PRIMUL FLUX DE ŞTIRI TRIMISE DE CITITORI

Ultimele

OLIMP, MAREA NEAGRĂ: Complexul hotelier Amfiteatru-Panoramic-Belvedere cu Eminescu, Kogălniceanu, Mihai Viteazul amplasați pe aleea spre plajă & multe steaguri ale României arborate de proprietarul libanez


INSIDER: „În imagini sunt un hotel ce are steagul României pus la vedere din mai toate unghiurile și busturi ale lui Eminescu, Kogălniceanu și Mihai Viteazul amplasate pe aleea ce duce spre plajă.

Proprietarul lor este libanez. Nu avea nicio obligație să facă nimic din toate astea. Și totuși, a făcut-o. De ce? Pentru că este un om de onoare și știe să mulțumească țării care l-a adoptat și i-a pus în valoare calitățile. Pentru mine, român, este reconfortant să văd că, între atâția care o vorbesc de rău, există oameni care iubesc România. Cu-atât mai mult cu cât ei sunt străini.” SURSA

INSIDER 2: „Aici este în Olimp. Este bine că a renovat. În 2013 a fost paragină,nici geamuri nu au mai existat Am fotografii,a arătat deplorabil. Doar marea a mai arătat în splendoarea ei. După câțiva ani, am văzut că încep renovările. Anul acesta,am văzut Olimpul altfel, foarte multe hoteluri renovate și chiar se renovează și acum. Plaja este frumos amenajată. Față de alte stațiuni Olimpul este curat și frumos.Olimpul a fost și este Perla Litoralului. Asta este părerea mea. Olimpul este mai curat și mai elegant decât Neptunul .”

N.R.: „Renumitul complex din Olimp a fost dat în folosinţă în anul 1971, iar la vremea respectivă constituia un adevărat trend-setter al vieții de noapte din staţiune. Recenta investiție a păstrat direcţia stilului şi valorile iar noul nume atestă apartenența la un grup hotelier nu mai puțin celebru în ţara noastră. Complexul hotelier Amfiteatru-Panoramic-Belvedere din Olimp, România, cunoscut și sub numele de Phoenicia Blue View Resort, a fost redeschis de Mohammad Murad în 2020. Este un complex de 4 stele, care se întinde pe o suprafață de 47.000 de metri pătrați. Oferă peste 1.500 de unități de cazare, plaje private, piscine, restaurante și baruri. Hotelurile Belvedere și Panoramic, parte a complexului, dispun de propriile facilități. Hotelul Amfiteatru a fost deschis în 2021, adăugând 313 camere și o sală de conferințe complexului.”

PLACENTA/ COPACUL VIEȚII: Singurul organ temporar cu care femeile nu se nasc. Crește noua viață & se auto-expulzează!


INSIDER: „Placenta. Este extraordinară. Este singurul organ crescut cu care femeile nu se nasc. Pomul vieții, cum i se mai spune! Este, de asemenea, singurul organ care este temporar și se expulzează singur! Da, ai auzit bine, corpul știe ce să facă și când. Placenta va ieși când treaba sa este finalizată. Niciun alt organ nu face asta. Celelalte organe ale femeilor rămân cu ele… Nu și acesta. Oricât de temporar este, este și complet necesar pentru viață. Nu a femeii, ci pentru noua viață care se formează în interiorul ei.

Știați că un bebeluș poate trimite celule prin placentă pentru a-și ajuta mama? Da, o vindecă! O legătură frumoasă între mamă și copil, fără echivoc. Placenta este, de asemenea, multitasker… la fel ca mama!Placenta jonglează cu hrănirea, curățarea, oxigenarea și nu împarte și nu amestecă sângele dintre mamă și copil. Placenta se formează după concepție, adică este 50% din tată. Deci unirea părinților pentru îngrijirea copilului se întâmplă chiar de la început. (…)

Placenta nu e doar un organ. Este prima hrană. Prima protecție. Prima punte. După naștere, ea este adesea aruncată. Însă în multe culturi – străvechi și contemporane – ea este cinstită, păstrată… și chiar consumată de mamă! De ce? Pentru că placenta este viață concentrată.

Compoziția biochimică a placentei: • Oxitocină naturală – hormonul iubirii, al contracțiilor uterine și al legăturii mamă-copil. • Prostaglandine – ajută la revenirea uterului la forma inițială. • Fier – esențial pentru regenerarea după pierderea de sânge. • Vitamina B6 și B12 – sprijină sistemul nervos și echilibrul emoțional. • Hormoni precum progesteron și estrogen – echilibrează tranziția hormonală postpartum. • Proteine, enzime, factori imunologici – regenerează, repară, susțin.

Placenta este, așa cum spun unii, un „superaliment personalizat”, făcut exact pentru corpul mamei. (Consumul de placentă – Placentofagia)

Mamele aleg: • Encapsularea (placenta uscată, măcinată, transformată în capsule. Nu este cunoscuta ca cea mai eficienta metoda, din punct de vedere al pastrarii elementelor vitale si al absorbtiei) • Smoothie crud (prima oră după naștere) • Preparate gătite (în tradiții asiatice și africane)

Studiile clinice sunt încă limitate, dar mii de femei mărturisesc beneficii reale: • Scăderea depresiei postnatale • Creșterea energiei • Îmbunătățirea lactației • Vindecare mai rapidă

A consuma placenta nu e o modă, ci o amintire ancestrală. Un pact cu viața. Un gest prin care mama își spune sieși:
„Îmi dau voie să mă hrănesc cu darul pe care l-am creat.” Nu toată lumea va înțelege… Dar corpul știe… Și femeia simte.

