrăm pentru un ecosistem digital care ne depășește, dar nu știm exact cui îi servim. Și, mai grav, nu știm cât plătim: în energie, în apă, în liniște, în dreptul de a spune „NU”.
Discursul și fisura din lege – De fiecare dată când apare un anunț despre „un nou centru de date”, povestea se repetă. Oficialii vorbesc despre „digitalizare”, „locuri de muncă”, „eficiență energetică”, „energie verde”. Consultanții în imobiliare pun accent pe „mixul energetic favorabil”, „potențialul de regenerabile”, „poziția strategică”. Se invocă directive europene, acorduri, „alinierea la standarde”.
În paralel, legislația continuă să trateze centrele de date ca niște hale mai deștepte. Nu există în România un regim clar care să spună: dacă depășești atâția MW și dacă folosești atâtea resurse de apă pe an, intri într-o categorie specială, cu obligații stricte de transparență și consultare. Nu există obligația de a numi explicit, într-un PUZ, „campus de centre de date cu putere de x MW”, în loc de „parc industrial / logistic”. Există, însă, o zonă gri perfect folosită: data center-ul se ascunde în formulare generice, se strecoară prin rubrici birocratice și ajunge pe teren fără să fi fost vreodată numit, pe față, ca ceea ce este.
Opacitatea datelor nu e un accident tehnic. Este o consecință a acestei ambiguități. Nu există registru centralizat, nu există raportare accesibilă privind consumurile de energie și apă. Ce aflăm vine din analize europene, din cablarea pieței, din studii care spun că, la nivel continental, centrelor de date li se estimează un salt de consum de la ~76,8 TWh la ~98,5 TWh până în 2030. Cât din acest salt e România, exact? Cine o spune, cine și-o asumă, cine o traduce pentru cetățeni?
Lecțiile altora sunt dure: comunitățile au fost lipsite de apă, aer și liniște – Dacă mutăm privirea peste ocean sau spre nordul Europei, vedem viitorul nostru în oglindă. În SUA, în Olanda, în țări care au ridicat campusuri întregi de servere, conflictul cu comunitățile este deja la faza în care judecătorii și comisiile de mediu scriu decizii, nu editoriale. Oamenii cer apă, aer, liniște. Centrele cer apă, aer, redundanță. Statul oscilează între „investiție strategică” și „nu mai putem ignora plângerile”.
Pattern-ul e același: la început, companiile negă. „Impactul e minimal, consumurile sunt controlate.” Apoi, minimalizează: „folosim energie verde, reciclăm apă.” Când se acumulează presiune, rebranduiesc: nu mai e „data center”, ci „campus verde de inovație”, „hub de IA pentru sănătate”, „infrastructură pentru guvernare digitală”. Impactul local dispare în storytelling. Oamenii devin „stakeholderi”, nu vecini.
România e încă, formal, în faza de început. Avem câțiva campioni regionali – un sat transformat în nod digital, un parc tehnologic la munte, hale ascunse la marginea orașelor –, dar nu avem încă valul de proteste. Nu pentru că impactul nu există, ci pentru că informația nu a ajuns la cei care ar avea motive reale să protesteze. Nimeni nu le-a spus, concret, că un centru de date de 80 MW lângă Cluj nu e doar o „investiție de înaltă tehnologie”, ci o mașină de sorbit energie la un nivel comparabil cu un oraș. Nimeni nu le-a prezentat, pe o hartă simplă, ce înseamnă radius de zgomot, flux de camioane, presiune pe rețele.
Câți oameni, câte umbre – Să încerci să pui cifre pe „câți oameni sunt afectați” de boom-ul centrelor de date e un exercițiu necesar, dar vulnerabil. Nu ai toate datele. Ai doar harta, densități statistice, amplasamente aproximative ale centrelor.
Un scenariu minimal: tragi un cerc de 500 de metri în jurul fiecărui centru de date mare. În București, Timișoara, Cluj, cercul acesta se suprapune pe blocuri, școli, magazine, străzi. Într-un oraș cu densitate de mii de locuitori pe km², un astfel de cerc înseamnă deja mii de oameni expuși la zgomot, la trafic tehnologic, la riscul unor incidente energetice. În sat, cercul atinge zeci sau sute de gospodării, dar fiecare gospodărie depinde mult mai direct de aceeași sursă de apă și de același transformator.
