INSIDER: „#Aiciastat ascuns Alexandru Ioan Cuza în ajunul zilei de 24 ianuarie, în vila lui Constantin Bosianu, susținătorul lui Cuza și al Unirii Principatelor. Vreau să vă spun povestea ei, astăzi, când sărbătorim Unirea Principatelor. Cu ocazia găzduirii lui Cuza în mare secret, pentru a preveni atentate la viața acestuia, Constantin Bosianu s-a asigurat că vila era extrem de bine păzită, garantându-i siguranța domnitorului. Așa că arnăuții vegheau în turnul de observație dar și în jurul vilei, iar obloanele au fost întărite cu drugi de fier la ferestre.
Constantin Bosianu provenea dintr-o familie boierească, fiul paharnicului Andrei Bosianu. A studiat dreptul la Anvers și Paris (la Sorbona), devenind primul decan al Facultății de Drept din București, premier al României, director al Eforiei Școalelor, membru al Academiei Române. Din poziția de membru în Adunarea Electivă a Munteniei, pe 24 ianuarie 1859 a votat pentru alegerea lui Cuza ca domnitor al Țării Românești.
Casa a fost construită în stil neogotic între 1853-1859, fiind proiectată de arhitectul Luigi Lipizer. El a proiectat și Casa Librecht-Filipescu și Casa Breslelor. Vila a devenit reședința Consiliului de miniștri pe durata guvernului Bosianu, când a fost fondată și biblioteca cu 11.000 de volume de astronomie. Datorită lor vila este astăzi sediul bibliotecii Institutului Astronomic al Academiei Române.
Casa ascunde și diverse simboluri masonice. În această casă se țineau întrunirile secrete care pregăteau Unirea. Așa că la uşi se află trei gemuleţe cu roşu, galben şi albastru, culorile tricolorului care erau folosite încă de pe vremea lui Tudor Vladmirescu, și pregăteau Unirea de la 24 ianuarie 1859, ca însemne unioniste. După moartea lui Bosianu clădirea a ajuns în patrimoniul Institutului Meteorologic, și până la construirea pavilioanelor (care se află în apropiere), Casa Bosianu i-a servit drept sediu. Ea a suferit pagube la cutremurele din 1940 și 1977, și a fost restaurată de arhitectul Octav Dimitriu în 1992. Astăzi se poate vizita în cadrul tururilor ghidate gratuite pe care astronomii români le oferă după o programare prealabilă. Adresa: Strada Cuțitul de Argint 5″ SURSA
INSIDER: „Biserica „Sfinții Voievozi” din Ipoteşti este un lăcaș de cult ortodox construit între anii 1929- 1939 în satul Ipoteşti din comuna Mihai Eminescu (județul Botoşani), în curtea complexului memorial Mihai Eminescu din Ipoteşti, lângă biserica de lemn a familiei Eminovici. A fost construită cu ajutorul unei subscripții publice de către un grup de intelectuali coordonat de Camil Petrescu, la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.
Lăcaşul de cult a fost sfințit la 15 iunie 1939, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, de către mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei. Cu acest prilej, Nicolae lorga a plantat un brad argintiu în fața bisericii. Biserica este construită în stil moldovenesc din piatră adusă de la Burdujeni şi cărămidă aparentă de la Ciurea, fiind acoperită cu ţiglă. Sub cornișă, edificiul este înconjurat de o friză în care se repetă trei însemne heraldice: stema județului Botoşani – coasa, a Moldovei – capul de bour, şi a Regatului României. Mobilierul de lemn (catapeteasma, strana arhierească, 14 strane obişnuite, două iconostase, două analoghii şi balustrada de la loja corului) a fost confecționat de sculptorul danez Peer Merloe la Mănăstirea Văratec.
Pereții interiori ai bisericii au fost pictați de Petre Remus Troteanu (1885-1957). Iconografia lăcaşului de cult este considerată unicat în lume pentru că, în semn de doliu etern pentru moartea poetului Mihai Eminescu, ctitorii au hotărât ca sfinții pictați să poarte aureole negre, în locul celor aurii. O altă ciudățenie este considerată o frescă în care apare un diavol alb care ispitește, ţinând în mână o coală de hârtie, un bărbat matur, cu barbă, îmbrăcat în haine monahale, care strânge la piept o carte.
