SFRÂNCIOCUL: ,Măcelarul naturii”, comportament unic de prădător – îşi înfig prada în spini/ ramuri ascuțite. Un fel de Vlad Țepeș al înaripatelor!

INSIDER: „Ceva interesant. Interesant e că ambele păsări sunt aceași specie, sfrâncioc roșiatic, mascul și femelă. Și mai interesant e cum ambele păsări s-au așezat deasupra cuielor. Cel mai interesant fapt însă e aceasta: sfrânciocul e o pasăre care își trage victima în țeapă înainte de a o mânca.” SURSA

N.R.: Imaginea prezintă un sfrâncioc (posibil un exemplar din genul Lanius, precum sfrânciocul mare sau similar) care îşi folosește obiceiurile specifice de prădător agățând prada de spinii unui arbust.

,,Măcelarul naturii”: Păsările din familia Laniidae au un comportament unic de prădător. Ele îşi înfig prada (insecte mari, şopârle sau mici rozătoare sau păsări mici) în spini sau pe ramuri ascuțite. Deoarece nu au gheare puternice de păsări răpitoare (cum au şoimii), folosesc acești „cârlige” naturale din mediul înconjurător pentru a fixa şi sfâşia prada. Uneori îşi lasă prada acolo ca o rezervă de hrană pentru mai târziu. Au un cioc puternic, cu mandibula superioară terminată într-un cârlig ascuțit. Majoritatea speciilor au o „mască” neagră caracteristică în dreptul ochilor. Specii comune în România: Sfrânciocul rosiatic (Lanius collurio) – oaspete de vară, cu spatele maroniu- castaniu. Sfrânciocul mare (Lanius excubitor) – pasăre sedentară și oaspete de iarnă, de culoare gri-cenușiu, fiind cea mai mare specie de la noi. Sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor) – oaspete de vară, de talie medie. Numele ştiinţific: Lanius provine din latinescul pentru „măcelar” (laniare – a rupe în bucăţi), reflectând comportamentul său de hrănire.

Sfrânciocul mare (Lanius excubitor) numit şi sfrâncioc coțofănesc, sfrâncioc ghebos, sfrâncioc de iarnă, berbecel mare, lupul vrăbiilor, şoimuț, capra dracului, țăcăitoare, este o pasăre răpitoare din familia laniidelor (ordinul paseriformelor), de mărimea unei turturele sau unei mierle negre, răspândită practic în toată Europa, în Africa la nord de ecuator, în Asia, din Siberia până în China, şi în America de Nord, din California şi New Jersey până în Alaska.

Sunt descrise mai multe subspecii, în România şi Republica Moldova se întâlnesc 2 subspecii: Lanius excubitor excubitor, oaspete de iarnă şi Lanius excubitor homeyeri, care este sedentară şi cuibăritoare. Populația cuibăritoare din România este estimată între 15.000 şi 50.000 de perechi. Preferă locurile deschise: pășunile şi fânețele presărate cu arbuşti şi tufe, cu puncte mai înalte de pândă. Stă adesea în vârful unui copac, uneori pe o prăjină, gard, stâlp de curent sau pe o piatră mai înaltă. Este cel mai mare dintre sfrânciocii europeni. Are o lungimea de 24- 25 cm şi o greutate medie de circa 70 g. Longevitatea maximă observată în sălbăticie este de 8 ani. Ciocul este puternic, comprimat lateral, mandibula superioară este încovoiată mult peste cea inferioară şi prevăzută înainte de vârf, de fiecare latură, cu câte un dintre bine pronunțat, iar picioarele sunt puternice şi prevăzute cu gheare ascuțite şi încovoiate; ciocul şi picioarele au aspectul celor de la păsările răpitoare. Este cenuşiu- deschis pe cap şi pe spinare, alb pe obraji şi pe partea ventrală. Între creştetul cenuşiu şi obrazul alb se observă o dungă peste ochi, neagră groasă, mărginită sus de o sprânceană albă. Coada, destul de lungă şi neagră, este mărginită cu alb. Aripile rotunde sunt de asemenea negre, cu o oglindă alară (*) albă destul de întinsă şi foarte vizibilă în timpul zborului. Sexele nu se pot distinge după penaj. Se hrăneşte cu rozătoare, păsări de talie mai mică, insecte mari, şopârle. Prada este zărită din loc de pândă sau din zbor şi prinsă după o scurtă urmărire aeriană sau cu o coborâre rapidă pe sol. O parte din hrana capturată este înfiptă în spinii plantelor sau în sârma gardurilor, pentru depozitare. Sunt păsări agresive, lovesc cu ciocul şi îşi înfig ghearele în degetele inelatorului. Sfrânciocul este o specia monogamă şși foarte teritorială. Cuibărește în arbori, la peste 1 m înălțime de la sol. Cuibul este solid, construit din crenguțe de ambele sexe. În interior este căptuşit cu fire de plante, iarbă, pene şi alte materiale. Ponta este depusă prin luna mai sau la începutul lunii martie, şi constă din 4-7 ouă alb-cenuşii sau alb-albăstruii, cu pete gălbui până la brun-roşcate sau purpurii. Depune frecvent două ponte în anii cu hrană suficientă. Ouăle sunt clocite îndeosebi de femelă, circa 15 zile. Puii părăsesc cuibul după 20 zile de la eclozare. Ei continuă să fie dependenţi de hrana adusă de părinţi încă 10 Zile.

*Oglinda alară sau oglinda aripii (Speculum) este o pată caracteristică de culoare vie cu reflexe metalice irizate pe partea superioară a aripii, mai ales la rațele de suprafaţă (Anatinae), formată de remigele secundare, care are o culoare diferită de restul penajului şi este identică sau aproape identică la cele două sexe. Culoarea acestei oglinzi (adesea mărginită cu dungi întunecate sau luminoase) variază de la o specie la alta şi foloseşte la determinarea speciilor. Ea joacă un rol în comunicațiile între păsările din aceaşi specie sau din specii diferite.