INSIDER: „O poveste de dragoste de acum aproximativ 6000 de ani – Pereche de statuete antropomorfe „Îndrăgostiții de la Gumelnița” 4200-3900 BC, eneolitic, cultura Gumelnița, exponatul lunii (lui Sfântul Valentin & Dragobete!) la Muzeul Național de Istorie al României.

În holul de la intrare, cam stingheră într-un colț și fără vreun afiș de atenționare, o ratezi cu siguranță la intrarea în circuitul muzeal. Dacă ai haine sau bagaje lăsate în dulăpioarele de la casa de bilete, o ratezi și la ieșire.

Perechea preistorică de îndrăgostiţi a fost descoperită, alături de un pandantiv din aur ce imită silueta umană, în timpul săpăturilor arheologice din 1960, coordonate de Vladimir Dumitrescu în situl eneolitic de la Gumelniţa (Olteniţa, jud. Călăraşi) – considerat de specialişti una dintre cele mai importante aşezări din perioada eneolitică din spaţiul est-european.

Piesa este cu totul specială, deoarece reprezintă unul din rarele cazuri de redare a cuplului bărbat-femeie din arta neo-eneolitică. Din punct de vedere morfologic, artefactul este o descoperire unică, una dintre creațiile originale ale civilizaţiei gumelnițene. Se remarcă maniera în care au fost înfăţişate cele două personaje și emoționează tandrețea dintre cei doi.

Cronologic, statueta se încadrează în a doua jumătate a mileniului V î.Hr. și aparţine culturii Gumelnița, una dintre cele mai complexe şi mai interesante civilizații ale epocii neo-eneolitice din Sud-Estul Europei.

Piesa a fost realizată din lut, modelată manual de artizanii preistorici, decorată cu incizii și perforații, arsă pentru a-i spori rezistența, apoi pictată cu alb și roșu, pigmenți care s-au păstrat doar în mică măsură și pe anumite porțiuni. Înălțimeꓽ 6,8 cm.

O replică a acesteia a fost creată special și este disponibilă pentru publicul vizitator, pentru cei care doresc să cunoască mai îndeaproape piesa, să interacționeze cu ea, să observe anumite detalii, s-o atingă.

Micro-expoziția va fi accesibilă publicului până la sfârșitul lunii și va putea fi vizitată la Muzeul Național de Istorie a României, de miercuri până duminică, între orele 09ꓽ00 – 17ꓽ00.” SURSA

ARHIVĂ: OLTENIȚA: “Muzeul Gumelnița din orașul unde nici un turist nu a ajuns vreodată”

INSIDER: „La Basarabovo, pe urmele Sfântului Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor

Doar vreo 90 de kilometri despart satul bulgăresc Basarabovo, unde s-a născut și trăit Sfântul Dimitrie cel Nou (proclamat ocrotitor al Bucureştilor în anul 1792), de Capitală. Un loc care ne-a atras nu doar prin frumusețea Mănăstirii ,,Sfântul Dimitrie cel Nou”, singurul lăcaș de cult rupestru încă activ din Bulgaria, ci și prin farmecul și liniștea acestuia. În pofida vremii capricioase, ne-am lăsat purtați pe treptele din piatră, sculptate în stâncă, de poveștile referitoare la harul divin al Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov), care a trăit în perioada Imperiului româno-bulgar, în condiții modeste, ca păstor sau văcar. Vizita de la Basarabovo este redată în partea a doua a vlogului de călătorie (N.R.: min 13.15).

Se spune că, într-o zi, păscându-şi animalele pe malul râului de lângă sat, Sfântul a călcat din nebăgare de seamă un cuib de pasăre, cu pui golaşi în el. Simțindu-se vinovat pentru moartea puilor, Dimitrie s-a pedepsit, hotărând să umble desculț pentru trei ani, în semn de căinţă. Mai târziu, s-a retras într-o peşteră, unde şi-a trăit restul zilelor în post şi rugăciune. Moaştele sale au fost descoperite printr-o copilă bolnavă. Aceasta a avut o revelaţie, Sfântul Dimitrie Basarabov arătându-i-se în vis şi spunându-i: ,,Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă, eu te voi tămădui”. Şi într-adevăr, trupul Sfântului Dimitrie a fost găsit în apropierea unui râu, fiind depus în biserica din actualul sat Basarabovo.

