INSIDER: „Mici dar nervoase! O mașină s-a răsturnat în zona hotelului Dobrogea din Constanța.” SURSA
N.R.: „Cvadriciclul nu are ESP, nefiind obligatoriu pentru non autoturisme. A mers cu viteza maximă și a tras de volan. Mașina din imagine este un XEV Yoyo. Aceasta este o mașină electrică mică, concepută pentru mobilitatea urbană, vehicul 100% electric. Poate fi condusă de la vârsta de 16 ani în unele țări. Specificații: Are o autonomie de până la 153 km și poate atinge o viteză maximă de 85 km/h. Vehiculul este omologat conform standardelor europene de siguranță, având un cadru robust din oțel de înaltă rezistență, airbag și sistem ABS incluse standard.”
YO-YO este o jucărie simplă, alcătuită din două discuri egale, ce sunt conectate cu un ax fix, în jurul căruia se rulează un fir. Se presupune că yo-yo-ul este cea mai veche jucărie, exceptând păpușa. Deşi e utilizat încă din cele mai vechi timpuri (prima menționare istorică a yo-yo-ului apartine grecilor, datând din anul 500 i.Hr.), această jucărie a devenit faimoasă în epoca modernä. Chiar și Napoleon și armata sa s-au jucat cu yo-yo-uri înainte de bătălii. Numele „yo-yo” provine din filipineză și înseamnă „vino-vino”.
Jucăria a devenit faimoasă în epoca modernă, în special datorită imigrantului filipinez Pedro Flores, care a început o companie de yo-yo în California în anii 1920. Donald F. Duncan, care era un excelent om de afaceri, a preluat în 1928 sau 1929 compania de yo-yo cu același nume a lui Pedro Flores. A mutat-o din California in Wisconsin, care a devenit curând Capitala Yo-yo-urilor din toată lumea”, fabrica producând 3600 de yo-yo-uri pe minut. Dacă la început yo-yo-ul era făcut din lemn, cu timpul acesta a devenit tot mai stilizat, aducându-i-se noi şi noi îmbunătățiri.
Cum funcţionează yo-yo-ul? V-ați intrebat vreodată de ce yo-yo-ul urcă înapoi odată ce ajunge jos? Deşi are un design atât de simplu, yo-yo-ul folosește de un principiu de bază ale fizicii: conservarea energiei. Legea conservării energiei ne spune că orice formă de energie nu se pierde, ci se transformă în altă formă de energie, rămânând constantă. Aşa este şi în cazul yo-yo-ului, când energia potențială se transformă în energie cinetică, iar aceasta din nou in potențială. Atunci când obiectul coboară are energie cinetică, derivată din energía potențială. Odată ce ața ajunge la capăt, energia cinetică este suficientă pentru a face ca yo-yo-ul să urce înapoi în sus. Apoi, energia cinetică se transformă în energie potențială pe măsură ce yo-yo-ul urcă şi astfel, întregul proces se reia. Din cauza frecării, la fiecare astfel de ciclu, yo-yo-ul va urca tot mai puţin, până când în cele din urma, se va opri cu totul. Dar orice pasionat de yo-yo stie că jucăria se poate. menține pe termen nelimitat în acest proces, dacă obiectul este tras uşor în sus la fiecare ciclu. Această tragere furnizează o energie cinetică suplimentară, care compensează pierderile prin frecare.”
INSIDER: „✨ Casa Mița Biciclista — un cer plin de stele și un strop de magie. În acest an, Casa Mița Biciclista își întâmpină vizitatorii într-o atmosferă feerică, transformându-și fațada într-un cer plin de stele care luminează discret una dintre cele mai elegante clădiri ale Bucureștiului. Sub conceptul „Sub aceeași stea”, decorul aduce împreună tradiția, emoția și bucuria sărbătorilor, invitându-ne să privim orașul cu mai multă căldură și speranță.” SURSA
N.R.: „Suntem gata. Întâlnirea sub aceeași stea începe. Anul acesta, Crăciunul de la @lamitabiciclista se aprinde altfel. Vorbim despre sens, despre lumina care nu doar strălucește, ci adună. Pe fațada casei istorice au prins formă 11 stele create special pentru La Mița Biciclista, în urma unui dialog minuțios între Mantas Petruskevicius și echipa noastră. Steaua cea mare, de 5 metri, conduce compoziția ca un reper al orașului. În jurul ei, peste 1 km de ghirlande luminoase și 200 m de ghirlande aurii croiesc un cer nou. Un Crăciun al orașului unit, nu al orașului risipit. Un loc în care oamenii se pot regăsi, fie și pentru o clipă, sub aceeași stea.” SURSA
INSIDER: „Candlelight Premium la Casa Poporului – Având în vedere că aici funcţionează Parlamentul României şi cele mai importante structuri ale statului, la intrare se face un control strict, la fel ca pe aeroport. Trebuie să pui bagajele pe bandă pentru a fi scanate, ca să se asigură că nu ai obiecte interzise. Vizitatorii sunt şi ei verificați, trebuie să treacă printr-o poartă cu detector de metale şi apoi sunt scanați cu un detector mobil. Dacă ai vreo unghieră/ obiect ascuțit în geantă, ți se va reține până după concert, în baza unui „bon”. După ce ai parcurs toți aceşti paşi, cu buzunare și poșete întoarse pe dos și dezbrăcat de paltoane, pălării și umbrele poți pleca cu brațele pline, elegant, către sala C.A. Rosetti să umpli și sufletul.
