PEISAJ MARŢIAN, BRĂILA: Lacul de la Movila Miresii devine roşu-portocaliu din cauza secetei – are proprietăţi terapeutice superioare celor de la Techirghiol!
INSIDER: „Știai că în județul Brăila există un lac care, în anumite perioade ale anului, devine ROȘU? Nu este un filtru și nici o fotografie modificată.
Este Lacul Sărat de la Movila Miresii, un loc spectaculos care, în verile foarte călduroase și secetoase, poate căpăta nuanțe intense de roșu, portocaliu și roz. Explicația este una naturală: când nivelul apei scade și concentrația de sare crește, anumite alge adaptate acestui mediu se dezvoltă puternic, iar pigmenții lor schimbă spectaculos culoarea apei.
Privit de sus, mai ales din dronă, peisajul pare uneori desprins de pe o altă planetă. Și partea frumoasă este că acest loc se află chiar lângă noi, în județul Brăila. Știați de existența lui? L-ați văzut vreodată atunci când apa devine roșie?” SURSA
N.R.: „Explicația ştiinţifică: Acest mediu hipersalin favorizează dezvoltarea unor microorganisme specifice (halofile), în special microalga Dunaliella salina şi anumite halobacterii. Acestea secretă pigmenți carotenizi (beta-caroten) pentru a se proteja de radiațiile solare puternice, colorând apa în nuanţe spectaculoase de roz, portocaliu şi roșu. Fenomenul a fost intens documentat în rapoartele media, fiind supranumit un „peisaj marțian
La 30 de kilometri de oraşul Brăila, pe DN 22 Brăila-Râmnicu Sărat, în localitatea Movila Miresii, locul în care s-ar fi pierdut o tânără, în urmă cu 240 de ani, există lacul cu cea mai sărată apă din România.
Sărurile din acest lac provin din izvoarele subterane, iar nămolul lacului din Movila este benefic pentru vindecarea bolilor de piele, ginecologice, de oase şi nu numai.
Potrivit specialiştilor, este un lac de crov, în termeni geologici, format într-o adâncitură în sol, o scobitură în care se adună apă de la ploaie, dar şi din pânza freatică. Nămolul din lacul Movila Miresii este unul sapropelic sulfuros cu calităţi terapeutice deosebite şi cu gradul de mineralizare cel mai mare din țară. Din punct de vedere chimic, apa lacului este clorurată, sodică, magneziană, iodurată. Dacă pe timpul comunismului, lacul era exploatat fiind vizitat de turişti, după Revoluţie locul a fost dat uitării. Apa puternic mineralizată şi nămolul sunt utilizate în mod tradițional de localnici şi vizitatori pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, ginecologice, dermatologice sau ale sistemului nervos periferic. Se pare că beneficiile terapeutice ale apei sărate şi nămolului depășesc în concentrații pe cele ale Lacului-Sărat sau Lacului Techirghiol.
Impact climatic: Deşi este o oază de sănătate, lacul are o adâncime redusă (sub 1 metru în mod normal) şi este extrem de vulnerabil în fața secetei prelungite, existând veri în care acesta seacă parţial sau complet, transformându-se într-un întins deşert alb de cristale de sare.
Legenda miresei pierdute – La intrarea în satul Movila Miresii, din județul Brăila, este o colină mică care a dat şi denumirea satului, dar care are şi o legendă care s-a perpetuat sute de ani. O mireasă s-a pierdut chiar lângă movila care poartă numele localității.
Legenda spune că o mireasă s-a pierdut într-o iarnă cumplită, când sătenii din Scorţaru Vechi o duceau acasă la mire, într-un alt sat. La un moment, mireasa a căzut din căruță, iar nuntaşii nu au observat.
Era iarnă şi o zăpadă foarte mare, iar tânăra fată a căzut lângă o movilă. Ea a fost găsită de un cioban de la stâna din apropiere, de care s-a îndrăgostit.
Fiul ciobanului, un tânăr chipeş, s-a îndrăgostit pe loc de ea. Fata a uitat repede de cel cu care urma să se căsătorească. Tânărul ciobănaş avea ochii atât de plini de dragoste, încât i-a furat inima. Ei s- au căsătorit şi au construit prima casă de pe aceste locuri. Au numit-o Movila Miresii, în amintirea întâmplării care i-a unit”.
Movila Miresii este o comună care are în jur de 4.000 de locuitori şi se află la aproximativ 30 de kilometri de municipiul Brăila.
FEMEIA DE PIATRĂ, BUCUREȘTI: Statuia din curtea Institutului Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului Dr. Alfred Rusescu nu este Emilia Irza, militantă comunistă, ci mama lui Ion Jalea!
INSIDER: „N-am idee pe cine reprezintă statuia asta din curtea spitalului „Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului Dr. Alfred Rusescu”. Nu scrie nicăieri și, într-un fel, cred că tocmai omisiunea asta e o cheie.
Am dat cu ochii de ea după trei zile în care stătusem internată cu fiica mea și în care văzusem cerul doar pe geam. Am ieșit în cele din urmă să cumpăr o apă și m-am așezat să-mi aduc aminte cum arată lumea din afara salonului, când am dat cu ochii de ea. Am recunoscut atunci în piatra aia acoperită de licheni aceeași expresie de oboseală pe care o tot văzusem în ultimele zile pe fețele tuturor femeilor din secția devenită temporar lumea noastră: mame, infirmiere, asistente, medici. Acolo, mâinile tuturor acestor femei nu se opresc niciodată din verificat, curățat, mângâiat, preparat, palpat, înțepat, sterilizat, gâdilat, spălat ș.cl. Simt dacă pielea frige și răscolesc prin toate amestecurile din care sunt făcute corpourile noastre, potrivesc aparate și strâng cu forță corpurile agitate ale copiilor, pentru ca imediat să-i liniștească.
Într-una din aceste nopți, când nu puteam adormi, stăteam și ascultam sunetele spitalului. Plânsetele copiilor, șușotelile mamelor, alarmele perfuzoarelor, foșnetul saltelelor și alunecușul mopurilor, încurajările asistentelor și iarăși plânsetele, șușotelile etc. M-am simțit dintr-o dată pe o mică planetă a grijii, locuită doar de copii și femei. M-a copleșit gândul că toată munca-răbdarea-atenția-dedicarea-disponibilitatea- femeilor care-i îngrijesc pe ceilalți, nu doar că nu are un cuvânt al ei, dar e atât de des trecută cu vederea. Că ne lipsesc forme de a le ajuta cu sens în tot acest vârtej și forme de-a le mulțumi din când în când că țin în viață toată șandramaua noastră umană. Că, deși trăim în cele mai luminate vremuri pentru drepturile femeilor, suntem martori la noi forme și valuri de misoginie și violență față de femei. M-am gândit că poate o noapte într-un spital de pediatrie ar putea fi un mic antidot pentru lucrurile astea.
La ceva timp, m-am întâlnit cu femeia de piatră și am văzut în ea cam tot ce-mi trecuse prin cap în noaptea aia de insomnie. Privirea împăienjenită, care se uită parcă prin lucruri, atunci când prinde un strop de răgaz, expresia umbrită, îngrijorarea. Bine, ea are broboadă – nu știu dacă din cauză că e inspirată după un personaj care purta pe bune sau doar fiindcă n-avem prea multe femei pe socluri, și dintre cele puține, majoritatea ori au broboadă, ori au umerii dezgoliți. În schimb, n-are mâini, or toate femeile pe care le-am întâlnit în cele trei zile erau toate numai mâini în acțiune continuă. Dacă nu m-aș fi temut să par o ciudată, m-aș fi dus să mângâi un pic piatra caldă a statuii.
Din fericire, fiica mea nu a avut nimic grav și, cu tot ajutorul tuturor femeilor extraordinare de la secția patru, s-a refăcut repede. Cu toate astea, de când ne-am întors acasă, nu pot scăpa de imaginea acelei statui și de gândul la toate femeile care cuprind și repară cu mâinile lor suferințele atâtor și-atâtor copii. La faptul că nu ne mai oprim din vorbit despre politică și AI și hype-urile și atrocitățile zilei, dar aproape deloc despre lucrurile astea elementare, cum e munca nesfârșită a femeilor care ne îngrijesc pe toți, de atât de multe ori în singurătate și fără sprijin.
Sigur, revelația mea e naivă, fiindcă am fost extrem de norocoasă să fiu internată cu fiica mea abia acum, și pentru scurt timp. Dar oricum de la o vreme încoace nu mă mai pot simți decât naivă în fața lumii.
Dacă aveți idee care-i povestea statuii din curtea spitalului, dați de veste. Iar dacă aveți drum prin cartierul Tei, salutați-o din partea mea.” SURSA
INSIDER 2: Mama lui Ion Jalea. Între lucrările mai puţin ştiute şi totuşi prezente în viaţa de zi cu zi dăruite de sculptorul Ion Jalea oraşului, se numără şi portretul mamei artistului, un bust amplasat în curtea Spitalului pentru copii de pe Bulevardul Ghica Tei. Stă modest, lângă fosta intrare principală, din bulevard, în stânga aleii, lângă un mic havuz, şi poate fi privit din stradă, printre barele gardului de fier forjat. Cum intrarea se face acum printr-o stradă laterală, curtea din faţa spitalului e mai mult pustie şi marmura albă luceşte stins sub copacii bătrâni. Nu e un bust monumental, dar, în singurătatea lui, are prestanţă. Pe un soclu modest, scund, lucrarea de marmură albă reprezintă chipul unei ţărănci vârstnice, de simplitatea şi bunătatea unei sfinte. Bătrâna e învăluită într-o maramă amplă, aură ocrotitoare. Pe latura stângă, între urmele colţoase de daltă, pe o suprafaţă de dimensiunile unei etichete şcolăreşti, citim semnătura fiului sculptor, Ion Jalea. Cum spitalul s-a numit, până în 1958, Emilia Irza, pe lista monumentelor de patrimoniu din 2004 şi în unele ghiduri ale Bucureştilor, lucrarea apare, din neglijență și ignoranță, ca portretul Emiliei Irza. E o inexactitate. Așa se numea o fată împușcată la 8 noiembrie 1945, în Piaţa Palatului Regal, unde fusese chemată să participe la contramanifestaţia organizată de comunişti împotriva tinerilor din PNL şi PNŢ, veniţi să apere valorile vechii şi adevăratei Românii, la vestita manifestaţie din Ziua Sfinţilor Mihail şi Gavril, ziua de nume a tânărului nostru rege. E ciudat că numele acelei biete fete a fost atribuit ţărăncii bătrâne, cu maramă, cu trăsături obosite, de o blajină demnitate, mamei care veghează la poarta unui spital, ca pentru a-i binecuvânta pe toţi cei aduşi de suferinţă, cu speranţa vindecării. O replică în ghips a portretului mamei artistului se află în colecția Muzeului Ion Jalea de la Constanța.”
N.R.: Omisiunea e din alt motiv – bustul e al Emiliei Irza, militantă comunistă moartă după reprimarea unei manifestații. Numele ei a fost îndepărtat de peste tot după 1990. Emilia Irza, așa se numea spitalul (pe atunci era considerat spital) pînă la Revoluție. Statuia este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice și o reprezintă pe Emilia Izra, o eroină comunistă. Am aflat de la chatGPT.
Cazul Emiliei Irza, eterna „eroină”. Bustul Emiliei Irza a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice în 2010. Se găseşte pe Bulevardul Lacul Tei din Capitală, la numărul 120. E amplasat, strategic, în fața unui spital de copii ridicat în 1950 de regim comunist. Atunci, în perioada stalinizării, când totul se comunică, spitalul se numea „Emilia Irza” – revoluționară căzută după o mare manifestație comunistă, îngropată ca eroină a clasei muncitoare în 1945. Din 1990, se numeşte, sofisticat, Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului „Alfred Rusescu”. S-a schimbat ambalajul, dar bustul a rămas – i s-a dat jos placuta aplicativă fără a se monta una nouă cu adevărata identitate” DETALII
MAMA de ION JALEA. Stil şi compoziție: Sculptura se remarcă prin realismul său profund și sobrietatea specifică stilului clasic al lui lon Jalea. Chipul mamei este încadrat de o maramă (batic tradițional), ilustrând figura arhetipală a mamei din mediul rural românesc – gravă, demnă şi marcată de trecerea timpului.
Despre artist: lon Jalea (1887-1983) este unul dintre cei mai importanți sculptori monumentalişti români. Un detaliu biografic impresionant este faptul că şi-a pierdut mâna stângă în Primul Război Mondial, realizând marea majoritate a capodoperelor sale sculptând cu o singură mână.
Locație: Lucrări originale din seria portretelor de familie (mama, tatăl, fiicele artistului) pot fi admirate în colecţia permanentă a Muzeului Memorial „Ion Jalea” din Constanţa.
MARGARET KEANE: Misterul din spatele ,,Ochilor Mari” – când arta devine o chestiune de perspectivă legală!
INSIDER: „Una dintre cele mai mari escrocherii din arta secolului al XX-lea. Apărut la sfârșitul anilor ’50 și creditat cu inventarea noului curent al pop-artului, pictorul Walter Keane a devenit, pentru un întreg deceniu, „regele artei contemporane”, cel mai celebru artist plastic la scară mondială. Nimic nu părea să poată zdruncina imperiul clădit de acesta. Însă, deodată, au ieșit la iveală fapte tulburătoare, iar lumea întreagă a rămas suspendată în așteptarea răspunsului la întrebarea: cine era, de fapt, autorul tablourilor cu chipuri de copii și femei sentimentale, cu ochii lor exagerat de mari și melancolici?
