N.R.: Scena Nașterii Domnului este o reprezentare a nașterii lui Iisus Hristos așa cum este descrisă în Evangheliile lui Matei și Luca. Scene cu Nașterea Domnului prezintă figuri reprezentând pe Isus copil, mama sa Maria și Iosif. Alte personaje care apar pot fi păstorii, Magii și îngerii care apar lângă o iesle dintr-un hambar (sau peșteră) destinat animalelor de fermă. Un măgar și un bou apar de obicei în scenă, precum și cămile aparținând Magilor.

INSIDER: „Franzeluța sărăciei – când pâinea devine un lux
Franzeluța este un magazin vechi al Chișinăului – se vinde pâine. În centru: Armenească colț cu Ștefan. Pâinea e tot – asta știu de la cei bătrâni: mâncarea de bază a săracului. Doar că pentru mulți bătrâni și oameni necăjiți ea a devenit la Chișinău un lux. Mulți nu-și mai permit pâinea noastră cea de toate zilele.

Magazinul se deschide la 7.00. Primii oameni apar la 5.30 – se așază în rând și așteaptă să se deschidă Franzeluța. La ora 6.00 e deja coadă mare ca să prindă pâine: pâine socială. La 3 lei (moldovenești). Câte maxim trei pâini de om. Oamenii fac o economie de 6-7 lei moldovenești – cam 30 de eurocenți. Pâinea socială oferită e limitată: nu ajunge – se termină repede. Așa ceva nu ar trebui să existe. Dar coada crește alarmant de repede.

Când sărăcia devine o normalitate e grav: Sărăcia este cea mai crudă formă de violență ne învăța Gandhi.
Să nu uităm. Mulțumesc pentru informație: Ion Andronache și Victor Bunescu.” SURSA

INSIDER: „Scuipatul postmilenialilor: copiii nu mai știu să scuipe – Apocalipsa e aproape

Azi toți copiii pe la ora 7.00 trebuiau să scuipe în test: e noua regulă. Părinții au rămas îngroziți…

Dar să o luam pe rând.

Am prins vremea în care pe pereți erau afișate inscripții: Nu scuipați.

Scuipatul era sport național. Se scuipa în draci: peste tot.
Copiii de mici știau să scuipe profesionist: mai ceva decât Robin Hood sau Ivanhoe cu arcul.

Se scuipa cu o exactitate demnă de sporturile olimpice. Exact și divers. Aud și acum sunetul acela de scuipat profesionist.

Codul bunelor maniere ne învață că trebuie să ne ferim de acest gest dizgrațios. Nu e civilizat. A cam funcționat?

La bază însă scuipatul este un ritual de protecție: ne apără de spiritele rele, de deochi, de ghinioane, aduce noroc, succes.

Bunelul înainte să pună mâna pe topor să crape lemnele scuipa în palme și dă-i și luptă. Scuipatul avea rolul lui – era mai cu spor munca grea.

Cei bătrâni înainte de a număra banii scuipau pe degete să numere cu spor, iar dacă găseau un ban scuipa pe el. E cu noroc. Pentru a avea parte de noroc, la începerea unui meci, boxerii scuipă încă pe mănuși: să fie cu noroc. Și tot așa.

Evreii mai scuipau de trei ori – cifră magică, creștinii la fel: să gonească Diavolul – să-i sară ochii din cap. Și tot așa.

Se mai scuipa la o înțelegere, la un târg – ca un semn al legământului, al înțelegerii.

Scuipatul are istorie lungă. Până și Hristos a scuipat și a făcut minunea – surdul a auzit și orbul a văzut iar medicii antici și alde Maimonides ne spuneau că scuipatul e de leac.

Până au venit modernii și au zis: nu mai scuipați că nu e civilizat.

Și acum au venit testele și ni se cere să scuipăm iarăși: acum scuipăm în teste.

Dar mare surpriză: copiii noștri nu știu să mai scuipe. Ați observat? Nimeni nu mai știe să scuipe.

Apocalipsa e aproape: se ascunde în neputința copiilor de a scuipa. Oare o să și scuipăm pentru ei? Sau e timpul unui curs de scuipat?” SURSA

INSIDER: „„Eram copil când au năpădit peste noi la școală și ne-au chemat la Orășelul Copiilor. Un fel de colț cu brad, ascuns între gunoaiele din cartier. Pe scenă s-au urcat secretarul de partid și sectoristul, altfel oameni faini. Atunci au devenit penibili. Cu o cravată roșie, cu nodul mare, stătea dinaintea noastră omul de la Județ, cum se numea trimisul de la Comitetul Județean al partidului. Era, cred, 1982. Au venit să ne spună că Moș Crăciun a murit… și că Moș Gerilă îi ia locul. Un tip în haine albastre, ca petlițele de la uniformele Securității, aveam să aflu ceva mai târziu. Cei mici, de la a patra în jos, au început să plângă. Au fugit acasă. Eu mi-am târât picioarele prin zloată. Pământul și cerul îmi păreau o zloată. Bradul, adus de cu seara în casă, numai tata știa de unde, o zloată și el. Mama mă liniștea, dar nu, nu mai era nimic de făcut. O tristețe groaznică așezase zloata peste sufletul meu de copil: Moș Crăciun murise…

