INSIDER: „Marea Neagră este cea mai mare structură acvatică anoxică din lume. Termenul de anoxie semnifică un “conținut scăzut de oxigen” sau chiar o “lipsă de oxigen” și peste 90% din apa din Marea Neagra este lipsită de oxigen. Această situație se datorează faptului că apa de la suprafață, care primeste oxigen din atmosfera, nu îl poate transfera straturilor acvatice de adâncime din cauza mai multor factori (cantitatea mare de sedimente din apa, densitatea crescuta etc). (…) Marea Neagra a fost plină de mistere din cele mai vechi timpuri. Aici furtunile izbucnesc din senin, lupii de mare vorbesc despre un triunghi al Bermudelor, iar în adâncurile ei trăiesc pești ciudați. În Marea Neagră se petrec anomalii similare cu cele care se petrec doar in Triunghiul Bermudelor. Comandantul de navă Valentin Stan, care a colindat aproape tot globul, își amintește că, atunci când trecea cu vaporul prin zona Tuzla-Caliacra, acul busolei se mișca necontrolat. „Aici așa se întâmplă de când e lumea și pământul. Timonierul folosea girocompasul, care nu era influențat de perturbațiile magnetice“, spune el. Datorita noilor dispozitive de navigație, comandanții știu să treacă de această zonă fără să se producă tragedii navale, însă la începutul anilor 1900, atunci când tehnica nu era avansată, în zonă s-au produs multe accidente navale. Vapoarele nu se mai puteau orienta din cauza faptului că busola nu mai funcționa și, nu de puține ori, vasele eșuau sau se loveau de stânci.

Glicherie Caraivan, cercetător principal la Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Geologie Marină, spune că este vorba de un camp magnetic produs de o falie (o ruptura apărută in scoarța Pământului, ca urmare a mișcărilor tectonice verticale, care desparte două grupuri de straturi) în zona Sabla. „La Sabla avem o falie în structura adâncă a globului, ce trece prin partea mediană a Câmpiei Române.” SURSA

N.R.: Marea Neagră este, din punct de vedere hidrologic, un rest al Mării Sarmatice și prezintă o serie de aspecte unice în lume: ape salmastre (în medie 16-18 grame de sare pe litru față de 34-37 în alte mări şi oceane), stratificare între apele de suprafață oxigenate și cele adânci anoxice (fenomen denumit euxinism), limane la gurile fluviale, floră și faună cu multe specii-relicve. În zona litoralului românesc salinitatea scade și mai mult, în mod obişnuit fiind între 7 și 12 la mie. Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la circa 2212 m sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa 12 cm).

Dispunerea circulară a surselor de apă și existenţa unei singure legături externe – prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele – cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali şi existenţa doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic. Temperatura apei variază la suprafață: vara până la 29°C și iarna până la 0°C. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime de 150-200 m. Oxigenul este inexistent la adâncime [CO2, H2S]. Curenții au intensitate redusă pe verticală și mai mare pe orizontală; iarna sau în timpul unor variații ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5-10 m.

În 1997, hidrologul William Ryan şi geologul Walter Pitman, americani, descoperă lucrările hidrologilor şi sedimentologilor români, bulgari și ruși, publicate în analele institutelor de cercetări marine de la Constanța, Varna şi Sevastopol, şi relatând cercetările întreprinse prin anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluşte de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma continentală. Analizele concordă: cochillile respective au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari și ruși conclud că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în straturile de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere a salinității), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post glaciară prin fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameș.

Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel că platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne spune că Sud Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura).

Triunghiul morții din Marea Neagră ar avea o suprafață de cca. 8-10 km și s-ar deplasa constant dinspre Crimeea spre apele teritoriale românești. În Marea Neagră, de-a lungul timpului, au avut loc dispariţii misterioase de nave, avioane și oameni. Întâmplări în această zonă sunt descrise şi în unele povestiri rusești din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, dar și în mărturii mai recente ale unor martori sau supraviețuitori. Povestirile rusești relatate de martori descriu un fel „vârtej alb” care ducea la fundul mării păsări, nave şi mici insule.