Mai târziu, în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), generalul rus Petru (Piotr) Saltîcov a intenţionat să trimită moaștele în Rusia. Dar, la insistențele negustorului român Hagi Dimitrie și ale Mitropolitului Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti, le-a dăruit poporului român. În 1774, osemintele Sfântului Dimitrie Basarabov au fost așezate în Catedrala Patriarhală.
Domnitorii Țării Românești au apelat la puterile Sfântului în numeroase ocazii, moaștele sale fiind scoase în procesiune prin Bucureşti de mai multe ori. Astfel, în 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capăt epidemiei de ciumă, in 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, în speranța opririi epidemiei de holeră, și i în 1827, în timpul lui Grigore Ghica, pentru a aduce ploaia.

Așadar, mult mister, multă credință și frumusețe spirituală învăluie Mănăstirea Basarabovo. Un loc prea mare pentru cuvintele mele mici, mult mai impresionant decât umilele fotografii pe care le-am făcut la mijloc de februarie. Descoperii-l și voi, pas cu pas, și nu veți regreta!” SURSA

N.R.: Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul spiritual al orașului Bucureşti, este prăznuit pe 27 octombrie, prilej de pelerinaj la moaștele acestuia în Catedrala Patriarhală din Dealul Mitropoliei al credincioșilor din întreaga ţară.

Sărutul, 1907, Muzeul de Artă Craiova

INSIDER: „Primul SĂRUT e la Craiova. Circumstanțele în care Brâncuși și-a început experimentele legate de cioplirea directă, în piatră, au rămas învăluite în mister până azi. Ele au însemnat, în mod paradoxal, transformarea unei tehnici primitive în mijlocul de expresie al unei paradigme revoluționare în artă. De aceea, 1907, anul în care a cioplit primul Sărut este considerat anul de naștere al sculpturii moderne. Seria începută atunci, a continuat până în 1945, Brâncuși realizând mai multe versiuni în piatră ale temei, dintre care (a treia) cea din 1910, este singura în care trupurile gravate în bloc, într-o poziție ghemuită și unite în îmbrățișare, sunt reprezentate în întregime. În ciuda evidentei noutăți pe care o reprezenta, nu există date că ar fi făcut furori, în 1910 – când a fost expusă pentru prima oară la București (deși remarcată „simplitatea voită” și „caracterul misterios” al lucrării) – și nici ulterior, în 1912, când Brâncuși a prezentat al doilea Sărut, cel din 1908, în cadrul Salonului Independenților, la Paris.

Sărutul, 1908, fosta colecție Hester Diamond

„Sărutul” a căpătat o publicitate demnă de originalitatea sa, abia în 1913, la Armory Show (New York). Walter Pach a fost cel care l-a ajutat să ajungă peste ocean, realizând, în primă instanță, cât de mult exprimă această lucrare individualitatea creatorului ei: „Niciun indian n-ar putea fi mai simplu decât acest parizian sofisticat, care, dacă în timpul unei plimbări pe malul unui râu ar descoperi o piatră în care apa săpat o formă ciudată, s-ar simți dator să țină cont de ea atunci când, ulterior, o sculptează el însuși.”

Sărutul, 1910, cimitirul Montparnasse, Paris

Spre nemulțumirea sculptorului, nu originalul, în piatră, l-a reprezentat în expoziția americană, ci un mulaj în ghips (lucru valabil și pentru celelalte lucrări de la Armory, cu excepția „Fragmentului de tors feminin”, în marmură, care fusese în prealabil achiziționată de Arthur Davies, unul dintre organizatorii show-ului) și asta din cauza costurilor ridicate pe care le presupunea achiziționarea asigurării pentru transport și a taxelor vamale, pentru originale. Această versiune a intrat în colecția entuziastului Walter Pach.