N.R.: Concertele Candlelight aduc magia unei experiențe muzicale live, multisenzoriale, sub lumina blândă a lumânărilor în locații deosebite din București. „Candlelight Premium, Capodopere pianistice de la Mozart la Chopin” a „(i)luminat” Palatul Parlamentului. Pianist: Marius Boldea – Program: Mozart – Fantezia în re minor KV. 397; Beethoven – Sonata op. 57 în f minor „Appassionata”; Schubert – Sonata în Si bemol major D. 960 (partea I); Chopin – Scherzo nr. 2 op. 31 în si bemol minor. Sala C.A.Rosetti.
Durată: 60 minute (Accesul este permis cu 45 minute înainte de începerea programată, iar participanților li se interzice intrarea ulterioară). Limită de vârstă: 8 ani sau mai mult. Persoanele sub 16 ani trebuie să fie însoțite de un adult” DETALII
INSIDER: „Costumul prezentat în imagine este costumul național purtat de reprezentanta României, Cătălina Jacob, la competiția Miss Universe 2025, care a avut loc în Thailanda. Cătălina Jacob a reprezentat România la cea de-a 73-a ediție a concursului Miss Universe, desfășurată în Bangkok, Thailanda, în noiembrie 2025. Cătălina Jacob este fotomodelul și actrița română, în vârstă de 28 de ani cu dublă cetățenie româno-italiană, s-a născut pe 17 iunie 1997. A trăit în Bacău, Abruzzo şi Milano. Cătălina şi-a început drumul în această lume a frumuseții la 18 ani, când s-a mutat la Milano pentru a urma studii în psihologie şi comunicare, combinând educația cu pasiunea pentru modelling. Experiența ei internaţională este impresionantă. A participat la prezentări de modă în oraşe de tradiţie în industrie, precum Milano, Paris, New York şi Dubai, colaborând cu branduri renumite și acumulând experiență valoroasă într-un domeniu competitiv.
Pentru secţiunea costumului național, Cătălina Jacob a defilat într-o ţinută spectaculoasă, inspirată din identitatea românească, reinterpretat într-o variantă modernă. Look-ul, completat de aripi imense in culorile tricolorului, a avut o estetică ce amintea de prezentările cu „îngeraşi” Victoria’s Secret. Apariția ei a stârnit reacţii entuziaste, atât în rândul publicului, cât şi pe rețelele sociale, unde imaginile au devenit rapidvirale. Deşi nu s-a calificat în primele 30 de frumuseți ale planetei, alese din 120 de concurente, Cătălina a făcut o figură frumoasă la Miss Universe 2025, competitie căştigată de Fatima Bosch. Miss Mexic.”
INSIDER: „Am urât posomorâtul ăsta de București încă din prima zi a relației noastre. Ne mai intersectasem noi fugar până atunci, dar în ’98, venit la facultate, când am coborât din tren și talpa mea i-a atins asfaltul, am știut că trebuie să fac orice-mi stă în putință să fug de-aici. N-am reușit, nici după 27 de ani.
Am trăit împreună, așa, ca doi oameni căsătoriți din obligație, împărțind nopți în paturi separate. Am tot încercat în timpul ăsta să-i dau o șansă, să las de la mine, să iert. Și, recunosc, din când în când, parcă-l vedeam zâmbind, ca să nu zic că-mi părea chiar simpatic. Odată mutat în inima lui, la centru, lucrurile s-au schimbat în puțin mai bine, mai ales de când mi-am dat seama că nu e vina lui că e așa cum e, că n-a fost mereu așa, că, asemeni oricui, în tinerețe era mult mai chipeș și mai plin de bun gust. Plimbările lungi, câteva tururi ghidate și niște evenimente la care-am participat mi-au scos în cale, pe lângă timida admirație pe trend ascendent, niște detalii care aveau să mă macine.