Poetul este pictat pe peretele din stânga, în mărime aproape naturală, tânăr, la douăzeci de ani, iar în dreapta, este reprezentat Regele Carol al II-lea. Sfântul Arhanghel Mihail are chipul lui Mihai Eminescu. În 1944, biserica a fost vandalizată de armatele sovietice care au ocupat România. Soldații sovietici au tras cu pistoalele în pieptul Regelui Carol al II-lea (pictat pe peretele bisericii), precum şi în candela din fața altarului.
BISERICA FAMILIEI EMINOVICI. În anul 1847, Raluca (Iurașcu) Eminovici (1816-1876), mama lui Mihai Eminescu şi soția căminarului Gheorghe Eminovici (1812-1884), a cumpărat mica bisericuță de lemn din cătunul Ipoteşti, cu 250 de galbeni, de la boierul Theodor Murguleț. Faptul este menționat într-o scrisoare din 14 aprilie 1909 a lui Matei Eminovici către Corneliu Botez. Bisericuța a devenit astfel lăcaş de rugăciune al familiei, dar ea a continuat să fie folosită ca biserică a satului Ipotești și după cumpărare. Salariul preotului era plătit de Gheorghe Eminovici, care deținea moșia din Ipoteşti. Biserica avea hramul Sfinții Arhangheli Mihail șiGavril.
În 1878, moșia a fost vândută, din cauza datoriilor, familiei de boieri Papadopol. În spatele bisericuței de lemn, lângă altar, au fost înmormântați Gheorghe și Raluca Eminovici – părinții poetului, Nicu (1843-1884) și Iorgu (1844-1873) – doi dintre frații poetului.
În interiorul micuței biserici se păstrează vechile icoane și cristelnița în care a fost botezat Mihai Eminescu (adusă de la Biserica Uspenia din Botoşani), veşmintele preotului care l-a botezat, masca mortuară, icoane ale copilăriei lui, o icoana greco-catolică primită în dar la 20 de ani, linguriţa de argint cu care primea împărtășania, mucarnița din argint și obiecte de cult pe care se presupune că le-a lucrat mama lui. Pe peretele vestic al bisericii a fost amplasată o placă memorială de marmură cu următoarea inscripție: „Bisericuța familiei Eminovici, construită înainte de anul 1800. În preajmă se află mormintele părinților poetului și fraților săi, Nicu și Iorgu”.
În prezent, aici se mai oficiază slujbe de patru ori pe ani: la 15 ianuarie (aniversarea nașterii poetului), la 15iunie (comemorarea morții poetului), de Înălţarea Domnului și la 8 noiembrie (de hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil).
