INSIDER: „Pentru că suntem răciți cu toții și nu putem ieși din casă, am zis să comandăm ceva de mâncare prin Glovo. Am ales un restaurant apropiat pentru un timp de livrare cât mai mic și pentru a evita aglomerația din zona centrală.
Am putut observa cum se apropie curierul pe hartă, dar apoi a virat în direcția opusă, exact spere aglomerația din centru, așa că am sunat la numărul din aplicație. Mi-a răspuns curierul, o tânără care mi-a zis că mai are de dus o comandă și de aceea s-a dus în acea direcție.
Am contactat asistența și le-am spus că nu mi se pare normal să plătesc niște bani, deloc puțini, la care am pus și bacșișul de 7.5 lei pt curier, ca să îmi plimbe cineva mâncarea prin oraș pentru ca mai apoi să o primesc rece bocnă. Mi s-a spus că în cazul anulării voi pierde toți banii.
Am așteptat. Cu niște timpi care creșteau în loc să scadă, într-un final am ieșit la poartă și am observat mașina curierului așteptând. Deși eram pornit să-i spun domnișoarei că nu e normal să ridice mai multe comenzi decât poate duce, când am văzut mașina mi s-a făcut milă de ea. În plus, m-am gândit că e duminică și lucrează, în loc să fie acasă. Da, uneori sunt f prost cu mila asta, de parcă eu nu am lucrat atâtea amar de duminici și de sărbători.
Pentru că domnișoara nu cobora, m-am dus eu la mașină și abia atunci a coborât, a dat roată mașinii, mi-a zis pe un ton roțăit că nu e vina ei și a deschis portiera din dreapta față pentru a-mi oferi surpriza zilei. Mașina era un adevărat tomberon, niciodată nu am văzut așa ceva. Mucuri de țigări pe jos, ambalaje, bidoane, ghete, hârtii, scrum, praf.
Am ridicat coletul, dar nu am de gând să mănânc, nu am avut inspirația să mă uit și în cutia de transport, dar nu m-ar fi mirat ca acolo să-și fi făcut cuib o pereche de șobolani.” SURSA

ARHIVĂ: GLOVO: „Semnezi un contract de livrare cu Glovo, ce prevede o perioadă de șase luni fără comision, iar din a doua lună îți vine pe factură comision de 25%”

INSIDER: „Stau în maşină şi ascult Leonard Cohen. „Dance me to the end of love”. Nu a fost niciodată una dintre preferatele mele. Până când, într-o clipă mută şi incadescentă, înfiorătoare în categoricul ei, ca orice revelaţie, ceva în mine se schimbă, o intensitate sufletească colorată altfel, o nuanţă dintre miliarde de nuanţe care înainte nu era acolo. Ascult pentru prima dată atent.
Dance me to your beauty with a burning violin
Dance me through the panic till I’m gathered safely in
Lift me like an olive branch and be my homeward dove
Dance me to the end of love