Margaret și Walter Keane s-au cunoscut la o expoziție, în 1955, și s-au căsătorit aproape imediat. La acea vreme, Margaret era divorțată, avea o fiică mică și încerca să își croiască drum ca artistă. Walter, un întreprinzător cu fler extraordinar, și-a dat seama repede de avantajele acestui mariaj. O lăuda cu entuziasm pentru lucrările sale și o încuraja să creeze necontenit. Curând, cu acordul ei, a început să vândă tablouri lângă intrarea unuia dintre cluburile din San Francisco. Afacerea aducea venituri considerabile. Încă neștiutoare, Margaret nu bănuia planul perfid pe care soțul său îl țesea. Când adevărul a ieșit la lumină, artista a rămas consternată: Walter își atribuia public autoratul lucrărilor sale. Margaret a încercat să își revendice dreptul la paternitatea artistică, dar soțul a susținut că era prea târziu, că întreaga minciună devenise o construcție prea fragilă pentru a fi expusă, iar dezvăluirea ar atrage după sine procese interminabile. A convins-o să tacă, argumentând că lumea artei nu va accepta niciodată o femeie drept creatoare autentică. Forțată de împrejurări, Margaret a cedat presiunilor și a consimțit la tăcere.
În prima jumătate a anilor ’60, lucrările semnate de soțul impostor, dar create de mâna ei, au atins apogeul popularității. Reproducerile se vindeau în milioane de exemplare, iar chipurile copiilor cu ochi mari apăreau pretutindeni: pe calendare, felicitări și chiar pe șorțuri de bucătărie. Originalele se epuizau în timp record, la prețuri uriașe. Walter a pariat pe arta promovării agresive și nu a greșit. În tot acest timp, artista muncea până la 16 ore pe zi, în timp ce soțul ei, îmbătat de glorie și adulație, întreținea aventuri amoroase și ducea o viață de huzur.
În 1964, Walter i-a cerut Margaretei să creeze o operă cu adevărat excepțională, care să îi consacre pentru totdeauna numele în istoria artei. Artista nu a avut încotro și a realizat o pânză monumentală: „Mâine pentru totdeauna”. Lucrarea cutremura prin dramatismul ei: o coloană de copii de rase diferite, cu chipuri triste și ochi uriași, înaintând parcă spre un destin implacabil. Opera a fost primită cu ostilitate de către criticii de artă. Walter a fost cuprins de furie.
După un deceniu de viață conjugală, epuizată de rolul de prizonieră, Margaret a divorțat de Walter, promițându-i solemn că va continua să picteze pentru el. Curând după aceea, s-a mutat în Hawaii, unde a devenit una dintre Martorele lui Iehova. Noua viață i-a oferit prilejul de a se regăsi și de a-și reevalua opera.
În 1970, s-a căsătorit pentru a treia oară, cu scriitorul Dan McGuire. Tot atunci a făcut un pas neașteptat: a mărturisit presei întreaga poveste a „ochilor mari”. Walter Keane, cuprins de furie și disperare, a răspuns cu insulte și amenințări la adresa fostei soții.
Procesul care a urmat a ținut lumea întreagă cu sufletul la gură. Judecătorul a ales cea mai simplă cale de a face dreptate: le-a cerut ambilor foști soți să deseneze chipul unui copil cu ochii caracteristici. Margaret a reușit cu măiestrie, realizând în doar 53 de minute portretul unui micuț cu privirea sa inconfundabilă. Walter, în schimb, a refuzat, invocând o durere de umăr.
Sentința a fost limpede: Walter trebuia să îi plătească despăgubiri în valoare de patru milioane de dolari. Cu toate acestea, timp de încă două decenii, a continuat să depună plângeri împotriva fostei soții, acuzând-o de calomnie. În 1990, Curtea Federală de Apel a anulat decizia privind compensația financiară.
Margaret nu a contestat hotărârea. „Nu am nevoie de bani, — a spus ea. — Mi-am dorit doar ca lumea să știe că picturile îmi aparțineau.” Și a adăugat: „Am fost părtașă la această înșelătorie vreme de 12 ani, lucru pe care îl voi regreta mereu. Dar am învățat ce înseamnă prețul adevărului.”
De atunci, chipurile din tablourile ei nu mai purtau doar tristețe. În privirea copiilor și a femeilor apărea, pentru prima dată, o umbră de zâmbet. Cu trecerea anilor, interesul publicului pentru picturile Margaretei a început să scadă. Lumea, sătulă de „ochii mari”, își căuta alți idoli artistici. Totuși, cele mai bune lucrări ale ei și-au găsit locul în muzee de artă contemporană din Statele Unite și din marile capitale ale lumii. Margaret Keane s-a stins din viață în vara anului 2022, la vârsta de 94 de ani.” SURSA
N.R.: Astăzi, numele Margaret Keane este recunoscut în întreaga lume ca autor al celebrelor picturi cu „ochii mari”, iar povestea ei a inspirat filmul „Big Eyes” regizat de Tim Burton. Ne aminteşte că adevărul poate fi ascuns o vreme, dar nu pentru totdeauna. lar talentul autentic nu are nevoie de minciuni pentru a rămâne în istorie.
Margaret DH Keane (născută Margaret Doris Hawkins; 15 septembrie 1927 – 26 iunie 2022) a fost o artistă americană cunoscută pentru picturile sale cu subiecte cu ochi mari. A pictat în principal femei, copii sau animale în ulei sau în tehnică mixtă. Lucrarea a obținut succes comercial prin reproduceri ieftine pe printuri, farfurii şi ceşti. Opera de artă a fost atribuită inițial soțului de atunci al lui Keane, Walter Keane. La scurt timp după divorţul lor din anii 1960, Margaret a revendicat meritul, care a fost stabilit după o „încercare de pictură” în instanţă din Hawaii, la care Walter a refuzat să participe.
O renaştere a interesului pentru opera lui Margaret Keane a urmat lansării filmului biografic Big Eyes, regizat de Tim Burton în 2014. Ea a deţinut o galerie în San Francisco care se mândreşte cu „cea mai mare colecţie de artă a lui Margaret Keane din întreaga lume”. Având în vedere marea prăpastie dintre popularitatea operei sale şi satirizarea ei de către critici, ea a fost uneori numită, Wayne Newton al lumii artei”.
Margaret Doris Hawkins s-a născut ca cea mai mare dintre cei doi copii ai lui David Hawkins și Jessie (McBurnett) Hawkins, pe 15 septembrie 1927, în Nashville, Tennessee. Când avea doi ani, un timpan a fost deteriorat permanent în timpul unei operații de mastoidă. Nemaiputând auzi corect, a învățat să se uite la ochii persoanei care îi vorbea pentru a-i înțelege. Ea şi fratele ei, David, au studiat în şcoli publice. Keane a început să deseneze în copilărie şi, la vârsta de 10 ani, a urmat cursuri la Institutul Watkins din Nashville. Când avea 10 ani, Keane a pictat primul ei portret în ulei cu două fetițe, una plângând şi cealaltă râzând, şi i-a dat tabloul bunicii sale.
La vârsta de 18 ani, a urmat timp de un an Şcoala de Design Traphagen din New York. A început să picteze haine şi pătuțuri pentru bebeluşi în anii 1950, până când a început în sfârșit o carieră pictând portrete. La o vârstă fragedă, Margaret a început să experimenteze în kitsch. A lucrat atât cu vopsele A lucrat atât cu vopsele acrilice, cât şi cu vopsele pe bază de ulei, subiectele operelor sale artistice limitându-se la femei, copii şi animale familiare (pisici, câini, cai).
Picturile lui Keane sunt uşor de recunoscut datorită ochilor supradimensionaţi, asemănători celor de căprioară, ai subiecților săi. Keane a spus că a fost întotdeauna interesată de ochi şi obişnuia să-i deseneze în manualele școlare. A început să-şi picteze semnătura „ochi Keane” când a început să picteze portrete de copii. ,Copiii au ochi mari. Când fac un portret, ochii sunt cea mai expresivă parte a feței. Şi au devenit din ce în ce mai mari şi mai mari”, a spus Keane. Keane s-a concentrat pe ochi, deoarece aceştia arată mai mult persoana interioară. Keane a atribuit opera lui Amedeo Modigliani ca o influență majoră asupra modului în care a pictat femeile din 1959 încoace. Alţi artişti care au influenţat-o în ceea ce priveşte culoarea, dimensiunea şi compoziția includ Vincent van Gogh, Gustav Klimt şi Pablo Picasso. În ciuda pretențiilor sale de artă plastică, nu a avut niciodată un succes critic; În schimb, ea a rămas „cunoscută pentru picturile sale dulci- lipicioase cu vagabonzi cu ochi de căprioară, care au devenit la modă în rândul tinerilor de vârstă medie la sfârşitul anilor 1950 şi 1960, apoi, decenii mai târziu, obiecte de colecție kitsch în stil ironic.”
Portretizări în mass-media: Seria de desene animate din 1998, Fetițele Powerpuff, creată de animatorul Craig McCracken, prezintă personaje principale cu ochi anormal de mari, inspirați de arta lui Keane. Serialul prezintă și o învățătoare de şcoală primară pe nume „Ms. Keane”. În 1999, albumul lui Matthew Sweet, In Reverse, a prezentat pe copertă una dintre picturile în ulei ale lui Keane. Pictura ei cu un copil ținând pudeli poate fi văzută în episodul din 2004 al emisiunii Regele Reginelor, intitulat , Foe: Pa”.
Filmul biografic din 2014, Big Eyes, se concentrează pe Margaret Keane şi fostul ei soț, Walter. Margaret a fost interpretată de Amy Adams, în timp ce Walter a fost interpretat de Christoph Waltz. Filmul a fost regizat de Tim Burton. Margaret Keane apare în film, în rolul unei doamne în vârstă care stă pe o bancă în parc, în scena în care personajele lui Adams şi Waltz se află în faţa Palatului de Arte Frumoase. Margaret Keane a refuzat diverse oferte pentru drepturile filmului. După întâlniri cu scenariştii Scott Alexander şi Larry Karaszewski, ea a fost de acord cu drepturile filmului şi a aprobat scenariile scrise de Alexander şi Karaszewski. Filmul a durat 11 ani de la dezvoltare până la finalizare.
SECTOR 4: Reabilitarea gardului de pe Calea Văcăreşti a costat 500.000 de euro. Jos cu aforismele şi vorbele de duh! Slavă consumerismului!
INSIDER: „500.000 de euro mai târziu, avem același gard pe Văcărești, dar acoperit cu mesh-uri. Pentru cei care nu mai țin minte, în iulie 2025, Băluță a propus un proiect de „reabilitare” a gardului de pe Calea Văcărești. Costul se ridica la 300.000 de euro. Am arătat atunci că acel gard este în continuare în stare bună și că mici lucrări de reparații sau întreținere nu au cum să coste atât de mult. În aprilie 2026, Băluță vine cu modificarea proiectului, care ridică costurile la 500.000 de euro. Rezultatul este cel pe care îl vedeți în imagini. Gardul vechi a fost acoperit cu o folie albă, peste care au fost montate aceste mesh-uri pe care le vedem pe toate gardurile din Sectorul 4. Genul acesta de combinații, făcute pe banii noștri, cresc concentrația de fațete dentare, bronz excesiv, ceasuri de zeci de mii de euro și Lamborghini Urus în culori stridente.” SURSA
ECLIPSĂ TOTALĂ SOARE 2026, SPANIA: „Soarele a fost acoperit complet de Lună, iar coroana solară a devenit vizibilă pentru 100 de secunde”
INSIDER: „Eclipsa totală de Soare, Spania 2026 – Ieri seară am asistat la probabil cel mai spectaculos fenomen astronomic pe care îl putem vedea de pe Pământ. Oarecum pot spune că sunt la a doua eclipsă totală de Soare, dar sunt la prima pe care mi-o întipăresc în memorie în faza de totalitate. De ce zic asta, în 1999 aveam 3 ani când observam din București eclipsa de Soare, țin minte foarte bine fazele parțiale ale acelei eclipse și cum spuneam că „Luna mănâncă Soarele”, totuși totalitatea de atunci nu o țin minte, cel mai probabil a fost un nor în timpul maximului. Acum, 27 ani și o zi mai târziu, am prins toate fazele eclipsei pe un cer perfect senin, de lângă Calatayud, împreună cu soția, câțiva prieteni și colegi din astROmania.
Experiența trăită a fost extraordinară, nu doar faza totală, ci și cum eclipsa te pregătea pentru ceea ce urma să vină. Dacă la începutul eclipsei Soarele ardea puternic, pe măsură ce Luna mânca din ce în ce mai mult din Soare, intensitatea radiației solare scădea și ea, pe la jumătatea eclipsei deja nu mai simțeam cum ne arde Soarele, iar lumina din jur începea să fie din ce în ce mai difuză, adăugând un dramatism deosebit. Cu câteva minute înainte de totalitate, lumina din jur era atât de slabă încât peisajul părea ireal… și apoi deodată s-a întunecat, Soarele a fost acoperit complet de Lună, iar coroana solară a devenit vizibilă pentru cele aproape 100 de secunde de totalitate. În partea stângă a discului solar se afla o protuberanță uriașă, vizibilă cu ochiul liber, iar începutul și sfârșitul totalității au fost marcate de un frumos inel cu diamant.
Dacă nu ați văzut până acum o eclipsă totală de Soare, vă spun sincer, merită tot efortul de a încerca să o vedeți. Puteți încerca fie individual, cum am făcut eu, fie să mergeți în grup în expediție, deoarece anul acesta au fost 2 expediții românești pentru observarea eclipsei și astfel scăpați de grija drumului, cazării și locului de observație, fiindcă se vor ocupa organizatorii de tot. Și parcă a trecut prea repede… așa că o așteptăm cu entuziasm pe următoarea -> 2 august 2027
12 august 2026
Sony A7s, luneta 72/420 puse pe StarAdventurer 2i
Calatayud, Spania
Corlaci Niky” SURSA
N.R.: O Eclipsă de Soare este un fenomen astronomic prin care Luna trece între Pământ și Soare, blocând parţial sau total lumina astrului de pe Pământ. Tipuri de eclipse solare: Parţială: Luna acoperă doar o parte din discul solar; Totală: Luna acoperă complet Soarele, vizibilă doar pe o bandă îngustă de pe Pământ; Inelară: Luna este prea îndepărtată pentru a acoperi tot Soarele, lăsând un inel luminos vizibil; Hibridă: Trecere între eclipsă inelară și totală, în funcție de poziţie. Detalii şi siguranţă: Faza maximă: Poate dura de la câteva secunde la câteva minute în cazul totalității. Protecţie: Privitul direct fără filtre speciale oarbe poate distruge vederea.