Un scenariu mediu: accepți că infrastructura nu se oprește la gardul centrului de date. Linii de înaltă tensiune, drumuri, rețele de apă și canalizare sunt adaptate pentru a suporta noua sarcină. Tragi cercuri de 1–3 km. În oraș, cifrele pot ajunge la zeci de mii de oameni. În rural, poate la câteva mii. Scenariul maxim: iei 5–10 km și lași să intre în ecuație și efectele secundare (imobiliare, migrație, modificarea prețurilor la utilități).
Metodologia nu îți dă un adevăr absolut. Îți dă un interval de oameni care trăiesc în umbra infrastructurii digitale. Intervalul e suficient însă pentru o concluzie: centrele de date nu sunt doar „hale de calcul pentru date”, sunt obiecte sociale. Dacă le ridici fără să întrebi, fără să explici, fără să dai cifre, transformi un sat, un cartier, un oraș într-un decor mut pentru o mașină de memorie pe care nu o înțelege nimeni în afară de ingineri.
ULTIMELE ÎNTREBĂRI ÎNAINTE CA BECURILE SĂ SE STINGĂ – La capătul acestei hărți, rămân trei întrebări simple, spuse fără jargon, pentru Guvern, ANPM, ANRE, Apele Române, ANCOM, IGSU:
Unde pot vedea oamenii – nu doar experții – câtă energie și câtă apă consumă centrele de date din România, pe fiecare proiect în parte? Nu într-un PDF îngropat într-un server guvernamental, ci într-un registru public, inteligibil, actualizat.
Cine răspunde, cu nume și funcție, pentru supravegherea acestor centre ca infrastructură strategică? Nu generic „statul”, ci o instituție sau un consiliu care să poată fi tras la răspundere când consumul scapă, când impactul local e ignorat, când consultarea lipsește.
Cum se garantează că oamenii din comunitățile afectate sunt consultați real, nu doar formal? Care sunt pașii minimi – afișare, dezbatere, explicare – înainte să se dea aviz pentru un nou campus de date care va consuma, în fiecare zi, mai multă energie decât tot satul?
Dacă boom-ul centrelor de date continuă în aceeași opacitate, România riscă să devină un nod de cloud și IA cu infrastructură fizică amplasată netransparent, cu consumuri mari de energie și apă, instalată în spatele unei perdele de PR tehnologic. Comunitățile vor fi puse în fața faptului împlinit: zgomot, trafic, presiune pe rețele, transformări imobiliare, fără instrumente reale de contestare și fără date clare pe baza cărora să își apere drepturile. În loc să fie un succes al digitalizării democratice, infrastructura va funcționa ca un test al limitei dintre interesul economic și protecția cetățeanului – iar, în lipsa transparenței, testul riscă să fie un eșec de proporții cu consecințe iremediabile.” SURSA
AGENT GREEN: „Ne surprinde faptul că investitorul privind proiectul centrului de date AI de la Luna (jud. Cluj) nu a ales să consulte din timp organizațiile de mediu și comunitățile locale. Un proiect care își propune să devină un reper european ar fi avut numai de câștigat dintr-un proces transparent de dialog încă din faza de concept. În lipsa acestuia, opoziția și eventualele litigii devin mult mai probabile, deși multe dintre ele ar fi putut fi evitate printr-o proiectare și o consultare corectă încă de la început.
În principiu, Agent Green nu se opune dezvoltării infrastructurii digitale și a inteligenței artificiale. Dimpotrivă, considerăm că acestea vor deveni esențiale pentru progresul societății, dar… progresul tehnologic nu poate fi construit în nicio situație prin sacrificarea naturii și nici prin transferarea costurilor asupra comunităților locale. În forma în care este prezentat public astăzi, proiectul de la Luna ridică numeroase semne de întrebare, iar răspunsurile tehnice lipsesc sau sunt insuficient documentate.