Am descoperit că Bucureștiul poartă niște cicatrici ale fostei sale frumuseți, ascunzându-le chiar sub ochii noștri. Se cheamă “mascaroni”. Știu, nici eu nu auzisem de cuvântul ăsta dubios, până recent. Sunt fețele care împodobesc clădirile din vremea tinereții Bucureștiului, unele înfățișând oameni, altele animale, altele personaje mitologice. Sunt mulți, mult mai mulți decât mi-aș fi imaginat, și sunt foarte timizi. Rar se întâmplă să-ți întâlnești privirile cu ale lor, dacă nu-i cauți. Și chiar când îi cauți, poți trece de zeci de ori prin același loc, și să nu ți se arate. Sau oi fi doar eu.
Spuneam, sunt fascinat de chipurile astea misterioase, martorii ăștia tăcuți ai trecerii Bucureștiului. Am început, cu ajutorul Oanei, să inventariez prezența lor. O fac în primul rând pentru mine (mai rar am avut un proiect atât de personal), și-apoi poate pentru vreun rătăcit care-ajunge-n Gara de Nord și nu dă nicio șansă urâțeniei ăsteia de oraș. Are și o valoare documentară demersul, pentru că am fotografiat deja mascaroni pe care știu că în câțiva ani n-o să-i mai vadă nimeni.
Și… asta voiam să zic, în prea multe cuvinte. E îndrăzneț să mă gândesc că o să reușesc să-i inventariez pe toți, la cât de bine se ascund. Am fotografiat câteva sute până acum și sunt încă foarte departe de suma de vreo 2000 la care sper să ajung. Există o pagină de Facebook, există o pagină de Instagram, există o hartă cu fotografii și vă invit pe la toate trei, pun link-urile în comentarii. M-aș bucura să știu c-ați început să-i vedeți. Faces of Bucharest meet the world. Faces of Bucharest e pacea mea cu Bucureștiul, chiar dacă nu cu ăsta de azi.”SURSA
N.R.: „Mascaronii sunt elemente decorative sculptate, sub formă de capete umane, animale sau fantastice, folosite în arhitectură pentru a decora faţadele clădirilor, precum deasupra ușilor, ferestrelor sau pe chei de boltă. Inițial, aveau un rol apotropaic (menit să sperie spiritele rele), dar ulterior au devenit un ornament pur decorativ. Termenul provine din italianul „mascherone” și are la bază latinescul „masca”. Sunt frecvent întâlniți în arhitectura gotică, barocă, Beaux Arts și Art Nouveau.
INSIDER: „Știați că în Rusia în orașul Novosibirsk se află Monumentul Șoarecelui de Laborator? Novosibirsk, este al treilea oraș ca mărime din Rusia și un important centru științific. Monumentul a fost dezvelit în 2013 în fața Institutului de Citologie și Genetică. Această sculptură remarcabilă din bronz înfățișează un șoarece purtând ochelari și tricotând o catenă de ADN cu dublă spirală.
Monumentul este un simbol al recunoștinței pentru milioanele de șoareci care au contribuit la descoperiri în genetică, cercetarea cancerului și nenumărate alte progrese medicale. Monumentul a fost ideea artistului Andrey Kharkevich, care a dorit să creeze ceva care să recunoască sacrificiul adesea trecut cu vederea pe care aceste creaturi îl fac pentru progresul uman.
Având o înălțime de aproximativ 70 de centimetri, șoarecele stă pe un piedestal de granit, lucrând cu sârguință la elementele constitutive ale vieții. Oamenii de știință de la institut trec zilnic pe lângă el, ca o reamintire constantă a responsabilității etice pe care o poartă. Șoarecii de laborator au jucat un rol esențial în dezvoltarea de tratamente pentru boli precum diabetul, cancerul și Alzheimerul…etc. Asemănarea lor genetică cu oamenii îi face neprețuiți pentru testele medicale. Acest monument servește atât ca mulțumire, cât și ca o meditație asupra relației complexe dintre oameni și animale în progresul științific. A devenit un reper îndrăgit și un loc de pelerinaj pentru oamenii de știință din întreaga lume.” SURSA
N.R.: Monumentul şoarecelui de laborator este o sculpturā din Novosibirsk, Akademgorodok, Siberia, Rusia. Este situat într-un parc în faţa Institutului de Citologie şi Genetică al Academiei Ruse de Științe și a fost finalizat la 1 iulie 2013, coincizând cu cea de-a 120-a aniversare a fondării oraşului.