Biserica de lemn din Ipoteşti este construită din lemn şi vălătuci şi acoperită cu șindrilă. Pereții săi sunt tencuiţi şi văruiţi cu alb. Lăcaşul de cult are formă de cruce, cu abside laterale semicirculare. În apropierea bisericii, înspre nord-vest, se află și un turn-clopotniță de lemn.” DETALII
INSIDER: „Ana, femeia sfâșiată de câini la București, îmi aducea sufletul ei la spălat să i-l curăț cu Duhul Sfânt. Cumva se lipise de inima mea pe sub prima piele, acolo unde zâmbești oamenilor clădiți din materialul tău. Îmi plăcuse ceva la ea, în peșteră, atunci când mi s-a părut că amarajul fracționării nu-i în regulă, când l-am refăcut, plăcuța înșurubată, nodul opt prins în verigă, o ultimă verificare și degajare din lonjă, și când am strigat ”liber” s-a lăsat Ana spre mine cu toată ființa ei, fără nici o ezitare. Pentru că mă crezuse când am strigat ”liber” și mă crezuse că e în siguranță. Și-mi plăcuse mult felul ei de-a aluneca deasupra lucrurilor, puțin absentă, luând din ele porția de frumos și de bine, că-n orice urât e și-un pic sau doi de dumnezeiere, și ea îl vedea acolo, fericită. Asta conta pentru ea, picul ăla. Picul. Că de bunătate a murit Ana, să știți. Mâncam plăcinte pe terasa casei parohiale, în materie de ecosisteme ea-mi era duhovnic și-i zic cu dezgust, Ana, nu mai scăpăm de gunoaie, e plină țara de mizerii, și se întoarce spre mine zâmbind spre ceva ce nu se vedea și zice lasă, părinte, că o să ne scape Mihai și Vlad, important e să-i învățăm să facă asta! Așa era Ana, și aici ni se lipiseră inimile, ca ale lui Saul și-a lui Ionathan, că amândoi eram proști de creduli, niște visători fără argumente. O iei, te arzi, și tu continui să speri, să crezi și să iubești că totul se poate schimba în bine, și că lumina va învinge întunericul, te izbește realitatea fără replică și tu nu și nu, hai susulețu c-o să fie bine, că nu se poate altfel, binele învinge, scrie asta în carnea lumii. Așa era Ana și cu asta am rămas de la ea. Când ne-am cunoscut ea credea în binele ăla socratic, în haina aia de ploaie și de vânt cu care te îmbraci când simți urâtul dându-ți târcoale, și într-o zi m-am decis să-i descos haina și să-i arăt cine se ocupă cu țesutul binelui și al adevărului și drept în poala lui Dumnezeu s-a așezat Ana, recunoscându-L cu toată inima ei fierbinte. Eu știu. Că inima aia mi-o dădea Ana la curățat, că asta e preotul, un spălător de suflete, și din ascunzișurile inimii ei nici unul n-a rămas pășit de iubirea mea. Ana a murit din prea multă bunătate. Că trebuie să fii bun pe dinafară, bun cu reflux ca să crezi că răul de acum o jumătate de an va fi îndreptat pentru că l-ai rostit pe numele lui urât. Bun trebuie să fii să crezi în oameni, în partea lor luminoasă, făcându-te că nu vezi căderile lor, mișeliile cu gust de cenușă. Că de-aia a murit Ana, din prea multă bunătate, și din convingerea ei nestrămutată că dacă cineva i-a spus ”liber” își poate da drumul în coardă liniștită, că nodul e sigur, că dulăii ăia vor fi îndepărtați, că binele învinge. Că o fi apa plină de gunoaie, dar Mihai și Vlad, copiii noștri, o să îndrepte ei lumea asta, dacă noi nu vom fi fost în stare. Nu aveam de gând să scriu despre Ana Oros Daraban. Doream să tac înfipt în rugăciunile mele, să mai citesc o dată sutele noastre de mesaje și pe urmă să șterg totul, așteptând Învierea. Dar m-am trezit cu o întrebare în privat, ”părinte, e ceva ce nu înțeleg, dacă o mușcaseră câinii acolo, cu ce putere a putut ea să se întoarcă să alerge tot acolo, ca și cum nu s-ar fi întâmplat asta? Ce fel de om era Ana?” Și întrebarea asta a venit peste mine fără ca întrebătorul să știe că Ana e sora mea de credință, că mie îmi dădea din gânduri și oftaturi să i le duc Dumnezeului nostru. Că în mine-și arunca din bolovanii care-i apăsau pieptul. Că de aia s-a apucat Ana de maratoane, să se caute. Nu fugea de ea, se căuta. Ana iubea drumurile mai mult decât destinațiile lor, și dacă ar fi să vorbesc cu Vlad, băiatul ei îndurerat, asta i-aș pune la creștet, să-i fie alinare. Că Ana a visat, a crezut nebunește și irațional în lucruri nemaivăzute! Of, copilule, o să te caut când vei fi mare să-ți povestesc partea aia din mama ta care mi-a rămas agățată de interiorul pieptului, of, copilule. Ana visa să devină astronaut. Râdeți dacă vreți, dar într-un fel, i-a reușit. Că oamenii ăștia care aleargă și cred în bine, care se învelesc cu Înviatul meu, oamenii ăștia nu mor niciodată. Se fac lumină și se fac astronauți.