Din toate aceste motive spitalele de stat prezintă mamelor placentele ca fiind deșeuri biologice care trebuie eliminate și prin spate, aceste organe minune ajung să fie vândute cu minimum 50 000 €, bucata.” SURSĂ

N.R.: „PLACENTA. Un organ miraculos, mai puțin reflectat pe perioada sarcinii, dar cu o importanță extrem de mare. O sarcină normală este posibilă doar în prezența unei placente normale și funcționale, iar anomaliile de dezvoltare sau de funcționare a placentei se asociază cu probleme mai mult sau mai puțin severe în dezvoltarea bebelușului. Placenta asigură aportul de oxigen, anticorpi și substanțe nutritive către copil, elimină bioxidului de carbon și substanțele nocive din organismul fetal, joacă și rol de filtru, sau de barieră, căci împiedică o serie de patogeni care ar putea exista în organismul mamei, să treacă spre bebeluș. Placenta produce hormoni, dintre care probabil cel mai important este progesteronul, care contribuie activ la menținerea sarcinii.
Sarcini în care apar probleme legate de dezvoltarea, funcționarea sau locul de implantare a placentei sunt rare. În cazul în care apar, multe dintre ele nu vor avea neapărat semnificație legată de dezvoltarea bebelușului, ci mai degrabă vor impune o conduită ceva mai specială al nașterii.

Metoda cea mai simplă și accesibilă pentru descrierea placentei este ecografia. Care sunt acele caracteristici a placentei pe care le poate descrie specialistul în ecografie fetală la un examen ultrasonografic?

1. Forma. Pe lângă forma obișnuită a placentei, se mai întâlnește și varianta unei placente formate din mai mulți lobi (placenta bi- sau multilobată), sau lobi situați la distanță unul de altul (lob succenturiat). Prezența acestei anomalii impune medicul ecografist să excludă vasa praevia și o inserție velamentoasă (în membranele amniotice) a cordonului ombilical și ajuta la evitarea smulgerii cordonului ombilical la naștere.

2. Dimensiunile. De obicei dimensiunile placentei corespund cu termenul de gestație. O placenta îngroșată (placentomegalie) este diagnosticată în cazul în care grosimea ei este mai mare de 40 mm în trimestrul II de sarcină și de 60 mm în trimestrul III. Cauzele mai frecvente a placentomegaliei sunt diabetul zaharat, anemia, restricția de creștere intrauterină a fătului, infecțiile intrauterine, patologii autoimune a mamei.

3. Localizarea inserției placentare poate fi evaluata de la 16 săptămâni de sarcină. Variantele patologice reprezintă:
– Placenta praevia, indică faptul că placenta este situata în calea ieșirii fătului, adică acoperă orificiul cervical intern. Identificarea acestei localizări este obligatorie, deoarece prezintă risc de restricție de creștere intrauterină a fătului și sângerări care reprezintă o urgență obstetricală. Prezența acestei variante de localizare a placentei impune necesitatea operației cezariene.
– Placenta jos înserată, la mai puțin de 20 mm de la orificiul cervical intern. O dată identificată în trimestrul II de sarcină, există o probabilitate foarte mare ca ea să „migreze”, iar în trimestrul III să nu mai fie jos înserată. Pentru monitorizarea procesului de migrație se recomadă de efectuat ecografii repetate la interval de timp nu mai mic de 4 săptămâni. Spre deosebire de placenta praevia, placenta jos înserată nu reprezintă o contraindicație pentru naștere vaginală, dar riscul de sângerare este crescut.

4. Inserția cordonului ombilical în cele mai dese cazuri are loc în centrul placentei. Uneori întâlnim varianta de inserție marginală (la mai puțin de 2 cm de la marginea placentei) sau velamentoasă (inserție pe membrane). Consecințele unor astfel de inserții patologice pot fi: dezlipire de placentă, restricția de creștere intrauterină a fătului, smulgerea cordonului ombilical la naștere.

5. Depistarea placentei aderente. Reprezintă tulburări legate de invazia anormală a placentei și implică trei variante – acreta, increta și percreta. Evaluarea unor astfel de inserții a placentei este extrem de dificilă și deseori, în special varianta acreta, este omisă în cadrul examenului ecografic. Mai des se întâlnește la doamnele cu operație cezariană în antecedente, după miomectomie, în urma ablației endometriale și atunci când există placenta praevia. Reprezintă un risc sporit pentru hemoragii uterine și mortalitate maternă.

6. Structura placentei. Un examen minuțios ecografic este în stare să descrie: prezența lacunelor placentare, care reprezintă niște colecții de sânge pe suprafața placentei, infarctele placentare, calcificările placentare, toate având un impact nesemnificativ clinic, cât și hematomul placentar și dezlipirea de placentă, care poate avea urmări grave atât pentru mamă cât și pentru făt.

7. Tumorile placentare. Corioangiomul – cea mai frecventă tumoare benignă a placentei. Cele cu dimensiuni mici sunt inofensive, la dimensiuni mai mari de 40 mm ne putem confrunta cu restricție de creștere intrauterină a fătului, insufuciență cardiacă la făt cu dezvoltarea ulterioară a hidropsului fetal, polihidramnios, sângerări și naștere prematură.

8. Gradul de maturizare. O placentă cu semne de „îmbătrânire” precoce poate favoriza restricția de creștere intrauterină, decolarea prematură a placentei și prematuritate. Gradul II de maturizare este acceptat de la 32 săptămâni de gestație, gradul III – de la 36 săptămâni.

Din câte vedeți, un examen ecografic calitativ poate furniza multiple informații utile referitor la starea și structura placentei iar depistarea la timp a anumitor stări patologice permite medicului obstetrician să aplice o conduită corectă la momentul potrivit pentru a preveni efectele nedorite cauzate de anomaliile placentare. Vă doresc multă sănătate!” SURSA

ARHIVĂ: SACRIFICIU: “De fiecare dată când sunt în sala de nașteri mă rog la Dumnezeu să binecuvânteze toate mamele!”

„LÉLIA” DE GEORGE SANDE: „Dacă vei iubi, iubește cu tot ce ești. Dacă nu poți, nu minți. Dar nici nu tăcea.”


INSIDER: „Am citit „Lélia” de George Sand prima dată când aveam 15 ani. Încă nu știam prea multe despre moarte, despre dragoste, despre feminitate, dar aveam o bănuială vagă că toate acestea nu se vor potrivi niciodată în șabloanele cuminți pe care lumea le impune. Lélia nu era o carte, ci un seism. O confesiune. O durere în formă de femeie. O spovedanie dintr-o noapte albă, în care Dumnezeu tace și iubirea face cu mâna dintr-un abis rece.
Era prima dată când întâlneam în paginile unei cărți o femeie care nu cerea să fie iubită. Care refuza până și mângâierea, pentru că știa că în mângâiere se ascunde adesea dorința de a modela, de a înmuia, de a frânge. Lélia era imposibilă, dar atât de familiară mie, fetiței care începuse deja să bănuiască faptul că lumea nu iubește fetele tăcute și inteligente, ci pe cele blânde, ușor de salvat. Iar Lélia nu voia să fie salvată. Voia să fie înțeleasă sau lăsată în pace.