Eclipsa de Soare din 12 august 2026 a fost o eclipsă totală. Faza totală a eclipsei a putut fi observată din Groenlanda, Islanda, Spania, precum şi într-o mică parte din nord-estul Portugaliei. A fost cea de-a 16-a eclipsă totală din secolul al XXI-lea, dar cea de-a 19-a trecere a umbrei Lunii peste Pământ în acest secol (celelalte 3 fiind eclipse hibride). Traseul eclipsei a început pe coasta de nord a Siberiei (peninsula Taimîr, Marea Laptev), urmând iniţial o direcţie de la sud la nord. După o lungă buclă prin Oceanul Arctic, trecând pe lângă Polul Nord la doar câteva zeci de kilometri distanţă (unde Soarele era ascuns în proporție de 98,6%), direcţia sa s-a inversat spre sud, trecând prin nord-estul Groenlandei, virând treptat spre est pentru a atinge maximul în largul coastei nord-vestice a Islandei. Apoi a traversat Atlanticul de Nord pentru a ajunge în nordul Spaniei în cursul serii, terminând la apusul Soarelui în Insulele Baleare.
Deşi acoperirea geografică este redusă la scara continentului, este vorba într-adevăr de o eclipsă solară totală „europeană”, după cele din 11 august 1999 (continent) şi din 20 martie 2015, Insulele Feroe şi Svalbard. Conul de umbră al Lunii a traversat Islanda şi Spania, atingând o mică porţiune de 5 km în nord-estul Portugaliei.
România – În situația în care cerul a fost senin, eclipsa de Soare din 12 august 2026 a putut fi observată, înainte de apusul Soarelui, ca eclipsă parţială de Soare, într-o regiune din nord-vestul şi vestul României, mai precis într-o regiune situată la nord de o dreaptă imaginară care trece prin municipiile Târgovişte şi laşi. Acoperirea cea mai mare a discului solar a fost de 34,2% la Carei, în judetul Satu Mare.
Franţa – În cartea sa Astronomie populaire (titlul, în română: „Astronomie populară”), publicată în 1880, astronomul Nicolas Camille Flammarion a prezis că această eclipsă totală va fi vizibilă la Paris. În realitate, la Paris ea a fost parțială. Pe parcursul secolului al XX-lea, revistele de astronomie prezentau încă această eclipsă ca pe o viitoare „eclipsă franceză”, preluând date vechi; de exemplu, numărul 184 al revistei „Ciel & Espace” din noiembrie-decembrie 1981 prezenta această eclipsă trecând prin Bordeaux şi Toulouse. Deşi, în cele din urmă, nu a fost aşa, eclipsa a trecut foarte aproape de Franța: caracterul său aproape total de-a lungul frontierei franco-spaniole a făcut-o inevitabil să fie remarcată. 21 La Biarritz, maximul eclipsei a fost atins la ora 20:27, cu până la 99,5 % din suprafața Soarelui acoperită de Lună. Mai la est, amploarea fenomenului scade treptat: acoperirea (maximă) este de 97,9% la Toulouse, 96,4 % la Marsilia, 95,8 % la Nantes, 95,1% la Nisa, 92,2% la Paris, 90,4% la Lille şi 89,9% la Strasbourg.
Spania – Această eclipsă este prima dintr-o serie de trei eclipse centrale, la un interval de aproximativ un an şi jumătate (532 de zile), care vor avea loc în aceeaşi țară, Spania. 4] A doua eclipsă va fi totală în extremitatea sudică a țării, pe 2 august 2027, iar a treia va fi inelară, pe 26 ianuarie 2028. Următoarea eclipsă în aceeaşi zi a anului va avea loc pe 12 august 2045, adică la nouăsprezece ani după această eclipsă, conform ciclului metonic. Această eclipsă a avut cu aproape un an înaintea celei din 2 august 2027, care va avea loc, aşadar, după douăsprezece cicluri lunare, ceea ce corespunde, de asemenea, la treisprezece luni draconitice şi va fi vizibilă tot din Spania. Eclipsa din 12 august 2026 face parte din aceeaşi serie Saros ca şi eclipsa din 1 august 2008, care a fost vizibilă, printre altele, din Rusia.
În SECOLUL AL XX-LEA s-au produs 228 de eclipse de Soare, între care: 78 parţiale, 73 inelare, 71 totale şi 6 hibride. Două eclipse inelare şi trei eclipse totale au fost necentrate:1 în aceste trei cazuri, centrul conului de umbră al Lunii nu a atins Pământul.
În fiecare an se produc cel puțin două eclipse de Soare. În 1902, 1906, 1908, 1913, 1916, 1924, 1927, 1928, 1931, 1942, 1953, 1954, 1971, 1973, 1992 s-au produs trei. În 1917, 1946, 1964, 1982 şi 2000 s-au produs patru, iar în 1935 s-au produs cinci eclipse de Soare. În luna iulie a anului 2000 s-au produs două eclipse parţiale de Soare.
Durate maxime: • eclipsă inelară: 14 decembrie 1955 (12 min 9 s); • eclipsă totală: 20 iunie 1955 (7 min 8 s); • eclipsă hibridă: 17 iunie 1909 (0 min 24 s).
Durate minime: • eclipsă inelară: 9 mai 1948 (mai puțin de 1 secundă); • eclipsă totală: 22 septembrie 1968 (0 min 40 s); • eclipsă hibridă: 3 octombrie 1986 (mai puțin de 1 secundă).
SECOLUL AL XXI-LEA numără 224 de eclipse de Soare, dintre care: 77 parţiale, 72 inelare, 68 totale şi 7 hibride. Două eclipse inelare şi o eclipsă totală sunt excentrate:1 în aceste trei cazuri, centrul conului de umbră al Lunii nu atinge Pământul. În fiecare an din secolul al XXI-lea se produc cel puțin două eclipse de Soare. În anii 2018, 2019, 2036, 2038, 2054, 2057, 2058, 2069, 2083, 2084, 2087 şi 2098 se produc câte trei eclipse de Soare, iar în anii 2011, 2029, 2047, 2065, 2076 şi 2094 se produc câte patru eclipse de Soare. Eclipsa totală de Soare cu durată maximă din secolul al XXI-lea s-a produs la 22 iulie 2009. Kagoshima, Japonia.
Durate maxime: • eclipsă inelară: 15 ianuarie 2010 (11 min 8 s); • eclipsă totală: 22 iulie 2009 (6 min 39 s); • eclipsă hibridă: 3 noiembrie 2013 (1 min 40 s).
Durate minime: • eclipsă inelară: 16 decembrie 2085 (19 s); • eclipsă totală: 31 mai 2068 (1 min 6 s); • eclipsă hibridă: 6 decembrie 2067 (8 s)
ARHIVĂ: ÎNTÂLNIRE CU SOARELE: Același loc, aceeași ora, un an. La infinit, la 8 minute lumină! ∆∆∆∆∆ AURA BUNEI VESTIRI: Soarele și Luna, ne-au ținut cununa. Astrele spun că totul va fi bine! ∆∆∆∆∆
SOL REX REGUM: „Soarele, Regele Regilor”, ceas solar de 20 metri – măsoară timpul pe Via Transilvanica ∆∆∆∆∆ CADRANE SOLARE: Bistrița, Poarta Transilvaniei -„Fără soare eu rămân tăcut” ∆∆∆∆∆ RITUAL SOLAR LA MAMAIA: „Purtau în ele nu doar funcția de a măsura timpul, ci întreaga poezie a legăturii dintre om, soare și pământ” ∆∆∆∆∆ LUNA ȘI MISTERIOSUL: „Când am zis că nu mai vedem cometa cu ochiul liber, surpriză!” ∆∆∆∆∆ CADOUL ABSOLUT: „Luna de pe cer” – Punctul de sprijin al Pământului! ∆∆∆∆∆ COMETA TSUCHINSHAN-ATLAS:”Când oamenii vor înțelege cât de mici suntem la scară cosmică, vor începe să se preocupe de viață pentru viață” ∆∆∆∆∆ COMETA HALE-BOPP, 1995: Spectacol pe cer timp de un an, „congelator cosmic” de 60 km în diametru, de acum 4,6 miliarde de ani. Următoarea vizită, în anul 4380! ∆∆∆∆∆ STAȚIA SPAȚIALĂ: Locul de unde se văd 16 răsărituri pe zi. De 300 de ori!
CROITORUL FAGULUI: Trei ani de întuneric și şase săptămâni de lumină – În același spațiu, cu aceleaşi condiții, în acelaşi timp iluzoriu, unul poate trăi iadul şi altul raiul, în funcţie de alegerea personală!
INSIDER: „Aceasta este o minune. Este gândăcelul Rosalia Longicorn, specie protejată, căruia îi ia 3 ani să se întrupeze și care trăiește între 3 și 6 săptămâni. Și eu l-am întâlnit. Mai întâi l-am văzut, apoi m-a lăsat să îl simt, și pe urmă m-a bucurat cu frumusețea zborului său. 30 de secunde de frumos care mi-au atins sufletul și mi-au amintit că în același spațiu, cu aceleași condiții, în același timp iluzoriu, unul poate trăi iadul și altul raiul, în funcție de alegerea personală.” SURSA
N.R.: „Croitorul fagului (Rosalia alpina) este un gândac saproxilic strict protejat la nivel european, inclus în reţeaua Natura 2000. Adulții au o culoare inconfundabilă albastru-catifea, pot atinge lungimi de 15- 40 mm şi sunt uşor de recunoscut după petele negre distincte pe elitre şi antenele foarte lungi, adesea mai lungi decât corpul său.
Habitat: Dependent de lemnul mort, această insectă îşi petrece stadiul de larvă în trunchiuri putrezite de fag, paltin sau ulm, în zone însorite şi luminişuri.
Adulții încep să apară din luna mai până în luna septembrie, maximul densității fiind atins în iunie-august. Masculii încep zborul cu circa o săptămână mai devreme decât femelele. După emergenţă trăiesc circa 15-24 de zile, timp în care pot fi observaţi mai ales între orele 10-18. În general zboară pe distanțe foarte mici, câțiva metri, fiind însă înregistrate şi deplasări mai lungi, de circa 1,5 km. De obicei nu se hrănesc în stadiul matur dar contribuie la polenizarea speciilor de plante pe care stau.
După împerechere, femele depun ouă mai ales în crăpăturile arborilor pe picior cu lemn descompus, de obicei în zone fără scoarţă şi însorite. După eclozare, larvele se mută mai adânc în lemn, formând galerii până la 10 cm adâncime. Larvele ies din lemn după 2-3 ani. În anul de emergenţă larvele se mută spre exterior și formează găuri de emergenţă de 3-8 mm.
Faptul că sunt ușor de observat poate duce la concluzia că specia are abundenţe mari, dar preferințele stricte de habitat fac ca în realitate numărul de exemplare care trăiesc într-o zonă să fie mic (densitate aparentă 40 exemplare mature per ha).
Croitorul fagului este specie protejată prin Directiva Habitate (specie prioritară, listat în Anexele II şi IV) și prin Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. Reprezintă un indicator al biodiversității şi al stării de sănătate a pădurilor bătrâne. Din cauza valorii sale deosebite, este strict interzisă capturarea, uciderea sau deranjarea oricărui exemplar.
CASTRUL ROMAN ARUTELA, CĂLIMĂNEŞTI: Reabilitarea de 12,5 milioane de lei prin proiect PNRR a schimbat aspectul de piatră cu suprafețe perfecte, creneluri şi sticlă
INSIDER: „Priviți cele două fotografii. Este același loc: Castrul roman Arutela, de la Călimănești. Și înainte să ne minunăm de fotografia de jos, hai să vedem ce s-a întâmplat aici. În fotografia de sus nu e o poartă rămasă în picioare de pe vremea romanilor. Poarta cu cele două turnuri fusese reconstituită la începutul anilor ‘80, în urma cercetărilor arheologice, după proiectul arhitectului Aurel Teodorescu. Deci și ce se vede în poza de sus era o intervenție modernă. Important de precizat. În fotografia de jos admirăm rezultatul intervenției actuale.
Castrul Arutela face parte astăzi din situl UNESCO „Frontierele Imperiului Roman – Dacia”, iar aici se derulează prin PNRR proiectul „Reabilitare Castru Roman Arutela și Amenajarea de Spații Multifuncționale”. Toți banii alocați, vreo 12,4 milioane de lei. De banii ăștia nu s-au făcut doar lucrările astea din poză, mai sunt și alte amenajări și spații multifuncționale. Și acum vine partea cea mai frumoasă. În documentația pentru UNESCO din 2023 era prevăzută conservarea materialului antic și restaurarea intervențiilor moderne făcute în 1982, astfel încât ele să poată fi diferențiate de vestigiile antice. După care s-a întâmplat ce vedem. Au dispărut acoperișurile și aspectul de piatră și au apărut suprafețele astea perfecte, crenelurile și sticla. Și dacă vă gândiți că probabil a venit vreun Dorel într-o joi cu betoniera și a zis „lasă, șefu’, că știu eu cum erau romanii”, vă înșelați. La chestia asta s-a ajuns cu specialiști.
