SFRÂNCIOCUL: ,Măcelarul naturii”, comportament unic de prădător – îşi înfig prada în spini/ ramuri ascuțite. Un fel de Vlad Țepeș al înaripatelor!
INSIDER: „Ceva interesant. Interesant e că ambele păsări sunt aceași specie, sfrâncioc roșiatic, mascul și femelă. Și mai interesant e cum ambele păsări s-au așezat deasupra cuielor. Cel mai interesant fapt însă e aceasta: sfrânciocul e o pasăre care își trage victima în țeapă înainte de a o mânca.” SURSA
N.R.: Imaginea prezintă un sfrâncioc (posibil un exemplar din genul Lanius, precum sfrânciocul mare sau similar) care îşi folosește obiceiurile specifice de prădător agățând prada de spinii unui arbust.
,,Măcelarul naturii”: Păsările din familia Laniidae au un comportament unic de prădător. Ele îşi înfig prada (insecte mari, şopârle sau mici rozătoare sau păsări mici) în spini sau pe ramuri ascuțite. Deoarece nu au gheare puternice de păsări răpitoare (cum au şoimii), folosesc acești „cârlige” naturale din mediul înconjurător pentru a fixa şi sfâşia prada. Uneori îşi lasă prada acolo ca o rezervă de hrană pentru mai târziu. Au un cioc puternic, cu mandibula superioară terminată într-un cârlig ascuțit. Majoritatea speciilor au o „mască” neagră caracteristică în dreptul ochilor. Specii comune în România: Sfrânciocul rosiatic (Lanius collurio) – oaspete de vară, cu spatele maroniu- castaniu. Sfrânciocul mare (Lanius excubitor) – pasăre sedentară și oaspete de iarnă, de culoare gri-cenușiu, fiind cea mai mare specie de la noi. Sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor) – oaspete de vară, de talie medie. Numele ştiinţific: Lanius provine din latinescul pentru „măcelar” (laniare – a rupe în bucăţi), reflectând comportamentul său de hrănire.
Sfrânciocul mare (Lanius excubitor) numit şi sfrâncioc coțofănesc, sfrâncioc ghebos, sfrâncioc de iarnă, berbecel mare, lupul vrăbiilor, şoimuț, capra dracului, țăcăitoare, este o pasăre răpitoare din familia laniidelor (ordinul paseriformelor), de mărimea unei turturele sau unei mierle negre, răspândită practic în toată Europa, în Africa la nord de ecuator, în Asia, din Siberia până în China, şi în America de Nord, din California şi New Jersey până în Alaska.
Sunt descrise mai multe subspecii, în România şi Republica Moldova se întâlnesc 2 subspecii: Lanius excubitor excubitor, oaspete de iarnă şi Lanius excubitor homeyeri, care este sedentară şi cuibăritoare. Populația cuibăritoare din România este estimată între 15.000 şi 50.000 de perechi. Preferă locurile deschise: pășunile şi fânețele presărate cu arbuşti şi tufe, cu puncte mai înalte de pândă. Stă adesea în vârful unui copac, uneori pe o prăjină, gard, stâlp de curent sau pe o piatră mai înaltă. Este cel mai mare dintre sfrânciocii europeni. Are o lungimea de 24- 25 cm şi o greutate medie de circa 70 g. Longevitatea maximă observată în sălbăticie este de 8 ani. Ciocul este puternic, comprimat lateral, mandibula superioară este încovoiată mult peste cea inferioară şi prevăzută înainte de vârf, de fiecare latură, cu câte un dintre bine pronunțat, iar picioarele sunt puternice şi prevăzute cu gheare ascuțite şi încovoiate; ciocul şi picioarele au aspectul celor de la păsările răpitoare. Este cenuşiu- deschis pe cap şi pe spinare, alb pe obraji şi pe partea ventrală. Între creştetul cenuşiu şi obrazul alb se observă o dungă peste ochi, neagră groasă, mărginită sus de o sprânceană albă. Coada, destul de lungă şi neagră, este mărginită cu alb. Aripile rotunde sunt de asemenea negre, cu o oglindă alară (*) albă destul de întinsă şi foarte vizibilă în timpul zborului. Sexele nu se pot distinge după penaj. Se hrăneşte cu rozătoare, păsări de talie mai mică, insecte mari, şopârle. Prada este zărită din loc de pândă sau din zbor şi prinsă după o scurtă urmărire aeriană sau cu o coborâre rapidă pe sol. O parte din hrana capturată este înfiptă în spinii plantelor sau în sârma gardurilor, pentru depozitare. Sunt păsări agresive, lovesc cu ciocul şi îşi înfig ghearele în degetele inelatorului. Sfrânciocul este o specia monogamă şși foarte teritorială. Cuibărește în arbori, la peste 1 m înălțime de la sol. Cuibul este solid, construit din crenguțe de ambele sexe. În interior este căptuşit cu fire de plante, iarbă, pene şi alte materiale. Ponta este depusă prin luna mai sau la începutul lunii martie, şi constă din 4-7 ouă alb-cenuşii sau alb-albăstruii, cu pete gălbui până la brun-roşcate sau purpurii. Depune frecvent două ponte în anii cu hrană suficientă. Ouăle sunt clocite îndeosebi de femelă, circa 15 zile. Puii părăsesc cuibul după 20 zile de la eclozare. Ei continuă să fie dependenţi de hrana adusă de părinţi încă 10 Zile.
*Oglinda alară sau oglinda aripii (Speculum) este o pată caracteristică de culoare vie cu reflexe metalice irizate pe partea superioară a aripii, mai ales la rațele de suprafaţă (Anatinae), formată de remigele secundare, care are o culoare diferită de restul penajului şi este identică sau aproape identică la cele două sexe. Culoarea acestei oglinzi (adesea mărginită cu dungi întunecate sau luminoase) variază de la o specie la alta şi foloseşte la determinarea speciilor. Ea joacă un rol în comunicațiile între păsările din aceaşi specie sau din specii diferite.
ZOOCAFE BUCUREŞTI: Lecţie de empatie oferită pe viu, dublată de o experiență senzorială deosebită!
INSIDER: „Ca experiență a fost foarte interesantă. Și nu doar pentru copii, ci și pentru adulți. A fost puţin înfricoşător în momentul în care am întrat în locație și am văzut un şarpe încolăcit de gâtul unui om, însă ulterior ne-am obişnuit, inclusiv ne-am aclamatizat cu temperatura uşor ridicată din interior. Însă presupun că e normal, având în vedere ce animale sunt pe acolo. Noi am avut parte de compania unui porcuşor de guinea, de un iepuraş care pur și simplu făcea spectacol (se ridica în 2 picioare și își băga boticul în paharul cu limonada), de asemenea și un gecko. Foarte drăguțe și cuminți toate. Porcușorul de guinea atât de tare se simțea confortabil, încât a facut și un pipi mic pe masă. Chiar ne-am bucurat de întreaga experiență. Merită încercat!”
INSIDER 2: „Experienţa la ZooCafe Bucureşti a fost una memorabilă, totul începând cu un proces de rezervare extrem de eficient. Am solicitat o masă pentru un interval orar bine delimitat, am primit confirmarea rapid, iar ziua vizitei a decurs fără nicio problemă. Este un concept unic în oraş, reuşind să creeze o conexiune specială între oameni şi lumea necuvântătoarelor într-un cadru relaxat.
Ceea ce face acest loc cu adevărat special este interacțiunea directă: la masă îți este adus un „oaspete” neaşteptat, fie că este vorba despre o broscuță țestoasă, o şopârlă fascinantă sau un iepuraş pufos. Atât cei mici, cât și cei mari au ocazia rară de a mângâia animalele şi de a învăța, sub supraveghere, cum să se poarte cu ele cu blândeţe şi respect. Este o lecţie de empatie oferită pe viu, dublată de o experiență senzorială deosebită. În ceea ce privește meniul, poți servi un prânz rapid în timp ce admiri papagalii colorați sau reptilele. Deşi opţiunile culinare nu sunt extrem de numeroase, mâncarea este decentă şi corect preparată.
INSIDER 3: „Super tare conceptul. Am avut 5 animăluţe: un pui de şarpe, un porcuşor de Guineea, o şopârlă simpatică foc, un hamster şi o broscuţă țestoasă. Animalele sunt foarte chill, şi friendly. Şarpele mi-a plăcut cel mai mult, e foarte cuminte și a fost o experienţă plăcută. Acum la mâncare nu am încercat decât salata de vinete şi ouă Benedict dar nici una nici alta nu mi-a plăcut prea tare. Salată avea prea multă ceapă roşie şi sosul Benedict avea prea mult muştar cred si o textura diferită. Localul e nice, stafful este de treabă şi se vede că sunt îngrijite animăluțele. Pentru experiență merită vizitat.”
INSIDER 4: „ZooCafe – o locație foarte interesantă şi captivantă, mai ales pentru copii! lepuri, şopârle, broască țestoasă, gheko leopard, tarantulă şi o căpriță simpatică ce se plimbă nestingherită pe scări. Multe vietăți simpatice care sigur vă vor surprinde plăcut. Perfect pentru o ieşire cu cei mici – vor fi cei mai fericiți! Recomand rezervare din timp, pentru că e plin mai mereu. Fără rezervare, există şanse mari să nu găsiţi locuri libere.”
INSIDER 5: „Doua zile am sunat la ei la număr de mobil de pe site și nimic. Respingea automat orice apel. Am mers până acolo ca să găsesc scris pe ușă ca e ocupat 100% Am intrat și mi s-a spus ca rezervările se fac doar pe site. Doamna vorbea peste mine, nici nu mă lăsa să termin frazele. Mi-a făcut însă rezervare pe seară. Salata Caesar bună. Cheescake-ul cu lămâie foarte proaspăt. Delicios. Cât despre animăluțe… super simpatice și prietenoase!
Dragi părinți, educați-vă copiii înainte de a veni cu ei într-un loc public care, ce să crezi, nu e spațiu de joacă! Învățați-i să nu bată în geamuri, să nu urle, să nu chinuie animalele. Trebuie să li se explice aceste lucruri înainte! Să vorbească liniștit căci mai sunt și alți oameni în jur… copii, da, dar animalele erau mai cuminți și mai educate… Citiți și regulile care vi se aduc odată cu meniul! În plus, gândiți-vă la vietăți și nu vă dați cu parfumuri puternice! Felicitari pentru idee. Este cu adevarat o experienta minunata!”
N.R.: „Zoo Café din Bucureşti este o cafenea tematică unică situată pe Bulevardul Basarabia nr. 94, Sector 2, unde poți savura o băutură sau un desert în timp ce interacționezi direct cu animale exotice şi domestice. O combinație între o cafenea obişnuită/ restaurant şi un spațiu de interacţiune cu animale. Poți mângâia şi admira animăluțele în timp ce stai la masă. Interacţiunea cu animăluțele este sigură – sunt sănătoase, vaccinate şi se simt confortabil în preajma oamenilor. Personalul, întotdeauna disponibil îndruma cu privire la modul de interacțiune în siguranţă cu ele. Este un loc foarte căutat, motiv pentru care se recomandă adesea rezervarea unei mese din timp. Program: zilnic 11-22.
Reguli: Durată de 60 de minute: Timpul alocat pentru o rezervare și interacțiune este de cel mult o oră. Fără animale de companie: Nu ai voie să vii cu propriul tău animal de acasă, pentru a proteja sănătatea și liniștea creaturilor de acolo. Este interzis să tragi, să sperii sau să manipulezi animalele fără permisiunea sau în absenţa personalului. Fără hrană adusă de acasă: Nu ai voie să hrănești animalele cu mâncarea ta sau cu altceva adus de tine. Nu bate în geamurile terariilor şi nu umbla singur în cuşti sau în locurile special amenajate pentru ele.
Nu faceţi mişcări bruşte și nu faceți zgomote puternice care sperie animalul. Lăsați animalul să se retragă dacă nu dorește să fie mângâiat sau hrănit.
„Bun venit la ZooCafé Apropiați-vă de creaturi fascinante precum şerpi, reptile și iepuri jucăuşi în timp ce vă savurați cafeaua preferată. Savuraţi, relaxați-vă şi explorați o experiență de cafenea unică, unde sălbăticia se întâlnește cu ceașca dumneavoastră!” DETALII
ROMÂNIA MÂINE: „Nod de cloud & IA cu infrastructură fizică amplasată netransparent, cu consumuri mari de energie și apă, instalată în spatele unei perdele de PR tehnologic”
INSIDER: „De la București și Craiova, la Brașov și Cluj, proiecte uriașe de mii de servere care consumă apa ca un oraș întreg, promovate de politicieni de toate culorile, vând România ca viitor „nod de cloud și IA Europei”. Cu zeci de centre de date deja în funcțiune și planuri pentru campusuri hiperscale, cifrele reale despre consumul de energie și apă, impactul local și consultarea comunităților rămân opace. Sunt ascunse bine în registre fragmentate, PUZ-uri obscure și documentații de mediu pe care nimeni nu le citește. Și, în mod absolut ticălos, oficialii guvernamentali și politicieni iresponsabili sau cumpărați vorbesc despre raționalizarea apei pentru consumul uman și depun proiecte de legi care condiționează accesul românilor la apă. Dar nimeni nu face legătura explicită între aceste inițiative și nevoia tot mai mare de apă a nenumăratelor centre răsărite discret pe teritoriul României. O fac eu prin acest articol pentru că niciunul din aceste centre nu a publicat informații despre resursele necesare pentru funcționare, cantitățile și sursa lor. Dar statul, prin reprezentanții săi guvernamentali și locali, știe și induce în eroare populația prin omisiune. Mai grav, politrucii vânduți au ajuns să justifice crizele energetice și ale apei prin supraconsumul populației. O abominație!