1. Amplasamentul este complet greșit. Din punctul nostru de vedere, niciun centru de date nou nu ar trebui construit pe terenuri naturale, indiferent că vorbim despre pășuni, terenuri agricole, terenuri arabile, păduri, zone umede sau alte ecosisteme. Aceste investiții trebuie amplasate exclusiv pe terenuri deja antropizate cum ar fi:
– foste platforme industriale;
– hale dezafectate;
– mine închise;
– terenuri contaminate;
– alte suprafețe deja artificializate.
Transformarea unor terenuri naturale în infrastructură digitală este incompatibilă cu obiectivele europene privind restaurarea naturii, biodiversitatea și adaptarea la schimbările climatice.
2. Consumul energetic este uriaș. La capacitatea anunțată de aproximativ 80 MW, centrul de date ar consuma în jur de 700 GWh anual, echivalentul consumului a peste 200.000 de gospodării. Ar fi în topul celor mai mari centre de date din lume. Până în prezent nu există explicații publice convingătoare privind:
– proveniența energiei;
– impactul asupra rețelei naționale;
– necesiatea unor noi capacități energetice;
– modul în care proiectul evită stimularea producției din combustibili fosili.
Un asemenea consumator trebuie să demonstreze că accelerează tranziția energetică, nu că o încetinește !!!
3. România nu își permite să trateze superficial problema apei. România se află printre statele europene cu cele mai reduse resurse de apă disponibile pe cap de locuitor și printre cele mai vulnerabile la secetă în anumite regiuni. Așa că orice proiect de această dimensiune trebuie să publice în mod transparent:
– consumul anual de apă;
– sursa fiecărui metru cub;
– consumul în perioadele de secetă;
– pierderile din sistem;
– impactul asupra resurselor locale.
Afirmația că răcirea va funcționa „în circuit închis” nu elimină absolut deloc necesitatea acestor informații.
4. Amplasarea lângă râul Arieș ridică întrebări serioase. Proiectul este propus în imediata apropiere a râului Arieș. Înaintea oricărei aprobări trebuie prezentate publicului național, nu doar local:
– studiul hidrogeologic;
– studiul de risc la inundații;
– nivelul pânzei freatice;
– impactul excavării unei construcții subterane asupra apelor subterane;
– efectele schimbărilor climatice asupra debitului și frecvenței viiturilor.
Aceste informații nu pot fi tratate ca simple detalii tehnice ci ca informații esențiale.
5. Construcția subterană nu rezolvă problema căldurii. Indiferent dacă centrul de date este construit la suprafață sau sub pământ, aproape întreaga energie electrică consumată se transformă în căldură. Expresia „circuit închis” poate suna impecabil în comunicare, dar niciun circuit real nu este complet lipsit de pierderi, iar căldura tot trebuie transferată în atmosferă, apă sau către un consumator termic. Până acum nu au fost prezentate public soluții complete privind:
– evacuarea acestei călduri;
– consumul energetic al răcirii;
– impactul asupra mediului;
– valorificarea energiei termice reziduale.
6. Lipsește planul de recuperare a căldurii. Un centru de date de asemenea dimensiuni produce o cantitate enormă de energie termică. Aceasta ar trebui utilizată pentru:
– sere;
– procese industriale;
– clădiri publice;
– rețele de termoficare;
– alte aplicații utile comunității.
În lipsa unui astfel de plan, o resursă valoroasă devine pur și simplu o pierdere. Într-un proiect la această scară, recuperarea căldurii ar trebui să fie o condiție, nu o idee decorativă.
7. Beneficiile pentru comunitate sunt insuficient explicate. Comunitatea locală trebuie să știe foarte clar:
– ce câștigă;
– ce costuri suportă;
– ce riscuri își asumă pe termen scurt, mdiu și lung;
– cine plătește modernizarea infrastructurii energetice;
– cine răspunde dacă apar probleme.
8. Comunicarea a depășit documentația. În acest moment, promovarea proiectului pare mai avansată decât documentația tehnică disponibilă public. Practic, am aflat despre proiect dintr-un email primit de la un cetățean îngrijorat care ne-a transmis un articol de presă de pe PressOne
Înainte de campanii de imagine și declarații spectaculoase despre „primul centru Quantum AI”, ar fi fost firesc să existe transparență completă și consultări reale cu:
– comunitatea locală;
– autoritățile competente;
– experții independenți;
– organizațiile de mediu relevante.