Ministerul Culturii spune că proiectul are la bază cercetări arheologice și istorico-arhitecturale și că soluția a trecut prin Comisia Națională a Monumentelor Istorice, Comisia Națională de Arheologie și Comisia Națională „Limes”. Adică avem dă toate: proiect, specialiști, comisii, avize, bani europeni. Mă, tot, adică mai mult decât perfect ne-am descurcat.
Și iese ce admirăm în poza de jos. Asta mi se pare mult mai spectaculos decât dacă ar fi făcut-o un Dorel, pentru că de la un Dorel te mai aștepți. Băi, dar când bagi un monument prin tot malaxorul instituțional al protejării patrimoniului și la final să-ți iasă asta. Adică ce mama naibii i-ați făcut? Cică „au pus în valoare”.
Eu chiar nu mă pricep, și nici nu mă dau vreun specialist p-aci, deci poate că există o fundamentare istorică impecabilă pentru ce vedem. Și cred c-am fi și noi curioși s-o citim. De ce crenelurile? De ce au dispărut acoperișurile? De ce finisajul ăsta? Care dintre cercetările arheologice și istorico-arhitecturale a dus la soluția asta? Nici dacă se apucau să zugrăvească vreo pensiune nu cred c-ar fi ieșit așa ceva. Dar aici e un sit arheologic roman inclus în patrimoniul mondial UNESCO.
Ce anume din poza de jos reprezintă „punerea în valoare” a ceea ce vedem în fotografia de sus? Că de pus, l-ați pus. Cu valoarea am avea nevoie de lămuriri.” SURSA
MINISTERUL CULTURII: „Castrul Roman Arutela, parte din Ruta Castrelor Romane din România, redat publicului.
Proiectul de reabilitare, finanțat prin PNRR, Componenta 11, Turism și Cultură, are la bază cercetări arheologice și istorico-arhitecturale desfășurate de-a lungul mai multor ani și a parcurs, în 2025, întregul proces de avizare de specialitate.
Ministerul Culturii a emis avizul solicitat în urma deciziilor favorabile ale Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, Comisiei Naționale de Arheologie și Comisiei Naționale „Limes”.
Inclus în situl UNESCO „Frontierele Imperiului Roman, Dacia”, Castrul Arutela este valorificat prin soluții adaptate valorii sale istorice.
Felicităm Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene pentru semnarea contractelor de finanțare și sperăm să avem parte de cât mai multe astfel de proiecte de reabilitare a patrimoniului din România.” DETALII
N.R.: Castrul roman Arutela este un monument istoric, situat între localitățile Păuşa și Căciulata, în punctul „Poiana Bivolari”, lângă oraşul Călimăneşti, fiind trecut în lista monumentelor istorice din 2004 şi datând din epoca romană. Construcţia se găseştel4l pe malul stâng al Oltului, în vecinătatea Mănăstirii Cozia și în ambianța complexului hidroenergetic Turnu.
ARHIVĂ: BOJDEUCA LUI CREANGA: Vilă cu fundație de piatră și balcon închis. Numai 1,8 milioane de euro!
PODUL DE LA CERNAVODĂ: Podul Anghel Saligny se deschide pentru 200 de pietoni de Sfânta Maria!
INSIDER: „Pe 15 august Podul Carol I de la Cernavodă va fi deschis pietonilor! Condiții și înscrieri pe linkul de mai jos. Dacă nu prindeți loc în trenul dedicat puteți veni cu alt tren sau mașina la gara Cernavodă Pod între 11.00-14.00 şi puteţi vizita podul.” SURSA
ANGHEL SALIGNY – Pod peste timp – 15 august 2026 – Program:
08:00 – Primirea participanților la Salonul Regal din Gara de Nord. Înregistrarea participanților şi vizitarea Salonului Regal, însoțită de o scurtă prezentare privind istoria, rolul şi simbolistica acestui spațiu reprezentativ pentru transportul feroviar românesc.
08:30 – 08:45 – Deplasarea către peronul 13 şi îmbarcarea în tren.
09:00 – Plecarea trenului pe ruta Bucureşti Nord – Cernavodă (aproximativ 1 oră și 30 de minute). Pe durata călătoriei vor fi prezentate informații despre istoria căilor ferate din România, Podul Anghel Saligny şi importanța strategică a magistralei București-Constanţa.
10:30 – Sosirea în zona Podului Anghel Saligny. Deplasare pietonală către zona cantonului (aproximativ 300 m), unde va fi amenajat un punct de primire cu o expoziție tematică şi o zonă în care participanții și vor putea alegeona mâncare băuturi răcoritoare.
Vizitarea Podului Anghel Saligny se va desfășura în grupuri de aproximativ 25 de persoane, fiecare grup însoțit de un ghid sau voluntar care va prezenta istoria construcției, performanţele fiind inginerești și impactul podului asupra dezvoltării României moderne. Timp dedicat fotografiilor, socializării și vizitării expoziției.
14:15 – Plecarea trenului către București Nord.
15:45 – Sosirea în Gara de Nord. Participanții care doresc pot continua experiența prin vizitarea Muzeului Istoriei Feroviare Român, situat pe peronul 14, unde vor beneficia de acces şi de prezentare ghidată. Important: Din motiv de siguranţă, copiii cu vârsta de până la 14 ani pot participa la eveniment, însă nu vor avea acces pe Podul Anghel Saligny. Tinerii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani vor putea vizita doar dacă sunt însoțiţi de un adult. Numărul maxim de participare este de 200 de persoane.” ÎNSCRIERE
N.R.: „În toamna anului 1895, pe malurile Dunării avea loc una dintre cele mai spectaculoase demonstraţii de încredere în ingineria românească. Podul feroviar proiectat de Anghel Saligny la Cernavodă era gata să fie deschis, după ani de calcule şi lucrări dificile. Înainte ca noua construcție să fie declarată sigură, trebuia însă să treacă printr-o probă care avea să intre în istorie.
Testul a fost pregătit cu 15 locomotive grele, aşezate într-un convoi impresionant. Acestea urmau să treacă peste structura metalică cu aproximativ 60 de kilometri pe oră, solicitând podul mult peste condiţiile unei traversări obişnuite. Pentru oamenii adunați la ceremonie, zgomotul roților, fluierul locomotivelor şi vibrațiile structurii trebuie să fi creat un moment greu de uitat.
Anghel Saligny nu a urmărit încercarea de la o distanță sigură. Potrivit relatărilor păstrate despre inaugurare, inginerul s-a aflat într-o șalupă chiar sub pod, împreună cu o parte dintre colaboratorii săi. Gestul avea un mesaj simplu şi puternic: omul care calculase construcția avea suficientă încredere în propria lucrare încât să stea exact în locul în care consecințele unei cedări ar fi fost dramatice.
Cele 15 locomotive au trecut fără probleme, iar podul a rămas stabil. După convoiul de încercare a urmat trenul destinat oficialităților și invitaților, care a traversat cu o viteză și mai mare, de aproximativ 80 de kilometri pe oră. Proba demonstra că noua legătură peste Dunăre putea suporta solicitările pentru care fusese proiectată.
Podul făcea parte dintr-un ansamblu feroviar uriaş construit între Fetești și Cernavodă, peste brațul Borcea, Balta Ialomiței și Dunăre. Cu viaductele incluse, complexul depășea patru kilometri, o dimensiune extraordinară pentru sfârşitul secolului al XIX-lea. La momentul finalizării, era una dintre cele mai impresionante construcții feroviare din Europa.
Saligny folosise soluţii tehnice îndrăznețe pentru epocă, iar structura trebuia să permită nu doar trecerea trenurilor, ci și navigaţia pe Dunăre. Deschiderea centrală de la Cernavodă ajungea la aproximativ 190 de metri, iar tablierul era ridicat suficient de mult deasupra apei pentru ca vasele să poată trece pe dedesubt. Fiecare
Fiecare element fusese calculat pentru a suporta greutăți și vibrații repetate.
Inaugurarea din 1895 a avut şi o importanță economică uriașă. Legătura feroviară dintre București şi Constanța devenea mult mai simplă, iar Dobrogea era conectată direct cu restul rețelei feroviare a țării. O lucrare spectaculoasă de inginerie rezolva astfel o problemă care influența transportul de oameni și mărfuri către principalul port românesc de la Marea Neagră.
Imaginea celor 15 locomotive trecând peste Dunăre, în timp ce Saligny se afla sub construcția pe care o proiectase, a rămas simbolul încrederii sale în calcule şi în oamenii care lucraseră alături de el. Podul nu trebuia să fie apărat prin declarații, ci printr-o demonstrație reală. Peste un secol mai târziu, gestul inginerului continuă să fie una dintre cele mai memorabile povești ale ingineriei românești.” SURSA
.
ALBINA-DULGHER: Cea mai mare albină sălbatică din Europa s-a întors în România – este solitară, independentă şi nu produce miere!
INSIDER 1: „Azi în curtea noastră am avut ocazia să văd cea mai mare specie de albină sălbatică din Europa, de dimensiuni impresionante: 2,5 cm!
M-am documentat și am aflat că se mai numește albina-dulgher, că este o specie solitară, că sapă în lemn adevărate galerii și că de ceva timp a reapărut și la noi în țară, după ce o lungă perioadă s-a considerat a fi o specie dispărută. Voi ați avut ocazia să observați această insectă?” SURSA
INSIDER 2: „Un splendid exemplar de albină dulgher (Xylocopa violacea), fotografiat în municipiul Iași. Cu o lungime a corpului de până la 3 centimetri și o anvergură a aripilor de aproximativ 4 centimetri, albina dulger este cea mai mare albină solitară a Europei. Femelele sunt mai mari decât masculii. De asemenea, doar femelele au ac, însă nu sunt agresive. Pot să înțepe doar dacă sunt călcate, strânse în palmă sau în alte situații similare.
Albina tâmplar (Xylocopa violacea). Observată astăzi pentru prima dată atât de aproape, în CUG Spectaculoasă și de regulă gălăgioasă este un polenizatorlși datorează numele faptului săpa galerii în lemnul mort. Cu ajutorul mandibulelor puternice, femela sapă tuneluri unde depune 10–12 ouă, fiecare într-o celulă separată. Înainte, adaugă o rezervă de hrană din polen și nectar pentru larve. Tunelurile sunt apoi sigilate cu un strat protector. Spre deosebire de albinele melifere, albina dulgher nu produce miere. Așadar, nu e dăunătoare pomilor/copacilor verzi! Deși aspectul lor poate provoca teamă, albinele tâmplar nu sunt agresive! Înțeapă doar atunci când sunt prinse sau provocate.” SURSA
PIAȚA CENTRALĂ, CRAIOVA: Fântâna cu Naiade – instalație artistică urbană & oază de răcoare pentru cei cu aripi!
INSIDER: „Fântâna arteziană din zona Pieței Mari (Piața Centrală) din Craiova, situată la intersecția străzilor Calea București și Frații Golești. Este cunoscută în rândul comunității locale drept fântâna cu „naiade” sau „zeițe/silfide” datorită elementelor mitologice care o compun. Execuția fizică a bazinului și montarea sistemelor au fost realizate de regie proprie de către RAADPFL Craiova. Statuetele personalizate din interior au fost achiziționate de la furnizorul SC Mugu Models SRL – un atelier specializat în decoruri și elemente decorative din rășini./ Artist Mugurel Manea.
N.R.: „Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii – o emoție copleșitoare…
Ei sunt niște fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!
Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare…
Sunt mișcare-adaugată la mișcare
și lumina ce-o zărești, din soare!
Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!” („Laudă omului” de Nichita Stănescu)
CULTURISTUL BUŞTENI: Statuie mutată după o săptămână de către proprietar din fața hotelului Alexandros „la presiunea publicului”!
INSIDER: „Artă sau….? Când am trecut prin dreptul Hotelului BTT am văzut și eu dar, nu am înțeles ce este. Voi ați văzut? Eu nu mă pricep la artă. Sau unde este pasul de la artă la altceva. Ați înțeles mesajul? Scopul? Sau ce este. Fără cuvinte nepotrivite…doar o părere. Foto: Claudiu Loghin.
PS. Am găsit o definiție a esteticii urâtului. Estetica urâtului este o categorie filozofică și literară care aduce în artă aspecte dezagreabile, grotești și elemente considerate respingătoare, fiind consacrată în literatura română de Tudor Arghezi. Conceptele sale de bază includ redefinirea frumosului prin acceptarea urâtului ca material artistic și șocarea publicului pentru a reflecta întreaga realitate. Asta doar dacă vorbim de artă. În acest caz nu se aplică. Nu atacăm persoane sau instituții că nu e frumos.” SURSA
N.R.: Această statuie bizară și controversată, înaltă de peste 2 metri şi cântărind în jur de 200 de kilograme, a fost amplasată în august 2026 în centrul stațiunii Buşteni, în faţa fostului hotel BTT, actial Alexandros Hotels.
Lucrare este cunoscută în spațiul public drept „,Culturistul din Buşteni”. Statuia din metal reprezentând un culturist cu ochelari de soare și un lanț gros la gât a fost realizată de un artizan din Azuga numit pe rețelele de socializare „Artizanul de metal”. Din cauza designului său neobişnuit, localnicii şi turiştii au comparat-o ironic cu diverse personalități din România, poreclind-o ba „statuia lui Dorian Popa”, ba a lui „Dani Mocanu” sau „Alex Velea. Statuia a costat vreo 5.000 de euro şi „promovează” mişcarea, sportul în aer liber şi turismul. Administratorul a hotărât să mute această statuie în curtea hotelului și să pună în locul ei „o inimă sau altceva asemanator”
Hotel Alexandros Busteni by Genco este situat în Buşteni, județul Prahova.
ARHIVĂ: CONSERVE DE BUȘTENI: „Aer proaspăt din Bucegi. Creează stări de inspirație, bună dispoziție și limpezimea profundă a vederii”. Toate la 10 lei! ∆∆∆∆∆ „URME DE URS”, COVASNA: „Conţine 100% excremente autentic-secuiești de urs brun transilvănean, fără gluten, fără conservanți, vegan.”