Să începem din județul Dolj – Mischii, județul Dolj- un murmur metalic din fundul câmpului, un zumzet abia perceptibil și un centrul de date: hale albe, cabluri ascunse, lumină rece, ventilatoare care nu dorm niciodată. Dacă te uiți în comunicate, Mischii e, deodată, „nod regional de infrastructură digitală”, „campus hiperscale”, „primul pas spre România hub AI”. Se vorbește despre MW, nu despre oameni, și despre„cloud”, dar niciun cuvânt despre apă. În comunicatele oficiale scrie „locuri de muncă”, nu și cine plătește factura la curent când satul și serverele trag din același plămân energetic sau cine are întâietate la apă.
Centrul de date nu e doar o clădire. E o mașină de memorie. Aici se calculează modele de inteligență artificială, se stochează tranzacții, fotografii, chat-uri, hărți, vieți digitale sau mesajele tale private, dacă vor impune (fărăde)legea europeană ”chat control”. În campusul de la Mischii, serverele sunt aranjate în rânduri ca niște stupi de albine mecanice. Fiecare „stup” are nevoie de energie, de răcire, de siguranță. Fiecare MW se traduce, în lumea satului, în transformatoare, linii de înaltă tensiune, contracte, autorizații, avize pe care nimeni nu le citește până la capăt
Din perspectiva ministerelor, „satul de lângă Craiova” este un punct pe hartă. Din perspectiva lui nea Ilie, care udă roșiile, campusul e o construcție stranie: multă tablă, pază, câteva mașini străine, zgomot constant. Nu i-a explicat nimeni, în cuvinte simple, că aceste hale vor consuma anual energie cât un oraș mic. Că apa cu care își udă grădina poate intra, într-o zi, în aceeași ecuație cu apa necesară pentru răcirea serverelor.
Nu există o ședință de sat în care cineva să fi venit cu o hartă și să spună: „Aici, în fiecare zi, se vor face calcule pentru modele de AI, se vor stoca datele voastre, se vor plimba fluxuri de energie. Aici, uzina digitală va avea nevoie de X mii de metri cubi de apă pe an. Sunteți de acord? Ce considerați acceptabil?” Există, în schimb, un dosar gros la primărie, un PUZ cu diagrame, câteva avize. Prietenii primarului spun că „e bine, vine investiție”. Oamenii dau din umeri. Nimeni nu a tradus limbajul energetic și tehnic în limbaj uman.
România, țara cu peste 60 de noduri de tăcere – Dacă ridici drona, vezi România în altă lumină. Nu doar Mischii. În București, Timișoara, Cluj, Brașov – și în orașe pe care le uităm la prima enumerare – halele serverelor s-au strecurat între depozite, parcuri industriale, blocuri. Sunt peste șaizeci de astfel de noduri: unele simple, colocation, altele complexe, cu redundanță, conectivitate internațională. Fiecare are nume: Data X, Cloud Y, Tech Z. Fiecare are schema lui de cabluri, traseele lui de energie, planurile lui de extindere.
La televizor și în conferințe, România este prezentată ca „viitor nod de cloud și AI al Europei”, „cel mai îndreptățit stat din regiune să găzduiască centre de date de miliarde de dolari”. Premierii rostesc formula cu o anumită strălucire a ochilor: miliarde, AI, Ucraina, securitate, oportunitate. E un discurs seducător: noi, marginalii de ieri, devenim gazdele infrastructurii digitale de mâine.
Dar dacă încerci să desenezi pe hartă cine deține, de fapt, aceste noduri, lucrurile se nuanțează. Centrele existente sunt operate de dezvoltatori imobiliari, companii locale de data center, operatori telecom, o mână de firme specializate. Cei mari – Amazon, Microsoft, Google – sunt aici mai mult ca spectru de viitor: memorandumuri, discuții, promisiuni, titluri bombastice în presă („centrul de date de 1-2 miliarde de dolari”). Infrastructura fizică, tuburile, cablurile, halele sunt ale altora. BigTech vine cu software, cu branding, cu eventuale contracte, dar nu cu excavatorul.
România cu peste 60 centre de date și câteva campusuri gigant, dar fără giganți globali la comanda directă, seamănă mai mult cu o țară-atelier: lucrăm pentru un ecosistem digital care ne depășește, dar nu știm exact cui îi servim. Și, mai grav, nu știm cât plătim: în energie, în apă, în liniște, în dreptul de a spune „NU”.
Discursul și fisura din lege – De fiecare dată când apare un anunț despre „un nou centru de date”, povestea se repetă. Oficialii vorbesc despre „digitalizare”, „locuri de muncă”, „eficiență energetică”, „energie verde”. Consultanții în imobiliare pun accent pe „mixul energetic favorabil”, „potențialul de regenerabile”, „poziția strategică”. Se invocă directive europene, acorduri, „alinierea la standarde”.
În paralel, legislația continuă să trateze centrele de date ca niște hale mai deștepte. Nu există în România un regim clar care să spună: dacă depășești atâția MW și dacă folosești atâtea resurse de apă pe an, intri într-o categorie specială, cu obligații stricte de transparență și consultare. Nu există obligația de a numi explicit, într-un PUZ, „campus de centre de date cu putere de x MW”, în loc de „parc industrial / logistic”. Există, însă, o zonă gri perfect folosită: data center-ul se ascunde în formulare generice, se strecoară prin rubrici birocratice și ajunge pe teren fără să fi fost vreodată numit, pe față, ca ceea ce este.
Opacitatea datelor nu e un accident tehnic. Este o consecință a acestei ambiguități. Nu există registru centralizat, nu există raportare accesibilă privind consumurile de energie și apă. Ce aflăm vine din analize europene, din cablarea pieței, din studii care spun că, la nivel continental, centrelor de date li se estimează un salt de consum de la ~76,8 TWh la ~98,5 TWh până în 2030. Cât din acest salt e România, exact? Cine o spune, cine și-o asumă, cine o traduce pentru cetățeni?
Lecțiile altora sunt dure: comunitățile au fost lipsite de apă, aer și liniște – Dacă mutăm privirea peste ocean sau spre nordul Europei, vedem viitorul nostru în oglindă. În SUA, în Olanda, în țări care au ridicat campusuri întregi de servere, conflictul cu comunitățile este deja la faza în care judecătorii și comisiile de mediu scriu decizii, nu editoriale. Oamenii cer apă, aer, liniște. Centrele cer apă, aer, redundanță. Statul oscilează între „investiție strategică” și „nu mai putem ignora plângerile”.
Pattern-ul e același: la început, companiile negă. „Impactul e minimal, consumurile sunt controlate.” Apoi, minimalizează: „folosim energie verde, reciclăm apă.” Când se acumulează presiune, rebranduiesc: nu mai e „data center”, ci „campus verde de inovație”, „hub de IA pentru sănătate”, „infrastructură pentru guvernare digitală”. Impactul local dispare în storytelling. Oamenii devin „stakeholderi”, nu vecini.
România e încă, formal, în faza de început. Avem câțiva campioni regionali – un sat transformat în nod digital, un parc tehnologic la munte, hale ascunse la marginea orașelor –, dar nu avem încă valul de proteste. Nu pentru că impactul nu există, ci pentru că informația nu a ajuns la cei care ar avea motive reale să protesteze. Nimeni nu le-a spus, concret, că un centru de date de 80 MW lângă Cluj nu e doar o „investiție de înaltă tehnologie”, ci o mașină de sorbit energie la un nivel comparabil cu un oraș. Nimeni nu le-a prezentat, pe o hartă simplă, ce înseamnă radius de zgomot, flux de camioane, presiune pe rețele.
Câți oameni, câte umbre – Să încerci să pui cifre pe „câți oameni sunt afectați” de boom-ul centrelor de date e un exercițiu necesar, dar vulnerabil. Nu ai toate datele. Ai doar harta, densități statistice, amplasamente aproximative ale centrelor.
Un scenariu minimal: tragi un cerc de 500 de metri în jurul fiecărui centru de date mare. În București, Timișoara, Cluj, cercul acesta se suprapune pe blocuri, școli, magazine, străzi. Într-un oraș cu densitate de mii de locuitori pe km², un astfel de cerc înseamnă deja mii de oameni expuși la zgomot, la trafic tehnologic, la riscul unor incidente energetice. În sat, cercul atinge zeci sau sute de gospodării, dar fiecare gospodărie depinde mult mai direct de aceeași sursă de apă și de același transformator.
Un scenariu mediu: accepți că infrastructura nu se oprește la gardul centrului de date. Linii de înaltă tensiune, drumuri, rețele de apă și canalizare sunt adaptate pentru a suporta noua sarcină. Tragi cercuri de 1–3 km. În oraș, cifrele pot ajunge la zeci de mii de oameni. În rural, poate la câteva mii. Scenariul maxim: iei 5–10 km și lași să intre în ecuație și efectele secundare (imobiliare, migrație, modificarea prețurilor la utilități).
Metodologia nu îți dă un adevăr absolut. Îți dă un interval de oameni care trăiesc în umbra infrastructurii digitale. Intervalul e suficient însă pentru o concluzie: centrele de date nu sunt doar „hale de calcul pentru date”, sunt obiecte sociale. Dacă le ridici fără să întrebi, fără să explici, fără să dai cifre, transformi un sat, un cartier, un oraș într-un decor mut pentru o mașină de memorie pe care nu o înțelege nimeni în afară de ingineri.
ULTIMELE ÎNTREBĂRI ÎNAINTE CA BECURILE SĂ SE STINGĂ – La capătul acestei hărți, rămân trei întrebări simple, spuse fără jargon, pentru Guvern, ANPM, ANRE, Apele Române, ANCOM, IGSU:
Unde pot vedea oamenii – nu doar experții – câtă energie și câtă apă consumă centrele de date din România, pe fiecare proiect în parte? Nu într-un PDF îngropat într-un server guvernamental, ci într-un registru public, inteligibil, actualizat.
Cine răspunde, cu nume și funcție, pentru supravegherea acestor centre ca infrastructură strategică? Nu generic „statul”, ci o instituție sau un consiliu care să poată fi tras la răspundere când consumul scapă, când impactul local e ignorat, când consultarea lipsește.
Cum se garantează că oamenii din comunitățile afectate sunt consultați real, nu doar formal? Care sunt pașii minimi – afișare, dezbatere, explicare – înainte să se dea aviz pentru un nou campus de date care va consuma, în fiecare zi, mai multă energie decât tot satul?
Dacă boom-ul centrelor de date continuă în aceeași opacitate, România riscă să devină un nod de cloud și IA cu infrastructură fizică amplasată netransparent, cu consumuri mari de energie și apă, instalată în spatele unei perdele de PR tehnologic. Comunitățile vor fi puse în fața faptului împlinit: zgomot, trafic, presiune pe rețele, transformări imobiliare, fără instrumente reale de contestare și fără date clare pe baza cărora să își apere drepturile. În loc să fie un succes al digitalizării democratice, infrastructura va funcționa ca un test al limitei dintre interesul economic și protecția cetățeanului – iar, în lipsa transparenței, testul riscă să fie un eșec de proporții cu consecințe iremediabile.” SURSA
AGENT GREEN: „Ne surprinde faptul că investitorul privind proiectul centrului de date AI de la Luna (jud. Cluj) nu a ales să consulte din timp organizațiile de mediu și comunitățile locale. Un proiect care își propune să devină un reper european ar fi avut numai de câștigat dintr-un proces transparent de dialog încă din faza de concept. În lipsa acestuia, opoziția și eventualele litigii devin mult mai probabile, deși multe dintre ele ar fi putut fi evitate printr-o proiectare și o consultare corectă încă de la început.
În principiu, Agent Green nu se opune dezvoltării infrastructurii digitale și a inteligenței artificiale. Dimpotrivă, considerăm că acestea vor deveni esențiale pentru progresul societății, dar… progresul tehnologic nu poate fi construit în nicio situație prin sacrificarea naturii și nici prin transferarea costurilor asupra comunităților locale. În forma în care este prezentat public astăzi, proiectul de la Luna ridică numeroase semne de întrebare, iar răspunsurile tehnice lipsesc sau sunt insuficient documentate.