Monumentul, care se află pe un piedestal de granit, reprezintă un şoarece de laborator purtând ochelari de soare cu pince-nez pe vârful nasului. Şoarecele tine andrele de tricotat în labe şi este reprezentat tricotând o dubla spirală de ADN. Figura din bronz are doar 70 cm înălțime, dar înălțimea totală a monumentului, inclusiv piedestalul, este de 2,5 metri. Spirala de ADN care iese din andrelele de tricotat şerpuieşte spre stånga, arătând astfel că este vorba de ADN-ul Z, un fel despirala geamănă de ADN, încă puțin înțeles – acest simbol al cercetării ştiinţifice care mai este de făcut. În schimb, ADN-ul B, mai comun (prezentat în lecțiile şcolare), şerpuieşte spre dreapta.
Expoziția Muzeului de Istorie a Geneticii din Siberia – Autorul si artistul A. Kharkevich/ Sculptorul A. Agrikolyansky/Turnātoria M. Petrov/ Instalat de Institutul de Citologie şi Genetică, Filiala Siberiană a Academiel Ruse de Științe – 4 iulie 2013.” DETALII
INSIDER: „Vrăbiuțele – Micile Semnale ale Naturii din Orașele Noastre – Vrăbiuțele sunt mult mai mult decât simple păsări care ciripesc în jurul nostru; ele sunt adevărați indicatori ai stării mediului. Deși par obișnuite și neînsemnate, aceste mici creaturi reflectă cu o fidelitate uimitoare sănătatea ecosistemelor în care trăiesc. Prezența sau absența lor spune adesea mai multe despre schimbările din natură decât am putea observa cu ochiul liber. În grădini, parcuri sau chiar între blocuri, vrăbiuțele sunt printre primele specii care simt modificările habitatului. Viața lor este strâns legată de disponibilitatea hranei, de calitatea aerului și de diversitatea insectelor. Atunci când mediul se degradează, numărul vrăbiuțelor scade rapid, semnalând o problemă mai profundă. De aceea, cercetătorii le folosesc adesea ca specie indicator, pentru a înțelege mai bine transformările urbane și impactul pe care îl are activitatea umană asupra naturii. Ele trăiesc lângă oameni de mii de ani și cunosc, într-un fel subtil, fiecare schimbare din împrejurimi.
În același timp, vrăbiuțele aduc un strop de viață și energie în fiecare loc în care se așază. Sunt curioase, jucăușe și se adaptează cu ușurință, transformând orice colț într-un mic univers plin de mișcare. Prin simpla lor prezență, ne amintesc că orașele pot rămâne vii și conectate la natură, atâta timp cât știm să protejăm mediul în care trăim împreună.” SURSA
N.R.: „Vrăbiile sunt păsări comune, sedentare (nu migrează pe distanţe lungi, ci rămân în zonele de cuibărit și pe timpul iernii) din familia paseridelor, cunoscute pentru adaptabilitatea lor la prezența omului. De dimensiuni mici (14-15 cm), se hrănesc cu semințe, insecte și resturi alimentare, construiesc cuiburi în scorburi sau clădiri și depun de obicei 4-5 ouă de trei ori pe an, fiind clocite de ambii părinți timp de 14 zile. Masculii sunt de obicei mai colorați, în timp ce femelele au un penaj mai uniform, cenuşiu.
În România trăiesc 4 specii de vrăbii: Vrabie de câmp (Passer montanus); Vrabie de casă (Passer domesticus); Vrabie negricioasă (Passer hispaniolensis); Vrabie de stâncă (Petronia petronia). Primele trei trăiesc și în Republica Moldova.