PAJURA, VOLUNTARUL, AVIATORII: Istoria cartierelor din București, sculptată în parteneriat public-privat, operele artistului britanic Colin Spofforth, la comanda dezvoltatorului imobiliar Portland Trust
INSIDER: „Cartierul Pajura/ Pajurei este printre puținele, dacă nu singurul din București, care are ridicat pe teritoriul său un monument de for public-privat care întruchipează denumirea cartierului.
Monumentul „Pajura” este opera sculptorului britanic Colin Spofforth*. [n.b. – la comanda dezvoltatorului Portland Trust și a fost instalat în 2021, fiind dezvelit pe 23 septembrie, la inaugurarea J8 Office Park. Este realizat din oțel inoxidabil și a fost conceput special pentru acest loc.” SURSA
N.R.: „Sculptură în formă de vultur din oțel, amplasată în fața complexului de birouri J8 Office Park de pe Strada Jiului nr. 8, din cartierul Bucureștii Noi la granița cu Pajura (Sectorul 1, Bucureşti), un loc dezvoltat pe anvelopa fostei fabrici de pâine Pajura.
Instalat în fața sediului Ubisoft din România, PAJURA este un vultur din oțel inoxidabil format din blocuri asemănătoare pixelilor. Acesta simbolizează atât originile române ale numelui districtului (Pajura = vultur), cât şi evoluția jocurilor de la grafica timpurie pe 8 biți la realismul modern. Corpul lustruit reflectă arhitectura înconjurătoare, îmbinând istoria, tehnologia şi transformarea într-o singură formă îndrăzneață.
Monumentul Voluntarului Român din Primul Război Mondial, marca identitară a complexului Oregon Park din zona Pipera, dezvoltat de tot Portland Trust. Sculptura „VOLUNTARUL”, creaţie a artistului britanic Colin Spofforth, inaugurată în anul Centenarului Marii Uniri şi la 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, lucrarea este dedicată jertfei ostaşilor români din Corpul Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni care au luptat în războiul pentru întregirea neamului din 1916-1918 şi după aceea s-au stabilit în zonă, au fost împroprietăriți şi au întemeiat aşezarea Cetatea Voluntărească (la 1925), actualul oraş Voluntari.
Monumentul celebrează statornicia şi perenitatea, cu trimitere la un timp al inocenţei. Prin abordarea ludică sugerată de forma şi de elementele unei marionete, lucrarea îndeamnă în acelaşi timp la o meditaţie asupra destinului uman („omul sub vremi”, invocat şi de Miron Costin, cu secole în urmă).
Așezată şi articulată precum o marionetă tradițională est-europeană, Păpuşa onorează voluntarii români care au luptat în Primul Război Mondial. Turnată în bronz, înfrumusețată cu foiță de aur şi pictată pentru un efect de păpuşă, figurina îmbină folclorul local cu memoria istorică. Numele „Voluntar” a fost ales pentru a evita ecourile opresiunii politice, deși pentru Spofforth rămâne Păpuşa – un povestitor discret dintr-o epocă uitată.
Lucrarea de artă modernă pe temă de istorie se armonizează cu personalitatea ansamblului Oregon Park: trei clădiri de birouri certificate BREEAM (Building Research Establishment Environmental Assessment Methodology) cu calificativul „Excelent”, una dintre ele, B, distinsă cu premiul CEEQA – Clădirea Anului în Sud-Estul Europei în 2018. Întregul complex Oregon Park completează palmaresul de mari proiecte de clădiri pentru birouri dezvoltate de Portland Trust în Bucureşti: Floreasca Park, Floreasca 169, Opera Center, Bucharest Business Park, Bucharest West.
Dezvoltatorul Portland Trust a mai inaugurat o statuie intitulată AVIATORII, – turnată în bronz, având o înălţime de 4 metri și amplasată în fața proiectului premiat EXPO Business Park, din București şi menită să celebreze rolul aviației în impulsionarea legăturilor de afaceri globale de-a lungul ultimului secol.
EXPO Business Park este situat pe Strada Aviator Popișteanu, al cărei nume provine de la pilotul de vânătoare Alexandru Popişteanu, care a luptat eroic şi a murit pentru ţară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Alte câteva străzi din zona Expoziției sunt denumite după eroi ai aviației românești. Sculptura reprezintă doi oameni de afaceri, care zboară în formație, iar corpurile lor sunt asemănătoare ca formă cu avioanele vechi. Cele două elemente ale sculpturii poartă căști în stilul celor care făceau parte din uniforma piloților din Al Doilea Război Mondial, iar conturul hainelor ia forma panourilor metalice ale aeronavei. Formele lor asemănătoare aripilor şi tensiunea grațioasă creează un echilibru între umor şi reverență, rezonând cu trecutul cartierului şi renaşterea sa modernă.
EXPO celebrează comerţul internațional, care implică adesea zborul în întreaga lume. Fără călătoriile aeriene, comerţul global ar fi lent, iar fascinația istorică a omului de a călători în alte țări și de a experimenta alte culturi, nu ar fi satisfăcută. Statuia poate fi privită și ca o juxtapunere între prezent, când spațiul aerian este pașnic şi folosit pentru comerţul internațional şi explorare și perioadele de război.
Și această sculptura este realizată de artistul britanic Colin Spofforth, care a realizat lucrări renumite în toată Europa precum The Winged Lion, în Praga; Mr Walker (2021) în Chester, Anglia; Mirror Man (2025) în Londra, Guest of a Lady (2025) în Brentford, Londra; The Still Point of the Turning World (2015) în Manchester; Plain Paper Plane (2018) în Bedford, Anglia; After the dance (2023) în Londra; The Seed (2006) în Manchester, Anglia; The Six White Mice (2013) în Bratislava, Slovacia; Owain Glyndŵr (2007) în Corwen, Țara Galilor; Venus Trinity (2003) în Manchester, Anglia; The Runner (2002) în Manchester; The Spirit of New Orleans (1997) în Manchester, „I am” (2018) în Aylesbury, Buckinghamshire; Racing stripes (2007) în Chester, England, etc.
COLIN SPOFFORTH (n.1963) este un artist internațional consacrat, expert recunoscut în sculptură şi design. Produce sculpturi figurative de bronz de mari dimensiuni pentru expunere publică din 1994 şi este un designer de succes de 25 de ani. Fiecare sculptură comandată este dezvoltată special pentru locația sa; cu o perspectivă holistică asupra scopului şi funcției zonei şi/sau a dezvoltării. Colin a fost căutat de dezvoltatori imobiliari şi arhitecți din întreaga lume pentru a crea opere de artă care să atragă atenția şi să îmbunătățească spațiile lor publice. Are experiență în lucrul atât cu sectorul public, cât şi cu cel privat. Echipa lui Colin este formată din profesionişti cu înaltă calificare în inginerie, turnare de bronz, fabricare de metale, iluminat, elemente integrate de apă şi management de proiect. Studioul Colin Spofforth are o bază largă de clienți din toate sectoarele. A creat sculpturi pentru companii de regenerare urbană, consilii locale, parteneriate de dezvoltatori, grupuri comunitare, dezvoltatori privați şi persoane fizice.” PORTOFOLIU
PORTLAND TRUST este o companie importantă de dezvoltare imobiliară şi administrare de proprietăți, fondată în 1997 de britanicul Robert Neale, având birouri principale la Bucureşti și Praga. Activă în România și Cehia, compania este cunoscută în special ca unul dintre cei mai mari dezvoltatori de parcuri şi clădiri de birouri moderne, dar şi de proiecte comerciale şi industriale. A dezvoltat de-a lungul timpului sute de mii de metri pătrați de spații comeciale, industriale şi de birouri. Colaborează frecvent cu mari fonduri de investiții internaționale.” DETALII
RAȚE CAYUGA: Pedegree american – black tie & little black dress, direct din găoace!
INSIDER: „Pentru toți care se întreabă cum arată Cayuga!🖤 de la Rața matură, ou și boboc!” SURSA
N.R.: Raţa Cayuga este o rasă americană de raţă domestică. A fost introdusă în regiunea Finger Lakes din statul New York în jurul anului 1840 şi este numită după poporul Cayuga din acea zonă. Până în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, a fost principala rață crescută pentru carne în Statele Unite. În secolul XXI este crescută în principal pentru ornament. Penajul este negru cu iridescențe metalice verzi și care se albește pe măsură ce îmbătrânește. Penele pot fi folosite la legarea muştelor de pescuit..A fost exportată pentru prima dată în Regatul Unit în 1851, iar în jurul anului 1890 a fost rapid înlocuită de rasei americane Pekin, mai ușor de jumulit pentru comercializare.
Cioc şi picioare de culoare neagră sau închisă. Greutate între 2,5 kg şi 3,5 kg. Corp lat și spate lung. Fire liniştită şi blândă. Foarte rezistentă la frig. Bună producătoare de carne și ouă. Rațele Cayuga fac ouă cu o coajă de culoare gri închis sau aproape neagră la începutul sezonului. Pe măsură ce perioada de ouat avansează, culoarea ouălor se deschide treptat, devenind gri deschis sau alb-verzuie. O femelă produce anual între 100 şi 150 de ouă. Perioada de incubație: 28 de zile.
ARHIVĂ: PUI BRESSE: Singurul pui din lume cu acte în regulă, se vinde cu ghearele și capul intacte. Preț 180 lei/kg! ∆∆∆∆∆ RARA AVIS, CRAIOVA: Pentru 1.500 de ani, lebăda neagră a existat în imaginația europeană ca o metaforă pentru ceea ce nu putea exista
DUPĂ 82 DE ANI: Vulturul & doi grifoni de pe frontonul Palatului Universității București, distruși în bombardamentele din 1944, s-au întors acasă!
INSIDER 1: „Avem vultur pe Universitate!” SURSA
INSIDER 2: „ASTĂZI AM reSCRIS ISTORIA! Am readus acasă, pe Palatul Universității din Bucureștiului, vulturul și cei doi grifoni care fuseseră distruși în urma bombardamentelor din 1944. Evenimentul reprezintă primul pas al refacerii integrale a frontonului original al Palatului Universității din București, proiect care va continua în următorii doi ani, până la reconstituirea completă a ansamblului sculptural conceput de arhitectul Alexandru Orăscu și realizat de sculptorul Karl Storck între anii 1862 și 1869.
Ansamblul montat astăzi este realizat din bronz și este alcătuit dintr-un vultur cu o greutate de aproximativ o tonă și doi grifoni de aproximativ 300 de kilograme fiecare, ceea ce face ca întreg ansamblul să cântărească 1,6 tone. Lucrarea, cu o valoare totală de aproximativ 2 milioane de lei, este semnată de sculptorul Alexandru Siminic, împreună cu colaboratorii săi, Teodor și Ștefan Siminic, fiind realizată prin tehnica tradițională a bronzului turnat prin ceară pierdută, cizelat și patinat, și are la bază creația originală a sculptorului Karl Storck.” SURSA
N.R.: „Palatul Universității din Bucureşti a fost lovit şi vulturul cu grifoni de pe fronton au fost distruşi în timpul raidului aerian din 4 aprilie 1944, efectuat de aviaţia anglo- americană (aliații occidentali), în cadrul luptelor din Al Doilea Război Mondial.
Data: 4 aprilie 1944 (în ziua de Paște). Atacatorii: Aviația SUA (USAAF) şi a Marii Britanii (RAF). O bombă a căzut direct pe corpul central al Palatului Universității, distrugând complet zona centrală a acoperişului şi celebrul ansamblu sculptural format dintr-un vultur şi doi grifoni.
Grifonii sunt creaturi mitologice hibride, descrise ca având trup, picioare şi coadă de leu, iar capul, aripile și ghearele de vultur. Apar în miturile din Orientul Apropiat antic și din mitologia greacă. Grifonul era văzut ca paznic feroce al comorilor, al minelor de aur şi al zeilor (precum Apollo sau Zeus). Combină regele animalelor (leul) cu regele păsărilor (vulturul), simbolizând puterea, curajul şi înţelepciunea divină.
ARHIVĂ: MANIFEST: O fi arătătorul, inelarul sau cel mijlociu?!
BRISEIS, IAȘI: Opera sculptorului Marcel Guguianu, în premieră la Palatul Culturii!
INSIDER:”Briseis la Palat! O lucrare minunată a maestrului Marcel Guguianu se află, în premieră, pentru câteva zile la Palat! Vă invităm să vă bucurați de ea! ” SURSĂ
N.R.: „Briseis”, în Holul de Onoare al Palatului Culturii din laşi – Numele lucrării face trimitere la Briseis, un personaj celebru din mitologia greacă (lliada lui Homer), o tânără capturată de Ahile în timpul Războiului Troian.
Materiale şi Tehnici de Realizare – ∆ Corp principal: Turnat în bronz, combinând două finisaje distincte pentru a crea contrast vizual: Bronz polişat (şlefuit): Folosit pentru torsul și spatele nudului, având o textură perfect fină, cu reflexii aurii ce pun în valoare liniile fluide şi anatomia stilizată; Bronz patinat (în nuanţe de verde/turcoaz): Aplicat pe draperia care acoperă parțial corpul și pe baza sculpturii, imitând oxidarea naturală a cuprului pentru a adăuga volum şi adâncime operei. ∆ Soclu: Realizat din marmură albă (sau neagră, în funcție de ediție/variantă), oferind stabilitate şi un contrast cromatic elegant cu bronzul sculpturii. ∆ Semnătură: Lucrarea este marcată de autor prin ștanțare directă sau pe o plăcuţă din alamă ataşată, purtând inscripţia ,M. Guguianu”.