1. Amplasamentul este complet greșit. Din punctul nostru de vedere, niciun centru de date nou nu ar trebui construit pe terenuri naturale, indiferent că vorbim despre pășuni, terenuri agricole, terenuri arabile, păduri, zone umede sau alte ecosisteme. Aceste investiții trebuie amplasate exclusiv pe terenuri deja antropizate cum ar fi:
– foste platforme industriale;
– hale dezafectate;
– mine închise;
– terenuri contaminate;
– alte suprafețe deja artificializate.
Transformarea unor terenuri naturale în infrastructură digitală este incompatibilă cu obiectivele europene privind restaurarea naturii, biodiversitatea și adaptarea la schimbările climatice.
2. Consumul energetic este uriaș. La capacitatea anunțată de aproximativ 80 MW, centrul de date ar consuma în jur de 700 GWh anual, echivalentul consumului a peste 200.000 de gospodării. Ar fi în topul celor mai mari centre de date din lume. Până în prezent nu există explicații publice convingătoare privind:
– proveniența energiei;
– impactul asupra rețelei naționale;
– necesiatea unor noi capacități energetice;
– modul în care proiectul evită stimularea producției din combustibili fosili.
Un asemenea consumator trebuie să demonstreze că accelerează tranziția energetică, nu că o încetinește !!!
3. România nu își permite să trateze superficial problema apei. România se află printre statele europene cu cele mai reduse resurse de apă disponibile pe cap de locuitor și printre cele mai vulnerabile la secetă în anumite regiuni. Așa că orice proiect de această dimensiune trebuie să publice în mod transparent:
– consumul anual de apă;
– sursa fiecărui metru cub;
– consumul în perioadele de secetă;
– pierderile din sistem;
– impactul asupra resurselor locale.
Afirmația că răcirea va funcționa „în circuit închis” nu elimină absolut deloc necesitatea acestor informații.
4. Amplasarea lângă râul Arieș ridică întrebări serioase. Proiectul este propus în imediata apropiere a râului Arieș. Înaintea oricărei aprobări trebuie prezentate publicului național, nu doar local:
– studiul hidrogeologic;
– studiul de risc la inundații;
– nivelul pânzei freatice;
– impactul excavării unei construcții subterane asupra apelor subterane;
– efectele schimbărilor climatice asupra debitului și frecvenței viiturilor.
Aceste informații nu pot fi tratate ca simple detalii tehnice ci ca informații esențiale.
5. Construcția subterană nu rezolvă problema căldurii. Indiferent dacă centrul de date este construit la suprafață sau sub pământ, aproape întreaga energie electrică consumată se transformă în căldură. Expresia „circuit închis” poate suna impecabil în comunicare, dar niciun circuit real nu este complet lipsit de pierderi, iar căldura tot trebuie transferată în atmosferă, apă sau către un consumator termic. Până acum nu au fost prezentate public soluții complete privind:
– evacuarea acestei călduri;
– consumul energetic al răcirii;
– impactul asupra mediului;
– valorificarea energiei termice reziduale.
6. Lipsește planul de recuperare a căldurii. Un centru de date de asemenea dimensiuni produce o cantitate enormă de energie termică. Aceasta ar trebui utilizată pentru:
– sere;
– procese industriale;
– clădiri publice;
– rețele de termoficare;
– alte aplicații utile comunității.
În lipsa unui astfel de plan, o resursă valoroasă devine pur și simplu o pierdere. Într-un proiect la această scară, recuperarea căldurii ar trebui să fie o condiție, nu o idee decorativă.
7. Beneficiile pentru comunitate sunt insuficient explicate. Comunitatea locală trebuie să știe foarte clar:
– ce câștigă;
– ce costuri suportă;
– ce riscuri își asumă pe termen scurt, mdiu și lung;
– cine plătește modernizarea infrastructurii energetice;
– cine răspunde dacă apar probleme.
8. Comunicarea a depășit documentația. În acest moment, promovarea proiectului pare mai avansată decât documentația tehnică disponibilă public. Practic, am aflat despre proiect dintr-un email primit de la un cetățean îngrijorat care ne-a transmis un articol de presă de pe PressOne
Înainte de campanii de imagine și declarații spectaculoase despre „primul centru Quantum AI”, ar fi fost firesc să existe transparență completă și consultări reale cu:
– comunitatea locală;
– autoritățile competente;
– experții independenți;
– organizațiile de mediu relevante.
Acest lucru ar fi redus riscul unor conflicte și litigii inutile.
9. Lipsesc garanțiile privind impactul cumulativ. Nu este suficient să fie analizat doar centrul de date. Trebuie analizate și efectele cumulate:
– asupra rețelei electrice;
– asupra consumului de apă;
– asupra biodiversității;
– asupra dezvoltării urbanistice ulterioare;
– asupra emisiilor indirecte.
10. Lipsesc criterii clare de sustenabilitate. Un proiect de asemenea amploare ar trebui să demonstreze încă din faza de autorizare:
– energie suplimentară cu emisii reduse;
– fără extinderea producției din combustibili fosili;
– consum minim de apă;
– recuperarea obligatorie a căldurii;
– transparență totală privind performanța energetică;
– monitorizare independentă.
Recapitulând, Agent Green nu este împotriva AI și nici împotriva centrelor de date DAR suntem categoric împotriva amplasării lor pe terenuri naturale și împotriva proiectelor care transferă costurile asupra naturii și comunităților. În opinia noastră, astfel de investiții trebuie realizate exclusiv pe terenuri deja antropizate și numai după demonstrarea, prin studii independente și transparente, că ele contribuie la tranziția energetică, protejează resursele de apă și respectă limitele ecologice. Progresul tehnologic nu trebuie să consume natura ci să dovedească faptul că poate prospera fără să o distrugă. Foto switch . com de la șantierul The Keep 2.0 Campus din North Atlanta, GA” SURSA
„CAMERA FLORII-SOARELUI”, BUCUREȘTI: La Mega Mall pășești în tablourile lui Van Gogh, la propriu!
INSIDER: „🌻 The Sunflower Room – pășește în universul lui Van Gogh
În această vară, Mega Mall București găzduiește The Sunflower Room, una dintre cele mai spectaculoase instalații din cadrul proiectului The Unexpected Gallery. Inspirată de celebra serie de picturi „Sunflowers” a lui Vincent van Gogh, experiența transformă una dintre cele mai iubite opere de artă din lume într-un decor pe care îl poți explora la propriu. Sute de flori-soarelui, oglinzi amplasate pe pereți și tavan și un joc impresionant de lumini creează iluzia unui câmp nesfârșit, unde fiecare pas oferă o perspectivă diferită. Reflexiile multiplică florile la infinit, iar atmosfera caldă, în nuanțe aurii, te face să ai impresia că ai intrat într-un tablou.
Floarea-soarelui ocupă un loc special în creația lui Van Gogh. Artistul a realizat mai multe versiuni ale acestei serii între anii 1888 și 1889, transformând-o într-un simbol al luminii, speranței, prieteniei și renașterii. Astăzi, aceste picturi sunt considerate printre cele mai valoroase și recognoscibile opere din istoria artei.
The Sunflower Room reinterpretează această capodoperă într-o manieră contemporană, îmbinând arta, tehnologia și fotografia într-o experiență captivantă. Este un loc unde nu doar privești o operă de artă, ci ai senzația că faci parte din ea, înconjurat de un univers infinit de flori și lumină.
📍 Instalația poate fi vizitată la Mega Mall București, în perioada 24 iulie – 31 august 2026, zilnic între orele 12:00 și 20:00, accesul fiind gratuit prin aplicația SPOT.
O experiență care demonstrează că, uneori, arta poate fi trăită cu toți pașii, nu doar privită de la distanță.” SURSA
N.R.: „Locație: Complexul Mega Mall Bucureşti, situat la nivelul solului (Ground Floor), în proximitatea magazinului MyGeisha şi a restaurantului Rituals. Adresa: Bulevardul Pierre de Coubertin nr. 3-5, sectorul 2. Centrul comercial este situat lângă Arena Națională.”
MOLII & FLUTURI: Sculpturi textile realizate cu acul – transformarea, sufletul, lumina şi întunericul!
INSIDER: „Larysa Bernhardt (n. 1981 în Ucraina) este artist textilist; coase de când se știe, iar sculpturile textile pe care le creează sunt creaturi timide, naive și nostalgice. „Mitologia și folclorul din jurul moliilor și fluturilor poartă un simbolism complex și uneori contradictoriu ~ Am fost întotdeauna atrasă de natura lor paradoxală. Sunt locuitori ai nopții și povestitori.”
Și-a petrecut primii ani în Ucraina, înconjurată de meșteșuguri textile tradiționale și a învățat cusutul și tradițiile de lucru cu acul transmise din generație în generație, pe partea maternă a familiei sale. S-a mutat în Statele Unite la 30 de ani și locuiește în prezent în Missouri, creând sculpturi textile 3D complexe şi molii brodate. A descoperit materiale cu modele vintage care să-i inspire sculpturile textile în formă de molii. Îşi procură țesăturile din întreaga lume, iar când acestea sosesc – purtând uneori miros de cafea şi mirodenii, alteori de cărţi vechi şi lavandă – ea ştie că în spatele lor se ascunde o poveste. Ideea acestui parteneriat improbabil a venit din fascinația îndelungată a lui Bernhardt pentru textilele nostalgice. Pentru a se asigura că acestea se mențin în stare bună, ea verifică în mod obișnuit dacă există larve de molii în pliurile pânzei. Acest ritual a declanșat ideea de a contopi delicata țesătură cu „inamicul” său natural.
Drept urmare, artista a descoperit și o nouă dragoste și apreciere pentru insectele înaripate și spune că este inspirată de modul în care moliile caută neobosit și fără teamă lumina. Moliile Larysei sunt pline de broderii de mână, cu aplicații de mărgele pe tapiserii vintage necesită, în general, între 10 zile și trei săptămâni per bucată, în funcție de design, fără să transfere schițe preliminare direct pe țesătură. Materialele: tapiserii antice, catifea bumbac, in belgian, sârmă, si margele sticla cehe, arată atât de moi și catifelate. Sculpturile ei de molie variază în general între 328$ și 800$, în funcție de dimensiune, materiale și galerie sau listarea direct-shop.” SURSA
N.R.: Moliile şi fluturii au un simbolism bogat şi opus, reprezentând transformarea, sufletul, lumina şi întunericul. Fluturii simbolizează viaţa, ziua și bucuria, în timp ce moliile reprezintă noaptea, misterul, moartea şi atracţia spre foc.
Simbolismul Fluturilor – Transformare: Metamorfoza din omidă în aripă colorată arată renașterea şi schimbarea în bine. – Lumină şi bucurie: Fiind activi ziua, sunt asociați cu soarele, speranţa și sufletele curate. – Cultură: În multe culturi, ei sunt mesageri ai păcii şi norocului.
Simbolismul Moliilor – Noapte şi taină: Trăiesc în întuneric şi sunt ghidați de lună, nu de soare. -;Atracţia fatală: Zborul lor spre flacără vorbește despre sacrificiu, dorință puternică și pericol. – Sufletul pierdut: În folclor, o molie care intră în casă poate anunța o schimbare grea sau un avertisment ascuns.
Textilele nostalgice sunt materiale şi țesături care trezesc emoții şi amintiri legate de trecut, evocând stiluri din epoci trecute, cum ar fi cel vintage, retro sau rustic. Ele se remarcă prin aspectul lor cald şi familiar.
VEVEY, ELVEŢIA: Bustul lui Eminescu de pe faleza lacului Leman – locul de întâlnire a comunității de români pentru omagierea/ comemorarea Poetului Național, pe 15 ianuarie/15 iunie, într-o țară în care poetul nu a călătorit/ nu a studiat niciodată!
INSIDER: „L-ați recunoscut?
Da, e chiar Eminescu, dar statuia nu e în România, cum ne-am aștepta. Se găsește la Vevey, în Elveția, pe faleză, scrutând oglinda lacului Leman” SURSA
N.R.: „Mihai Eminescu nu a avut nicio legătură personală sau biografică cu Elveția: poetul nu a călătorit şi nu a studiat niciodată în această țară. Pe faleza Lacului Leman (Quai Perdonnet) din oraşul elveţian Vevey, se află un bust al lui Mihai Eminescu. Statuia a fost realizată de sculptoriţa Andreia Bove şi donată oraşului în anul 2000 de către Ambasada României în Elveţia. Acolo se adună anual comunitatea de români pentru a-l omagia pe poet la data de 15 ianuarie (ziua de naștere) și 15 iunie (ziua de comemorare). Statuia înfățișează bustul lui Eminescu pe un piedestal alcătuit din cărţi, având inscripția „The Last Romantic” (Ultimul Romantnic). Titlurile operelor lui Eminescu sunt scrise pe cărţi în mai multe limbi (franceză, rusă, engleză, română, germană şi chineză). O placă din fața statuii descrie poetul, contextul donației şi enumeră donatorii. Statuia se află pe promenada de pe malul lacului, în apropierea altor monumente culturale cunoscute, cum ar fi cele consacrate lui Charlie Chaplin şi Nikolai Gogol.