„Sufletul meu n-a cerut niciodată mângâiere. Ci adevăr.”

Această replică m-a izbit în piept ca o lovitură nevăzută. Pentru prima dată, citeam o femeie care nu căuta să seducă, ci să sfărâme iluziile. Care nu-și rostea durerile în șoaptă, ci le striga ca o profetă rătăcită într-o lume de surzi. Și poate că m-a fascinat tocmai pentru că era prea mult. Prea lucidă. Prea lipsită de compromis. Iar la 15 ani, încă nu învățasem că luciditatea doare.
Portretul psihologic al Léliei nu se lasă prins ușor. Nu e o simplă intelectuală nefericită. Nu e nici victima, nici călăul. E o sumă de întrebări la care nimeni nu îndrăznește să răspundă. O femeie scindată între carnea care cere și mintea care refuză. Între nevoia de dragoste și disprețul față de micimea iubirii așa cum o oferă bărbații. Lélia e o rană filosofică. Nu trăiește în lumea asta, ci în intersecția dintre plăcere și abis, dintre poezie și rușine, dintre exaltare și epuizare.

„Cine sunt eu? O femeie. Dar ce este o femeie? O enigmă pe care bărbatul o vrea simplă.”

Această întrebare conține întreaga durere a Léliei. A fi femeie în lumea lui George Sand înseamnă a fi prizoniera unei definiții străine. Lélia refuză să fie redusă. De aceea, iubirea ei devine imposibilă. Pentru că ea nu poate oferi o inimă simplificată, ci doar o conștiință sfâșiată.
Relația cu Stenio, poetul îndrăgostit, e o tragică lecție despre iubirea falsă, despre pasiunea care, sub masca adorației, cere supunere. Stenio o iubește pe Lélia ca pe o icoană, o proiectează, o înalță pe un piedestal unde nu mai e loc de respirație.

„Te iubesc pentru ceea ce pari. Dar nu pot suporta ceea ce ești.”

El nu vrea cu adevărat profunzimea ei, ci doar reflexul luminii care vine din ea. Și când descoperă întunericul din Lélia, fuge. Sau o pedepsește cu indiferență. Iubirea lui e o așteptare infantilă. Iar ea, cu toată luciditatea ei, refuză să joace rolul idealizat al femeii salvatoare.
Lélia îl disprețuiește și îl compătimește pe Stenio în același timp. Îl iubește, poate, cu o iubire neconvențională ca pe o parte din trecutul ei, ca pe o amintire despre cum ar fi putut fi viața dacă n-ar fi înțeles prea mult.
Apoi e Magnus, călugărul, vocea credinței, a acceptării, a sacrificiului. Dacă Stenio o vrea cu trupul și n-o poate înțelege cu sufletul, Magnus o vrea mântuită. O vrea în genunchi, vindecată. Dar și Lélia refuză genunchii.

„Tu îmi dai Dumnezeu. Eu îți dau întrebări. Tu vrei să mă îngenunchez. Eu vreau să înțeleg de ce trebuie să cad.”

Între Lélia și Magnus nu e dragoste, ci o bătălie teologică. El predică liniștea. Ea arde în haos. El oferă certitudini. Ea cere să nu-i fie furată îndoiala. E o relație profundă, dar nu salvatoare. Și poate că tocmai aici se rupe sufletul Léliei: în imposibilitatea de a găsi un partener care să iubească și întrebarea, nu doar femeia care tace.
Stilul lui George Sand este pură incantație. Propozițiile au o greutate aproape mistică. Lélia nu se citește linear, ci spirală. Te trage în jos și te aruncă înapoi cu o forță imprevizibilă. Uneori, nici nu mai știi cine vorbește: Lélia, autorul, vocea divinității sau un demon interior. Totul devine o interogație înflăcărată despre identitate, iubire, credință, carne și poezie.

„Sunt femeie, deci trebuie să iubesc. Dar iubirea e o slăbiciune. Și eu nu-mi mai pot permite slăbiciuni.”

Cine a spus că Lélia e o carte despre o femeie? E o carte despre noi toți, despre acel moment în care ne dăm seama că nu ne mai putem minți. Că iubirea nu vindecă mereu. Că uneori, gândul arde mai tare decât dorința. Că nu toți oamenii vor mântuire, unii vor doar să fie auziți.
Și poate că de aceea, Lélia e una dintre acele cărți care se citesc o dată și se revin în ele de zeci de ori. Nu pentru că ai înțeles-o. Ci pentru că, la fiecare recitire, te regăsești altfel în ea. Mai rănit. Mai lucid. Mai aproape de femeia aceea imposibilă care refuza tot ce nu era adevăr.
Când închizi cartea, nu ai consolare. Nu ai răspunsuri. Ai, în schimb, o femeie care ți se așază în piept și îți spune: „Dacă vei iubi, iubește cu tot ce ești. Dacă nu poți, nu minți. Dar nici nu tăcea.”
Asta face Lélia. Nu tace. Și poate că, de-asta, la 15 ani, am iubit-o. Pentru că mi-a dat permisiunea să nu mai tac nici eu.
Pentru mult timp după ce am închis ultima pagină a cărții, Lélia a continuat să-mi vorbească în gând. Avea o voce joasă, ca un fum care se prelinge prin crăpăturile realității. Nu era o voce caldă. Era o voce sinceră. O voce care nu se teme să spună: „Am fost iubită prost. Am fost înțeleasă greșit. Am fost pusă pe un piedestal ca să fiu mai ușor lovită când am început să cobor.”
La 15 ani, nu aveam încă rănile Léliei, dar aveam intuiția lor. Știam că într-o zi voi trăi exact acel tip de dragoste care pare adorație, dar e doar o formă elegantă de anihilare. Iar Lélia a fost vaccinul. Prevenția. Avem, fiecare dintre noi, o Lélia înăuntru, femeia care refuză să fie redusă la carne, la zâmbet, la răspunsuri. Femeia care întreabă chiar și atunci când i se spune că întrebarea e rușine.
Stenio, în toată puritatea lui teatrală, vrea o iubire frumoasă, rotundă, liniștitoare. Dar Lélia e tot ce nu e liniștitor. Ea nu e balsam. E tăietură. Și poate tocmai de aceea el o trădează cu visul unei femei mai ușor de înțeles. Când Lélia nu i se oferă, Stenio se sinucide simbolic: moare în idealul lui, incapabil să o iubească pe femeia reală din spatele mitului.