Vrabia de casă (Passer domesticus): Răspândită în Eurasia și Africa de Nord, trăiește aproape exclusiv în localități. Vrabia de câmp (Passer montanus): Se întâlnește în Europa și Asia, fiind comună în zonele rurale, parcuri și livezi, dar nu la fel de dependentă de localități ca vrabia de casă. În România există aproximativ 1.380.000 – 2.750.000 de perechi de vrăbii de casă, iar estimările pentru vrabia de câmp sugerează o populaţie de 1.400.000-2.800.000 de perechi cuibăritoare. Pentru celelalte două specii existente, datele despre populaţia lor sunt mai puțin specifice.” DETALII
„Într-o lume grăbită către nou, ANTIKA deschide o ușă spre trecut. Aici, fiecare obiect are o memorie, o vibrație, o poveste nerostită. Tablouri care au privit alte vremuri, bijuterii care au purtat emoții, monede care au circulat prin istorie — toate își caută un nou destin. ANTIKA este locul unde colecționarii, visătorii și iubitorii de autentic se întâlnesc. Un spațiu de mică publicitate, dar de mare valoare — pentru cei care vor să vândă, să cumpere sau doar să admire. Fie că deții o carte veche, o statuetă rară, o rochie cu parfum de epocă sau un aparat foto din alt secol, aici găsești admiratorii potriviți.” ANTIKA.ro
INSIDER: „Am găsit cel mai scump aliment vândut acum la Lidl – 20.000 euro kilogramul! Ați gătit vreodată cu șofran?” SURSA
N.R.: Şofranul (Crocus sativus) este o plantă mediteraneană, din care se poate extrage condimentul șofran, uleiuri aromatice, precum şi numeroase alte substanțe cu utilizări în medicină, cosmetice (creme antirid) şi alimentație. Proprietăți: Aromatizant; Stimulator digestiv; Purgativ; Întăritor; Afrodiziac. Șofranul a fost întotdeauna cel mai scump condiment din lume. Originile nu sunt certificate însă par a se situa în Orientul mijlociu. Arabii au adus șofranul în Peninsula Iberică în secolul al X-lea. Cuvântul „azafran” (condiment în spaniolä) provine din zafaran din araba. A fost introdus în Europa de mauri prin Spania, la ora actuală fiind cultivat in Spania (La Mancha) si Grecia, Franța (cea mai bună calitate), Italia, iar în restul lumii in Maroc, Casmir, Iran (cel mai mare producător) sau China. Prețul său ridicat (30.000-40.000 euro/kg) se datorează faptului că pentru 1 kg de condiment trebuie recoltate intre 130.000 și 250.000 de flori din care se rețin numai staminele (partea superioară a pistilului ce este divizată în 3) ce se usucă până la pierderea a 4/5 din umiditatea lor, dar și de faptul că este o cultură manuală ce nu suportă mecanizare decât la lucrările solului. Șofranul, numit și aurul roșu era considerat un simbol al luminii, folosit din cele mai vechi timpuri ca plantă tinctorială ce dădea o culoare galben auriu, ca a soarelui, hainele conducătorilor fiind vopsite cu extractul stigmatelor de Crocus.
Șofranul este plantă erbacee, perenă, cultivată, ce poate atinge 30-40 cm în înălțime. Frunzele sale sunt lungi şi înguste. Fructele sale sunt mici şi albe. Florile sunt violete, cu linii purpurii. Se înmulteste numai prin bulbii. Din septembrie până în noiembrie, planta produce flori albastre-violet, cu pistile lungi, roșii. Frunzele, care sunt asemănătoare firelor de iarbă, cresc în acelaşi timp în cazul unei umidități accentuate şi după deschiderea florii pe timp de secetă. Staminele roșii conţin uleiuri esențiale, substanţe amărui şi colorant galben. Şofranul este o plantă de altitudine, iubind verile aride şi iernile răcoroase, suportänd înghețul până la -13 °C. Se plantează bulbii în luna iulie-august, la adâncimi cuprinse între 15 şi 30 cm, in funcție de climă şi teren, florile se recoltează în lunile septembrie-noiembrie. Florile se recoltează deschise, după ce roua s-a ridicat, se emondează (separarea stigmatelor de floare) şi usucă în aceeaşi zi. Uscarea se face la 40-60 °C, până la pierderea a 4/5 din greutate. Staminele se așează în recipiente din sticlă, închise ermetic, ferite de lumină şi umiditate. Se pot folosi după 30 zile, timp în care condimentul işi formează aroma.
LEAD Technologies Inc. V1.01OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Spania exportă şofran din secolul al XIV-lea, azi deține 70% din piața mondială. Era un articol valoros cu secole înainte si în Persia. Fenicienii dedicau prăjituri cu șofran zeiței Astarte (zeiţă a dragostei, sexualității, fertilității și a războiului – Ishtar la sumerieni/ Afrodita la greci/ Venus la romani). Fragmente mici de șofran s-au găsit şi în mumiile egiptene. Cleopatra il folosea în preparatele sale cosmetice. Șofranul este menționat de Homer, Plinius cel Bătrân, Hipocrate, Chaucer sau Shakespeare. În evul mediu, Eduard al III-lea impune fermierilor englezi cultivarea plantei, numită aici „crockers”. În 1838, în America agenda medicală arăta că în doze mici, înviorează spiritul..…
Arabii, cei mai mari consumatori de șofran, îl folosesc la aromatizarea mâncărurilor din miel, oaie, pui, orez. în Franţa este indispenabil pentru bouillabaisse, în Italia pentru risotto, în Spania pentru paella. Şofranul se utilizează la condimentarea pâinii, sosurilor, supelor de peşte şi a felurilor pe bază de orez, conferindu-le în acelasi timp o culoare foarte plăcută; trebuie folosit cu moderație, nu mai mult de 2 grame pe zi, fiindcă în cantitate mare, condimentul devine nociv și poate crea tulburări de comportament. Consumul preparatelor condimentate cu șofran nu este recomandat femeilor gravide, căci șofranul poate provoca avortul. Persoanele care suferă de tulburarea bipolară trebuie să evite șofranul, planta poate declanşa un comportament agresiv, chiar violent.
