APOCALIPSA: „Copiii nu mai știu să scuipe. Oare o să și scuipăm pentru ei sau e timpul unui curs de scuipat?”

INSIDER: „Scuipatul postmilenialilor: copiii nu mai știu să scuipe – Apocalipsa e aproape

Azi toți copiii pe la ora 7.00 trebuiau să scuipe în test: e noua regulă. Părinții au rămas îngroziți…

Dar să o luam pe rând.

Am prins vremea în care pe pereți erau afișate inscripții: Nu scuipați.

Scuipatul era sport național. Se scuipa în draci: peste tot.
Copiii de mici știau să scuipe profesionist: mai ceva decât Robin Hood sau Ivanhoe cu arcul.

Se scuipa cu o exactitate demnă de sporturile olimpice. Exact și divers. Aud și acum sunetul acela de scuipat profesionist.

Codul bunelor maniere ne învață că trebuie să ne ferim de acest gest dizgrațios. Nu e civilizat. A cam funcționat?

La bază însă scuipatul este un ritual de protecție: ne apără de spiritele rele, de deochi, de ghinioane, aduce noroc, succes.

Bunelul înainte să pună mâna pe topor să crape lemnele scuipa în palme și dă-i și luptă. Scuipatul avea rolul lui – era mai cu spor munca grea.

Cei bătrâni înainte de a număra banii scuipau pe degete să numere cu spor, iar dacă găseau un ban scuipa pe el. E cu noroc. Pentru a avea parte de noroc, la începerea unui meci, boxerii scuipă încă pe mănuși: să fie cu noroc. Și tot așa.

Evreii mai scuipau de trei ori – cifră magică, creștinii la fel: să gonească Diavolul – să-i sară ochii din cap. Și tot așa.

Se mai scuipa la o înțelegere, la un târg – ca un semn al legământului, al înțelegerii.

Scuipatul are istorie lungă. Până și Hristos a scuipat și a făcut minunea – surdul a auzit și orbul a văzut iar medicii antici și alde Maimonides ne spuneau că scuipatul e de leac.