„Vrei să te iubesc ca o femeie pământească? Eu nu știu ce înseamnă asta. Eu nu am învățat să fiu pământ. Eu sunt cerul care se revoltă.”

Nu poți iubi o femeie ca Lélia dacă nu ești pregătit să-ți dezrădăcinezi toate ideile despre iubire. Să nu mai ceri. Să nu mai aștepți. Să nu mai proiectezi. Iubirea, în viziunea Léliei, nu e nici consolare, nici împlinire. E un foc care trebuie ars, nu colecționat.
Iar cu călugărul Magnus, tensiunea devine aproape sacrală. El vrea să o mântuiască, dar ea nu vrea iertare. Ea vrea sens. Nu vrea să fie spălată de păcate, vrea să înțeleagă de ce păcatele există. Magnus o vede ca pe o femeie pierdută. Dar Lélia nu s-a pierdut. Ea a ales labirintul.

„Nu vreau drumul drept. Vreau întrebarea care doare. Nu-mi da răspunsul tău. Dă-mi dreptul să nu cred.”

Într-o altă viață, poate că Magnus și Lélia ar fi fost iubiți. Dar nu în această viață. În această viață, el e un Dumnezeu blând, iar ea o Eva care a mușcat deja din toate fructele interzise și nu se mai teme de alungare. Ea trăiește în exilul conștient. Nu vrea paradis. Vrea realitate. Oricât de crudă.
Romanul lui George Sand nu oferă nicio promisiune. Nu e o poveste de iubire. Este o elegie a imposibilului. Un text profetic despre femeia care gândește mai repede decât lumea o poate cuprinde. Un avertisment: nu încerca să iubești o Lélia dacă nu ești pregătit să te pierzi în profunzimea ei.
Finalul cărții e aproape cosmic. Nu există încheiere reală, ci doar o plutire lentă spre nimic, ca o rugăciune refuzată. Lélia nu moare. Dar dispare. Devine ideea însăși. O idee care a ars atât de tare, încât nu mai putea fi ținută într-un corp.
După ce am terminat cartea, m-am plimbat ore întregi. Nu puteam vorbi cu nimeni. Aveam impresia că am întâlnit o profeție. Că am ținut în mâini o inimă vie. Nici azi nu pot vorbi despre Lélia fără să simt o umbră în stomac. Nu pentru că m-a întristat. Ci pentru că m-a revelat.
Lélia e cartea femeii care nu a fost niciodată ascultată până la capăt. Dar care a continuat să vorbească. Și dacă ai citit-o o dată, o să o porți mereu în tine. Ca pe o întrebare pe care n-ai fost niciodată în stare să o formulezi cu voce tare. Dar pe care, în adâncul tău, ai știut mereu că e acolo.

„Nu vreau fericire. Vreau adevăr.”

Aceasta este Lélia. Și dacă o iubești, trebuie să fii pregătit să rămâi gol. Dar viu.” SURSA

N.R.: „Amantine Lucile Aurore Dupin de Francueil (n. 1 iulie 1804, Paris – d. 8 iunie 1876, Nohant-Vic, Berry, Franța), cunoscută mai ales sub pseudonimul George Sand a fost o romancieră, memorialistă și jurnalistă franceză. Fiind mai renumită decât Victor Hugo sau Honoré de Balzac în Anglia anilor 1830 şi 1840, Sand este recunoscută ca una dintre cele mai notabile scriitoare ale erei romantice europene. Are la activ peste 50 de volume cu diverse opere, inclusiv povestiri, piese de teatru și texte politice, alături de cele 70 de romane ale sale.

La fel ca străbunica sa, Louise Dupin pe care o admira, George Sand a pledat pentru drepturile și pasiunile femeilor, a criticat instituția căsătoriei și a luptat împotriva prejudecăţilor unei societăți conservatoare. A fost considerată scandaloasă din cauza vieții sale amoroase turbulente, a adoptării unor haine masculine și a pseudonimului său masculin. Căsătorită cu Casimir Dudevant (1822-1835), are 2 copii (Maurice Sand, Solange Dudevant), iar apoi câteva relații „foarte bârfite” la acea vreme, printre care aceea cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin.” DETALII

APOLLO INTENSA EMOZIONE: Motor V12 de 6.3L, viteză maximă de 335 km/h, preț 3 milioane de dolari & producție 10 bucăți. SOLD OUT!


INSIDER: „Ce să fie oare?Mașina din imagine este un Apollo Intensa Emozione (IE), un hypercar de performanță produs de Apollo Automobil GmbH. Numele „Intensa Emozione” se traduce prin „emoție intensă” în italiană, reflectând designul său radical și performanța. Au fost planificate doar 10 unități de producţie, pe lângă 2 prototipuri.

Caracteristici Tehnice: Este propulsat de un motor V12 de 6.3L, capabil să atingă 100 km/h în 2.7 secunde și o viteză maximă de 335 km/h.

Design și Materiale: Are un şasiu complet din fibră de carbon, cântărind doar 105 kg, și un design inspirat de avioanele de vânătoare.

Preț Estimativ: Un Apollo IE se numără printre cele mai scumpe hypercar-uri, cu un preț estimat de aproximativ 3 milioane de dolari.” SURSA

N.R.: „Emozione, cunoscut și sub numele de Apollo IE este o maşină sport cu motor central, fabricată de producătorul german de automobile Apollo Automobil GmbH, în parteneriat cu Manifattura Automobili Torino, proiectată de designerul-şef Jowyn Wong. Intensa Emozione este primul vehicul fabricat de Apollo de când Gumpert Apollo a intrat în producție, acum 14 ani. Apollo a lansat un videoclip teaser pentru Intensa Emozione pe 17 octombrie 2017, iar maşina a fost dezvăluită complet pe 24 octombrie 24 octombrie 2017. În iunie 2018, Apollo a dezvăluit că va colabora cu HWA AG, o echipă de tuning și curse spin-off a companiei de tuning AMG de la Mercedes-Benz, pentru a finaliza etapa finală de dezvoltare a maşinii. Intensa Emozione avea un preț de 2.300.000 de euro în Europa și 2.670.000 de dolari în Statele Unite. Doar zece au fost produse, toate fiind vândute, se pare.