Acest lucru ar fi redus riscul unor conflicte și litigii inutile.
9. Lipsesc garanțiile privind impactul cumulativ. Nu este suficient să fie analizat doar centrul de date. Trebuie analizate și efectele cumulate:
– asupra rețelei electrice;
– asupra consumului de apă;
– asupra biodiversității;
– asupra dezvoltării urbanistice ulterioare;
– asupra emisiilor indirecte.
10. Lipsesc criterii clare de sustenabilitate. Un proiect de asemenea amploare ar trebui să demonstreze încă din faza de autorizare:
– energie suplimentară cu emisii reduse;
– fără extinderea producției din combustibili fosili;
– consum minim de apă;
– recuperarea obligatorie a căldurii;
– transparență totală privind performanța energetică;
– monitorizare independentă.
Recapitulând, Agent Green nu este împotriva AI și nici împotriva centrelor de date DAR suntem categoric împotriva amplasării lor pe terenuri naturale și împotriva proiectelor care transferă costurile asupra naturii și comunităților. În opinia noastră, astfel de investiții trebuie realizate exclusiv pe terenuri deja antropizate și numai după demonstrarea, prin studii independente și transparente, că ele contribuie la tranziția energetică, protejează resursele de apă și respectă limitele ecologice. Progresul tehnologic nu trebuie să consume natura ci să dovedească faptul că poate prospera fără să o distrugă. Foto switch . com de la șantierul The Keep 2.0 Campus din North Atlanta, GA” SURSA
„CAMERA FLORII-SOARELUI”, BUCUREȘTI: La Mega Mall pășești în tablourile lui Van Gogh, la propriu!
INSIDER: „🌻 The Sunflower Room – pășește în universul lui Van Gogh
În această vară, Mega Mall București găzduiește The Sunflower Room, una dintre cele mai spectaculoase instalații din cadrul proiectului The Unexpected Gallery. Inspirată de celebra serie de picturi „Sunflowers” a lui Vincent van Gogh, experiența transformă una dintre cele mai iubite opere de artă din lume într-un decor pe care îl poți explora la propriu. Sute de flori-soarelui, oglinzi amplasate pe pereți și tavan și un joc impresionant de lumini creează iluzia unui câmp nesfârșit, unde fiecare pas oferă o perspectivă diferită. Reflexiile multiplică florile la infinit, iar atmosfera caldă, în nuanțe aurii, te face să ai impresia că ai intrat într-un tablou.
Floarea-soarelui ocupă un loc special în creația lui Van Gogh. Artistul a realizat mai multe versiuni ale acestei serii între anii 1888 și 1889, transformând-o într-un simbol al luminii, speranței, prieteniei și renașterii. Astăzi, aceste picturi sunt considerate printre cele mai valoroase și recognoscibile opere din istoria artei.
The Sunflower Room reinterpretează această capodoperă într-o manieră contemporană, îmbinând arta, tehnologia și fotografia într-o experiență captivantă. Este un loc unde nu doar privești o operă de artă, ci ai senzația că faci parte din ea, înconjurat de un univers infinit de flori și lumină.
📍 Instalația poate fi vizitată la Mega Mall București, în perioada 24 iulie – 31 august 2026, zilnic între orele 12:00 și 20:00, accesul fiind gratuit prin aplicația SPOT.
O experiență care demonstrează că, uneori, arta poate fi trăită cu toți pașii, nu doar privită de la distanță.” SURSA
N.R.: „Locație: Complexul Mega Mall Bucureşti, situat la nivelul solului (Ground Floor), în proximitatea magazinului MyGeisha şi a restaurantului Rituals. Adresa: Bulevardul Pierre de Coubertin nr. 3-5, sectorul 2. Centrul comercial este situat lângă Arena Națională.”
MOLII & FLUTURI: Sculpturi textile realizate cu acul – transformarea, sufletul, lumina şi întunericul!