Dimensiunile standard cele mai frecvente pentru sculptura „Briseis” realizată în bronz de Marcel Guguianu sunt următoarele: Înălțimea lucrării (fără soclu): aprox. 65 cm – 68 cm. Dimensiunile totale (lucrare): în jur de 65 x 14 x 17 cm sau 68 x 20 x 15 cm (în funcție de turnare și variantă). Înălţimea totală (cu soclu de marmură): aprox. 73 cm – 78 cm. Deoarece artistul a turnat şi finisat lucrarea în mai multe exemplare şi ediții de- a lungul timpului (unele în colaborare cu diferite turnătorii sau cu socluri de marmură de grosimi diferite), dimensiunile exacte pot varia cu 2-4 centimetri de la o piesă la alta. Lucrarea este caracterizată de liniile fluide, armonioase şi elegante specifice stilului lui Marcel Guguianu, un artist recunoscut la nivel internațional pentru modurile unice în care a redat nudul feminin şi silueta umană.
Marcel Guguianu (n. 28 iunie 1922, Bârlad, judeţul Vaslui – d.12 iunie 2012, Bucureşti) a fost un sculptor român. A urmat cursurile unei şcoli primare din Bârlad şi o parte a celor secundare pe care le termină în Galați. În continuare a frecventat cursurile şi lucrările Şcolii de belle arte din Bucureşti (1941 – 1945), la clasa lui Corneliu Medrea. A funcţionat ca profesor de desen şi caligrafie la şcolile din Bârlad: Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, „Liceul Comercial de băieţi”, „Liceul Industrial de băieți”. Între 1954 – 1956 a lucrat la laşi, ocupându-se cu restaurarea unor monumente istorice din laşi şi din Bârlad. Din 1948 participă cu lucrări de sculptură la expoziţii anuale şi bienale. Din 1956 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici.
Se mută în Bucureşti în 1956. A participat la expozițiile din Budapesta, Odense, Roma, San Marino, Napoli, Aradjelovač, Belgrad, Montpellier, Paris, Sao Paolo, New York, Ankara, Mali, Washington, Sevilla, Miami. Are o colecţie muzeală, care-i poartă numele, la Contess Madelaine din New York. În 1992 s-a creat Fundația „Marcel Guguianu”. Este membru al Diviziei Culturale a Băncii Mondiale. Au demarat lucrările pentru Complexul muzeal Marcel Guguianu, în zona centrală a oraşului, vis-á- vis de Muzeul „Vasile Pârvan”, care va adăposti impresionanta sa colecție. În semn de adâncă preţuire față de elevul său, conducerea liceului în care Marcel Guguianu a învățat şi predat, a hotărât ca liceul să se numească Colegiul Tehnic Marcel Guguianu Zorleni”. Marcel Guguianu a fost membru fondator al „Clubului România – UNESCO” În 2004, a fost dat în folosinţă Pavilionul expozițional „Marcel Guguianu” pentru a pune în valoare lucrările donate de sculptor muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad
ODISEEA LUI NOLAN: Unii văd drama omului care asistă la distrugerea lumii sub ochii săi, distrugere provocată chiar de el; alţii văd transsexuali, o Elenă neagră şi asiatici în Grecia antică. Fiecare proiectează propriile filtre și experiențe asupra aceleiaşi povești!
INSIDER 1: „În ciuda părerilor împărțite, pe mine filmul m-a cucerit. Privită prin lentila mea de psihoterapeut, „Odiseea” mută accentul de pe bătălii și cuceriri și își duce atenția pe spațiul intern al personajelor și pe drumul lor spre vindecare. După un deceniu de război și alți zece ani de rătăciri, Ulise încearcă să se întoarcă acasă, în Itaca. Însă această călătorie de un deceniu pe mare devine o confruntare directă cu propriii demoni, cu tentațiile și cu limita propriului ego. În fond, mitul este o hartă a unei călătorii interioare.
Omul care ajunge la destinație nu mai este cel care a plecat. Drumul îi testează limitele și îi zguduie orgoliul. Ulise a trebuit să piardă totul pentru a înțelege că, uneori, controlul este doar o iluzie. Adevăratul proces de maturizare începe abia atunci când renunță la armură și învață să se adapteze, nu doar să lupte. Vedem două parcursuri paralele care se caută reciproc. Avem un tată dărâmat de luptă, care caută iertarea, și un fiu care încearcă cu disperare să înțeleagă un părinte pe care abia îl cunoaște.
Pe parcurs, vedem și capcanele. Când Ulise a ajuns pe insulele unde avea totul de-a gata, a început să uite cine este și unde își dorea să ajungă. Așa ni se întâmplă și nouă. De multe ori, ne pierdem pentru că ne instalăm într-o stare de bine superficială și amânăm să mai facem vreun pas. Alteori, capcana este distragerea. În poveste, Sirenele nu atrăgeau călătorii cu o muzică oarecare, ci le cântau exact ce știau că își doresc să audă. Astăzi, notificările și ecranele fac fix același lucru. Ne cunosc slăbiciunile, curiozitățile și fricile, și ne ademenesc astfel încât ne pierdem ore din viață fără să ne dăm seama.
Completat de o coloană sonoră fabuloasă, filmul ne arată că Ulise are de făcut mai mult decât o simplă călătorie fizică. Provocarea lui este să se reconstruiască din interior pentru a putea fi din nou prezent și capabil să se reconecteze cu cei dragi. Filmul pune accentul pe vulnerabilitate, ca piesă esențială în procesul de vindecare. Povestea ne amintește că, înainte de a ne regăsi echilibrul și liniștea interioară, este adesea necesar să traversăm propriile furtuni emoționale.
Ați văzut filmul? Cum l-ați simțit?” SURSA
INSIDER 2: „O secvență din Odiseea pentru care l-am iubit pe Nolan: Argos, bătrânul câine care fusese partener și prieten lui Ulise, aruncat pe grămada de bălegar de agresivii mitocani pretendenți la tronul Itacăi nu-și dă ultima suflare decât după ce-și recunoaște stăpânul. După 20 de ani! Ultimul salut din codița jerpelită la mângâierea celui pe care nimeni încă nu l-a recunoscut, nici fiul, nici mentorul, nici Penelopa e o declarație de umanitate și iubire. Probabil că doar animalele au această putere, de a supraviețui cu mare greutate doar pentru a oferi ultima dovadă de dragoste necondiționată! Chapeau, mister Nolan!” SURSA
INSIDER 3: „Filmul acesta e un fel de test Rorschach. Dacă vrei să vezi transsexuali, Elena neagră, asiatici în Grecia antică, aia vezi, dacă vrei să vezi să vezi o capodopera cinematografică, aia vezi. Eu am văzut drama omului care asistă la distrugerea lumii sub ochii săi, distrugere provocată chiar de el. În rest ca film, mi s-a părut mult sub Oppenheimer, iar de Interstellar nici nu mai vorbim. Fiecare proiectează propriile filtre şi experiențe asupra aceleiași poveşti. Probabil de aceea unii au rămas cu imaginile, alții cu mesajul și/ sau dimensiunea psihologică a personajelor.”
N.R.: „Odiseea este un film britanico-american din anul 2026 scris, produs şi regizat de Christopher Nolan. Bazat pe poemul epic din Grecia Antică al lui Homer, Odiseea, filmul prezintă o distribuţie prestigioasă care îl aduce în prim-plan pe Matt Damon în rolul lui Ulise, precum şi pe Tom Holland, Anne Hathaway, Zendaya, Lupita Nyong’o, Robert Pattinson şi Charlize Theron. Ulise, legendarul rege grec al Itacăi, porneşte într-o periculoasă călătorie spre casă după Războiul Troian. Călătoria sa va fi marcată de întâlniri cu fiinţe mitice precum ciclopul Polifem, sirenele şi zeiţa-vrăjitoare Circe, până la mult așteptata reuniune cu soția sa, Penelopa.”
De-a lungul decadelor, mitul calului troian a fost reinterpretat în diverse filme, dar nicio versiune nu a capturat suferinţa soldaților din interior cu un astfel de realism. Scena memorabilă din „Odiseea”, este considerată una dintre cele mai impresionante reprezentări ale acestuia, regizorul britanic aduce o perspectivă unică asupra legendei grecești, Secvenţa în cauză, descrisă drept viscerală şi copleşitoare, îi poartă pe spectatori în interiorul calului troian, soldații greci, înghesuiți în spațiul strâmt, se confruntă cu foamea, setea şi condițiile insuportabile. Nolan schimbă perspectiva tradițională, care în mod obişnuit era prezentată din punctul de vedere al troienilor.
NOLAN: „Am avut această imagine a calului scufundat în nisip în minte timp de 20 de ani.”
.
CICOAREA: Cultivată încă din Egiptul Antic – planta care te pune pe picioare, de la rădăcină până la floare!
INSIDER: „5 curiozități despre cicoare 💙, una dintre cele mai frumoase flori sălbatice care crește liniștită pe marginea drumurilor și a câmpurilor.
🌿 1. Florile ei albastre se deschid dimineața și se închid spre după-amiază, mai ales în zilele foarte călduroase.
☕ 2. De sute de ani, rădăcina de cicoare este prăjită și folosită ca înlocuitor al cafelei, deoarece nu conține cofeină.
🥗 3. Frunzele tinere și florile sunt comestibile. Pot fi consumate în salate, smoothie-uri sau folosite ca decor comestibil, iar planta conține antioxidanți care ajută la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ.
🌱 4. În medicina tradițională, cicoarea este folosită de secole pentru susținerea digestiei și a funcției normale a ficatului.
💚 5. Rădăcina este bogată în inulină, o fibră prebiotică ce hrănește bacteriile benefice din intestin și poate contribui la menținerea unei digestii sănătoase.
Știai cât de minunată este această frumusețe albastră?
💙
O completare importantă: dacă doriți să culegeți cicoare pentru consum, alegeți plante din locuri curate, ferite de poluare și de zonele unde s-au folosit tratamente chimice. Cele mai potrivite sunt pajiștile, poienile sau marginile pădurilor, departe de drumurile circulate.” SURSA
INSIDER 2: „„Cicoarea este o plantă care trăiește prin fânețe, locuri virane și pe marginea drumurilor, fiind invocată în farmece de fetele necăsătorite ca să pună pe jar inima pețitorilor. Se credea că tinerele care o puneau sub căpătâi împreună cu cămașa celor doriți îi vedeau în vis, iar cele care se afumau sau se spălau cu floare de cicoare scăpau <de urât> şi de farmecele vrăjitoarelor.
Într-o frumoasă legendă transilvăneană, cicoarea este asociată cu Zâna Florilor care se spăla cu rouă înainte de răsăritul soarelui pentru a nu fi văzută de cineva. Fiind zărită într- dimineaţă de Soare, acesta s-a îndrăgostit de ea şi a trimis doi luceferi s-o pețească. Zâna pământeană îi refuză spunându-le: „Soare, soțior,/ E tot călător,/ Ziua peste sate,/ Noaptea peste ape!” Supărat, astrul zilei o transformă în floare de cicoare: „Lăsaţi-mi-o în pace,/ Că mi-o voi preface/ Floare de cicoare/ Cu ochii după Soare,/ Când oi răsări,/ Ea s-o-nveseli!/ Când oi asfinţi,/ Ea s-a ofili;/ Când oi scăpăta/ Ea s-a aduna”.
De atunci se spune că cicoarea stă tot cu ochii după Soare până toamna târziu, iar florile ei se strâng seara, la apus, şi se desfac dimineața, la răsărit. Planta are unele întrebuințări în medicina populară, în obținerea unor coloranți vegetali.” SURSA
N.R.: Floarea de cicoare (Cichorium intybus), o plantă erbacee perenă din familia Asteraceae, recunoscută prin florile sale de un albastru viu şi utilizările sale medicinale sau culinare. Cicoarea comună este o Plantă originară din nordul Africii, Europa şi Asia, al cărei areal natural s-a extins şi în America de Nord. Este cultivată în regiunile temperate. Flori albastre-deschis: Petalele au margini dințate caracteristice, iar centrul prezintă stamine fine dispuse radiar. Plantă erbacee perenă, spontană şi adesea cultivată pentru rădăcinile sale din care se extrage un surogat de cafea. Cicoarea are o arie mare de răspândire în pășuni şi fâneţe, în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor ferate şi şanţurilor, pe marginea apelor curgătoare, din zona de câmpie până în cea de deal şi munte. În scopuri medicinale de la această plantă se întrebuințează părţile aeriene (Herba Cichorii) ce se recoltează în prima perioadă de înflorire a plantei, în lunile iulie-august, când tulpinile nu au apucat încă să se întărească, rădăcinile (Radix Cichorii) se recoltează în lunile septembrie-octombrie.
Este cunoscută din antichitate: în Egiptul antic era cultivată ca plantă medicinală, fiind folosită pentru tratarea bolilor hepato-biliare şi renale. În zilele noastre, rădăcina de cicoare comună este un foarte popular înlocuitor de cafea (fără cofeină!), iar părțile aeriene sunt folosite în scop medicinal sau culinar (frunzele bazale, cu un gust uşor amărui, se folosesc în salate asortate, precum şi în pregătirea unor mâncăruri specifice bucătăriei franceze şi italiene. Este bogată în inulină (o fibră prebiotică benefică pentru digestie) și substanțe amare care stimulează secrețiile biliare şi gastrice.
Componenţi: Tulpină – cicorină, inulină, arginină, colină, acid cicoric, levuloză, Fier, Fosfor, Calciu. În rădăcină – lactucină, substanţe triperpenice amare, lactucopicrină, Fructoză, alfa şi beta lactucerol, Tanin, Ulei volatil.
Proprietăți: diuretic şi laxativ hipoglicemiant, eupeptic-amar şi colagog, antitirodian şi depurativ. Indicații: Cicoarea este recomandată în tratamentul furunculozei şi acneei, dischineziilor biliare, constipației cronice, angiocholitelor şi hepatitelor cronice. Cafeaua preparată din această plantă are, de asemenea, proprietăţi benefice pentru sistemul gastric. Utilizare: Decoctul se prepară astfel: două lingurițe de rădăcină mărunțită se fierb în 200 ml de apă timp de 5 minute. Se consumă călduț în trei reprize înaintea meselor principale.