Specificații și performanță. Intensa Emozione folosește un motor F140 V12 de 6,3 litri, aspirat natural, derivat de la Ferrari, dezvoltat de Autotecnica Motori și HWA AG. Motorul are o putere nominală de aproximativ 791 CP (582 kW; 780 CP) la 8.500 rpm și un cuplu de aproximativ 760 N·m la 6.000 rpm și, se pare, are o turație minimă de 9.000 rpm. Toată puterea este transmisă roților din spate prin intermediul unei transmisii manuale secvenţiale Hewland cu 6 trepte. Greutatea este de 1.250 kg.

Amortizoarele sunt construite de Bilstein şi sunt reglabile în trei direcții (confort, sport, auto). Intensa Emozione utilizează frâne Brembo din carbon-ceramică cu dimensiuni de 380 x 34 mm pe față și pe spate, împreună cu etriere cu 6 pistoane pe față și cu 4 pistoane pe spate. Michelin furnizează anvelopele de înaltă performanță Sport Cup 2 pentru maşini, pentru a permite performanţă și aderenţă maxime. Pankl Racing Systems este furnizorul diferențialului. Intensa Emozione este capabilă să accelereze de la 0 la 97 km/h în 2,7 secunde, cu o viteză maximă estimată de 335 km/h. Maşina produce o forță de apăsare maximă de 1.350 kg la 299 km/h.

Construcția caroseriei.Intensa Emozione este fabricată aproape în întregime din fibră de carbon, dar include componente din oțel de înaltă rezistență, aluminiu şi titan. Compartimentul motorului este lăsat neacoperit, permițând admisiei de aer să funcţioneze cu eficiență maximă. Întregul şasiu cântărește doar 105 kg.

Producția modelului Intensa Emozione a început în aprilie 2019, livrările începând cu al treilea trimestru al anului 2019. Şasiul monococă din fibră de carbon al maşinii este produs de Capricorn Group, iar reglajul şasiului, împreună cu asamblarea finală, sunt efectuate de HWA AG. Maşina este asamblată și finalizată în Affalterbach Germania, unde HWA îşi produce maşinile de curse.

Culoarea caroseriei din fibră de carbon a modelului Intensa Emozione a fost schimbată de două ori și este prezentă în prezent în negru. A doua versiune Apollo IE a fost livrată în noiembrie 2019. Aceasta este numită și versiunea „ML” (inițialele proprietarului malaezian Michael Loke) datorită unei scheme de culori foarte distincte. Au fost produse doar zece Apollo IE, toate fiind vândute, se pare.” DETALII

VILA SACHA ROMAN: Porți deschise la Sediul Corului Madrigal, 100 de ani de la naşterea fondatorului său, Marin Constantin


INSIDER: „În anul 2025, Corul Madrigal sărbătorește 100 de ani de la nașterea fondatorului său, Marin Constantin (1925-2011), printr-o serie amplă de proiecte și evenimente culturale înscrise în programul „Marin Constantin 100”, care se va desfășura pe tot parcursul anului.

Sâmbătă, 5 iulie, de la ora 10:00, Casa Madrigal şi-a deschis porțile într-o zi specială, în care Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” marchează 62 de ani de la primul său concert pe scenă. Sub titlul „Madrigal Open House – Trei lumi. O singură casă”, evenimentul se desfășoară sub auspiciile Galeriei Madrigal și propune publicului o experiență extinsă pe trei paliere, în universul uneia dintre cele mai iubite instituţii culturale din România.

Casa Madrigal, deja un reper în peisajul artistic bucureştean, va fi deschisă iubitorilor de frumos până la ora 21:00, pentru a (re)descoperi cele mai importante spații ale spectaculoasei vile construite în anul 1924, pe Dealul Mitropoliei. Pe lângă celebra sală de repetiții Madrigal reimaginată pentru această ocazie, vizitatorii vor avea acces și la alte încăperi amenajate cu exponate și povești puţin cunoscute din culisele Madrigalului.

Galeria Madrigal va expune în premieră picturile artistului Adrian Socaciu, precum și o expoziție de arhivă din istoria corului: lucrări de artă, costume originale, afişe şi obiecte reprezentative din trecutul ansamblului, care spun o poveste de peste șase decenii.

Instalația inspirată din faimosul Madrigal la Răsărit va transforma biblioteca într-un spațiu senzorial unic, cu proiecții ce vor replica spectacolul de la malul mării.” SURSA

Adrian Socaciu – pictor (n. 27 noiembrie 1951, Sibiu), absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, sectia Desen, promotia 1973. Membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania, sectia Grafica,” DETALII

Adresa: Dealul Mitropoliei nr.11, București sector 4. Intrarea liberă.

ARHIVĂ: COSTUMUL MADRIGAL: Cel mai mic muzeu din România care poate fi transportat cu bicicleta OXXO AEROPORTUL OTOPENI: „Madrigal 60″, salon muzical între „Plecări” şi „Sosiri”. Deschis non-stop!

DRUMUL LUI MIHAI VITEAZUL: Drum forestier vechi de 2000 de ani, între Oltenia și Transilvania. Altitudinea maximă de 1.621 m, în Pasul Vâlcan!