Frumuseţea care arde. Melodia infinită, şerpuitoare, înălţându-se, abstract şi invizibil către neant.
Frica de moarte. Neantul transformat în frică. Dragostea ca scut. Frica de lume, anxietatea cronică¸infinită, indefinită, ireparabilă, căuşul care e trupul iubitei, răgazul de o clipă, nesfârşirea urâciunii, zidul fără fisură, cercul panicii rotit în el însuşi, certitudinea monstruoasă că nu există nici o cale de ieşire, peste tot numai apele potopului şi niciun duh preumblându-se deasupra lor. De unde ştiu toate acestea? Le-am trăit? Nu-mi amintesc. Iar dacă nu le-am trăit de unde le ştiu?
Oh, let me see your beauty when the witnesses are gone
Let me feel you moving like they do in Babylon
Show me slowly what I only know the limits of
Dance me to the end of love
Privirea dispensată în cele din urmă de povara socialităţii. Privirea care iubeşte, care afirmă, încuviinţarea pentru vecie, singura hărăzită unor hârci îmbrăcate o clipă în carne, slavă şi anonimat.
Privirea pulverizată în neutrini mişunând, în câmpul electromagnetic a două vieţi, particule fantomatice din care e construită realitatea.
Momentul visat de toate religiile androginice ale dragostei, jinduirea ascunsă în fiecare poem, în fiecare strângere de mână, în fiecare privire îndrăgostită iar şi iar, visul de foc şi umbră niciodată atins.
Când toţi se retrag, privirea nomadă care celebrează, chircirea spaţului relativist în care, pentru o clipă cât toată eternitatea, nu există decât ei.
Privirea care trece prin toată cultura, prin memoria triburilor, prin miriadele de decepţii şi extaze pe care nu le-ai cunoscut vreodată, de care nu ai avut şi nu ai ştiinţă, miriadele de iubiri stinse şi uitate pe care doar urechea invizibilă din spatele urechii de carne le poate auzi.
Dance me to the wedding now, dance me on and on
Dance me very tenderly and dance me very long
We’re both of us beneath our love, we’re both of us above
Dance me to the end of love
Cât de bătrân trebuie să fii ca să te ştii dedesubtul şi deasupra dragostei tale? Cât de încărcat de neputinţele trecutului, cât de îmbătat de narcotica putere a culturii tale şi a iubirii tale deopotrivă? Nu se iubeşte decât în afara metafizicii. Acolo, în tandreţea a două trupuri căzute pe câmpul de luptă, acolo, în tensiunea duioasă a două priviri dezabuzate şi încă recunoscătoare, în toată suferinţa provocată de celălalt şi disitilată opioid, într-o spirală nesfârşită. Ca o dragoste de carne ce desenează o dragoste de hârtie ce se desenează o dragoste de neant ce desenează o hieroglifă de fum.
Dance me to the children who are asking to be born
Dance me through the curtains that our kisses have outworn
Raise a tent of shelter now, though every thread is torn
Dance me to the end of love
Momentul acela, imprevizibil, deşi anunţat mereu, pregătit de miriade de liturghii interioare, când lumea ta din inima inimii, vibrând cu obrăznicia cuarcilor, construieşte artefactul ce ţi se arată pentru o clipă, precum nimicul sacru care e totul, precum neputinţa cristalizată a sfinţilor care luminează altarele. Obiectul acela format dedesubtul şi deasupra metafizicii, artefactul care aduce în criză distincţiile metafizicii, eşafodajele prin care ne dăruim nouă realitatea, hârtie şi piele, cerneală tipografică şi nervi, trecut întâmplat şi trecut visat, regretul pentru ceea ce n-a fost şi entuziasmul pentru ce s-a întâmplat şi nu-ţi mai aminteşti, anticiparea a ceea ce va fi, a ceea ce nu va fi, a ceea ce va fi deşi nu putea să fie şi a ceea ce nu putea să fie deşi a fost.
Artefactul acesta de lumină şi fum e chivotul religiei în care slujeşti. (Din „Scrisori către un tânăr profesor”)” SURSA

Ora 20,30, Târgul de Crăciun din Calafat. Cel pe repede înainte, când ne trezim în noiembrie, că vrem Târg de Crăciun în decembrie. A început de 30 de minute să plouă. Ceva mai înainte se auzea melodia ,”Dacă pleci, ia-mă și pe mine/ Dacă pleci, n-ai să poți trăi…” Acum cântă o fătucă, care sper să nu rămână cu traume după seara asta. Am reținut ceva de genul „Toate mâinile sus ,sus, sus! /Calafat sunteți pregătiți?! /Toate mâinile sus ,sus ,sus!” restul era în engleză. M-am uitat, nimic, nici o reacție, nimeni…De remarcat și cele 4 căsuțe de lemn, acoperite cu folie și cu crengi deasupra, aducătoare de venit și de bogăție doar în mintea unora. Asta e , ăștia suntem … tot melodia lui Cătălin Crișan îmi urlă în cap „Dacă pleci…” SURSA