Ultima duminică din luna octombrie în regiunea La Mancha, Spania este sărbătoarea încheierii culesului, la care iau parte localnicii dar şi oameni veniți din toată Spania sau turişti. O Dulcinee este aleasă regina sărbătorii, iar Don Quijote şi Sancho Panza, în costume de epocă îşi fac apariția triumfală (toate, personaje ale romanului spaniol al lui Miguel de Cervantes).” DETALII
Şofranul se cultivă și în România, dar este o cultură mai rară din cauza costurilor inițiale ridicate. Există însă producători în diverse județe, precum Arad, laşi, Suceava, Buzău și Caraş-Severin, care au obţinut profituri bune din această cultură.
INSIDER: „De abia aseară, târziu, am reușit să văd 𝑪𝒓𝒂𝒗𝒂𝒕𝒂 𝒈𝒂𝒍𝒃𝒆𝒏𝒂̆. Am regretat nespus că lansarea oficială m-a prins departe de țară, în Orientul Îndepărtat. Toată lumea cred că știe deja că filmul reprezintă o ecranizare a personalității muzicale a celui mai mare dirijor român din toate timpurile: Sergiu Celibidache.
Dintru început precizez că filmul este o realizare remarcabilă care merită vizionată de orice român: sper să fie distribuit masiv în școli. Filmul are capacitatea de a motiva și inspira tinerele generații în legătură cu câteva virtuți personale și profesionale.
În continuare, doresc să vă împărtășesc câteva dintre impresiile mele. Pentru că scriu imediat după ce am terminat de văzut filmul, voi comenta câteva dintre scene, în ordinea intensității emoționale, complexității cinematografice și expresivității muzicale. Desigur, toate aceste criterii sunt judecate potrivit propriei mele sensibilități culturale și muzicale. Nu intenționez să comentez filmul, ci doar câteva secvențe care mi s-au părut excepționale, prin modul în care a fost cuplată perspectiva muzicală, de cea cinematografică.
Am ales să ilustrez această cronică cinematografică cu imaginea actriței Kate Phillips, stând pe un fotoliu la Opera Națională București, întrucât aceasta interpretează excepțional rolul Ioanei Procopie Dumitrescu (căsătorită Celibidache). Consider că scena consumată în Argentina, la Buenos Aires, în care Celibidache dirijează, cu mișcări de toreador, Boleroul lui Maurice Ravel este antologică. Este, în opinia mea, cea mai reușită scenă a filmului. În realitate, cred că ați recunoscut faptul că, la Opera Națională București, sunt trase cadrele respective. Dintr-o lojă aflată în imediata vecinătate a scenei, Celibidache este urmărit cu pasiune admirativă de cea care avea să-i devină soție. Când aceasta strânge în mână balustrada operei, scena sugerează o formidabilă pasiune sentimentală, care este potențată de faptul că Ravel a compus Boleroul ca muzică de balet pentru orchestră. Informația este relevantă în contextul în care Ioana Procopie Dumitrescu fusese balerină în copilărie, acompaniată la pian, la unul dintre antrenamente, chiar de Sergiu Celibidache. Din sala de concert, o idilă se înfiripă cu ocazia dialogului purtat în micul foaier în care este instalat astăzi barul de la etajul 1 la Opera Națională București. Sper că ați remarcat decorațiunile și recuzita care se presupune că ne sunt familiare. Boleroul lui Ravel sugerează un ritual al dorinței care crește inexorabil, un dans hipnotic în care pasiunea devine inevitabilă și corpurile celor doi ajung să se întâlnească într-un climax incendiar în plimbarea care urmează pe străzile din Buenos Aires. Scena este excepțională, iar muzica compozitorului francez evidențiază minunat pasiunea care crește în intensitate între Ioana Procopie Dumitrescu și Sergiu Celibidache.
De abia pe locul doi este scena antologică filmată la Ateneul Roman, în care Celibidache dirijează inegalabila și inconfundabila Rapsodie Română nr. 1 de George Enescu. Vă recomand ca înainte să vedeți filmul să-l priviți pe marele nostru dirijor în înregistrarea care a fost folosită ca model. Este considerată, până astăzi, cea mai bine interpretată Rapsodie Română nr. 1.