Mai stau puțin și mai recitesc o dată mesajele Anei, sutele ei de mesaje. Apoi le voi șterge pentru totdeauna, ducându-le cu mine în lumină, când voi muri și eu. Mușcat de câini sau înghețat în munți, zdrobit prin peșteri.
Post Scriptum. Ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat, și singurele pe care o să le public, au fost:
”Așa e, părinte! Dumnezeu le știe mai bine, și noi, oricât ne chinuim, doar prin înțelepciunea lui Iisus umblăm prin viață!”
INSIDER: „Am fost azi pe un câmp de lângă București să mai respir aer curat, îndemnat și de foarte talentata fotografă de wildlife Alexandra Ion.
Cum am ajuns primul lângă pădure (nu se vede in cadrul ăsta) am avut vreme să stau lângă mașina și să mă gândesc. În depărtare erau vreo câteva căprioare, prea departe să ajung la ele cu teleobiectivul… Când, deodată, am zărit mai aproape, în lanul de rapiță, o formă familiară: o pisică la vânătoare de șoricei. Doar că mi s-a părut că e prea mare…. sit un pic tărcată cam ca una sălbatică. Am scos repede telefonul, și, cu un ochi in teleobiectiv am ajuns la concluzia că e chiar o pisică sălbatică (poate naturaliștii și biologii să mă contrazică, eu așa cred). Am așteptat apoi să vină Alexandra și Ștefan, după care am început să ne apropiem ușor de ea. Încet-încet am ajuns la distanța de la care am putut să facem și poze. Era cam întuneric, așa că mai bine decât prima fotografie n-am prins. Deși ea, săraca, a stat la poze un minut, din momentul în care ne-a văzut. După care s-a furișat în pădure și ne-a lăsat cu ce vedeți…) Și cu bucuria că mai sunt animale sălbatice atât de aproape de noi…” SURSA
N.R.: Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici precum rozătoare, pasări și alte animale de mărime asemănătoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este inclusă în aceeași specie. Toate pisicile domestice provin din subspecia nord-africană – pisica sălbatică africană (Felis silverstris lybica). În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obișnuiască ușor cu arii de râs pândire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Durată medie de viață: 13 – 14 ani; Greutate: 5-8 kg (Mascul), 3-5 kg (Femelă); Perioadă de gestație: 60 – 68 de zile; Lungime: 43- 91 cm (Mascul, Fără coadă), 40 – 77 cm (Femelă, Fără coadă). Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.
Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniştite, cât mai întinse, cu mulţi arbori bătrâni şi/sau hǎțișuri. Ca şi râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită şi în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naşte 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să îşi urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri.
O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar şi pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacţia de vânare necontrolată din partea râsului. Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul şi mirosul. Ca animal nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanţele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa. Nu urmăreşte niciodată prada care îi scapă.” DETALII
INSIDER:”Pop Up Christmas tree” – Invenția anului trecut în materie de brazi de Crăciun, în ton cu viața noastră „pe repede înainte”. Astfel putem bifa împodobirea/ despodobirea bradului de Crăciun cu familia fără prea multe bătăi de cap sau vreo programare/ pregătireprealabilă a evenimentului.”
INSIDER: „Nu știm dacă librarul are simțul umorului sau al premoniției… (sau poate ambele). P.S. Citesc ce citesc și dau de ocurența „Einstein“:
“Maybe she was omnipresent for the very same reason that she was indescribable — because she was light, pure and radiant light, and how can you really describe light? Even Einstein struggled with that one. Recently, astronomers rearranged their biggest telescopes, aimed them at one tiny crevice in the cosmos, and managed to catch a glimpse of one breathtaking sphere, which they named Earendel, the Old English word for Morning Star. Billions of miles off, and probably long vanished, Earendel is closer to the Big Bang, the moment of Creation, than our own Milky Way, and yet it’s somehow still visible to mortal eyes because it’s just so awesomely bright and dazzling. 𝑇ℎ𝑎𝑡 was my mother.” fotografie 𝑣𝑖𝑎 Bert’s Book” SURSA
N.R.: „Volumul de memorii al prințului Harry, intitulat ,,Spare” (,,Rezerva”), este cartea de non-ficțiune cea mai rapid vândută vreodată, înregistrând vânzări de 400.000 de exemplare din edițiile hardcover, ebook și audio. Singurele cărți care s-au vândut mai mult în prima zi a lansării lor au fost romanele din seria Harry Potter.