În ulei de măsline, macerat la rece (crud) se păstrează proprietățile intacte. De preferat un recipient de culoare închisă care se închide cu un capac etanș. Să fie acoperite cu ulei florile, dar să nu fie umede pentru că mucegăiesc. 2-3 săptămîni la un loc însorit, dar se agită zilnic recipientul, nu este greu. Apoi filtrați printr un tifon, stoarceți foarte bine să extrageți uleiul esențial. Se ține apoi la loc răcoros, întunecos, valabil un an. Să vă fie de folos!”
POIESIES & THEOSIS: Sculpturile lui Vladlen Babcineţchi – un nou cuplu primordial care transcende prin poezie, căutând unirea cu divinul – esenţa legăturii dintre estetică şi spiritualitate!
INSIDER: „POIESIS | Casa Porților Deschise, Iași – Titlul sculpturii conduce către unul dintre cele mai creatoare concepte ale culturii grecești. Poiesis provine din verbul poiein: a face, a aduce în ființă, a crea. Sensul desemnează orice act prin care ceva nevăzut dobândește prezență în lume. Astfel, sculptura lui Vladlen Babcinețchi este, în sens deplin, un act poiesis: dezvăluie prezența ascunsă în materia metalului. Exteriorul păstrează asperitatea materiei, interiorul se deschide către o lumină izvorâtă din adânc. Din fisuri se ivește un chip. Figura umană se naște odată cu deschiderea. Ființa
nu apare ca formă închisă, ci ca revelație a interiorului. Martin Heidegger vede în poiesis cel mai privilegiat fel prin care adevărul se
lasă descoperit. Hölderlin: „Plin de merite, și totuși în chip poetic locuiește omul pe acest pământ”, poeticul devine măsura locuirii omului în lume. Sculptura lui Vladlen Babcinețchi dă corp acestei idei. Ea așază omul în spațiul revelației, unde materia și lumina fac cu putință prezența. Această sculptură este meditație asupra artei poetice. „Ars poetica” vorbește despre nașterea cuvântului din tăcere, iar sculptorul imaginează nașterea chipului din fracturi ale aliajului ce concentrează în sine memoria minerală a cuprului și staniului. Deschiderile verticale funcționează asemenea unei pagini nescrise, iar chipul devine primul
vers al unei poezii. Bronzul păstrează energia unei deveniri continue, iar monumentul nu pare definitiv încheiat, ci aflat în perpetuă geneză […]” SURSA
„Theosis”, realizată de artist Vladlen Babcinetchi. Semnificație: Lucrarea înfățişează o siluetă feminină stilizată care pare să se contopească sau să emane dintr-o structură organică, verticală, ce aminteşte de textura scoarţei unui copac. Denumirea sa, Theosis (termen teologic care se traduce prin „,îndumnezeire” sau unirea omului cu divinitatea), sugerează o stare de transcedenţă, deschizând un spațiu interior dedicat tăcerii și reflecției. Sculptura face parte din proiectul expozițional de artă contemporană „,Casa Porţilor Deschise” organizat în județul laşi. Ea a fost amplasată în curtea interioară a unei instituții administrative ieşene (cunoscută local sub numele de „,Casa Pătrată”, sediul Consiliului Județean şi al Prefecturii laşi).” SURSA
N.R.: „Vladlen Babcinețchi (născut la 25 aprilie 1983 în Rezina, Republica Moldova) este artist plastic român, de origine basarabeană. Din anul 2012 este doctor în inginerie industrială, publicând o monografie şi numeroase articole pe tema proporțiilor corpului uman cu aplicații ale acestora în diverse domenii de activitate. Concepe programul de proiectare SECTOR, ce utilizează automat secţiunea de aur în proporționarea compozițiilor artistice.
„DRAGOSTEA OAMENILOR”, TARGU JIU: Sculptură realizată de un artist japonez – simbolizează iubirea universală şi unitatea dincolo de diferenţele culturale
INSIDER: „Puțini știu că, la câțiva pași de operele lui Constantin Brâncuși din Târgu Jiu, se află o sculptură realizată de un artist japonez „Dragostea Oamenilor” a fost creată în 2004 de sculptorul Toshio Yanagisawa, în cadrul manifestărilor dedicate Brâncușienei. Se spune că silueta masculină este inspirată de Constantin Brâncuși, iar îmbrățișarea simbolizează legătura dintre oameni, iubirea și apropierea care depășesc orice diferențe culturale. Amplasată pe malul Jiului, lucrarea a devenit unul dintre cele mai fotografiate locuri din parc, deși mulți vizitatori trec pe lângă ea fără să îi cunoască povestea.
TOSHIO YANAGISAWA: „Am fost impresionat de dragostea oamenilor, manifestată fățiș pe aleile din jurul operelor sculptorului Constantin Brâncuși. Sculptura mea încearcă să sugereze acest sentiment, al iubirii și al prieteniei, care există la toți oamenii, indiferent de vârstă.” ” SURSA
N.R.: Sculptura amplasată pe malul Jiului în Grădina Publică/ Parcul Municipal Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu a fost realizată de un maestrul artist local, Alexandru Ilie, într-adevăr in colaborare cu maestrul Toshio Yanagisawa.
Ansamblul Calea Eroilor (omagiu eroilor căzuţi în Primul Război Mondial) a fost realizat de Constantin Brâncuși în perioada 1937-1937 și se întinde pe o axă de la vest la est care traversează oraşul Târgu Jiu, pornind de la malul Jiului, din Parcul Central, unde se află lucrările din piatră – Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor şi Poarta Sărutului – continuând cu Calea Eroilor, unde se găseşte Biserica Sfinții Apostoli, și se finalizează cu Coloana fără Sfârșit, din fontă alămită și oțel, înălţată în mijlocul unui parc, pe un promontoriu.
ARHIVA: BRÂNCUŞI: “Realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor” ∆∆∆∆∆ TEZAUR LA PARIS: Brâncuşi sau Brancusi? Moştenire refuzată de România în urmă cu 55 de ani. De ce? ∆∆∆∆∆ TEMPLUL LUI BRÂNCUȘI CRAIOVA: Ovoidul și Pasărea Măiastră interpretate la scară colosală! ∆∆∆∆∆ CONSTANTIN BRÂNCUȘI: Primul „Sărut” e la Craiova, iar singurul în care trupurile sunt reprezentate în întregime, la Paris
NU-MĂ-UITA: Floricică, simbol al iubirii necondiţionate & loialităţii, acelaşi mesaj puternic de sute de ani – memoria, iubirea și legăturile dintre oameni pot dăinui dincolo de timp și spațiu!
INSIDER: „Floarea de nu-mă-uita – simbolul fidelității, al memoriei și al uneia dintre cele mai frumoase legende europene. Puține flori au reușit să adune în jurul lor atât de multe legende, povești și simboluri precum delicata floare de nu-mă-uita (Myosotis), cunoscută în limba engleză sub numele de Forget-Me-Not. Cu petalele sale mici, de un albastru intens, și centrul galben strălucitor, această plantă aparent modestă a devenit, de-a lungul secolelor, unul dintre cele mai puternice simboluri ale iubirii necondiționate, loialității și amintirii.
Originară din Europa și Asia, floarea de nu-mă-uita crește spontan pe malurile râurilor, în poieni, păduri și zone umede. Deși există peste o sută de specii din genul Myosotis, toate au în comun frumusețea discretă și culoarea albastră care le-a făcut ușor de recunoscut încă din Evul Mediu. Numele românesc „nu-mă-uita” este o traducere fidelă a denumirii răspândite în multe limbi europene. În germană este cunoscută ca Vergissmeinnicht, în franceză Ne m’oubliez pas, iar în engleză Forget-Me-Not. Toate aceste denumiri trimit către aceeași idee: dorința de a rămâne în memoria celor dragi.
Cea mai cunoscută legendă despre această floare își are originea în spațiul germanic medieval. Se spune că un cavaler și iubita sa se plimbau pe malul unui râu când acesta a observat o floare albastră crescând aproape de apă. Încercând să o culeagă pentru femeia iubită, cavalerul a alunecat și a fost luat de curenții puternici. Înainte de a dispărea în valuri, a reușit să arunce floarea spre iubita sa și a strigat: „Nu mă uita!”. Din acel moment, floarea a devenit simbolul iubirii eterne și al fidelității.
În Evul Mediu, cavalerii purtau adesea această floare brodată pe haine sau gravată pe podoabe înainte de a pleca la război sau în cruciade. Ea reprezenta promisiunea că se vor întoarce acasă și că dragostea lor va rămâne neschimbată, indiferent de distanță sau de trecerea timpului. În perioada Renașterii, floarea de nu-mă-uita a devenit un motiv frecvent întâlnit în pictură, manuscrise și bijuterii. Artiștii o foloseau pentru a sugera fidelitatea, memoria și legăturile sufletești care nu puteau fi distruse de timp. Numeroase portrete aristocratice din secolele XV și XVI înfățișează personaje purtând mici buchețele de nu-mă-uita, ca semn al devotamentului față de familie sau față de persoana iubită. În secolul al XIX-lea, în epoca victoriană, când limbajul florilor devenise o adevărată formă de comunicare, nu-mă-uita transmitea un mesaj clar: „Nu mă uita niciodată”, „Îți voi rămâne credincios” sau „Te voi păstra mereu în suflet”. O simplă floare putea exprima sentimente pe care regulile stricte ale societății nu permiteau întotdeauna să fie rostite. De-a lungul timpului, această plantă a căpătat și o puternică valoare comemorativă. În multe țări europene, ea este folosită în ceremonii dedicate eroilor căzuți în războaie, victimelor conflictelor sau persoanelor dispărute. Micile flori albastre au devenit un simbol al memoriei colective și al respectului pentru trecut.
Din punct de vedere botanic, nu-mă-uita este o plantă rezistentă și surprinzător de adaptabilă. Înflorește primăvara și la începutul verii, preferând locurile răcoroase și umede. Florile sale au doar câțiva milimetri în diametru, însă apar în grupuri bogate care transformă pajiștile și malurile apelor în adevărate covoare albastre.
În folclorul european, se credea că această floare aduce noroc îndrăgostiților și îi ajută pe cei plecați departe să se întoarcă acasă. În unele regiuni, tinerele păstrau câteva flori presate între paginile unei cărți sau într-o scrisoare, considerând că astfel iubirea nu se va stinge niciodată.
Astăzi, floarea de nu-mă-uita continuă să inspire artiști, scriitori și grădinari din întreaga lume. Deși este una dintre cele mai mici flori întâlnite în natură, mesajul ei rămâne la fel de puternic ca acum sute de ani: memoria, iubirea și legăturile dintre oameni pot dăinui dincolo de timp. Poate tocmai de aceea, după atâtea secole, această floare delicată continuă să poarte același nume emoționant. Nu doar pentru că este frumoasă, ci pentru că amintește fiecărei generații cât de important este să nu uităm oamenii, locurile și poveștile care ne-au construit istoria.” SURSA
N.R.: Floarea ,nu-mă-uita” (Myosotis) este o plantă delicată, originară în mare parte din emisfera nordică, dar răspândită în întreaga lume. Myosotis aparţine familiei Boraginaceae, ce conține peste 50 de specii erbacee, anuale, bienale sau perene. Este întâlnită din Noua Zeelandă, până în Europa, Asia şi America de Nord. Crește atât în stare spontană, cât și cultivată în grădini. Denumirea populară a florii este o traducere exactă a germanului ‘Vergissmeinnicht’ (Nu-mă-uita). Denumirea ştiinţifică a florii provine din greaca veche µuoowtiç (myosotis), „urechea şoarecelui”, datorită frunzelor care par să semene cu urechile unui şoarece.
Aspect: Erbaceu, tufe scunde, compacte. Frunzele sunt opuse simple, nedivizate, alterne, lipsite de stipele. Florile sunt hermafrodite, albe, roz sau albastre, fără bractee (*), rar cu câteva bractee, în cimă scorpioidală (**). Caliciu are cinci diviziuni, corolă lungă, tubuloasă, iar limbul plan cu cinci petale îndepărtate cu gâtul închis prin solzi gălbui şi cinci stamine. Fructele sunt păstăi, care conțin multe seminţe mici. În funcție de specie, înfloresc din luna mai până în iulie. Se înmulțeşte atât pe cale sexuată (prin seminţe) cât şi pe cale asexuată (butaşi). Preferă sol de grădină mai humos şi poziții semiumbroase. Ca plante ornamentale, se folosesc în parcuri şi grădini, balcoane, interioare şi ca flori tăiate. Sunt specii care se pot forţa. – plante pot fi determinate, prin tehnici speciale de temperatură şi lumină, să înflorească mai devreme decât ar face-o în mod normal în natură.
(*) Bractee: Frunze mici sau solzi care cresc la baza florilor. Când se spune ,,fără bractee”, înseamnă că tulpina florii este goală în acea zonă. Dacă sunt ,rare”, înseamnă că poți vedea una sau două din greşeală.
(**) Cimă scorpioidală: Un tip de inflorescență (grup de flori). Tulpina se îndoaie ca o coadă de scorpion, iar florile înfloresc treptat, una după alta, pe aceeași parte.