Sărutul, 1916, Philadelphia Art Museum

Chiar și așa însă, reacțiile apărute în presă sunt dovada elocventă a spectrului larg de emoții pe care le-a trezit. Una dintre cele mai surprinzătoare descrieri este, în același timp, definitorie pentru genul de umor vehiculat de publicul american al vremii: „Sărutul lui [Brâncuși] – o adaptare a unor forme asiriene la un subiect contemporan – e extrem de amuzant, cele două fețe sunt atât de apropiate una de cealaltă încât aproape că poți acuza o violare a actului Sherman.” (articolul ”The Eccentrics on View”) – actul Sherman fiind o lege antitrust, deci care interzicea fuziunea unor companii, cu scopul creării unui monopol pe piață.

Sărutul, 1923, Muzeul Național de Artă Modernă, Paris

Când, peste puțin timp, o parte din expoziție a fost itinerată la Chicago, Sărutul a fost remarcat din nou: „Era acolo ceva apropiat de o sculptură căruia i se spunea „Sărutul Sufletului” (‘Soul Kiss’) în lipsa altui titlu. Pe tineri i-a făcut să chicotească, iar pe bătrâni să suspine. Era un bloc solid, vag sculptat sub forma a doua capete pătrate cu două perechi de brațe răsărite de nicăieri, împreunate pe după fiecare cap. Buzele le aveau, cum se spune în romane, literalmente „lipite”. Era, fără îndoială, cel mai lung și mai pasional sărut care există.” („Arta cubistă derutează mulțimile”, articol în Chicago Tribune, 25 martie, 1913)” SURSA

N.R.: Sculptura originală în piatră de Marna se află în Muzeul de Artă din Craiova, România şi este clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural naţional având dimensiuni 27,9 x 26,0 cm și 21,6 cm diametru. Sărutul face parte dintr-o serie de sculpturi ale lui Constantin Brâncuşi începută în anii 1907-1908. Prima versiune, pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului, parte a Ansamblului monumental din Târgu-Jiu, este un exemplu timpuriu al stilului proto-cubist de non-reprezentare literală.

Versiunea Sărutului (din 1910) servește ca piatră funerară în cimitirul Montparnasse din Paris, Franța și are 90 de centimetri înălțime, fiind cea mai înaltă lucrare din aceasta serie. În cei peste 100 de ani în care a fost expusă în cimitir, sculptura a fost relativ necunoscută, dar devenise un loc de pelerinaj pentru îndrăgostiții care cunoșteau povestea dintre Marbais și Rachevskaia. Comandată în 1910 de logodnicul ei (doctorul român Solomon Marbais pentru mormântul iubitei sale de origine rusă care se sinucisese, Tatiana Rachevskaia, 23 de ani) pentru suma modică de 200 de franci unui artist, pe atunci necunoscut marelui public. În același timp cu renumele creatorului ei, valoarea sculpturii a crescut până în punctul în care un expert a estimat-o între 40 şi 50 de milioane de euro. Moştenitorii defunctei. au făcut demersurile necesare pentru exportarea sculpturii în Rusia şi în 2006 a fost depusă o cerere la Ministerul Culturii cu scopul de a obţine un certificat de soatere de pe teritoriu. Statul francez s-a opus şi a înregistrat rapid sculptura monument istoric pentru a evita vânzarea ei.

Din 2018, sculptura a fost pusă la adăpost, acoperită cu o cutie din lemn, instalată de moştenitori. În decembrie 2020, ca urmare a unui hotărâri a Curţii Administrative de Apel din Paris, descendenţii au încercat să o recupereze ceea ce consideră ei proprietatea lor, fără succes însă. La începutul anului 2021 sculpturii i-a fost retras titlul de monument istoric de justiţia franceză. A urmat decizia Consiliul de Stat ţinând cont de natura inseparabilă a operei, care a fost achiziţionată special pentru mormânt. „Sărutul” face parte integrantă dintr-un edificiu indivizibil care constituie un monument funerar și opera artistului român Constantin Brâncuşi nu va putea fi desprinsă de pe piatra funerară.” DETALII

ARHIVĂ: TEZAUR LA PARIS: Brâncuşi sau Brancusi? Moştenire refuzată de România în urmă cu 55 de ani. De ce? OXO TEMPLUL LUI BRÂNCUȘI CRAIOVA: Ovoidul și Pasărea Măiastră interpretate la scară colosală!