La doar o zi după lansare, Nemira (editura din România care a lansat cartea tradusă în limba română) a epuizat întregul tiraj de 15.000 exemplare al volumului de memorii,,Rezervă”, semnat de Prințul Harry. Pentru a onora cererea fără precedent, edituratipăreşte al doilea tiraj în regim de urgență. REZERVĂ, volumul de memorii al prințului Harry, duce de Sussex, a fost publicat internațional pe 10 ianuarie 2023, în 16 limbi. Înainte de lansare, cartea a înregistrat 2.000 de precomenzi în România. iar în ziua lansării s-au vândut în peste 3.000 de exemplare în librării şi online, atât în format hardcover, cât și în format digital.
Titlul cărții provine dintr-o zicală veche în cercurile regale și aristocratice: că primul fiu este un moștenitor al titlurilor, puterii şi averii, iar un al doilea este, prin urmare, o rezervă, dacă i se întâmplă ceva primului născut. Cartea prințului Harry a fost scrisă, de fapt, de unul dintre cei mai apreciați scriitori din umbră” din lume, JR Moehringer câștigător al Premiului Pulitzer, cel mai valoros premiu pentru jurnalism din America. Autobiografia lui Harry nu este prima carte de memorii a unei celebrități pe care Moehringer a scris-o, el a colaborat atât cu tenismenul Andre Agassi, cât și cu cofondatorul Nike, Phil Knight. Site- ul Page Six, a scris că Moehringer ar fi primit un milion de dolari ca să scrie „Spare”.
REZERVĂ îi poartă pe cititori înapoi în timp, amintindu-le una dintre cele mai impresionante imagini din secolul trecut: doi băieți, doi prinți care merg în urma sicriului mamei lor, în timp ce întreaga lume îi urmăreşte cuprinsă de tristețe – și de teamă. După ce Diana, prințesa de Wales, a fost condusă pe ultimul drum, miliarde de oameni s-au întrebat ce era în mintea și în sufletul lor și cum avea să fie viața lor mai departe. Această carte spune povestea a ceea ce a urmat pentru Harry. PRINȚUL HARRY, duce de Sussex, este soţ, tată, filantrop, veteran militar, promotor al bunăstării mentale şi activist de mediu. Locuiește în Santa Barbara, California, împreună cu familia şi trei câini.
Pret format hardcover: 99 RON. Preţ ebook: 3 credite e-book pe AudioTribe.ro. Preț audiobook: 3 credite audiobook pe AudioTribe.ro. Număr de pagini: 456″ DETALII
INSIDER: „Muzeul Corpus din Olanda este unul dintre cele mai mari muzee din lume care oferă posibilitatea unei călătorii în corpul uman. Situat în oraşul olandez Oegstgeest, la nord de Haga, jumătate din clădirea Muzeului are o figură umană de peste 30 de metri înălţime.” SURSA
N.R.: „CORPUS = „corp” în latină. Un gigant roșu-maro stă de-a lungul autostrăzii, lângă oraşul Leiden. Corpul uriaş este ataşat unei clădiri. Acesta este CORPUS: o atracție educaţională în care poți vedea cum arată corpul tău în interior și cum funcționează. Intri în corpul gigant şi faci o „călătorie prin ființa umană”. CORPUS este pentru toate generațiile, vârsta minimă 6 ani.