A treia scenă a filmului, în ordinea percepută de mine, este filmată într-un bar accesat de high-life-ul României interbelice. Celibidache – recent ajuns în București după ce fusese alungat de acasă de tatăl său – este pianist la început de carieră și împarte camera (temporar poate și viața) cu o tânără care deservea acest stabiliment (nu rezultă explicit ocupația acesteia, dar este sugerată) și care îl recuperase din parcul Cișmigiu unde adormise pe o bancă. Între cei doi pare să se înfiripe o idilă, iar pe fundal este interpretată Simfonia fantastică de Berlioz. Muzica este aleasă genial pentru a ilustra această secvență, căci Berlioz a compus Simfonia fantastică exact sub influența iubirii obsesive pentru o actriță irlandeză (Harriet Smithson), de care a devenit fascinat până la nebunie. Simfonia fantastică este scrisă pentru această femeie, ca o confesiune muzicală (ceea ce pare să facă și Celibidache în relație cu salvatoarea lui). Paralela sugerată de Simfonia fantastică între viețile personale ale marilor muzicieni Berlioz și Celibidache mi s-a părut o alegere fenomenală.
Scena micilor balerine care se antrenează acompaniate la pian de tânărul Celibidache – între care și viitoarea sa soție (Ioana Procopie Dumitrescu) – este de asemenea extraordinar de bine asociată muzical cu baletul feeric Spărgătorul de nuci de Ceaikovski, care spune povestea Clarei, o fetiță care primește în ajunul Crăciunului un spărgător de nuci sub formă de soldățel. Noaptea, jucăriile prind viață, soldățelul devine un prinț, iar Clara pornește alături de el într-o călătorie magică prin Regatul Dulciurilor. La fel pare că evoluează și viața micuței balerine Dumitrescu, care în acest moment și-a întâlnit prințul, chiar dacă nu este momentan conștientă de semnificația profundă a acestei întâlniri.
O altă scenă incredibilă este cea în care tânărul Celibidache dirijează Orchestra din Berlin, care interpretează celebra uvertură Egmont de Beethoven, având pe fundal capitala Germaniei (inclusiv clădirea filarmonicii) distrusă complet după cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu Berlinul devastat complet în spate, un oraș făcut cenușă, Celibidache interpretează o muzică care refuză să moară. Acolo, în ruine, dirijorul și orchestra devin vocea umanității care se ridică din nou. De altfel, uvertura Egmont de Beethoven este povestea unui nobil flamand care se ridică împotriva tiraniei spaniole și moare martir pentru libertate. Beethoven a văzut în el un simbol al demnității umane, al rezistenței și al curajului dus până la sacrificiu. Uvertura pornește din întuneric și se sfârșește în triumf: este o muzică despre eliberare, scrisă pentru cei care nu se pleacă. Interesant că muzica celui mai mare compozitor german – dirijată de Celibidache – a fost aleasă să sugereze renașterea Germaniei după distrugerea și capitularea din 1945. Alăturarea dintre planul muzical și cel cinematografic este încă o dată excepțională.
Când simfonia Din Lumea Nouă de Dvořák este dirijată de Celibidache la Berlin, iar familia acestuia o asculta la radio din România comunistă, de dincolo de cortina de fier, suprapunerea dintre muzică și mesajul cinematografic este iarăși perfectă. Celibidache este în Lumea nouă și liberă, iar familia lui în Lumea veche și neliberă.
Convingerea de nezdruncinat a lui Celibidache că muzica este vie numai atunci când este produsă de o orchestră într-o sală de concerte (cu o acustică perfectă) își păstrează valabilitatea de-a lungul tuturor epocilor istorice, chiar dacă această idee este afectată din punct de vedere tehnologic de sistemele moderne de sonorizare și înregistrare care permit astăzi ținerea de concerte inclusiv pe plajă sau pe stadion. Pentru Celibidache, aceasta nu este considerată muzică. Ideea că perfecțiunea interpretării unei lucrări simfonice, exclusiv într-o sală de concerte, în acord cu intențiile compozitorului, constituie adevărul muzical sublim, care transcende frumusețea actului interpretativ, rămâne strict genială. Ideea că există un adevăr în perfecțiunea muzicală, dincolo de frumusețea acesteia, este convingerea teoretică răvășitoare care îți rămâne înfiptă adânc în cortex, multă vreme după ce ai părăsit cinematograful. Mesajul de a nu te mulțumi niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea este cheia de boltă a unei cariere muzicologice care l-au făcut pe Celibidache să fie considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai tuturor timpurilor.
Este de remarcat și mediul social din care provenea Celibidache, pe care tatăl său îl vedea în mod natural ca fiind un viitor prim-ministru al României. Nu are sens să dezvolt această idee, căci ar trebui să vorbesc despre ciurucurile analfabete care au ajuns între timp să guverneze această țară. Dar merită să medităm la ideea că un potențial prim-ministru se năștea acum 100 de ani într-o casă în care exista pian, tablouri pe pereți, farfurii de porțelan și bibliotecă.