Fenomenele sunt puse pe seama anomaliilor magnetice din Marea Neagră. Potrivit lui Emil Străinu, o altă explicație ar fi că în adâncul Mării Negre este un rezervor uriaş de hidrogen sulfurat care formează bule foarte periculoase, inflamabile și toxice. Potrivit ABC News, acumulări de gaze ies la suprafață în Triunghiul Morții ca și în cel al Bermudelor şi ard la suprafața apei cu un foc ciudat (ca o gheață care arde). O poziţie a triunghiului morții ar fi în imediata vecinătate a Insulei Șerpilor, la 45 kilometri nord-vest de Sulina.” DETALII

INSIDER: „ROCAR București, vedere din satelit. 2000 vs 2002 vs 2012” SURSA

N.R.: Rocar București, denumire adoptată din 1993, ca succesoare a întreprinderii Uzina Autobuzul București (UAB), a fost o companie producătoare de autobuze, troleibuze și autovehicule comerciale uşoare deținută de Statul Român

Între anii 50 si 1990, ROCAR (pe atunci Uzinele Tudor Vladimirescu, apoi AUTOBUZUL) a fost singurul furnizor din România de vehicule pentru transport persoane și vehicule ușoare de marfă. În anul 1957 incepe fabricarea troleibuzelor TV iar in anii 70 își diversifică destul de mult gama de produse, multe dintre acestea, în special utilitarele TV12, TV14C, TV15C, TV14, TV35, TV41, fiind exportate atât în țări din Blocul Socialist (Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Ungaria, Polonia) cât și în America de sud și unele chiar in Vest. În anii 70 este preluată o licență RABA MAN pentru fabricarea de autobuze și autocare, iar la sfârșitul anilor 70 și continuând în anii 80 produce vehicule articulate (autobuze și troleibuze), diverse autocare, microbuze, midibuze, dar și foarte multe prototipuri care însă nu au intrat vreodată în fabricația de serie, fabricându-se cel mult in numar foarte redus. Economiile socialiste din anii 80 precum și penuria de materiale și piese și-au pus într-un mod negativ amprenta asupra produselor ROCAR (Autobuzul), calitatea mai bună a produselor fiind a celor pentru export. S-au efectuat în continuare exporturi, de acum și în URSS (Ucraina) și Bulgaria ale troleibuzelor DAC 117 si 217 (multe fiind modificate local) și în Columbia. Republica Democrată Germana și Cehoslovacia achiziționează ultimele utilitare ROCAR in anii 1988-1989. În anii 80, ROCAR a avut un litigiu cu fabrica IKARUS BUS Ungaria, pentru faptul ca ROCAR (pe atunci AUTOBUZUL), a copiat integral mecanismul si ansamblul articulatiei autobuzului IKARUS 280, lucru ulterior dovedit. Conflictul a fost aplanat in anii 80, însă procesul a fost redeschis de catre IKARUS în anii 90, și a și fost câștigat de catre IKARUS BUS, lucru care se zice că a dus la încetarea în anul 1996 a vehiculelor seria 117 si 217 și care proces a adus si alte prejudicii lui ROCAR, de ordin moral, dar probabil și financiar.

În anii 80, ROCAR (Autobuzul pe atunci) era singurul furnizor de autobuze, troleibuze si vehicule ușoare de Marfă din România, iar, cum importurile erau interzise sau restricționate, vehiculele ROCAR erau predominante in Romania în domeniul transportului de marfă ușoară și de persoane. Acest lucru însă avea să se schimbe în anul 1990 odată cu căderea regimului si liberalizarea pieței, și prin urmare tot mai multe vehicule din import au început să pătrundă pe piața românească, atat second hand cât și noi. DETALII

INSIDER: Românii sărbătoresc în data de 24 februarie, Dragobetele în unele zone, această sărbătoare românească a iubirii este marcată pe 28 februarie, 1, 3 şi 25 martie, iar Dragobetele se mai numește, în funcție de regiune:
Cap de primăvară, Sântion de primăvară, Ioan Dragobete, Drăgostițele, Năvalnicul, Logodna

În tradiția românească, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind ținut în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaște, păsările îşi caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii.