INSIDER: „Drumul lui Mihai Viteazul, unul dintre cele mai spectaculoase din România. Transvâlcan (DJ 664), cunoscut și sub denumirea de „Drumul lui Mihai Viteazul”, este un drum forestier ce face legătura între Oltenia și Transilvania.
Drumul traversează Munții Vâlcan pe direcția S-N între localitățile: Schela din județul Gorj și Vulcan din județul Hunedoara. Drumul are o lungime de 28 de km și este de-a dreptul spectaculos. Drumul lui Mihai Viteazul urcă până la altitudinea maximă de 1.621 m, în Pasul Vâlcan. Conform istoricilor drumul, mai puțin celebru decât Transalpina, are o vechime de 2.000 de ani, de pe vremea războaielor daco-romane. Drumul forestier nu poate fi parcurs decât cu mașini 4X4 cu garda înaltă la sol, întrucât a fost asfaltat de autoritățile hunedorene doar pe porțiunea din județul Hunedoara. Acesta este cunoscut ca fiind Drumul lui Mihai Viteazul pentru că pe aici ar fi trecut domnitorul în fruntea oştirii sale, în toamna anului 1600. Domnitorul a trecut pe aici pentru a ajunge la Viena, să ceară ajutor împăratului Rudolf al II-lea. Conform legendei, înainte să ajungă în Pasul Vâlcan, calul său ar fi murit din cauza efortului, în locul numit acum Poiana lui Mihai. Se pare că domnitorul ar fi înnoptat acolo, după care ar fi plecat mai departe pe jos. Peisajul este fantastic și le taie răsuflarea celor care îl parcurg. Drumul șerpuiește paralel cu Valea Jiului și cei care l-au parcurs se declară încântați de priveliște.SURSĂ

N.R.: Statuia ecvestră din imagine îl reprezintă pe Mihai Viteazul și este amplasată în Pasul Vâlcan, în Munții Vâlcan, la o altitudine de aproximativ 1.400 de metri. Pasul Vâlcan este accesibil pe drumul național DN66A, care leagă Valea Jiului de Oltenia. DETALII

MARKETING: Cartea „Cumpăna României”, publicată fără acordul lui Călin Georgescu?


INSIDER: „Aceasta NU este o greșeală editorială. Este o infracțiune care se sancționează penal.

❌„Cumpăna României” a fost publicată fără acordul autorului, cu modificări neautorizate.
❌ Este o ediție falsificată, vândută ilegal. Nu o cumpăra. Nu susține frauda și faptele ilegale.

Drepturile de autor nu sunt opționale. Sunt lege.

Distribuie. Vorbește. Fii vocea celor care refuză minciuna” SURSA

CALIN GEORGESCU: ‘Dragii mei,

🚫 Cartea „Cumpăna României” a fost publicată 𝒊𝒍𝒆𝒈𝒂𝒍, fără acordul meu, de către ROLCRIS IMPEX SRL.

Este tipărită și vândută fără contract, fără semnătură, cu modificări neautorizate ale conținutului și cu date false privind copyright-ul.

Este o fraudă editorială și o încălcare gravă a drepturilor de autor. Potrivit Legii 8/1996, astfel de fapte constituie infracțiuni penale și vor fi sancționate în consecință.

Cumpărarea acestei ediții falsificate înseamnă susținerea unei infracțiuni. Fac un apel public:
– Nu cumpărați această carte în ediția scoasă de ROLCRIS.
– Nu promovați și nu distribuiți această versiune falsificată.
– Cumpărarea acestei ediții falsificate înseamnă susținerea unei infracțiuni.

🛑 Către librării, distribuitori și platforme online:
– Retrageți imediat de la vânzare această ediție neautorizată.
– Încetarea comercializării este o măsură de respect față de lege și față de creația originală.
– Orice distribuție continuă poate atrage răspundere civilă și penală.

Am demarat acțiuni legale pentru retragerea acestei ediții falsificate de pe piață, repararea prejudiciului și tragerea la răspundere penală a celor implicați.

Munca intelectuală merită respect. Frauda nu trebuie tolerată sau răsplătită.

Vă mulțumesc tuturor pentru sprijin.” SURSA

DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ: „„Un lucru drăguț la inima omului este că, dacă o lovești de prea multe ori, până la urmă îți răspunde cu indiferență.”


INSIDER: „De veghe în lanul de secară” – romanul adolescenței crude, al lucidității care doare și al sufletului care refuză să fie domesticit
Există cărți care te mângâie, care te ajută să evadezi, care îți oferă răspunsuri. Și există cărți ca „De veghe în lanul de secară”, care te zgârie. Care îți pun degetul exact pe rana pe care ai ascuns-o sub glume, tăceri sau sarcasm. Cărți care nu încearcă să te facă mai bun, ci mai sincer. Cu tine.
Romanul lui J.D. Salinger nu e o poveste. E un monolog tulburător, un strigăt camuflat în ironie, o elegie a dezrădăcinării sufletești. Holden Caulfield, personajul principal și naratorul cărții, nu e un adolescent obișnuit. Sau poate e, dar spus fără dulcegărie, fără machiaj, fără filtre. E imaginea brută a acelui moment dintre copilărie și maturitate în care lumea începe să doară, iar tu n-ai nicio armură pregătită. „Toți cei pe care-i iubesc fie sunt morți, fie sunt departe, fie nu mă mai recunosc.”

Holden este dat afară dintr-o școală – din nou. Și în loc să se întoarcă acasă, se plimbă prin New York într-o derivă existențială care nu e decât o încercare disperată de a se regăsi. În hoteluri mizere, baruri sinistre și conversații frânte cu oameni goi, caută ceva ce nici nu știe cum arată: autenticitate. Sens. Răspuns. Sau măcar un loc unde să nu se mai simtă ca un impostor. „Mă simțeam singur. Toți cei care păreau că mă plac, de fapt, nu mă plăceau deloc. Se prefăceau. Erau toți niște prefăcuți.”

Limbajul e direct, tăios, plin de sarcasm, dar vulnerabilitatea din subtext e sfâșietoare. Holden nu e erou. E doar un băiat care nu mai știe unde să se ducă atunci când acasă nu mai e acasă, iar lumea întreagă pare o scenă de teatru absurd.
Și în mijlocul haosului, apare ea: Phoebe, sora lui mai mică, singura ființă care îl mai ține legat de viață. Când vorbește despre ea, Holden își pierde cinismul. Devine un frate. Un copil. Un om. „Să-ți vezi sora că încalță niște patine și își strânge pălăria cu elasticul sub bărbie… Dumnezeule, e ceva ce nu meriți niciodată să pierzi.”

Dar poate cel mai frumos, mai simbolic și mai profund moment e acela în care Holden explică titlul romanului. El își imaginează că stă într-un lan de secară și prinde copiii care aleargă spre marginea unei prăpastii. El e acolo ca să-i salveze. Atât.