În 1990, a fost fondată o asociație parteneră a Operațiunii Satele Românesti, care a oferit ajutor satelor româneşti aflate în nevoie după căderea comunismului. Această asociație, numită Vevey- Goicea, s-a concentrat în special pe sprijinirea micului sat Goicea din sud-vestul României. Scopul său era de a ajuta satul Goicea, respectând folclorul şi tradițiile regiunii. Astăzi, asociația încă există și continuă să sprijine sătenii prin proiecte culturale și asistență materială. În ciuda evoluției asociației și a situației din România, legăturile dintre cele două țări şi cele două oraşe rămân foarte puternice.
ARHIVĂ: EMINESCU & MAREA: Deși a văzut Marea Neagră o singură dată – în 1882, visa la pacea de după moarte pe acest țărm. Bulgarii i-au îndeplinit dorința! ∆∆∆∆∆ MIHAI EMINESCU: „Ultimul mare romantic european”, tradus în 64 de limbi, are statuie în centrul Parisului, în apropiere de Sorbona ∆∆∆∆∆ CIOC-CIOC, ORADEA: „În fața Primăriei, pe malul Crişului, Mihai Eminescu aşteaptă de 6 ani să fie eliberat din cavou!” ∆∆∆∆∆ 169: “Eminescu aranjat frumos de ziua lui” ∆∆∆∆∆ CIȘMIGIU: Rotonda Scriitorilor, orologiu de 30 metri, cu „orele culturii române” ∆∆∆∆∆ PARCUL LUMEA COPIILOR: În Grădina Valorilor Românești doar patru femei au scris istorie. Restul sunt doar frumoase?! ∆∆∆∆∆ OLIMP, MAREA NEAGRĂ: Complexul hotelier Amfiteatru-Panoramic-Belvedere cu Eminescu, Kogălniceanu, Mihai Viteazul amplasați pe aleea spre plajă & multe steaguri ale României arborate de proprietarul libanez
ARTĂ STRADALĂ, MAMAIA: Faimoasa „orchestră live” a păpușilor-marionetă a ajuns la mare
INSIDER: „Faleza Mamaia – spectacol stradal cu păpuşi marionete mecanice configurate ca o trupă completă.
N.R.: Acest bărbat este un cunoscut artist stradal care controlează cu ajutorul unor sfori un ansamblu de păpuşi-marionetă realizate manual, creând iluzia unei orchestre live. Spectacolele sale muzicale interactive sunt adesea întâlnite în parcuri renumite şi la festivaluri din România, cum ar fi Parcul Nicolae Romanescu din Craiova.
Mecanismul păpuşilor: Fiecare păpuşă este conectată la picioarele sau mâinile artistului prin fire invizibile sau tije, fiecare mişcare a sa acționând instrumentele miniaturale. Cu ajutorul unei benzi audio de fundal, marionetele „cântă” la diverse instrumente muzicale, de la acordeon şi chitară, până la tobe şi trompetă.
Acest număr inedit atrage adesea privirile trecătorilor de toate vârstele, fiind considerat o formă ingenioasă de artă stradală.
LA MARE, LA SOARE: 15°C la umbră(elă)!
INSIDER: „Mamaia estivală – luna lui Cptor – 15°C la umbr(ă)elă!
ARHIVĂ: LUNA CUPTOR, MAREA NEAGRĂ: Fenomenul de „upwelling” aduce temperatura apei mãrii la 10°C! ∆∆∆∆∆ ZONA CREPUSCULARĂ: Pierdut litoral în ceață de advecție ∆∆∆∆∆ MAREA NEAGRĂ: Înfloresc meduzele – fără inamici naturali & poluarea prietenă! ∆∆∆∆∆ MAMAIA LUCITOARE: Bioluminiscență la malul Mării Negre
ZECIMALA DE PE INDICATOR: Când un inginer în zodia Fecioarei, cu doctorat în geometrie fractală, se ocupă de semnalizarea rutieră
INSIDER: „Indicatorul este la un giratoriu de pe centura ocolitoare de la Vinerea, județul Alba” SURSA
N.R.: Acest panou este un indicator de presemnalizare a direcțiilor la o intersecţie (clasificat în categoria indicatoarelor de orientare) – indicator rutier, a devenit viral în România deoarece include distanţe exprimate cu zecimale (32,8 km pentru Alba lulia), o practică extrem de neobişnuită pentru standardele rutiere din țară, unde distanțele sunt aproape întotdeauna rotunjite la numere întregi. În Romania, Standardul Român SR 1848-1 reglementează formatul indicatoarelor rutiere, iar utilizarea zecimalelor (cifre după virgulă) indică distanţa exactă în kilometri până la destinațiile menționate. Zecimalele (ex: 32,8, 5,7, 0,6) exprimă fracțiuni de kilometru (sute de metri). Ele sunt folosite de obicei în zone unde localităţile sau punctele de intersecție sunt foarte apropiate, pentru a oferi o precizie maximă şoferilor. Indicatorul se află în județul Alba, în apropierea localității Vinerea şi a oraşului Cugir.”
MAMAIA PE INSTAGRAM: Între #EroiiRomânieiChic și #LovelsInTheAir – „Fii cool, nu vandal – fă-ți o poză, nu o daună”
INSIDER: „Punct „instagramabil” amplasat în Piaţeta Perla din stațiunea Mamaia. Monumentul în formă de litera „M” poartă sloganul #EroiiRomânieiChic şi aduce un omagiu marilor artişti care au marcat istoria Festivalului de Muzică Uşoară de la Mamaia. A fost inaugurată în luna iulie 2025 de către Organizația de Management al Destinației Mamaia-Constanţa.
Este însoțit cu instrucțiuni de folosire: „Acesta nu este un loc de joacă! Nu lăsați copiii nesupravegheați! Pericol de accidentare! E păcat să strici ceva ce poate face lumea să zâmbească!INTERZIS GRAFITTI! INTERZISĂ CÂTÂRAREA PERICOL DE ACCIDENTARE! Fii cool, nu vandal – fă-ți o poză, nu o daună.”
Mai există încă un punct foto „instagramabil” numit #LovelsInTheAir, amplasat în staţiunea Mamaia, lângă Club Fratelli, fiind conceput pentru a crea amintiri vizuale memorabile pentru turişti. Această instalație face parte dintr-un proiect mai amplu de revitalizare vizuală a stațiunii, menit să îmbine relaxarea cu distracţia şi modernitatea.
CAZEMATE PE PLAJĂ: „Zidul de foc al Mării Negre, înghițit de mare și transformat în WC. Un simplu panou explicativ le-ar reda demnitatea”
INSIDER: „Par simple bucăți de beton abandonate, dar cazematele de pe malul mării sunt încă dovezi ale unor vremuri în care marea nu însemna vacanță. Cred că niște simple panouri explicative, puse lângă ele, le-ar reda rostul. Cele mai multe au fost construite de armata germană, cu muncitori români, pentru a descuraja o debarcare sovietică. Nemții le-au făcut trainice. Rezistă și astăzi.
Erau numite „Zidul de foc al Mării Negre”. Un asemenea lanț de cazemate de coastă mai există, în Europa, doar într-un singur loc: în Albania. Astăzi, „Zidul de foc al Mării Negre” este înghițit de mare și transformat în WC. Un simplu panou explicativ le-ar reda demnitatea. Cine să le pună?
Memoria dă sens locurilor. Uitarea le transformă în ruine.” SURSA
N.R.: „Origine strategică: Cele mai multe structuri de acest tip de pe litoralul românesc au fost construite de armata germană (cu sprijin logistic românesc) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, având rolul de a preveni o eventuală debarcare sau ofensivă navală sovietică.
Istoric: Construite în anii 1940 pentru a servi drept cuiburi de mitralieră sau puncte de observație, structuri masive din beton armat, cu fante înguste de tragere (ambrăzuri). O parte dintre ele au fost extinse sau integrate într-un sistem suplimentar de fortificații în anii ’50 – ’60, în timpul regimului comunist, pe fondul tensiunilor geopolitice din Războiul Rece.
Locații frecvente: Astfel de structuri masive din beton armat pot fi văzute direct pe nisip sau parțial înghițite de apă în stațiuni precum Eforie Nord, Eforie Sud, Tuzla, Costinești, plaja Trei Papuci, Faleza Cazino, Faleza Nord din Constanţa sau Vama Veche și 2 Mai.
Starea actuală: Deşi au o valoare istorică certă ca mărturii ale războiului cazematele sunt complet abandonate, multe dintre ele au fost acoperite parțial de nisip, erodate de valuri sau vandalizate cu desene graffiti sau folosite improvizat ca fundații pentru beach-baruri sezoniere.
CRUCEA NEGUSTORILOR – 1877, OBOR: Ridicată de doi negustori pe locul spânzurătorii unde, în secolele XVII-XVIII, se desfăşurau execuțiile publice ale condamnaților la moarte. Rebotezată Crucea Independenței & mutată în fața primăriei!
INSIDER: „Crucea 1877 de la Obor –
Legenda Urbană spune ca în locul vechiului amplasament la intersecția străzilor Pantelimon cu Chiristigi se afla locul unei spânzurători, care a fost desființată în 1823, de către domnitorul Grigore Ghica al IV lea, dar spânzurătoarea a stat acolo până în 1870. În 1877 doi negustori au plătit pentru a sfinți locul și a construi o cruce, ei fiind Marin Ștefan Borșan și Constantin Constantinescu..
În 2009, primarul Niculai Ontanu a plasat crucea în Parcul Primăriei Sectorului 2 în locul vechiului amplasament al monumentului Răscoalei din 1907 care a fost mutat în Parcul Florilor din Cartierul Pantelimon.” SURSA
N.R.: „. La reamplasare crucea a fost şi redenumită, devenind din „Crucea negustorilor’ în „Crucea Independenței”, existând chiar informația conform căreia crucea „a fost ridicată în memoria trupelor ruseşti care au ajutat la Independența Românieľ”.
Crucea 1877 – Este din piatră, cu model sculptat prin excizare şi text prin incizare. Prezintă erodări la nivelui textului. Are text pe ambele părţi ale crucii. Pe spate și pe laterala dreaptă, textul este conturat cu vopsea neagră. A fost reamplasată de la câțiva metri distanţă, din fața Oborului. Lângă ea era un put, aşa cum se observă din textul de pe spate. Elemente şi motive realizate prin excizare. Acoperişul monobloc este de formă trunchi de piramidă. Are pe suprafaţa sa elemente fitomorfe: frunze de finic încadrate în chenar. Este în soclu original. Pe brațul superior şi pe brațele laterale prezintă text strandard: IS HR (Iisus Hristos) NICA (Învingătorul).
Medalion circular la răscrucea brațelor cu bustul unui înger profil stânga, îmbrăcăminte specifică, păr lung lăsat pe spate, o aripă strânsă; în faţă are o cruce. Se observă 5 îngeri: 2 îngeri dispuşi în centrul braţelor laterale – capul şi gâtul sunt redate în profil cu două aripi pe spate, deschise iar părul este creț. Un al treilea înger este la partea de jos a textului, frontal. Al patrulea şi al cincilea sunt sculptați pe laterala brațului stâng şi a brațului drept. Pe brațul superior este Sfânta Treime reprezentată printr-o pasăre în picaj cu o candelă în cioc, dedesubt este Ochiul reprezentând pe Dumnezeu Tatăl înconjurat de raze dispuse într-o formă ovală. Soarele este prezent la colţurile interioare ale brațului superior – sus şi ale brațelor laterale. Este împărţit în 6 părţi cu câte 8 raze însumând per total: 48 de raze a globului solar. Câmpul destinat textului şi elementelor este mai gros decât chenarul. Prezintă text în alfabet latin pe toate părţile brațului inferior. Frontal sunt 38 de rânduri, iar începând cu rândul 6 este pe două rânduri. Este greu lizibil din cauza erodării. Pe partea stângă sunt cca 12 rânduri greu lizibile. Pe partea dreaptă sunt 18 rânduri. Pe spate sunt 30 de rânduri – „Puțul din faţă, împrejmuirea şi podoaba acestei Sfinte cruci s-au făcut prin bună voinţa şi cheltuiala lui Marin Ştefan Bursan la anul 1877, în zilele Măriei Sale Domnitorului Carol I şi al Înalt Prea Sfinţiei Sale Arhepiscop Mitropolit şi Primat al României Calinic Miclescu şi în anul de declarării independenţei prea iubitei noastre patrii.” DETALII
„PIAȚA OBOR – piaţă situată în sectorul 2 al Bucureștiului. Vechea piaţă, desființată în august 2007, a fost cea mai mare, dar şi una dintre cele mai vechi piețe agroalimentare din Europa de Est. În locul vechii pieţe a fost construita o nouă piaţă.