În CORPUS vei experimenta o „călătorie prin corpul uman” spectaculoasă în 55 de minute! Prin scara rulantă ajungi la genunchi, unde începe „călătoria” și ajungi în creier. „Călătoria” o faci cu un tur audio (disponibil în olandeză, engleză, germană, franceză, spaniolă, italiană, rusă şi chineză). Experimentați originea omului în pântec, faceți o „călătorie” ameţitoare în teatrul inimii 5D sub formă de globule roşii, respirați în plămâni, săriți pe limbă, treceți prin ureche, mirați-vă în creier și fiți uimiți de dvs. propriul corp fantastic. Experimentați „călătoria” cu 16 persoane.
După 55 de minute „călătoria” în corpul uman se încheie, dar vizita continuă în secțiunea interactivă unde există exponate speciale şi jocuri cu informații suplimentare despre corpul uman. O vizită la CORPUS durează în medie 2,5 ore. Program de vizitare: marţi – vineri: 09:30 – 15:00; sâmbătă şi duminică: 9:30 – 17:00; luni închis. Bilete: Adulti: 21,95 EUR (19,95 EUR online) Copii*: 21,95 EUR (19,95 EUR online) *Notă: vârsta minimă este de 6 ani.”DETALII
INSIDER: „Fenomene misterioase la Castelul ,,Iulia Hașdeu”. La 100 de kilometri de București, chiar lângă Școala de Agenți de Poliție ,,Vasile Lascăr”, din cochetul oraș prahovean Câmpina, se află un edificiu unic în lume, închinat Iuliei, fata savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu, moartă la nici 19 ani. Un castel, astăzi muzeu, în care pianina Iuliei a început de mai multe ori să cânte singură, atât în prezența angajaților muzeului, cât și sub ochii vizitatorilor. Un loc misterios în care și-a făcut apariția fantoma Iuliei, care ținea în mână un buchet de margarete, pentru ca mai apoi, în curtea castelului să fie găsite câteva dintre aceste flori, deși era toamnă și nu era sezonul lor. De altfel, chiar la intrarea în castel, într-o vitrină, muzeografele ne-au arătat doi fulgișori, pe care i-au găsit într-o dimineață, ,,unul în camera cu cale, dedicată Iuliei, iar celălalt în camera de lucru a lui Hașdeu”, după cum ne-au spus doamnele, ,,deși, după plecarea noastră și până a doua zi, la deschidere, nu avea cine să mai intre”.
Inexplicabilă și, totodată, înfricoșătoare este întâmplarea legată de statuia lui Iisus Hristos (care n-a putut fi clintită de soldați în 1957, când clădirea a fost transformată în cazarmă militară), aflată chiar în templul din centrul castelului. Se spune că, în perioada interbelică, câţiva tineri s-au fotografiat lângă statuia Mântuitorului din castel, iar unul dintre ei a pus o șapcă pe capul statuii. Peste câteva zile, cel care a pus șapca a căzut în baia de acid sulfuric de la Rafinăria ,,Steaua Română”, din Câmpina. Acestor întâmplări, unele dintre ele din sfera paranormalului, li se adaugă și altele, la fel de stranii, ce nu și-au găsit încă explicație. Două fotografii, expuse în camera Iuliei, făcute cu două aparate foto diferite, din timpul unei reprezentații a piesei ,,Răzvan și Vidra”, surprind urme ciudate, asociate de angajații muzeului spiritului Iuliei. De asemenea, personalul de aici a surprins, prin intermediul camerelor de supraveghere, trei globuri luminoase care se plimbau dintr-o parte în alta în pivnițele castelului, locul neavând nicio sursă de lumină care să justifice fenomenul.