„Aș vrea să stau undeva într-un lan de secară și să-i prind pe copiii care aleargă fără să vadă prăpastia. Asta aș vrea să fac toată viața. Să fiu de veghe în lanul de secară.” Nu vrea să devină doctor, avocat sau astronaut. Vrea doar să salveze inocența. Pentru că știe cât de ușor o poți pierde. Și cât de greu e s-o recuperezi.
Lectura acestui roman e o experiență, nu o simplă trecere prin pagini. La 12 ani, râzi. La 20, oftezi. La 30, s-ar putea să plângi. Pentru că Holden e în fiecare dintre noi. În fiecare noapte în care n-ai mai știut cine ești. În fiecare zi în care te-ai prefăcut că ești bine. În fiecare moment în care ai vrut doar să dispari, dar ai rămas pentru cineva care te iubea.
Cine să citească acest roman? Toți. Și mai ales cei care se simt „stricați” într-o lume care vrea doar oameni reparați. E un roman pentru cei care au fost vreodată obosiți de prefăcătorie, de superficial, de oameni care vorbesc prea mult și spun prea puțin.

„Caracteristica definitorie a omului imatur e că vrea să moară în mod nobil pentru o cauză, în timp ce caracteristica definitorie a omului matur e că vrea să trăiască umil pentru una.” – citat din Wilhem Stekel, introdus în carte ca o esență a drumului interior al lui Holden.

„De veghe în lanul de secară” nu este o carte moralizatoare. Nu te învață nimic în sensul clasic. Dar te face să simți. Să gândești. Să te întorci în tine cu o întrebare pe care poate n-ai avut curaj s-o pui: cât din mine e doar mască? Este un roman scris cu sânge și râs amar. Este o confesiune care nu cerșește iertare. Este o palmă caldă dată sufletului tău obosit. Și dacă nu te mișcă, nu e vina cărții. Ci, poate, doar un semn că ai uitat cum e să mai simți.
Holden Caulfield, copilul care refuză să devină adult într-o lume care premiază adaptarea și pedepsește luciditatea
Dacă îl citești pe Holden Caulfield fără să te scarpini un pic în propria piele, înseamnă că ai învățat deja să mimezi normalitatea prea bine. Cartea lui Salinger nu e un roman. E o lamă subtilă ascunsă între replici aparent amuzante. Și dacă nu te taie, înseamnă că ai uitat cum e să fii viu.
Holden e acel tip care disprețuiește tot ce e fals și totuși, nu poate scăpa de senzația că și el devine exact ceea ce urăște. El critică lumea adulților pe bună dreptate, dar e prins între două stări: prea mare pentru a mai crede în povești, prea frânt ca să poată construi una nouă. „Cei mai mulți oameni nu observă niciodată nimic.”

„Nu vă puteți imagina cât de dor mi-e uneori de toți oamenii. Chiar și de nenorociții ăia care mă enervează.” Asta e marea dramă a lui Holden. Nu ura. Nu furia. Ci dorul. Dorul de autentic, de firesc, de mama care nu mai știe cine ești, de tata care te-ar vrea contabil, de colegii care îți spun „frate” dar te vând pe primul zâmbet.
De fapt, De veghe în lanul de secară nu e despre adolescență. Nu e nici despre școală, nici despre New York. Este despre golul care apare când te trezești într-o lume fără repere și realizezi că nimeni nu vine să te salveze.

„Un lucru drăguț la inima omului este că, dacă o lovești de prea multe ori, până la urmă îți răspunde cu indiferență.”

Când Holden spune că vrea să stea „de veghe în lanul de secară”, nu e o metaforă dulceagă. E o alegorie despre cei care aleg să trăiască la marginea lumii, ca să nu devină ca ea. Holden nu vrea să câștige. Vrea doar să nu trădeze ce mai e viu în el. Să nu devină „un adult”.
De fapt, întreaga carte e un refuz. Refuzul de a te adapta unei societăți care confundă succesul cu robotizarea. Refuzul de a trăi din convenții, din zâmbete de plastic, din „ce mai faci-uri” spuse fără să te intereseze răspunsul.
Așa că nu, De veghe în lanul de secară nu e o lectură pentru „copii”. E o lectură pentru oamenii care au avut cândva curajul să spună că sunt triști și au fost taxați pentru sinceritate. Pentru cei care au spus că nu pot, și li s-a răspuns: „nu vrei destul”. Pentru cei care au iubit prea mult, au înțeles prea devreme și au fost părăsiți prea ușor. „Oamenii nu se schimbă. Doar își pun alte haine.”

Citește cartea asta când ai chef să râzi. Și te vei trezi plângând. Sau citește-o când nu mai ai chef de nimic. Și poate, în mod paradoxal, îți va reaprinde ceva. Nu speranța. Nu e carte de self-help. Dar poate o amintire: a cine erai, înainte să devii… corect.” SURSĂ

N.R.: „În urmă cu aproximativ 40 de ani, în SUA au fost o serie de procese împotriva industriei rock, pe motiv că ar promova pe căi subliminale mesaje distructive, iar copiii ar pica uşor în capcană. Nu suntem pe punctul de a diseca ce s-a întâmplat în anii ’80-’90, dar cumva pe acelaşi traseu am vrut să găsim dacă există texte literare care în mod similar se presupune că ar instiga la rău. Cea mai la îndemână carte pentru o astfel de dezbatere a fost şi va rămâne pentru ceva vreme „De veghe în lanul de secară”, romanul de debut al lui JD Salinger, cu atât mai mult cu cât în anii ’60 a fost cea mai cenzurată/ interzisă carte din SUA (În 1960, un profesor a şi fost concediat pentru că le-a dat-o elevilor spre lectură). Romanul a fost considerat dintre cele mai periculoase datorită faptului că mai mulți criminali au invocat cartea lui Salinger ca punct de inspirație. Lee Harvey Oswald (asasinul presupus al preşedintelui american John F. Kennedy), John Hinckley Ir. (cel care l-a împuşcat pe Ronald Reagan, în incercarea de a o impresiona pe actrița Jodie Foster), Mark David Chapman (cel care l-a împuşcat mortal pe John Lennon în decembrie 1980) – sunt doar câteva nume care de-a lungul timpului au fost asociate cu „De veghe in lanul de secară”.