Prima atestare documentară a Pieţei Obor datează din secolul al XVII-lea, când este pomenită în actele Mănăstirii Stelea sub denumirea de „Târgul de Afară”, numit şi „Oborul” sau ,Oborul de vite”. În secolele XVII-XVIII, în piaţa Obor se desfăşurau execuțiile condamnaţilor la moarte prin spânzurare. Execuțiile publice în zilele de târg au fost interzise de domnitorul Grigore Ghica în 1823, dar spânzurătoarea a rămas neatinsă până în 1870, când a fost demontată. În anul 1877 în Piața Obor, pe locul spânzurătorii, negustorii care-și vindeau acolo marfa au ridicat o cruce de piatră, numită „Crucea negustorilor”, spre a sfinţi acel loc. Crucea de piatră, care „s-au făcutu prin buna voință și cheltuiala lui Marin Ştefan (Bursan) „, aflată la intersecția şoselei Pantelimon cu str. Chiristigii era înscrisă în Lista Monumentelor Istorice din 2004, cu cod LMI B-IV-m-B-20112. În 2009, pentru a face loc proiectului de reamenajare a pieții, primarul Neculai Onţanu a dispus, fără niciun aviz de la Ministerul Culturii, mutarea crucii în fața Primăriei sectorului 2 şi a rebotezat-o „Crucea independenței”. Încercarea de curățare a crucii cu materiale improprii a deteriorat grav suprafața acesteia.
Construcţia Halelor centrale Obor a început în octombrie 1936 după proiectul arhitecţilor Octav Doicescu, lon Fonescu şi Dan lovănescu, execuția aparţinând antreprizei ing. S. Neicu şi uzinelor Reşita. După demisia lui Octav Doicescu, lucrarea a fost preluată de arhitectul Horia Creangă. Proiectul final al clădirii ce adăpostea Halele Obor aparţine arhitecților români Horia Creangă și Haralamb Georgescu, încadrându-se stilistic în modernism. Demararea construcției a avut loc în anul 1936, aplicându-se o soluție constructivă tehnică originală: structura era din oțel sudat învelit cu beton poros, fundațiile erau din beton iar scheletul de oțel. Lângă şantierul Halelor Centrale Obor a fost deschisă în 1938 Piața agroalimentară Obor.
Horia Creangă a proiectat hala cu un volum unic 280x150m şi înălțimea de 16,4 m. În septembrie 1941, după montarea scheletului metalic, lucrările au fost sistate din lipsă de fonduri, dar au fost reluate în anul 1942 cu câteva modificări față de proiectul original, hala fiind redusă la 159x70m. Construcţia a fost inaugurată în 1950. Clădirea se afla pe Lista Monumentelor Istorice din 2004, cu cod LMI B-II-m-B-19947, purtând titulatura „Halele Centrale Obor”.
Noua clădire a pieței – Când Consiliul Local al Sectorului 2 a decis în 2006 să ridice o nouă piață, suprafața pieței Obor acoperea circa 9.000 m² de tarabe şi circa 2.000 m² de magazine improvizate. Pe locul fostei pieţe Obor a fost ridicată o clădire cu subsol, parter şi două etaje care a fost deschisă la data de 2 octombrie 2010, în prima zi din „Luna Recoltei”. Clădirea include un subsol cu parcare (suprafaţă de 5.400 mp, capacitate de 187 locuri), parter pentru piața agroalimentară propriu-zisă (3.909 mp), etajele 1 şi 2, pentru magazinele de produse alimentare şi de uz gospodăresc (câte 5.000 mp), plus platforma exterioară cu spații de parcare pentru cumpărători (patru parcări supraterane cu o capacitate totală de 364 de locuri şi pentru autovehiculele de aprovizionare (24 de locuri). Proiectarea şi construcția noii piețe au costat peste 14 milioane de euro, iar lucrările au fost făcute în parteneriat public-privat, de un consorțiu format din firmele Practic, Procema, Băneasa Investment şi Comnord, în spatele cărora sunt oamenii de afaceri Radu Dimofte, Andrei Bejenaru, Gabriel Popoviciu şi Sorin Crețeanu.”
„CRUCEA INDEPENDENȚEI – MONUMENT ÎNCHINAT JERTFEI EROILOR CARE AU LUPTAT ÎN RAZBOIUL DE LA 1877, PRIMA OARĂ CÂND, DUPĂ SUTE DE ANI. NE-AM PUTUT AFIRMA PREZENTA MILITARĂ ŞI MÂNDRIA NATIONALĂ. EUROPA CREŞTINĂ A AVUT INTELEPCIUNEA SĂ RECUNOASCĂ INDEPENDENȚA ROMÂNIEI. PE ACESTE LOCURI REGELE CAROL I ȘI ȚARUL RUSIEI ALEXANDRUII ȘI-AU ADĂPAT CAII ÎNAINTE DE A PLECA ÎMPREUNĂ LA RĂZBOI.”
ARHIVĂ: RĂSCOALA DIN 1907: S-a mutat din Parcul Obor în Parcul Florilor. Schimbăm și versurile? ∆∆∆∆∆ AGRO-MALL: Peruanii au ajuns până în Piaţa Obor. Cum arată noua hală cu scară rulantă? ∆∆∆∆∆ IZVOR: Coadă la „Fântâna lui Bucur” din Piaţa Obor. Consumatori: „Cea mai curată apă din Capitală!”
ȘCHEIA, JUDEȚUL IAȘI: „Nu avem asfalt, dar avem pistă de biciclete!”
INSIDER: „Domnule primar, în timp ce ați investit în pista de biciclete, multe drumuri din comună au rămas impracticabile. Oamenii își doresc condiții decente de trai, drumuri sigure și respect pentru nevoile reale ale comunității. Dezvoltarea adevărată incepe cu infrastructura de bază.
Consilier local: Sofian Daniel în comuna Șcheia, județul Iași.” SURSA
ARHIVĂ: SĂCĂLĂȘENI, MARAMUREȘ: Stație de încărcare pentru masini electrice, de ultimă generație construită în mijlocul câmpului – proiect PNNR, 100.000 euro!, ∆∆∆∆∆ SUCEAVA: Rezervație de zebre. Fiecare are câte una la poartă!
CASA PLANTELOR, BUCUREŞTI: Casa memorială-muzeu a Siminei Mezincescu (1928-2022), campioană de raliuri, tir, hipism şi motocros, cu brevet de pilot de avion la 16 ani – devene seră urbană!
INSIDER: „Casa Siminei Mezincescu (Casa Plantelor by Floral Soul)
1. Casa – Ridicată în jurul anului 1890, în stil Beaux Arts – un stil eclectic care îmbină elemente impunătoare ale arhitecturii neoclasice franceze și vieneze, caracterizat printr-o simetrie riguroasă –, casa, cu o suprafață de peste 300 mp, păstrează și astăzi o mare parte din farmecul său original. Peste 90% din mobilier s-a păstrat, alături de numeroase decorațiuni: vitrine, dulapuri și draperii, precum și de cărți, discuri de vinil, articole vestimentare și fotografii de familie, toate contribuind la atmosfera autentică a locului.
2. Simina Mezincescu – Simina Mezincescu (născută Sanda Simina Sonia Caracaș, 1928–2022) a fost singura româncă care a reușit să se impună în sporturi considerate exclusiv masculine. A fost campioană de raliuri, a obținut brevetul de pilot de avion la doar 16 ani, iar între 16 și 20 de ani a devenit campioană la tir, hipism și motocros. Cariera sa sportivă a fost însă curmată de regimul comunist. În 1959, a fost arestată de Securitate, acuzată de „uneltire contra ordinii sociale”, condamnată la 6 ani de închisoare și supusă torturii. Simina Mezincescu a părăsit România în 1968, cu aprobarea autorităților comuniste, în urma intervenţiei lui Henri Coandă și s-a întors în același an, iar după 1989 s-a dedicat exclusiv monarhiei. Timp de peste două decenii a ocupat funcția onorifică de Șefă a Protocolului Regal. De altfel, Casa Siminei Mezincescu a fost locul în care Familia Regală a fost găzduită la prima sa revenire în România, în 1990. Simina Mezincescu provenea dintr-o familie cu o importantă tradiție intelectuală. Bunicul său a fost Constantin Costaforu, iar părinții săi au fost Grigore Caracaș, medic, și Alexandra (Sașa) Costaforu, istoric.
3. Prezent – Astăzi, casa începe un nou capitol. Clădirea a fost închiriată de la nepotul Siminei Mezincescu, iar la începutul acestui an au început lucrările de renovare. Spațiul a fost redeschis sub numele „Casa Plantelor by Floral Soul”, un concept care îmbină în mod armonios un magazin de plante cu o casă memorială-muzeu. Încăperile și-au păstrat destinațiile inițiale, oferind vizitatorilor ocazia de a descoperi atât istoria locului, cât și noua sa identitate.
📍Str. General Henri Mathias Berthelot nr. 73, București. Program: Luni- Duminică 10-19.” SURSA
„DRAGOSTEA CREȘTE ACOLO UNDE O PLANTEZI”
INIMA REGINEI MARIA, IAŞI: Expoziția „În slujba Coroanei”, Muzeul Unirii – 160 ani de la întemeierea Casei Regale a României & 110 ani de la mutarea capitalei țării, în timpul Primului Război Mondial
INSIDER: „Cutia cu inima Reginei Maria este la Iași, la Muzeul Unirii, începând din 15 iulie 2026, expoziția „În slujba Coroanei”, un proiect dedicat împlinirii a 160 de ani de la întemeierea Casei Regale a României și relației profunde dintre Familia Regală și țară. 💖 Piesa de rezistență a expoziției este caseta Principesei Maria a României, aflată în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României. Oferită Principesei Maria de doamnele române cu prilejul căsătoriei sale, aceasta a căpătat o valoare simbolică aparte după moartea Reginei Maria. Conform dorinței testamentare a suveranei, inima sa a fost depusă în capela Stella Maris de la Balcic de către Regele Carol al II-lea și Marele Voievod Mihai în această casetă.
Alegerea Muzeului Unirii din Iași ca spațiu de desfășurare a acestei expoziții are o puternică valoare simbolică, anul acesta marcând împlinirea a 110 ani de la mutarea capitalei României la Iași, în timpul Primului Război Mondial. În perioada decembrie 1916 – noiembrie 1918, clădirea, cunoscută astăzi de comunitate sub denumirea de Muzeul Unirii, a fost reședința Regelui Ferdinand I și sediul Cartierului General al Armatei. Expoziția rămâne la Muzeul Unirii până pe 4 octombrie 2026.”
N.R.: Muzeul Unirii Adresa: Str. Lăpuşneanu nr. 14, Iași. Intrare: 20 lei/ casierie (15 lei/ online; pesionari 10 lei, elevi și studenţi 5 lei.
ARHIVĂ: INIMA REGINEI MARIA: Pe un piedestal în Camera de Aur a Castelului Pelișor, misterios inundat în fiecare lună iulie, de un parfum de violete! ∆∆∆∆∆ BALCIC: Locul unde Regina Maria și-a lăsat sufletul și inima. Atunci era pământ românesc!
MOLIA OCHI DE PAUN: După un an petrecut în stadiile de ou-larvă-cocon, adultul trăiește o săptămână, fără să mănânce, exclusiv pentru reproducere – Cel mai mare lepidopter din Europa!
INSIDER: „Buna ziua! Va rog sa îmi spuneți dacă ati mai văzut vreodată un asemenea vierme , omidă. L-am găsit pe lângă ardei și lucernă. Menționez ca are dimensiuni considerabile, cam de marimea unui castravete cornișor. Vă mulțumesc!” SURSA
INSIDER 2: „Este omida marii păunițe de noapte (Saturnia pyri), cea mai mare molie din Europa. Omizile acestei specii sunt de obicei verzi în primele stadii şi devin galbene sau portocalii pe măsură ce se maturizează. Ele se hrănesc cu frunzele diferiților pomi fructiferi, cum ar fi nucul, părul sau mărul. Această omidă se va transforma într-o molie cu o anvergură a aripilor de până la 15 cm. Este omida fluturelui ochii de păun se va transforma într-o nimfa și la primăvară va ieși fluturele de noapte ochi de păun Este pe cale de dispariție ca și alte specii de fluturi și insecte din cauza insecticidelor.
N.R.: 1. Stadiul de ou (1-2 săptămâni): Primăvara (aprilie-mai), femela depune ouă izolate sau în grupuri mici pe ramurile sau frunzele plantelor gazdă (pomi fructiferi, arbuşti). 2. Stadiul de larvă / omidă (2-3 luni): Între lunile mai şi august, omizile eclozează şi trec prin mai multe stadii de dezvoltare. Sunt foarte lacome, hrănindu-se intens cu frunzele arborilor şi mărindu-şi considerabil volumul. 3. Stadiul de pupă / cocon (până la 9-10 luni): În cursul verii, omizile mature îşi construiesc un cocon de mătase pe crengi sau în vegetația de la sol şi se transformă în pupă. Coconul hibernează pe parcursul iernii. 4. Stadiul de adult/ imago (1-2 săptămâni): Primăvara următoare, moliile ies din cocon. Adulții trăiesc foarte puțin, nu se hrănesc (nu au aparat bucal funcțional) şi au rol exclusiv în reproducere.