Am ajuns la castel joi, la orele prânzului, iar o neliniște neînțeleasă parcă mi-a acaparat întreaga ființă, încă de la intrare. Poate povestea cutremurătoare a Iuliei, fata supradotată a familiei Hașdeu, poate fenomenele ciudate care s-au întâmplat aici au contribuit la starea mea sufletească. Citisem ce a scris Tudor Nedelcea despre Iulia, născută la 14 noiembrie 1879: ,,La doi ani și jumătate cunoștea literele și silabisea poezii, la patru ani scria primele cuvinte pe o carte în limba germană, un an mai târziu compunea primele poezii, la șase ani parcurgea programele școlare ale cursului primar (abecedar, aritmetică, istorie, geografie), la opt ani trecea elogios examenele cumulate pentru patru clase, însușindu-și, totodată, limbile franceză, engleză și germană, la 11 ani absolvea clasele gimnaziale de la Sf. Sava, cu premiul I, apoi intra la Conservator (avea o superbă voce mezzo-soprană dramatică)”. Iulia, singurul copil al familiei Hașdeu, devine prima româncă acceptată la facultatea de prestigiu Sorbona, din Paris, însă destinul ei avea să fie unul tragic, stingându-se din viață mult prea devreme, la 18 și 10 luni, răpusă de tuberculoză în septembrie 1888.
Doborât de durere, B.P. Hașdeu nu a putut accepta gândul că fiica sa nu mai era. La șase luni de la moartea ei, pe când stătea la masa lui de scris, a simţit cum pierde controlul asupra mâinii sale, care prin câteva mişcări rapide a lăsat pe hârtia din faţa sa un mesaj în limba franceză. Întâmplarea este relatată în cartea sa, Sic Cogito (“Aşa cuget eu”), care sună aşa: „Trecuseră șase luni după moartea fiicei mele. Într-o seară umedă și posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. (…) Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic.
Deodată, mâna mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deşteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede: „Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Haşdeu” – („Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ți fie îndeajuns. Iulia Haşdeu”).
Castelul Iuliei Hașdeu, din Câmpina, încărcat cu simboluri și semnificații, este construit chiar după indicațiile fiicei decedate. Scriitorul recurge la spiritism pentru a putea comunica cu fiica sa, trecută în lumea de dincolo. Planul castelului, cu toate simbolurile sale, i-ar fi fost comunicat lui Hașdeu chiar de către fiica sa, în cadrul ședințelor de spiritism. Am admirat, înainte de intrarea în castel, formele sale deosebite: cele trei turnuri crenelate, domul din mijloc, care adăpostește un templu, cei doi sfincși feminini, care stau pe tron și păzesc ușa de la intrarea principală. Chiar pe această ușă centrală, care se rotește în jurul propriului ax, se observă deviza familiei Hasdeu (,,Pro fide et patria”- ,,Pentru credinţă şi ţară”) și cuvintele celebre ale lui Galileo Galilei (,,E pur si muove”-,,Și totuși se învîrte”). Deasupra veghează Ochiul Lumii (înconjurat de anii construcției castelului,1893-1896), simbol al Iluminaților, preluat ulterior de masoni. Pe creneluri se poate citi ,,2 iulie”, data la care Hașdeu obișnuia să le serbeze simbolic pe cele două Iulii ale sale, soția și fiica.
Am intrat pe ușa din partea dreaptă, unde se afla odinioară salonul de primire al doamnei Hasdeu. De aici se pot achiziționa biletele de intrare (Joia, intrarea este gratuită!). Alături de bilete, primești un ghid audio care poate fi sursa unor informații prețioase cu privire la obiectele aflate în fiecare încăpere. Se vizitează cinci încăperi din castel, fără a pune la socoteală micul salon de la intrare. Este vorba despre sufragerie, templul din mijlocul castelului, biroul scriitorului, încăperea în care se țineau ședințele de spiritism și camera cu cale, dedicată Iuliei Hașdeu. Dintre acestea, impresionează mai întâi templul, apoi camera Iuliei și camera de spiritism. O atmosferă apăsătoare am simțit în tot castelul, iar frica, recunosc, mi-a dat un fior pe șira spinării când am pătruns în camera de spiritism. O gaură perfect rotundă, prin care se spune că intra spiritul Iuliei, face legătura între camera aceasta și camera de lucru a savantului, având, probabil, cea mai mare importanță simbolistică din castel. De remarcat că, pe biroul Iuliei, găsim Imnul Sursum (care înseamnă „Mai sus” în latină), dictat chiar de spiritul Iuliei Hasdeu, tatălui său îndurerat. Această melodie, după spusele angajaților muzeului, au auzit-o de mai multe ori răsunând în castel din camera Iuliei! Totul, absolut totul m-a fascinat atât în interior, cât și la exterior. Chiar și parcul castelului, deși luna ianuarie nu este una care să evidențieze frumusețea acestuia. Din păcate, castelul nu se poate vizita decât la parter, ceea ce, personal, m-a dezamăgit puțin. Chiar și așa, edificiul este principala atracție din Câmpina și o destinație de călătorie ce nu trebuie ratată. Cel puțin o dată în viață! Cu toate că, recunosc, eu m-aș întoarce și mâine acolo!