ARHIVĂ: TOPORAȘI/ TĂMÂIOARE: Parfumul lor dispare & reapare magic, datorită beta-iononei, care amorțește temporar receptorii olfactivi din nasul uman ∆∆∆∆∆ MARGARETA: Inflorescenţă cu sute de flori minuscule, tubulare în centrul galben și 20-30 de flori radiate ligulate, petalele albe & ușor roz, din exterior – „Mă iubește, nu mă iubește?” ∆∆∆∆∆ UNIVERS: Câte o Galaxie în fiecare Păpădie
SARANDA, ALBANIA: Bustul lui Nicolae Iorga amplasat pe malul Mării Ionice, pe un teren oferit cu recunoștință de către Regele Zog I și donat ulterior statului român pentru a înființa un centru cultural
INSIDER: „Monumentul lui Nicolae lorga din Saranda (Albania) cinsteşte istoricul şi politicianul român pentru contribuția sa esențială la istoria şi crearea statului modern albanez. Amplasat pe faleza oraşului, bustul marchează legătura istorică legată de terenul dăruit de Regele Zog I și de fostul Institut Român. Placa trilingvă (română, albaneză şi engleză) amintește datele vieții sale (1871-1940) şi rolul său în sprijinirea Albaniei moderne şi a cercetărilor arheologice. Regele Zog l i-a oferit lui lorga un teren în Saranda în semn de recunoştinţă, teritoriu pe care marele istoric I-a donat ulterior statului român pentru a înființa un așezământ cultural.
N.R.: „Între anii 1934 şi 1939, România a avut un teren la Marea lonică, în Sarandë, Albania. Regele Zogu (Zog I) îi donase terenul lui Nicolae lorga, drept recunoştinţă pentru contribuţia sa la istoria şi la independenţa Albaniei, precum şi la soarta Balcanilor. Marele istoric Nicolae lorga a donat apoi statului român 50% din suprafaţă şi astfel România a dobândit ieşire şi la Marea Mediterană, prin Marea lonică.
Institutul Român de la Sarandë (Casa lorga) a purtat încă de la înfiinţare numele întemeietorului său. Casa a fost construită în 1937 pe un teren de aproape 1.000 de metri pătraţi pe malul Mării lonice, la Sarandë, pe care Nicolae lorga (1871- 1940) I-a primit în dar din partea Regelui Zogu, drept recunoștinţă pentru redactarea primei Istorii a Albaniei, realizată de academicianul român şi publicată în 1919. Istoria a fost scrisă în urma unor cursuri pe care profesorul lorga le-a ținut la Universitatea din Bucureşti şi care au fost utilizate ca material documentar de delegaţia albaneză la Conferinţa de pace de la Londra din 1919, unde a susţinut cauza independenţei şi a recunoaşterii pe plan internaţional a Albaniei şi a graniţelor ei.
lorga a cedat acel teren statului român, în 1934, cu condiția de a se construi acolo o clădire care să servească drept institut de studii şi cercetări arheologice. În cadrul concesiunii a fost fondat în 1937 un astfel de institut, care a funcţionat între 1937 şi 1940, apoi din nou între 1942 şi 1944. Clădirea institutului a fost proiectată de arhitectul român Petre Antonescu. Concesiunea românească a fost achiziţionată de România prin „soft power” şi, prin urmare, elemente ale Forţelor Armate Române nu au fost niciodată dislocate în zonă. Teritoriul a fost în cele din urmă cucerit de Italia, împreună cu toată Albania, în aprilie 1939.
Acest subiect a fost abordat din nou chiar recent în discuţiile bilaterale dintre cele două state, subliniindu-se importanţa finalizării rapide a procesului de retrocedare a Casei lorga din Sarandë, proprietate a statului român naţionalizată după instaurarea regimului comunist în Albania şi vândută de autorităţile albaneze unei persoane private după căderea regimului totalitar, în 1992.
În paralel cu demersurile pe cale administrativă şi jurisdicţională, problematica recuperării imobilului a fost ridicată de către partea română în cursul mai multor întrevederi bilaterale, inclusiv la cel mai înalt nivel, cu solicitarea de a fi puse în aplicare deciziile instanţelor albaneze Deocamdată, aceste declaraţii au rămas fără efecte concrete până în prezent, principala problemă invocată fiind despăgubirea cuvenită cumpărătorului care a achiziționat imobilul în 1992. Demersurile la nivel politic vor continua la toate nivelurile până la soluţionarea acestui dosar”, a comunicat, recent, Ministerul Afacerilor Externe pe tema teritoriului românesc din Albania.
În noiembrie 2016, Institutul Cultural Român a dezvelit la Sarandë bustul marelui istoric şi politician român Nicolae lorga, lucrare realizată de către sculptorii de origine aromână Zisa Musha şi Mario Musha, din Fier, Albania.
Prelegerile lui Nicolae lorga despre istoria Albaniei, care oferiseră delegaţiei albaneze la Conferinţa de la Londra (1913) argumente pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez, au fost publicate, în anul 1919, în cartea „Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais”. lorga a fost cel care a descoperit, în anul 1915, la Biblioteca Medicea Laurenziana din Florenţa, cel mai vechi document cunoscut în limba albaneză, datat 1462 – „Formula e pagëzimit”, o formulă de botez, un text liturgic scris de arhiepiscopul romano-catolic de Durrës, Pal Engjëlli. Opera lui Nicolae lorga conţine numeroase studii, lucrări de sinteză asupra istoriei naţionale, cercetări privind viaţa aromânilor (românilor din Balcani), evoluţia şi autohtonia lor în părţile central-sudice ale Balcanilor, inclusiv în Albania. lorga a arătat că limba folosită de aromâni este un dialect al limbii române, formată, de o parte şi de alta a Dunării, derivată din latina populară, evoluată în mod specific, în secolele de sfârşit ale Antichităţii şi de început ale Evului Mediu.” DETALII
LAHIJAN, IRAN: Borj-e-Pisa, o replică a Turnului din Pisa integrată în faţada unui imobil. Aparatele de aer condiționat, lângă arcadele ornamentale creează un contrast vizual suprarealist!
INSIDER: „Un turn inspirat din Pisa se înalță prin fațada acestei clădiri din Lahijan, nordul Iranului. Cunoscută local sub numele de Borj-e-Pisa, structura are ecouri arcadele stivuite ale punctelor de reper şi coloanele subțiri între rânduri de ferestre moderne. Contrastul devine şi mai ireal cu unitățile de aer condiționat montate direct lângă arcadele sale ornate.” SURSA
N.R.: „Această clădire neobişnuită, cu o replică parțială a Turnului din Pisa integrată direct în faţadă, se află în Lahijan, în nordul Iranului. Cunoscută local sub denumirea de Borj-e-Pisa, structura combină elemente arhitecturale moderne cu arcadele etajate şi coloanele specifice celebrului monument italian.
Localizare: Imobilul se află pe Strada Nima (Nima Street) din oraşul Lahijan, provincia Gilan, Iran, o zonă de la poalele Munţilor Alborz cunoscută pentru mixul eclectic de stiluri arhitecturale. Contrastul vizual dintre elementele clasice inspirate din Renaşterea italiană şi estetica utilitară a blocurilor contemporane stârneşte frecvențe dezbateri online privind autenticitatea sau funcționalitatea „Turnului”.
PALATUL ODEON/ ZAHANAUA 33: Singura clădire rămasă din vechea administrație a Abatorului Comunal București – monument arhitectural cu o istorie de 156 de ani!
INSIDER: „Braseria Odeon – Splaiul Unirii Nr 162. Arhitect Godillot Alexis (1869)” SURSA
N.R.: „Palatul Odeon (cunoscut şi ca fosta Zahanaua 33 / Restaurantul Odeon), o clădire istorică situată pe Splaiul Unirii nr. 162, în zona Timpuri Noi din Bucureşti. În 1869, pe malul Dâmboviței, în „Livada de duzi” din Mandavrela, arhitectul francez Alexis Godillot ridica o clădire care avea să devină un simbol al Bucureştiului de aur, reper arhitectural reprezentativ din zona fostului Abator Comunal. Aceeaşi mahala unde Maria Tănase s-a născut. Acelaşi cartier unde boierii se ospătau la Zahanaua, cârciuma vestită pentru delicatesele sale măcelăreşti. Acelaşi Bucureşti care în perioada interbelică era supranumit „Micul Paris”. Odeon Palace este singura clădire rămasă din vechea administrație a Abatorului – un monument arhitectural care a traversat 156 de ani de istorie.
În anii recenti, clădirea a fost reabilitată funcționând ca spațiu de ospitalitate şi evenimente (Restaurantul Odeon/ Imperial Glamour) – destinație culinară unde tradiția se împleteşte cu inovația, într-un decor interbelic autentic. Cele 5 săli distinct amenajate găzduiesc evenimente de la 25 la 200+ invitaţi.
1868-1869 Începutul – Alexis Godillot şi „Livada de Duzi. În 1868, arhitectul francez Alexis Godillot predă primăriei București planurile pentru o clădire monumentală pe malul Dâmboviței. Un an mai târziu, în 1869, construcția este finalizată în „Livada de duzi” din mahalaua Mandavrela – parte a administrației Abatorului Bucureşti. Godillot, acelaşi arhitect care va proiecta Halele din Piaţa Amzei (1872), Hala Ghica şi Hala Centrală din Piaţa Mare, imprimă capitalei o amprentă arhitecturală de influenţă franceză. Clădirea devine singura supravieţuitoare din ansamblul fostei administrații – un martor de piatră al transformărilor care urmează.
Sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX Zahanaua Boierească – Cârciuma unde boierii se ospătau. În aceeaşi zonă, Zahanaua – cârciuma de lângă abatoare – devine locul unde boierii savurează delicatese neobişnuite: oase cu măduvă, fudulii, preparate „măcelărești” considerate rafinamente culinare ale epocii. Ospitalitatea românească se îmbină cu tentele de eleganţă urbană într-un București care se transformă rapid, privind spre Occident, dar păstrându-și rădăcinile locale.
1913 – Maria Tănase şi Mandavrela. Se naşte Maria Tănase – cea care va deveni vocea simbolică a României. În perioada interbelică, glasul ei duios răsună în restaurantele bucureştene, în turnee naționale și internaționale, definind spiritul cultural al capitalei. Mandavrela, cartierul modest de pe malul Dâmboviței, dă naștere uneia dintre cele mai mari artiste ale țării.
1920-1940 – Epoca de Aur – Micul Paris al României. Perioada interbelică aduce Bucureștiului gloria maximă. Sub domnia regelui Carol al II-lea, capitala cunoaște transformări urbanistice spectaculoase. Stilul Art Deco domină arhitectura, Bulevardul Magheru se ridică ca simbol al modernității, restaurantele şi cafenelele devin centre ale vieții sociale şi culturale. Bucureştiul se conectează la circuitul ideilor occidentale, câștigându-şi supranumele de „Micul Paris” – un oraş vibrant, cosmopolit, plin de artă, muzică şi rafinament culinar.
1925-1935 Banca Chrissoveloni – Sediul unei Puteri Financiare. Clădirea este concesionată Societăţii Sapira, tutelată de Banca Chrissoveloni – până în 1933 una dintre cele mai puternice instituții financiare din România. Palatul devine temporar reședința acestei societăți, jucând un rol în viața economică a capitalei până la căderea Bursei de pe Wall Street.
Sec. XX Modernitatea – Metamorfoze şi adaptări. De-a lungul decadelor, clădirea traversează transformări multiple, adaptându-se vremurilor şi schimbărilor politice și sociale ale României. Fiecare epocă își lasă amprenta, dar structura arhitecturală monumentală rezistă – ultimul martor al administrației Abatorului, ultimul fragment vizibil al acelui București de altădată.
2024-2025 Renașterea. Odeon Palace – Restaurant and Events – Astăzi, Odeon Palace renaşte sub un concept care îi respectă moștenirea și o readuce la viaţă. Brasseria servește bucătărie românească şi franceză într-un cadru care păstrează esenţa interbelică. Cele 5 săli distinct amenajate – de la intimul Salon Mandravela la grandiosul Palais Hall – sunt gata să scrie poveşti noi.
156 de ani mai târziu, Palatul continuă să fie oglinda unui București interbelic de poveste.” DETALII
TEMPLU ELEN: Ascunde Biserica Greacă din București cu hramul „Buna Vestire”
INSIDER: „Un templu grecesc ascuns în Biserica Greacă Buna Vestire din Bucureşti.
Vă plimbați prin Bucureşti? În spatele unei porți de fier din apropierea Ambasadei Greciei se ascunde una dintre cele mai neobişnuite biserici ale oraşului – una care nu seamănă deloc cu bisericile ortodoxe care au cupolă și pe care le veţi vedea peste tot. Construită în 1899 ca şi capelă a Ambasadei Greciei, Biserica Greacă Buna Vestire are forma unui templu ionic, cu acoperiş în două ape şi coloane de piatră direct din antichitate. Capitelurile sale sunt modelate după cele ale anticei Histrii, de pe coasta Mării Negre, în timp ce în interior veți găsi picturi neo-bizantine şi o catapeteasmă din marmură lucrată la Atena. Este genul de loc pe lângă care mii de oameni trec fără să ghicească vreodată ce se află în spatele balustradelor – merită vizitat dacă explorați oraşul.
Adresa: Bd. Pache Protopopescu 1, Bucureşti” SURSA
N.R.: Scrie la intrare că în luna iulie sunt slujbe în fiecare duminică de la ora 8.00. Weekendul trecut a fost festivalul grecesc.
Biserica Greacă „,Buna Vestire” din Bucuresti a fost construită după planurile arhitectului german A. Lardel, iar capitelurile coloanelor exterioare au fost realizate în mod explicit având ca model piesele arheologice ionice descoperite la cetatea antică Histria, situată pe malul mării Negre.
Repere arhitecturale importante ale edificiului: Forma: Clădirea imită structura unui templu antic grecesc (stil ionic, hexastil- pseudoperipter), fiind o raritate pentru peisajul religios bucureştean. Capitelurile: Elementele superioare ale coloanelor îmbină stilul clasic grecesc cu moștenirea istorică dobrogeană de la Histria. Interiorul: Spre deosebire de exteriorul păgân/clasic, interiorul este complet amenajat în tradiția ortodoxă neobizantină.