Omida marii păunițe de noapte (Saturnia pyri) este o larvă mare, robustă, de culoare verde deschis cu peri negri şi tuberculi albaştri/galbeni. În stadiul final, atinge între 7 şi 9 cm lungime și este adesea observată între lunile mai şi august, hrănindu-se cu frunze de pomi fructiferi (măr, păr, cireş) şi nuc. Deși poate emite sunete de avertizare, omida nu este periculoasă şi nu prezintă riscuri toxice majore pentru oameni, însă este recomandat să nu fie deranjată sau manipulată direct, deoarece perii săi pot cauza iritații uşoare sau alergii în cazul persoanelor sensibile. În stadiul de omidă se hrăneşte masiv pe parcursul verii pentru a acumula energie, iar spre sfârşitul verii își construiește un cocon pe crengi pentru a se împupa.
Adultul: Fluturele care iese primăvara următoare este considerat cel mai mare lepidopter din Europa, având o anvergură a aripilor ce poate depăşi 15 cm.. Culoarea de fond a aripilor este brună-roşiatică, atât cele anterioare, cât şi cele posterioare, iar începând cu partea lor mediană şi până la marginea externă sunt cafenii şi fiecare din ele are câte o bandă transversală dublă, dinţată la partea mediană şi una antebazală mai scurta. Aripile anterioare au la partea de bază câte o pată mare, triunghiulară de culoare cafenie, care este mărginită la partea externă de banda exterioară. La partea mediană a fiecărei aripi există câte un cerc de culoare neagră, conturat printr-o bordură albă şi una albăstruie, iar la exterior prin două cercuri: unul roşcat şi unul negru; fiecare din ele este pupilat cu o pată albă în formă de semilună. Masculii au antenele puternic pectinate. Abdomenul este cafeniu- închis, masiv, cu benzi transversale de culoare deschisă. Corpul cu pubescență deasă şi lungă.
Este o specie monogoneutică (prezintă o singură generație pe an). Indivizii adulți zboară în amurg şi noaptea, începând cu luna aprilie şi până în iunie. Larvele se dezvoltă în decursul perioadei mai-august, pe diferiţi pomi fructiferi (par, mar, cireş, etc.), dar și pe frasin (Fraxinus excelsior), porumbrel (Prunus spinosa), hrănindu-se cu frunzele acestora. Ulterior, omida construieşte un cocon, în care se împupează. Hibernează în stadiul de pupă. Fiecare cocon se va transforma în fluture primăvara următoare – mod de dezvoltare numit metamorfoză completă.
Adulții fluturelui ochi de păun de noapte trăiesc aproximativ o săptămâna, şi nu se hrănesc în scurta lor viață – nici nu au trompă.
Ca mulţi alţi fluturi care hibernează, fluturele păun prezintă numeroase mecanisme de apărare anti-prădător împotriva potențialilor prădători. Cea mai evidentă apărare a fluturelei păun provine din cele patru oculete mari pe care le are pe aripi. Conform ipotezei mimetismului ocular, oculele au un scop anti-prădător, imitând ochii inamicilor naturali ai prădătorilor aviari. În schimb, ipoteza vizibilității postulează că, în loc să recunoască oculele ca aparținând unui inamic, natura vizibilă a oculelor, care sunt de obicei mari și luminoase, provoacă un răspuns în sistemul vizual al prădătorului care duce la evitarea fluturelui. De asemenea, foloseşte camuflajul – cripsisul, un proces în care fluturii se integrează în mediul lor imitând o frunză şi rămânând imobili, şi poate emite un şuierat.
Specia a fost de obicei observată zburând la sursele de lumină. Conform UICN este o specie ameninţată cu dispariţia. Este interzisă colectarea speciei de către colecţionari, şi se recomandă reducerea tratamentelor cu substanțe chimice toxice în livezi şi în ecosistemele forestiere.
În ordinul, Lepidoptera fluturi de zi, cât și molii (fluturi de noapte) care poartă această denumire și diferă prin comportament şi morfologie: Ochi de păun de zi (Aglais io): Este un fluture adevărat (din familia Nymphalidae), activ ziua, foarte des întâlnit în România. Ochi de păun de noapte (Saturnia pyri sau alte specii): Sunt molii mari, nocturne, din familia Saturniidae, ale căror aripi prezintă de asemenea modele circulare ce imită ochii.
ARHIVĂ: METAMORFOZE: Molia Trandafirie, de la omida mâncăcioasă la fluturele adult care nu mănâncă ∆∆∆∆∆ PRINTRE NIMFE: „Merită văzut albastrul infinit al „Fluturilor Împărat”, greu de surprins în fotografii!” ∆∆∆∆∆ MUSCA-PĂUN: Emigrant nord-american, cetățean european din 2007 & pașaport românesc de 5 ani, poposește în Republica Moldova! ∆∆∆∆∆ MUSCA-ȘARPE: Insecta cu gât de reptilă & corp de libelulă, vânează ca o cobră – prădător letal în lumea gâzelor! ∆∆∆∆∆ PAIANJENUL LUP: Femela își cară singură puii în spinare. „Tarantula românească”, cel mai mare păianjen din România! ∆∆∆∆∆ GÂNDACUL RINOCER: Cea mai puternică ființă pe Terra ridică de 850 ori greutatea sa! ∆∆∆∆∆ CICADE: Bâzâitul masculilor (110 decibeli), mai puternic decât zgomotul unor avioane, se aude de la un kilometru. Următorul „Cicadageddon”, în 2245! ∆∆∆∆∆ PARCUL VĂCĂREȘTI: După invazia călugărițelor asiatice din Dobrogea, acum avem prima generație cu buletin de București ∆∆∆∆∆ LICURICI: Lumina produsă este de 1000 de ori mai puternică decât lumina produsă de o lumânare ∆∆∆∆∆ ILENELE: Verișoarele românce ale scarabeilor din Egipt ∆∆∆∆∆ ALIEN: Tânțar văzut la microscopul electronic
MARGARETA: Inflorescenţă cu sute de flori minuscule, tubulare în centrul galben și 20-30 de flori radiate ligulate, petalele albe & ușor roz, din exterior – „Mă iubește, nu mă iubește?”
INSIDER: „Margareta comună, cunoscută științific sub numele de Bellis perennis, este una dintre cele mai răspândite și ușor de recunoscut plante erbacee din familia Asteraceae. Este o plantă perenă, de dimensiuni mici, adaptată în special regiunilor cu climă temperată. Are un areal nativ larg, care cuprinde Europa, inclusiv România, regiunea mediteraneeană, Madeira și zone care se întind până în Asia Centrală. De-a lungul timpului, planta a fost introdusă și în numeroase alte regiuni ale lumii, unde s-a naturalizat în multe zone cu condiții favorabile. Una dintre cele mai interesante caracteristici ale margaretei este structura sa florală. Ceea ce privim în mod obișnuit ca pe o singură floare este, din punct de vedere botanic, un capitul, adică o inflorescență alcătuită din numeroase flori foarte mici, grupate strâns pe același receptacul. În partea centrală se găsesc florile tubulare galbene, iar la exterior se află florile ligulate, de obicei albe, dar care pot prezenta și nuanțe roz sau roșiatice. Această organizare este caracteristică familiei Asteraceae și face ca întreaga inflorescență să pară o singură floare.
Margareta are o creștere joasă și formează la nivelul solului o rozetă de frunze. Frunzele sunt simple, de formă variabilă, de la spatulată până la ovală, și pot avea marginile ușor dințate sau rotunjit-crestate. Din centrul rozetei pornesc pedunculii florali, lipsiți de frunze, fiecare purtând în mod obișnuit câte un singur capitul. Dimensiunile plantei sunt reduse, iar diferitele descrieri botanice indică, în funcție de populație și condițiile de creștere, înălțimi care ajung de regulă la câțiva centimetri și pot depăși 15 centimetri în anumite situații. Structura joasă a plantei îi permite să trăiască foarte bine în pajiști, pășuni, peluze și alte locuri cu vegetație scundă. Frunzele rămân aproape de suprafața solului, iar acest lucru ajută planta să persiste în locurile cosite sau pășunate. Din această cauză, margareta poate fi întâlnită frecvent în gazon și în spații verzi întreținute regulat. Capacitatea sa de a reveni și de a produce noi inflorescențe face ca planta să fie foarte vizibilă în zonele în care condițiile de mediu îi sunt favorabile.
Margareta este o plantă perenă, ceea ce înseamnă că aceeași plantă poate supraviețui mai mult de un an. Partea sa vegetativă rămâne aproape de nivelul solului, iar planta poate relua creșterea atunci când condițiile de temperatură și umiditate devin favorabile. Această strategie de viață o diferențiază de plantele anuale, care își încheie întregul ciclu de viață într-un singur sezon. După polenizare și fecundare, florile margaretei formează fructe mici și uscate. Descrierile botanice ale speciei arată că aceste fructe sunt foarte mici și nu prezintă papus, structura asemănătoare unui mănunchi de peri care ajută la dispersarea prin vânt a semințelor multor alte plante din familia Asteraceae. Aceasta este o diferență interesantă față de păpădie, o altă plantă din aceeași familie, ale cărei fructe sunt purtate cu ușurință de vânt datorită bine-cunoscutelor structuri pufoase. Margareta este adaptată în special habitatelor temperate și poate apărea într-o varietate de medii deschise. Este întâlnită în pajiști, pășuni, peluze și alte suprafețe ierboase. Răspândirea sa largă demonstrează capacitatea speciei de a trăi în condiții diferite, atât timp cât găsește un habitat potrivit. În afara arealului său nativ, Bellis perennis a fost introdusă în numeroase teritorii din America de Nord, America de Sud, Asia și Oceania.
Denumirea științifică Bellis perennis a fost publicată de Carl Linnaeus în anul 1753, în lucrarea Species Plantarum. Specia este în continuare recunoscută ca taxon acceptat în bazele botanice internaționale moderne. Epitetul latin „perennis” face referire la caracterul peren al plantei, adică la capacitatea sa de a trăi mai mulți ani. Pe lângă forma sălbatică bine cunoscută, margareta a atras atenția și ca plantă ornamentală. Aspectul său simplu, dimensiunile reduse și capacitatea de a forma grupuri vizibile în suprafețele ierboase au făcut-o ușor de integrat în spații verzi și grădini. Totuși, în peluzele în care se urmărește menținerea exclusivă a unui covor uniform de iarbă, aceeași capacitate de răspândire și persistență poate face ca margareta să fie considerată o plantă nedorită.
Din punct de vedere ecologic, margareta face parte din vegetația multor habitate ierboase și contribuie la diversitatea vegetală a acestora. Inflorescențele sale sunt alcătuite dintr-un număr mare de flori minuscule concentrate într-o suprafață redusă, o structură florală caracteristică familiei Asteraceae. Această construcție eficientă reprezintă unul dintre cele mai interesante aspecte ale plantei și explică de ce imaginea aparent simplă a unei margarete ascunde, în realitate, o organizare botanică mult mai complexă. Deși este o plantă mică și extrem de familiară, margareta este un exemplu foarte bun al complexității întâlnite în lumea vegetală. Inflorescența sa alcătuită din numeroase flori minuscule, rozeta de frunze apropiată de sol, caracterul peren și capacitatea de a trăi în pajiști și peluze au contribuit la răspândirea și persistența speciei. Bellis perennis demonstrează că unele dintre cele mai obișnuite plante pot avea structuri și adaptări remarcabile, ascunse în spatele unui aspect aparent simplu.” SURSA
N.R. 1: „O margaretă nu este o singură floare, ci o inflorescență formată din sute de flori minuscule (numite flore) grupate împreună. Numărul exact depinde de dimensiunea margaretei, însă o singură floare matură poate conține între 100 şi 300 de flori minuscule individuale, care sunt împărţite în două categorii: ∆ Florile de pe margine (flore ligulate) aproximativ 20-30, Acestea sunt ,petalele” albe din exterior. Fiecare petală este, de fapt, o floare individuală de dimensiuni mai mari. ∆ Florile din centru (flore tubulare): Acestea formează discul central galben. Sunt extrem de dense şi reprezintă de fapt sute de flori tubulare minuscule care produc seminţe.
Margareta comună (Bellis perennis) şi florile sale sunt complet comestibile, având un gust delicat, ușor amărui sau de nucă. Le poți consuma proaspete în salate, pe post de condiment în brânzeturi, sau uscate pentru ceai. Pentru deserturi, poți achiziționa şi margarete decorative din napolitană (vafă) sau zahăr. Atunci când culegi margarete din natură sau din grădină pentru consum: Părţi comestibile: Poți folosi atât frunzele tinere (în salate și smoothie-uri), cât şi mugurii sau florile. Asigură-te că florile provin din zone nepoluate, ne-tratate cu pesticide şi evită consumul în exces dacă eşti însărcinată!”