*Castelul de la Câmpina și mormântul fetei de la Cimitirul Bellu, din București, sunt considerate a fi unicele temple spiritiste din lume.” SURSA
N.R.: După mai mulți ani de renovare, anul trecut pe 25 octombrie 2022, Castelul Iulia Hașdeu din Câmpina, Bd.Carol I nr.199 a fost redeschis publicului. Program de vizitare: Marti-Duminică 8.00-16.00. Bilete: 15,75 les/adulți, 8.40 lei/ redus. Joi- intrarea liberă. DETALII
INSIDER: „A apărut bancnota suvenir Timișoara 2023 European Capital of Culture. Asociația pentru Promovarea Timișoarei a realizat, în parteneriat cu Euro Suvenir Romania, o bancnotă suvenir dedicată Timișoarei, Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.
Timișoara se alătură, astfel, marilor orașe europene care promovează obiective reprezentative și ocazii speciale prin emiterea unor bancnote de acest tip. Pe bancnota concepută pentru Timișoara, sunt reprezentate Catedrala Mitropolitană Ortodoxă, Palatul Culturii (Opera Română) și Domul Romano-Catolic, împreună cu titlul Timișoara 2023 European Capital of Culture. Produsele sunt comercializate în plicuri personalizate și sunt însoțite de cartoteci care conțin fotografiile celor trei clădiri, precum și scurte descrieri ale Timișoarei, în limbile română și engleză.
Tipărită de o imprimerie acreditată de Banca Centrală Europeană, bancnota are caracteristici de securitate similare bancnotelor reale și un design unic, asemănător, dar nu confundabil cu al acestora. Toate produsele sunt înseriate, iar tirajul de 15.000 unități nu va fi suplimentat.
Prin alegerea cifrei 0 ca valoare nominală s-a urmărit eliminarea oricărui risc de asociere cu eventuale tentative de înșelăciune. Bancnotele suvenir se adresează colecționarilor, turiștilor.
Prețul bancnotelor este intre 13 lei și 15 lei/bucată+TVA, în funcție de numărul produselor comandate.” SURSA
N.R.: Mai există tipărite bancnote suvenir 0 € și pentru Iași (10.000 unități), Alba (10.000), Carei (5.000), Bucegi (10.000 unități), Suceava (10.000), Delta Dunării (15.000), Transfăgărășan (10.000).”DETALII
INSIDER: „Mașinile care știu totul despre noi. Există acest Google Maps Timeline care te monitorizează mai ceva ca serviciile secrete. Și anual îți face rapoarte. Mă anunță că în 2022 am parcurs cam 20.000 km – dintre care pe jos 550 km, cu mașina cam 15.500 iar cu transport public vreo 3500 km. Am fost în cam 66 de localități – orașe, sate. Și în 345 de locuri noi. Îți mai dă detalii de locuri, poze și lucruri de care nu-ți mai amintești: îți oferă chiar harta deplasărilor cu lux de amănunte. Îți dă atâtea detalii că te sperie. Mașinile astea știu totul despre noi – știu despre noi mai mult decât prietenii și familia.
Mașina știe despre tine mai mult decât știi tu despre tine. Când vrei să afli ce ai făcut – întrebi mașina. Dacă vrei să afli cine ești – întrebi mașina. Am ajuns unde trebuie… Aceasta ascunde o putere imensă care e tehnică nu umană: o putere totală. Asta chiar sperie.” SURSA