Până a venit tata. A ascultat. A zis că e o prostie să cred asta. A luat de pe perete icoana Nașterii Mântuitorului. Mi-a povestit, cum știa el, ce se întâmplă acolo. Și apoi, văzând că nu m-a convins, a început să colinde. Tare, înalt, cu vocea lui de tenor ales. În câteva minute a sunat cineva la ușă. Mi-a fost teamă să nu fie sectoristul ori tipul de la partid… Era un vecin tânăr. Cerea tatei să-l primească să colinde și el. Bariton. Era Ajunul și plutea în aer un mister desăvârșit, altfel nu-mi explic cum, pe rând, toți vecinii de palier, apoi ceilalți, s-au strâns în cel mai curajos cor ce-l auzisem vreodată. Unul lângă altul, toți laolaltă. Nu m-am mirat când l-am văzut pe sectorist cântând și el, ba chiar și pe tipul de la Județ, care, uitasem, chiar stătea cu noi în bloc, într-o scară vecină. Privirile lor își cereau scuze. Un soi de iertare plutea peste noi toți. Cu gust de cozonac. La ei cred că era și un gust de vin nou, ușor acrișor… Și tata a pus iar mâna pe icoană și a început să cânte Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru… Nu-mi venea să cred. Nu știam pe-atunci că tata, orfan, crescuse pe lângă Biserica Sfântului Nicolae din Șcheii Brașovului și pentru el nu exista negociere despre Dumnezeu. Cânta ca niciodată. De-atunci l-am iubit conștient și veșnic. Până atunci aveam senzația că se joacă de-a tata. Acum devenise tata. Mi-l redase pe Moș Crăciun în viață. Și-mi vorbise despre Pruncul din ieslea vitelor. Îl credeam Prunc pierdut, dar nu, am aflat că era Pruncul care ne-a scos din pierzanie pe toți. Că era Dumnezeu din cer, lucru greu de priceput la orice vârstă, dar mai ales la aceea în care mă temusem pentru Moșul ce-mi lumina cu portocale gândurile. Am aflat despre Maria, mama sa, tata îi spunea Maica, despre Iosif, bătrânul drept. Despre magi și ciobani și copiii cu flori în mână am aflat și de la ceilalți, vecinii care colindau cu tata…

A doua zi abia mi-am deschis ochii. Maldărul de cărți-cadou dovedea că Moș Crăciun există. Că e bun prieten cu Dumnezeu, de vreme ce-mi adusese exact cărțile pe care le filasem cu două zile înainte în librărie. Seara, tata m-a dus la teatru. Mi-a înlesnit să mă întâlnesc cu actorul meu preferat, care mi-a oferit, nici mai mult, nici mai puțin decât o cruciuliță mică, albastră, cuminte și ­strălucitoare ca ochii Pruncului din poiata ­Betleemului.

La școală am descoperit că nimeni nu mai era trist. Părinții noștri îl înviaseră cu dragostea lor pe Moș Crăciun. Și ne învățaseră, pe întunericul și frigul din apartamente, între penele de curent și cozile la apă minerală ori pâine, că nu există Crăciun fără Pruncul Hristos. A fost cel mai important an din viața mea. Anul în care m-am făcut prieten cu Hristos și am înțeles că Moș Crăciun nu moare, că nu-l lasă Hristos.

Azi, când tata s-a stins, am descoperit acest adevăr parcă mai adevărat ca niciodată. De dincolo de moarte aud glasul lui de tenor: Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru… Și înțeleg, cu altă minte, e drept, că Nașterea Mântuitorului înseamnă, de fapt, Învierea noastră. Răsărit-a lumii lumina cunoștinței…

Țin minte că poate tocmai de aceea, când m-au întrebat colegii mai mari cine mai este și Moș Crăciun care refuză să moară, am tăcut, știind răspunsul. E orice tată care s-a făcut prieten cu Hristos. Și orice mamă care nu lasă Crăciunul să moară.” Preot Constantin Necula” SURSA

INSIDER: „Nu frângeți inimi! Lebăduța noastră s-a întors din adopție. După ce ne-am bucurat alături de el că și-a găsit o familie, ieri a fost adus înapoi. Returnat, ca un colet. De niște persoane a căror răbdare a luat sfârșit după doar patru zile. De când s-a întors în țarc, Lebăduță plânge continuu. Are inima complet distrusă. Și singurul lui mare defect a fost că a făcut pipi în casă de bucurie. Are obiceiul ăsta, când e mângâiat și aliantat mai scăpa câte un strop. \nLe reamintim oamenilor că animalele nu sunt jucării. Iar noi promovăm câini din adăposuri, a căror viață nu a fost deloc ușoară. Câini care au nevoie de răbdare și de timp, ca inimile lor să fie vindecate. Câini care au nevoie de educație. Noi ne naștem cu bunele maniere în bagaj? Nu. Le dobândim mai târziu. Iubirea pentru un animal înseamnă timp, dăruire, grijă. Fii responsabil, omule! Gândește-te de un milion de ori înainte! Adopția este o decizie uriașă! Nu îl abandona odată ce ai decis să îl salvezi! Pentru că îi vei face inima bucăți! Ne ajută cineva să-i reparăm sufletul lui Lebăduță? #ilfovimpreuna” SURSA