N.R. 2: „Legenda spune că Margareta era o prințesă din cale afară de frumoasă, care la naștere fusese promisă Împăratului Florilor. Însă, la 16 ani Margareta se îndrăgosteşte de un prinț nespus de atrăgător și viteaz. Cei doi plănuiesc să fugă împreună, pentru a scăpa de promisiunea facută Împaratului Florilor. Împăratul află și îl provoacă pe prinţ la duel. Cei doi se bat în săbii şi în paloșe, 3 zile şi 3 nopți, și în final prințul este ucis. Speriată și îndurerată, Margareta fuge în munți. Împăratul Florilor era pe urmele ei. Văzând că nu are scăpare, se roagă, ca mai bine să moară decât să se căsătorească cu cel ce-i ucisese iubitul. Ruga îi este ascultată. Îndurerat și conștient de greșeala făcută, o transformă pe Margareta într-o floare albă, simbol al inocenţei, purității și iubirii. De aceea, fetele și băieții rup pe rând, petalele margaretelor, aşteptând ca cea din urmă să-i ofere răspunsul la întrebarea „mă iubește, nu mă iubeşte?”
„Margareta înseamnă soarta, este un simbol al puterii destinului si al puterii dragostei. Bărbatul care dăruiește cadou unei femei o margaretă, are sentimente nobile faţă de aceasta şi intenții de căsătorie. Femeia căreia îi plac margaretele este simplă, fragilă şi crede în dragoste şi în puterea acesteia. Margareta este un nume care sugerează idealism şi simplitate. O persoană cu numele Margareta va crede în dragoste şi în destin și va considera că dragostea înseamnă dăruire completă, fără a cere nimic în schimb.”
ARHIVĂ: UNIVERS: Câte o Galaxie în fiecare Păpădie ∆∆∆∆∆
TOPORAȘI/ TĂMÂIOARE: Parfumul lor dispare & reapare magic, datorită beta-iononei, care amorțește temporar receptorii olfactivi din nasul uman ∆∆∆∆∆ NALBA MARE: Farmacia de sub nas – „brânzicuțe”, flori, frunze, rădăcină/ salbatică sau de grădină – prietena stomacului, inamicul tusei și dermatolog-universal!
CADOU DIPLOMATIC: Cum arată unul dintre cele peste două milioane de nituri care țin laolaltă Turnul Eiffel?
INSIDER: „De Ziua Franței, probabil cel mai drag obiect cu care m-am întors de la Paris. Nu este un dop de șampanie de la o sticlă veche, (cum s-ar putea crede), ci ceva și mai simbolic: un nit din Turnul Eiffel. Turnul este ținut laolaltă de peste două milioane de nituri, iar in cadrul lucrărilor de întreținere ale monumentului, unele dintre ele sunt înlocuite in fiecare an.
Probabil văzând pasiunea mea pentru Turn, din zecile de fotografii pe care le-am tot postat de-a lungul anilor, primarul orașului Rueil-Malmaison, Patrick Ollier, și adjunctul său, Philippe Trotin, mi-au făcut cadou acest obiect inainte de plecarea din Franța. M-a emoționat să primesc o bucățică din cel mai cunoscut simbol al Parisului. Și mi s-a părut si o metaforă frumoasă pentru diplomație: nu este întotdeauna partea cea mai vizibilă a unei construcții, dar, fără ea, multe construcții nu ar rezista. La mulți ani, Franța!” SURSA
N.R.: Turnul Eiffel (franceză Tour Eiffel) este un turn din fontă cu structură zăbrelată, situat pe Champ de Mars în Paris, Franţa. Este numit după inginerul Gustave Eiffel, a cărui companie a proiectat şi construit turnul între 1887 şi 1889. Cunoscut şi sub porecla „*La dame de fer*” (,,Doamna de fier”), a fost construit ca punct central al Expoziției Universale din 1889 şi pentru a celebra centenarul Revoluției Franceze.
Turnul Eiffel din Paris are o structură metalică formată din peste 18.000 de piese, care au fost îmbinate cu aproximativ 2,5 milioane de nituri. Turnul are o înălțime de 330 metri, aproximativ echivalentul unei clădiri cu 81 de etaje, fiind cea mai înaltă structură din Paris. Baza sa este pătrată, cu laturile de 125 metri. În timpul construcției, Turnul Eiffel a depăşit Monumentul Washington, devenind cea mai înaltă structură artificială din lume-un titlu pe care l-a deținut timp de 41 de ani, până la finalizarea Chrysler Building din New York în 1930. A fost prima structură din lume care a depășit atât 200, cât şi 300 de metri în înălțime. Datorită adăugării unei antene de emisie în vârf în 1957, turnul este acum cu 5,2 metri mai înalt decât Chrysler Building. Excluzând turnurile de emisie, Turnul Eiffel este a doua cea mai înaltă structură din Franța, după Podul Millau.”
COVRIGUL NEGRU, BRAȘOV: Cărbunele medicinal din compoziție albește dinții/ scapă de balonare ori doar dublează prețul?
INSIDER 1: „Trecând prin Piață Unirii (N.R.: Brașov), mi-a atras atenția acest panou. Am fost, am luat, am mâncat și…mi-a placut covrigul negru cu cărbune medicinal.” SURSA
INSIDER 2: „În mod normal, cărbunele medicinal (cărbunele activ) nu conține acrilamidă în cantități relevante și nu este considerat o sursă de expunere la acrilamidă. Este util să facem distincția între cele două: Cărbunele medicinal (cărbune activ) este produs prin carbonizarea și activarea unor materiale precum lemnul, coaja de cocos sau turba. Procesul este diferit de cel prin care se formează acrilamida. Acrilamida este un compus care se formează în principal în alimente bogate în amidon (cartofi, pâine, biscuiți, cafea etc.) atunci când sunt gătite la temperaturi ridicate (de obicei peste 120°C), prin reacția dintre zaharuri și aminoacidul asparagină.”
Cărbunele medicinal (activat) este indicat pentru combaterea tulburărilor digestive precum balonarea, gazele intestinale şi diareea, datorită puterii sale mari de a absorbi toxinele. De asemenea, este folosit în mediul spitalicesc ca tratament de urgenţă în caz de intoxicaţii sau supradoze medicamentoase.
Cele mai importante utilizări și beneficii includ: Probleme digestive – Absoarbe gazele intestinale, reduce flatulența după mesele copioase și ameliorează disconfortul abdominal; Diaree – Ajută la calmarea tranzitului intestinal prin reținerea toxinelor și a bacteriilor care provoacă iritații; Intoxicații și otrăviri – Administrat rapid, captează substanțele toxice și medicamentele înainte ca acestea să fie absorbite în organism, prevenind complicațiile grave. Datorită capacității sale uriașe de absorbție, cărbunele poate diminua efectul altor tratamente (inclusiv anticoncepționale). Trebuie administrat la cel puțin 2-3 ore distanță de alte medicamente sau suplimente.”
ARHIVĂ: OUG: Covrigul, micul dejun naţional la români, înlocuit cu tradiţionalele „răbdări prăjite”! ∆∆∆∆∆ RĂBDĂRI PRĂJITE: Covrigi pentru bogaţi, în stânga. Bugetarii şi pensionarii, la coada din dreapta! ∆∆∆∆∆ FLATULENŢE: „Haideţi fraţilor să ne păstrăm măcar pârţul şi antipârţul românesc!”
PROMOTERI ÎN IOR: Când reclamele au ieșit la plimbare prin parc
INSIDER: „Reclama mobilă cu panouri publicitare purtate de promoteri în parcul IOR, promovează noul film live-action Vaiana, lansat în cinematografe în iulie 2026. Filmul este o adaptare live-action a îndrăgitei animații Disney din 2016. Distribuţia îi include pe Dwayne Johnson în rolul lui Maui şi pe Catherine Laga’aia în rolul principal al Vaianei.
N.R.:”Reclama de tip „om-sandwich” (sau panou sandwich) a fost inventată în Anglia la începutul secolului al XIX-lea (anii 1820), devenind extrem de populară pe străzile Londrei. Acest mod de promovare a apărut din cauza taxelor mari pe afișe și a concurenței acerbe pentru spațiul stradal. Celebritatea acestui format se leagă direct de romancierul Charles Dickens, care a inventat termenul de „om-sandwich”, descriind reclamele purtate de oameni ca fiind „o bucată de carne de om între două felii de carton”. Invenţia a fost folosită intens în secolul al XIX-lea şi a evoluat în panourile publicitare mobile (sau statice) pe care le vedem frecvent amplasate în fața magazinelor şi a restaurantelor.
®Păstor / Herghelegiu -Supravegherea, ghidarea și protejarea turmelor de animale în natură se bazează pe aceleași principii de observare, instinct și rezistență fizică. ®Moașă (Asistentă de Maternitate) – Deși tehnologia medicală a avansat, sprijinul fizic și psihologic, precum și asistența în procesul natural al nașterii rămân dependente de prezența și priceperea umană. ®Tâmplar/ dulgher – lucrul cu lemnul, îmbinările și modelarea materialului pentru structuri sau mobilier continuă să necesite ochiul format și dexteritatea artizanului. ®Pescar Comercial (Artizanal) – În comunitățile mici, pescuitul se bazează pe cunoașterea curenților, a comportamentului peștelui și pe utilizarea bărcilor și plaselor, procese care nu s-au digitalizat în esență la nivel individual. Deși aceste profesii folosesc astăzi materiale noi sau instrumente mai avansate (cum ar fi unelte electrice la tâmplărie sau sisteme GPS pentru bărci), nucleul meseriei depinde în continuare de aceleași abilități tactile, umane și de adaptare la natură.
VULTUR NEGRU CU GPS: Eclozat la Zoo Berlin, relocat & eliberat în Bulgaria, traversează România în 10 zile, stă o săptămână la Orhei și zboară în Ucraina – Privește cerul!
INSIDER: „Timp de aproape zece zile am avut pe meleagurile noastre un vizitator cu adevărat special. Este vorba despre Berlin, un tânăr vultur negru (Aegypius monachus), echipat cu un transmițător GPS și monitorizat permanent de colegii noștri de la Зелени Балкани / Green Balkans NGO (Bulgaria).
Povestea lui începe lângă Berlin, unde a eclozat în grădina zoologică Tierpark Berlin. În luna mai 2026 a fost relocat în Bulgaria, în cadrul unui program de reintroducere a speciei în natură, iar de atunci își explorează noul teritoriu. Numele lui? Deloc întâmplător: Berlin.
Pe 29 iunie, Berlin a intrat în Republica Moldova. Și-a început călătoria cu un scurt sejur în zona Taraclia, apoi a urcat spre nord, petrecând o zi și o noapte în apropierea satului Rîșcova. Ultima și cea mai lungă oprire a fost la marginea orașului Orhei, unde a rămas aproape o săptămână. În tot acest timp, a efectuat zeci de zboruri deasupra văii Răutului, traversând râul de pe un mal pe altul. Comportamentul său ne face să credem că a găsit suficientă hrană în zonă și că s-a simțit destul de bine la noi. Ieri seară, Berlin și-a continuat călătoria și a trecut în Ucraina. Sperăm că aceasta nu a fost decât prima lui vizită și că îl vom revedea cât de curând.
Vulturul negru este una dintre cele mai impresionante păsări de pradă din Europa, dar și una dintre cele mai amenințate. Fiind o pasăre necrofagă, se hrănește cu cadavrele animalelor și îndeplinește un rol esențial în natură: igienizează ecosistemele, împiedicând răspândirea bolilor și reciclând materia organică. Prin acest mod de hrănire, vulturii îndeplinesc un rol pe care nicio altă specie nu îl poate înlocui.
Din păcate, vulturii se confruntă cu numeroase pericole: otrăvirea intenționată sau accidentală, folosirea momelilor toxice destinate prădătorilor, electrocutarea pe liniile electrice, coliziunile cu infrastructura, pierderea habitatelor și lipsa hranei naturale – o succesiune de pericole care amenință supraviețuirea păsărilor chiar în primii ani de viață. Din cauza faptului că mulți vulturi mor tineri, până să reușească să se reproducă, populațiile continuă să scadă, iar recuperarea speciei devine un proces foarte lent. Foto: Gabriela Metreniuc” SURSA
N.R.:”Vulturul negru sau vulturul pleşuv negru sau vulturul pleşuv brun (Aegypius monachus) este o pasăre răpitoare de zi de talie foarte mare, din familiei Accipitridae, având penajul complet închis la culoare, de la cafeniu închis până la negru și capul acoperit cu un puf cenuşiu.