INSIDER: „Larysa Bernhardt (n. 1981 în Ucraina) este artist textilist; coase de când se știe, iar sculpturile textile pe care le creează sunt creaturi timide, naive și nostalgice. „Mitologia și folclorul din jurul moliilor și fluturilor poartă un simbolism complex și uneori contradictoriu ~ Am fost întotdeauna atrasă de natura lor paradoxală. Sunt locuitori ai nopții și povestitori.”
Și-a petrecut primii ani în Ucraina, înconjurată de meșteșuguri textile tradiționale și a învățat cusutul și tradițiile de lucru cu acul transmise din generație în generație, pe partea maternă a familiei sale. S-a mutat în Statele Unite la 30 de ani și locuiește în prezent în Missouri, creând sculpturi textile 3D complexe şi molii brodate. A descoperit materiale cu modele vintage care să-i inspire sculpturile textile în formă de molii. Îşi procură țesăturile din întreaga lume, iar când acestea sosesc – purtând uneori miros de cafea şi mirodenii, alteori de cărţi vechi şi lavandă – ea ştie că în spatele lor se ascunde o poveste. Ideea acestui parteneriat improbabil a venit din fascinația îndelungată a lui Bernhardt pentru textilele nostalgice. Pentru a se asigura că acestea se mențin în stare bună, ea verifică în mod obișnuit dacă există larve de molii în pliurile pânzei. Acest ritual a declanșat ideea de a contopi delicata țesătură cu „inamicul” său natural.
Drept urmare, artista a descoperit și o nouă dragoste și apreciere pentru insectele înaripate și spune că este inspirată de modul în care moliile caută neobosit și fără teamă lumina. Moliile Larysei sunt pline de broderii de mână, cu aplicații de mărgele pe tapiserii vintage necesită, în general, între 10 zile și trei săptămâni per bucată, în funcție de design, fără să transfere schițe preliminare direct pe țesătură. Materialele: tapiserii antice, catifea bumbac, in belgian, sârmă, si margele sticla cehe, arată atât de moi și catifelate. Sculpturile ei de molie variază în general între 328$ și 800$, în funcție de dimensiune, materiale și galerie sau listarea direct-shop.” SURSA
N.R.: Moliile şi fluturii au un simbolism bogat şi opus, reprezentând transformarea, sufletul, lumina şi întunericul. Fluturii simbolizează viaţa, ziua și bucuria, în timp ce moliile reprezintă noaptea, misterul, moartea şi atracţia spre foc.
Simbolismul Fluturilor – Transformare: Metamorfoza din omidă în aripă colorată arată renașterea şi schimbarea în bine. – Lumină şi bucurie: Fiind activi ziua, sunt asociați cu soarele, speranţa și sufletele curate. – Cultură: În multe culturi, ei sunt mesageri ai păcii şi norocului.
Simbolismul Moliilor – Noapte şi taină: Trăiesc în întuneric şi sunt ghidați de lună, nu de soare. -;Atracţia fatală: Zborul lor spre flacără vorbește despre sacrificiu, dorință puternică și pericol. – Sufletul pierdut: În folclor, o molie care intră în casă poate anunța o schimbare grea sau un avertisment ascuns.
Textilele nostalgice sunt materiale şi țesături care trezesc emoții şi amintiri legate de trecut, evocând stiluri din epoci trecute, cum ar fi cel vintage, retro sau rustic. Ele se remarcă prin aspectul lor cald şi familiar.
VEVEY, ELVEŢIA: Bustul lui Eminescu de pe faleza lacului Leman – locul de întâlnire a comunității de români pentru omagierea/ comemorarea Poetului Național, pe 15 ianuarie/15 iunie, într-o țară în care poetul nu a călătorit/ nu a studiat niciodată!
INSIDER: „L-ați recunoscut?