Nu mai reiau ideea – despre care am mai vorbit în trecut – că în capitala României ar trebui să existe o nouă sală de concerte care să poarte numele de Sergiu Celibidache.
Mi-a plăcut să-l revăd pentru câteva secunde pe Rafael Butaru, concertmaestrul Filarmonicii George Enescu, exercitând-și rolul profesional.” SURSA
N.R.:”Cravata galbenă (titlul în engleză The Yellow Tie) este un film dramatic biografic regizat şi co-scris de Serge loan Celebidachi despre tatăl său, dirijorul şi compozitorul Sergiu Celibidache, lansat în 2025. Protagoniştii filmului sunt actorii Ben Schnetzer, John Malkovich, Sean Bean şi Kate Phillips.
Filmul Cravata galbenă a avut premiera în Bucureşti la Sala Palatului, pe data de 1 noiembrie 2025, Prolecţia de gală s-a desfăşurat cu sala plină, în prezenţa principalilor actori protagonişti, alături de regizorul Serge loan Celebidachi împreună cu soţia sa, Adela Vrinceanu Celebidachi, în calitate de producătoare a filmului. În cinematografele din România filmul rulează de la data de 14 noiembrie 2025. Deoarece echipa de filmare era compusă din vorbitori de limbă franceză, engleză, germană şi română, s-a stabilit ca filmul să fie turnat in limba engleză iar în România să fie difuzat subtitrat.
SINOPSIS: Dintr-un colț al României începe extraordinara poveste a unui copil cu un vis, care a cucerit lumea. Povestea lui Sergiu Celibidache. Este călătoria unui om care a refuzat orice compromis, de la copilăria trăită sub un tată autoritar în România interbelică, până la anii de foamete şi lupta pentru supraviețuire în Germania devastată de război. Un film despre curajul de a crede în ceea ce pare imposibil şi despre prețul plătit pentru a rămâne neclintit într-o lume a compromisurilor. Despre iubire, adevăr, integritate şi sacrificiu. Despre succesul care nu înseamnă nimic fără acceptarea şi recunoaşterea celor dragi. Şi despre dorul de acasă, care l-a însoțit mereu, oriunde s-ar fi aflat.
Filmul acoperă peste șapte decenii din viaţa dirijorului şi este realizat de o echipă de peste 300 de profesionişti. A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naţionale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, Bucureşti şi Berlin.
SERGIU CELIBIDACHE (n. 28 lunie/11 iulie 1912, Roman, România d. 13 august 1996, Nemours, Ile-de-France, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiel Române. Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în judeţul Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al lașului, şi, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiaşi oraş, lar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie. La şase luni de la naşterea sa, familia Celibidache se mută la lași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia şi muzica în laşi, iar după despărţirea de familia să îşi continuă studiile la Bucureşti şi Paris. Tatăl său se aştepta ca el să urmeze o carieră politică în România, dar în 1936 Celibidache s-a înscris la Hochschule für Musik (Academia de Muzică) din Berlin (autoritățile germane i-au modificat greşit numele de familie din Celebidachi în Celibidache, forma sub care avea să devină cunoscut), unde a studiat compoziția cu Heinz Tiessen şi dirijatul cu Kurt Thomas, Walter Gmeindl şi Fritz Stein. A continuat cu studii doctorale la Universitatea Friedrich Wilhelm (Friedrich-Wilhelms-Universität), unde a studiat metafizica cu Nicolai Hartmann, psihologia cu Eduard Spranger şi muzicologia cu Arnold Schering şi Georg Schünemann. A redactat o teză de doctorat despre Josquin des Prez şi a obținut diploma în 1944. Pe parcursul anilor 1940, a fost însoţit şi implicat romantic cu dansatoarea şi coregrafa de origine română Iris Barbura. În timpul studiilor la Berlin, Celibidache a fost introdus în budismul Zen de către profesorul său Martin. Steinke, iar budismul a influențat viziunea și activitatea lui Celibidache pentru tot restul vieţii, într-un interviu din 1986, el spunea: „M-am născut creştin ortodox şi am studiat filosofia, dar tot nu am putut găsi soluții pentru problemele mele. Prin Steinke am descoperit […] calea Zen. Tot ce pot spune este că fără Zen nu aş fi cunoscut acest principiu ciudat conform căruia începutul se află în sfârşit, iar sfârşitul în început. Muzica nu este altceva decât materializarea acestui principiu.”
infoINSiDER.ro 