Este cea mai mare pasăre răpitoare din Europa. Lungimea sa este de 1-1,15 metru şi are o greutate de 7-14 kilograme, iar anvergura aripilor 2,20- 2,90 metri. Este o pasăre sedentară, răspândită sporadic în zonele împădurite de deal şi montane. Aria de prezența a vulturului negru se întinde de la Peninsula Iberică până la Mongolia orientală. În Europa, distribuția sa este foarte fragmentată, deoarece acesta a dispărut din numeroase regiuni în secolul trecut. În prezent numărul estimat fiind de peste 3.000 de perechi cuibăritoare, marea majoritate în Spania continentală şi insula Mallorca din Baleare, precum şi în Turcia; de asemenea și în Rusia și țările din Caucaz, Grecia, Bulgaria şi Portugalia, a fost reintrodus în Franţa.
În urmă cu 100 ani, toate cele patru specii europene de vulturi trăiau și în România, formând populații numeroase: 🦅 Vulturul sur (Gyps fulvus), 🦅Vulturul negru (Aegypius monachus), 🦅 Zăganul (Gypaetus barbatus), 🦅 Hoitarul (Neophron percnopterus).
În prezent, toate speciile de vulturi au dispărut, ca urmare a vânătorii intensive, fiind împușcate din cauza percepției eronate că ar fi dăunătoare, coliziune cu palele turbinelor eoliene, electrocutare pe stâlpii de medie tensiune, otrăvirea indirectă, prin consumul de animale moarte prin otrăvire sau momeli otrăvite. dar și din colectării ouălor pentru colecții private.
Vestea bună e ca se fac eforturi pentru reintroducem vulturul sur în România.
ARHIVĂ: VULTURUL SUR: Întors în România, după 70 de ani de absență
∆∆∆∆∆ BUZĂU: Timp de 18 ani vulturul Ilie a fost hrănit, iubit și respectat de cetățenii urbei. Întregul oraș s-a revoltat împotriva soldatului asasin!
VELIKO TÂRNOVO, BULGARIA: Monumentul Asăneștilor – 800 de ani de la răscoala fraţilor Asan şi Petru & crearea celui de-al Doilea Țarat Bulgar
INSIDER: „Monumentul Asăneștilor de la Veliko Târnovo, Bulgaria. Bulgarii ignora orice document (bizantin, cruciat sau papal) care vorbește despre originea vlahă a fraților Asan. Conducatori ai răscoalei anti-bizantine și creatori ai unui stat (Țarat), care in timpul lui Ioan Asan II (1218-1241) atinge Belgradul, Adriatica și Carpații. @Heritage România” SURSA
N.R.:”Monumentul Dinastiei Asăneştilor din Veliko Târnovo, Bulgaria, este situat în zona Boruna, lângă podul Stambolov şi Galeria de Artă de Stat. A fost ridicat pentru a onora 800 de ani de la răscoala fraţilor Asan şi Petru, care a dus la crearea celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Monumentul îi înfățişează pe cei patru regi ai dinastiei: Asen, Petru, Kaloyan şi Ivan Asen al II-lea, pe cai, în jurul unei săbii uriaşe care străpunge cerul. Este o operă a sculptorului Krum Damianov şi a arhitectului Gheorghi Gechev. Asăneştii au fost o familie nobiliară de origine vlahă (strămoşii românilor) care a condus Țaratul Vlaho-Bulgar între anii 1185 şi 1280.
Dinastia asăneştilor şi țaratul vlaho-bulgar au apărut în urma răscoalei vlahilor şi bulgarilor din Imperiul Bizantin, condusă de frații Petru, Asan şi loniţă Caloian, din cauza măririi impozitelor, în iarna anilor 1185/1186. Primii conducători ai dinastiei s-au autodenumit Împărați ai bulgarilor şi vlahilor (îndeosebi țarul loniță Caloian). Ulterior, alţi conducători, precum loan Asan al Il-lea, şi-au luat numele de Țari ai bulgarilor şi grecilor. (Țar este adaptarea din limbile slave a termenului latin Caesar pentru noțiunea de „rege” sau „împărat”.) Statul medieval renăscut sub conducerea lor a cunoscut o perioadă de maximă înflorire politică şi culturală, având capitala la Târnovo. Aceştia au purtat conflicte frecvente cu bizantinii, dar au avut şi alianţe importante cu papalitatea şi regatele catolice.
Renumele vlahilor în urma răscoalei antibizantine a crescut atât de mult încât în cronicile arabe din secolul al XIII-lea, în loc de regatul Bulgar era menționată Valahia, cu indicarea precisă a coordonatelor geografice arabe şi cu specificarea faptului că Valahia se numea în arabă „al-Awalak” iar locuitorii „ulaqut” sau „ulagh”.
Numele original este Asan, conform cronicilor; bulgarii I-au modificat în istoria lor în Asen. Originile dinastiei, în special etnia celor 3 fraţi Asan (Petru, Asan şi loniţă Caloian, adică „cel frumos”), rămân sursa a numeroase controverse între istoricii români şi bulgari. Sursele medievale îi consideră pe primii trei conducători ai dinastiei, Asan I, Teodor Petru şi loniţă Caloian de origine vlahă (aromână).
Au apărut trei ipoteze principale referitoare la originea lor: ∆ Originea vlahă (română): susținută de majoritatea istoricilor români, bizantini (Nicetas Choniates) şi franci. ∆ Originea bulgară: ipoteză susținută de istoricii naționalişti bulgari, care afirmă că este o chestiune de terminologie, întrucât prin „vlah” sursele medievale subînţelegeau bulgari. ∆ Origine cumană: deoarece unele nume din această dinastie, Asan (varianta bulgară: Asen) şi Belgun (porecla lui loan Asan I), sunt nume de origine cumană.. Un studiu recent arată că numele Asen ar proveni din änish (descendent) şi că acest cuvânt poate fi găsit aproape exclusiv în limba cumană (numită Kıpçak Turk în engleză)
DINASTIA ASAN: Petru Asan (1185-1197); loan I Asan (1189-1196); loniţă Caloian (1197-1207); Borilă Asan (1207-1218); loan al II-lea Asan (1218-1241); Căliman I Asan (1241-1246); Mihail I Asan (1246-1256); Căliman al II-lea Asan (1256); Miţu Asan (1256-1257); Constantin I Tih Asan (1257-1277); Mihail al II-lea Asan (1277-1279);loan al III-lea Asan (1279-1280).
MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN: Expoziția permanentă de la etaj, redeschisă după 10 ani, în zilele cu soț – în cele fără soț, parterul!
INSIDER: „Am fost azi la Muzeul Țăranului Român, sǎ văd expoziția de bazǎ de la etaj, redeschisă după 10 ani. Piesele expuse sunt impresionante, așezate in așa fel încât te fac sa simți cu adevărat viața satului și a oamenilor săi. Felicitări muzeografilor si cercetătorilor, care au muncit mult, cu mijloace minime.
Expoziția e mai mult de atât, e spirit: înțelegi cä lumea satului românesc avea o rânduialǎ, care a fost grav afectată după 1947, așa cum a fost și lumea orașului. Îmi pare rău ca nu îmi aduc aminte cum arată expoziția înainte, pe vremea lui Horia Bernea – mi s-a spus cǎ e la fel.
Cel mai bine e sa mergeți sǎ vedeți si sa vǎ faceți singuri o părere; trebuie sa aveți grijǎ sǎ prindeți o zi cu soț insǎ (nu e glumǎ, din păcate), altfel veți avea acces doar la expoziția de la parter. Deci: parterul in zile fără soț, etajul, cu soț. E penibil, da, o soluție extremă, care face mai mult rău decât bine. Revenind la lumea si spiritul satului reflectate in expoziție, acestea se arată ca repere pierdute, romantice, misterioase și prea departe in timp. Totuși, e lumea care a existat.” SURSA
N.R.: „Din 28 iunie 2026 se redeschide etajul expoziției permanente. Muzeul poate fi vizitat din nou în întregime. Cu această ocazie, veți putea vizita sălile: Triumf, Haina, Munca, Laolaltă, Minorităţi, Locuire, Tipologii, Casa-n casă, Hrana care leagă. Pe 13 iulie 2026, se împlinesc 120 de ani de la înființarea Muzeului Național al Țăranului Român.
Încă din anul 1905, Guvernul conservator condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino (celebrul „Nababul‟) a început pregătirile pentru marile aniversări ale anului 1906: 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către Traian – echivalând cu prima „intrare în Europa‟ a teritoriului pe care s-a născut România –, 40 de ani de la proclamarea lui Carol I ca Principe al României și 25 de ani de la proclamarea Regatului. Între marile manifestări organizate în 1906, pentru aceste celebrări, cea mai populară a fost, evident, Expoziția Generală Română, inaugurată la 6 iunie, pentru care a fost amenajat Parcul Carol I. Cinci săptămâni mai târziu, Regele avea să semneze, la 13 iulie, Decretul nr. 2778, prin care se înființa Muzeul Etnografic, de Artă Națională, Artă Decorativă și Artă Industrială. Cel care a militat, vreme de un deceniu pentru înființarea unui muzeu de artă națională (cum numea el operele realizate de țărani, artiști anonimi) a fost Alexandru Tzigara-Samurcaș.
Prima expoziție permanentă a Muzeului a fost vernisată în 1907, atunci când a fost și modificată denumirea instituției, care a devenit Muzeul de Etnografie și Artă Națională. În 1912, când a fost așezată piatra de temelie și a început edificarea sediului „Muzeului de la șosea‟, a fost, din nou, modificată titulatura instituției, care a devenit Muzeul de Artă Națională. Drumul care a urmat a fost unul lung și dificil, până la revenirea Muzeului în sediul său inițial, în 1990, și la acordarea Premiului „Muzeul European al Anului‟, în mai 1996. Acum doar câteva săptămâni, așadar, s-au împlinit 30 de ani de la primirea acestui prestigios premiu european, care, pentru prima oară a recunoscut, la nivel continental, valoarea expoziției permanente a Muzeului.
Program: Miercuri – Duminică: 10:00 – 18:00,; Luni şi Marţi – închis. Intrare: Adulţi – 20 lei, Pensionari – 10 lei, Elevi şi Studenţi – 5.5 lei. reducere de 75% (se aplică pe baza cardului Euro 26, până la 30 de ani).
Adresa: Şoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 3, București sector 1.
ARHIVĂ: MUZEUL DE LA ȘOSEA: Casa unui țăran gorjean strămutată în anul 1908 într-o sală special proiectată
„DINCOLO DE PRIVIRE”: 20 de tablouri de Nicolae Tonitza, în mod obișnuit inaccesibile publicului larg – expuse la Vila Catena!
INSIDER: „Expoziția „Dincolo de Privire” de la Vila Catena- 20 de tablouri ale lui Nicolae Tonitza – care în mod obişnuit nu sunt accesibile publicului larg – sunt din colecţie privată a doamnei Anca Vlad, fondatoarea grupului Fildas- Catena și provin din Colecția AVARTE – colecția de artă a grupului Catena, parte a programului „Catena pentru Artă”. Aceasta este o colecţie privată de patrimoniu impresionantă, care reuneşte opere ale unora dintre cei mai valoroşi maeştri ai artei moderne și contemporane. Colecţia include, printre altele, lucrări semnate de: Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, Theodor Pallady, Gheorghe Petraşcu şi Ştefan Luchian.
Selecția actuală semnată de Nicolae Tonitza cuprinde portrete de copii (temă celebră a artistului – inclusiv ale membrilor familiei sale: soția Ecaterina și fiicele Nineta, Catrina şi Irina), nuduri, naturi statice cu flori şi peisaje dobrogene (inclusiv din Balcic).
NICOLAE TONITZA (1886. Bârlad – 1940, Bucureşti) a fost unul dintre cei mai importanţi artişti ai modernisn anti artisti ai modernismului românesc, un creator plurivalent, manifestat deopotrivă ca pictor, grafician şi caricaturist, rist, ceramist, critic şi profesor de artă. Format la laşi, apoi la Academia Regală din München şi în efervescenţa pariziană a începutului de secol, a asimilat lecţia picturii occidentale alături de moştenirea cromatică a lui Ştefan Luchian, transformând-o treptat într-un limbaj propriu, inconfundabil prin tuşa sa luminoasă şi prin tandrețea cu care a privit lumea.
Prin galeria sa de portrete de copii, peisaje dobrogene şi scene de gen, ca şi prin activitatea pedagogică încununată de funcția de rector al Academiei de Arte Frumoase din laşi, Tonitza a contribuit hotărâtor la formarea generațiilor care i-au urmat.
Casa cu Geamuri Bombate, cunoscută și sub numele de Vila Catena, situată pe str. Radu Calomfirescu nr.15 din Bucureşti. Construită în 1861 de negustorul Petrache Dancovici, clădirea a servit drept locuinţă pentru savantul Nicolae Paulescu după 1910. Imobilul a fost recent restaurat şi găzduieşte în prezent un muzeu particular cu intrare gratuită. Program de vizitare: Joi – Vineri (15:00 – 19:00), Sâmbătă (12:00 – 16:00), în perioada iunie – octombrie 2026.