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) și Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut și sub numele de Dragomir, este considerat, în credința populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic și nestatornic, Dragobetele se diferențiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiția catolică și este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeș și iubăreț, care sălășluieşte mai mult prin păduri.

Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor şi ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ‘zânul dragostei’, zeitate ce îi ocrotește și le poartă noroc îndrăgostiților. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce ‘se logodesc’ în această zi.

Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: ‘Dragobetele sărută fetele!’.

Credințele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe. Astfel, în popor se spunea că cei care participă la Dragobete vor fi feriți de boli și mai ales de febră și că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat.

În dimineața zilei lui Dragobete, înveșmântați în straie de sărbătoare, flăcăii și fetele se întâlneau în centrul satului sau în fața bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se țineau de jocuri și de povești. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieții adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete și tămâioasă, flori de primăvară și plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste. Adunați în jurul focurilor aprinse, flăcăii și fetele stăteau de vorbă.

În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e “născută din surâsul zânelor” (‘apa zânelor’), era păstrată cu grijă, existând credința că avea proprietăți magice: făcea fetele mai frumoase și mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu erau zăpadă și fragi, fetele adunau apă de ploaie sau luau apă de izvor pentru spălatul părului.

În Mehedinți, exista obiceiul numit “zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârșea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puțin un an de zile. Nu de puține ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc pentru toamnă.

În Ardealul de sud-vest (de pildă, în zona Orăștiei), Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului. Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze își spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele merg pe ascuns, nespălate și nemâncate, încă de la sfârșitul nopții. Ele lasă ca ofrandă pâine și ouă sau pâine cu sare și culeg planta. Tinerii fac hore în câmp și, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei.

Uneori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete și prin satele vecine, pentru a le merge bine peste vară.

De la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuia să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar și de păsările cerului. În această zi, nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbații erau atenți să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar fi mers bine.

Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece exista credința că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelșugat decât ceilalți, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu munceau, doar își făceau curățenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăznețe care chiar își doreau să fie “pedepsite” de Dragobete. Chiar dacă mai ‘pedepsea’ femeile, se considera că Dragobetele ocrotea și purta noroc tinerilor, în general, și îndrăgostiților, în mod special.” SURSA

INSIDER: „Vai și amar!
Încercați o clipă să vă puneți în locul acestor oameni: căutați un cărucior pentru părintele vostru ori pentru bunic, strângeți actele, câteva amintiri la care țineți, haine de iarnă, o pătură și merinde, două-trei jucării pentru copil… Și porniți la drum…
…fără a ști dacă vă veți putea vreodată reîntoarce acasă. Îi sunt recunoscător domnului Vadim Ghirda pentru cutremurătoarele mărturii.” SURSA

Oamenii care traversează și ies din teritoriul controlat de guvernul ucrainean după ce Rusia a recunoscut independenţa celor două regiuni separatiste din estul țării și bărbați într-un adăpost subteran în timpul bombardării unei centrale electrice, februarie 2022 @apnews

INSIDER: „Lebedele albe sunt un simbol al iubirii eterne și al devotamentului. Se crede că lebedele, la fel ca porumbeii, formează perechi pe viață (…)
Lebedele o adevărata întruchipare a perfecțiunii: frumoase, elegante, tandre, iubitoare 🦢♥️🦢Lebedele, la fel ca oamenii, se recunosc prin vedere. Iubita lui nu va fi confundată niciodată cu alta! Dar, spre deosebire de oameni, nu vor înșela nici nu vor trăda. Aceste păsări sunt fidele până la sfârșitul zilelor lor… Fidelitatea lebedelor este un simbol al iubirii frumoase, adevărate și pure. Nu există o uniune mai puternică decât cea dintre lebede. Afecțiunea lor emoționantă nu cunoaște granițe și este puțin probabil ca o relație atât de pură și strălucitoare să poată fi văzută oriunde în natură. Familia de lebede este inseparabilă. Construirea cuiburilor, adunarea hranei, zborul peste iarnă și creșterea copiilor se fac împreună!” SURSA

ARHIVĂ: FĂRĂ FRICĂ: Pescărușii ne învață ce este iubirea și loialitatea