Cel mai notoriu din cei sus-numiți este Mark Chapman. Cazul lui a zguduit întreaga lume. Obsedat de John Lennon, Chapman a cedat demonilor proprii şi s-a convins că fostul Beatles trebuie împușcat. După ce a apăsat pe trăgaci, Chapman s-a aşezat cuminte pe bordură, a scos „De veghe în lanul de secară” din buzunar şi a început să citească în așteptarea poliției. Povestea pe larg a fost însă dezbătută în anii ’80 şi continuă să fie un domeniu de interes şi în ziua de azi. Fascinația lui Chapman pentru Holden Caulfield, cu care la un moment dat s-a identificat în totalitate (scria mesaje pe care le semna cu numele personajului), reprezintă probabil influența cărții lui Salinger. dusă la cel mai lugubru extrem. Mark Chapman poate constitui cumva acel profil de cititor dement de care autorităților le este frică – un pericol pentu societate, cu siguranţă de o inteligență peste medie, cu o mână de convingeri greu de explicat pe cale raţională. În cele câteva zile cât i-a ţinut să se convingă de necesitatea crimei pe care urma să o comită, acesta a cumpărat un exemplar din cartea lui Salinger, special pentru momentul împuşcării.

„I went to the bookstore and bought The Catcher in the Rye. I’m sure the large part of me is Holden Caulfield, who is the main person in the book. The small part of me must be the Devil.” – fragment din declarația dată de Chapman poliției, la câteva ore după arest, în data de 9 decembrie 1980.

Cum s-a speculat că De veghe in lanul de secara a stat la baza a numeroase crime, în 1997 a fost lansat filmul Conspiracy Theory (cu Mel Gibson şi Julia Roberts), unde personajul principal este un paranoic, încrezător în teoriile conspiraționiste, care simte chemarea necontrolată de a cumpăra zeci de exemplare din această carte.” DETALII

Jerome David „J.D.” Salinger (n. 1 ianuarie 1919, Manhattan, New York d. 27 ianuarie 2010, Cornish, New Hampshire) a fost un scriitor american, cunoscut mai ales pentru romanul său De veghe în lanul de secară (en. The Catcher in the Rye, 1951) și firea solitară. Ultima sa lucrare publicată a fost scrisă în anul 1965, iar în 1980, autorul a acordat ultimul său interviu.

În România, „De veghe în lanul de secară” a fost tradusă prima oară în anul 1980 și a devenit un fel de carte de căpătâi a adolescenței, recomandată fiind inclusiv la școală.

ALIFANTIS & ZAN – 30 ANI: Concert Aniversar la Opera Naţională București


INSIDER: „𝗔𝗟𝗜𝗙𝗔𝗡𝗧𝗜𝗦 & 𝗭𝗔𝗡 – 𝟯𝟬 𝗱𝗲 𝗔𝗡𝗜. La 30 de ani de la formarea trupei ZAN, Nicu Alifantis, concert aniversar de gală (30 iunie 2025) la Opera Națională București, alături de Orchestra de Cameră a Operei și dirijorul Daniel Jinga – o seară de vară dedicată artei, prieteniei și unei povești muzicale devenite legendă. Le-au fost mai fost alături pe scenă Grupul Vocal Acapella, dirijor George Miron; iar invitați speciali au fost: Mihai Neniță, Lyuben Gordievski și Dan Incrosnatu.” SURSĂ

N.R.: Nicu Alifantis (n. 31 mar 1954, Brăila) este un muzician, actor, poet, cântăreț și compozitor român de muzică folk şi muzică de teatru. Părinții greco-macedoneni (mama sa, Evdocsia, era aromâncă, iar tatăl său, Menelaus, grec) face studii muzicale particulare și debutează scenic în anul 1973. Este angajat în 1975 la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila și devine destul de cunoscut și iubit de public, astfel încât în 1976 casa de discuri Electrecord îi editează primul material discografic, Cântec de noapte, cu patru piese. În același an se înscrie în ATM.

După armată devine membru al Cenaclului Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu, și participă la majoritatea „întâmplărilor artistice”, melodii ale sale figurând pe compilațiile Folk 1 și Folk 2 apărute la Electrecord în 1977 și, respectiv, în 1978. În 1983, la apariția triplului LP care marca 10 ani de activitate a cenaclului, Nicu Alifantis este cel mai bine reprezentat cantautor de pe acest album, figurând cu trei piese. Între 1973 și 2002 a susţinut 4.036 concerte.

În 1995 fondează grupul Alifantis & Zan, ca trupă de studio pentru albumul său Voiaj. În 1996, după înregistrarea albumului Nichita, Zan devine o trupă de proiecte din care mai fac parte: Virgil Popescu (chitară bas, voce), Sorin Voinea (claviaturi, voce), Răzvan Mirică (chitară electrică și acustică, sitar, mandolină, voce), Relu Bițulescu (baterie).

În aprilie 1999 înființează Fundația Nicu Alifantis cu scopul de a promova „proiecte artistice în care valoarea, forța și autenticitatea vor fi primordiale”.’ DETALII

ARHIVĂ: OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI: „O bijuterie culturală care merită descoperită, aplaudată și iubită!”

APA NOVA – ULTIMUL VALS: „La revedere” călduros spectacolelor Simfonia Apei din Piața Unirii din București.” Sperăm că nu, „Adio”!


APA NOVA: „Acesta este ultimul weekend (N.R.: 27-29.06.2025) în care ne mai bucurăm împreună de spectacolele de apă, muzică și lumini. Începând cu 30 iunie, Simfonia Apei va lua o pauză, iar ansamblul de fântâni va fi dezafectat, în contextul lucrărilor de consolidare și reabilitare a planșeului din Piața Unirii.

Vă mulțumim pentru toate aprecierile, toate momentele împărtășite cu noi și toată bucuria trăită împreună la fiecare spectacol! 🎶💧✨” SURSA

ARHIVĂ: SIMFONIA APEI: În fântâna lui Ceaușescu, Firea și Apa Nova sărbătoresc Centenarul OXXO AGONIE ŞI EXTAZ: Între zeci de claxoane şi mii de turaţii pe minut, o „Carmina Burana” îţi poate fi fatală! OXXO TEAM ROMÂNIA: 309 medalii, 110 ani de olimpism – Spectacol cu drone, muzică și lumini în Piața Unirii din București