Da, e chiar Eminescu, dar statuia nu e în România, cum ne-am aștepta. Se găsește la Vevey, în Elveția, pe faleză, scrutând oglinda lacului Leman” SURSA
N.R.: „Mihai Eminescu nu a avut nicio legătură personală sau biografică cu Elveția: poetul nu a călătorit şi nu a studiat niciodată în această țară. Pe faleza Lacului Leman (Quai Perdonnet) din oraşul elveţian Vevey, se află un bust al lui Mihai Eminescu. Statuia a fost realizată de sculptoriţa Andreia Bove şi donată oraşului în anul 2000 de către Ambasada României în Elveţia. Acolo se adună anual comunitatea de români pentru a-l omagia pe poet la data de 15 ianuarie (ziua de naștere) și 15 iunie (ziua de comemorare). Statuia înfățișează bustul lui Eminescu pe un piedestal alcătuit din cărţi, având inscripția „The Last Romantic” (Ultimul Romantnic). Titlurile operelor lui Eminescu sunt scrise pe cărţi în mai multe limbi (franceză, rusă, engleză, română, germană şi chineză). O placă din fața statuii descrie poetul, contextul donației şi enumeră donatorii. Statuia se află pe promenada de pe malul lacului, în apropierea altor monumente culturale cunoscute, cum ar fi cele consacrate lui Charlie Chaplin şi Nikolai Gogol.
În 1990, a fost fondată o asociație parteneră a Operațiunii Satele Românesti, care a oferit ajutor satelor româneşti aflate în nevoie după căderea comunismului. Această asociație, numită Vevey- Goicea, s-a concentrat în special pe sprijinirea micului sat Goicea din sud-vestul României. Scopul său era de a ajuta satul Goicea, respectând folclorul şi tradițiile regiunii. Astăzi, asociația încă există și continuă să sprijine sătenii prin proiecte culturale și asistență materială. În ciuda evoluției asociației și a situației din România, legăturile dintre cele două țări şi cele două oraşe rămân foarte puternice.
ARHIVĂ: EMINESCU & MAREA: Deși a văzut Marea Neagră o singură dată – în 1882, visa la pacea de după moarte pe acest țărm. Bulgarii i-au îndeplinit dorința! ∆∆∆∆∆ MIHAI EMINESCU: „Ultimul mare romantic european”, tradus în 64 de limbi, are statuie în centrul Parisului, în apropiere de Sorbona ∆∆∆∆∆ CIOC-CIOC, ORADEA: „În fața Primăriei, pe malul Crişului, Mihai Eminescu aşteaptă de 6 ani să fie eliberat din cavou!” ∆∆∆∆∆ 169: “Eminescu aranjat frumos de ziua lui” ∆∆∆∆∆ CIȘMIGIU: Rotonda Scriitorilor, orologiu de 30 metri, cu „orele culturii române” ∆∆∆∆∆ PARCUL LUMEA COPIILOR: În Grădina Valorilor Românești doar patru femei au scris istorie. Restul sunt doar frumoase?! ∆∆∆∆∆ OLIMP, MAREA NEAGRĂ: Complexul hotelier Amfiteatru-Panoramic-Belvedere cu Eminescu, Kogălniceanu, Mihai Viteazul amplasați pe aleea spre plajă & multe steaguri ale României arborate de proprietarul libanez
GADGEȚEL 2026: Umbrela pentru telefon – Soare, ploaie ori furtună/Stai pe net o săptămână!/ Niciun strop şi nicio rază/ Scrollul nu-ți mai deranjează. Urmează crema SPF pentru baterie?
INSIDER: „Gadget 2026 – umbrela pentru telefon. Soare, ploaie ori furtună/Stai pe net o săptămână!/ Niciun strop şi nicio rază/ Scrollul nu-ți mai deranjează.”
N.R.: „Prețuri estimate pe ca magazine: Magazine de tip hypermarket / discount (ex. Jumbo): În jur de 8 – 10 lei pentru modelele simple cu prindere prin ventuză; Platforme online mari (ex. eMAG): Între 25 lei şi 45 lei pentru modelele universale cu clemă de prindere sau protecție UV îmbunătățită; Platforme internaţionale (ex. Temu, AliExpress): Între 5 lei şi 15 lei, dar implică un timp mai lung de livrare.
Un gadget este un dispozitiv sau un aparat tehnologic de dimensiuni mici, conceput într-un mod ingenios sau neobişnuit. Acesta are rolul de a facilita o anumită activitate, de a ne face viaţa mai uşoară sau pur și simplu de a oferi o utilitate practică și distractivă în viața de zi.