ARHIVĂ: ADĂPOSTUL SPERANȚA: Bobiță și-a luat soarta în propriile lăbuțe urmându-și visul până la capăt. Model pentru noi, toți ceilalți! *** IUBIRE NECONDIȚIONATĂ: Fericirea are chipul tău

INSIDER: „Ce mai înseamnă un stat eșuat, cum este astăzi România? Păi, un stat în care semnezi un contract de livrare cu Glovo, ce prevede o perioadă de șase luni fără comision, iar din a doua lună îți vine pe factură comision de 25%. Apoi, când semnalezi de s-a întâmplat, ți se dă o adresă de mail, la care trimiți plângerea ta, la care nu doar că nu ți se răspunde, dar următoarea factură vine tot cu comision, tot de 25%.

De ce se întâmplă asta? Pentru că pe marile companii, vezi și cazul recent Black Friday, le doare la spate de cetățeni, de firmele mai mici, de clienți, de drepturile lor, de lege, de țara asta care trebuie doar stoarsă pentru profit cu orice preț. Pentru că au avocați șmecheri și pentru că știu că suntem prea săraci și prea preocupați să supraviețuim ca să ne apărăm drepturile. Pentru că amenzile, atunci când le primesc, sunt niște glume proaste.

Îl auzeam pe băeatu‘ de la Altex care, foarte deranjat că firma lui a fost prinsă înșelând clienții, spunea că vai, e cea mai neagră zi din viața lui, că asta e o treabă între firmă și clienți. Nu, cocoș, înșelăciunea se pedepsește prin lege.

Într-un stat ok, te duci la pârnaie. Ce avioane aveți voi prin mințile voastre de idolatri ai pieței libere și ai statului minimal, care trebuie doar să se uite cum exploatați oameni pe salarii de mizerie pentru profituri imense (dacă nu știați, băncile din România raportează în anul ăsta pandemic cel mai mare profit din 90 încoace), asta e treaba voastră de bișnițari care vă credeți antreprenori.

Deci, cum era faza aia? Sunt român pentru că… păi, pentru că iau plăcuțe suedeze în fiecare zi de la statul ăsta imbecil și de la corporații. Hai, lamulțean!” SURSA

INSIDER: „Mă aflam într-o cofetărie (așa cum este foarte obișnuit pentru mine) și așteptam la rând, apreciind din priviri prăjiturile din vitrină. În fața mea era un bărbat tânăr, nu știu dacă avea mai mult de 25 de ani. A făcut poză vitrinei, probabil se consulta cu cineva… În fața lui era un bătrân care punea diverse întrebări despre prăjituri, iar vânzătoarea îi explica totul cu multă răbdare. Bătrânul părea interesat de o prăjitură care să nu aibă nucă sau ceva crocant și m-am gândit că probabil își dorea să evite alimentele tari din cauza danturii. Apoi a întrebat cât costă două prăjituri dintr-un fel și cât costă două din alt fel. A ales prăjiturile cu mousse de ciocolată, despre care vânzătoarea i-a spus, mai devreme, că sunt mult mai bune și mai fine.
– Înainte să le împachetați, vă rog să îmi dați voie să le plătesc, am doar card și am pierdut socoteala lunară, nu știu dacă mai sunt destui bani acolo înăuntru., i-a spus bătrânul vânzătoarei cu o voce timidă.
Aceasta a introdus suma pe pos și, în timp ce bătrânul era atent la portofel ca să își scoată cardul, tânărul din fața mea a atins repede pos-ul cu cardul lui și i-a făcut un semn discret vânzătoarei să nu îl dea de gol. Bonul fiscal a ieșit imediat, fiind o sumă mică nu a fost necesară introducerea codului pin. Bătrânul i-a întins cardul vânzătoarei, iar aceasta, puțin încurcată, a mimat că îi folosește cardul pentru plată.
– A mers?, a întrebat bătrânul.
– Sigur. Uitați și bonul. Împachetez acum și prăjiturile. Le doriți pe cartonaș sau într-o caserolă?
– Ar fi bine în caserolă, am de umblat mult cu ele. Le duc unui prieten bolnav, este în spital, săracu.
Vânzătoarea a împachetat prăjiturile, iar bătrânul i-a mulțumit și a plecat, cu pași greoi, salutând-ne pe toți cei care așteptam la rând.
Iar undeva, pe un pat de spital, un suflet a primit o mică bucurie dulce, care a ajuns la el printr-o magie făcută de doi îngeri… ❤️” SURSA