Principalele caracteristici ale unui gadget: Dimensiune redusă şi portabilitate: Sunt uşor de transportat şi de manevrat; Inovație și design: Includ adesea tehnologii noi și au un aspect modern sau inedit; Pot varia de la electronice complexe (cum ar fi smartwatch-uri, căşti wireless) până la ustensile mecanice ingenioase pentru bucătărie sau accesorii auto.
ARHIVĂ: CANIS FASHION: Umbrela pentru câini, ultima modă. Că-i ninsoare, că-i furtună, până vine vremea bună! ∆∆∆∆∆ TOUCHÉ: Google Glass nu sunt ceea ce par a fi. Marketingul, mai evoluat decât tehnologia! ∆∆∆∆∆ APPLE VISUAL PRO: Utilizatorul, extensie a produsului, nu vede realitatea prin proprii ochi. Ecranul din plastic se zgârie ușor!
ARTĂ STRADALĂ, MAMAIA: Faimoasa „orchestră live” a păpușilor-marionetă a ajuns la mare
INSIDER: „Faleza Mamaia – spectacol stradal cu păpuşi marionete mecanice configurate ca o trupă completă.
N.R.: Acest bărbat este un cunoscut artist stradal care controlează cu ajutorul unor sfori un ansamblu de păpuşi-marionetă realizate manual, creând iluzia unei orchestre live. Spectacolele sale muzicale interactive sunt adesea întâlnite în parcuri renumite şi la festivaluri din România, cum ar fi Parcul Nicolae Romanescu din Craiova.
Mecanismul păpuşilor: Fiecare păpuşă este conectată la picioarele sau mâinile artistului prin fire invizibile sau tije, fiecare mişcare a sa acționând instrumentele miniaturale. Cu ajutorul unei benzi audio de fundal, marionetele „cântă” la diverse instrumente muzicale, de la acordeon şi chitară, până la tobe şi trompetă.
Acest număr inedit atrage adesea privirile trecătorilor de toate vârstele, fiind considerat o formă ingenioasă de artă stradală.
LA MARE, LA SOARE: 15°C la umbră(elă)!
INSIDER: „Mamaia estivală – luna lui Cptor – 15°C la umbr(ă)elă!
ARHIVĂ: LUNA CUPTOR, MAREA NEAGRĂ: Fenomenul de „upwelling” aduce temperatura apei mãrii la 10°C! ∆∆∆∆∆ ZONA CREPUSCULARĂ: Pierdut litoral în ceață de advecție ∆∆∆∆∆ MAREA NEAGRĂ: Înfloresc meduzele – fără inamici naturali & poluarea prietenă! ∆∆∆∆∆ MAMAIA LUCITOARE: Bioluminiscență la malul Mării Negre
ZECIMALA DE PE INDICATOR: Când un inginer în zodia Fecioarei, cu doctorat în geometrie fractală, se ocupă de semnalizarea rutieră
INSIDER: „Indicatorul este la un giratoriu de pe centura ocolitoare de la Vinerea, județul Alba” SURSA
N.R.: Acest panou este un indicator de presemnalizare a direcțiilor la o intersecţie (clasificat în categoria indicatoarelor de orientare) – indicator rutier, a devenit viral în România deoarece include distanţe exprimate cu zecimale (32,8 km pentru Alba lulia), o practică extrem de neobişnuită pentru standardele rutiere din țară, unde distanțele sunt aproape întotdeauna rotunjite la numere întregi. În Romania, Standardul Român SR 1848-1 reglementează formatul indicatoarelor rutiere, iar utilizarea zecimalelor (cifre după virgulă) indică distanţa exactă în kilometri până la destinațiile menționate. Zecimalele (ex: 32,8, 5,7, 0,6) exprimă fracțiuni de kilometru (sute de metri). Ele sunt folosite de obicei în zone unde localităţile sau punctele de intersecție sunt foarte apropiate, pentru a oferi o precizie maximă şoferilor. Indicatorul se află în județul Alba, în apropierea localității Vinerea şi a oraşului Cugir.”
infoINSiDER.ro 