INSIDER: „Vrăbiuțele – Micile Semnale ale Naturii din Orașele Noastre – Vrăbiuțele sunt mult mai mult decât simple păsări care ciripesc în jurul nostru; ele sunt adevărați indicatori ai stării mediului. Deși par obișnuite și neînsemnate, aceste mici creaturi reflectă cu o fidelitate uimitoare sănătatea ecosistemelor în care trăiesc. Prezența sau absența lor spune adesea mai multe despre schimbările din natură decât am putea observa cu ochiul liber. În grădini, parcuri sau chiar între blocuri, vrăbiuțele sunt printre primele specii care simt modificările habitatului. Viața lor este strâns legată de disponibilitatea hranei, de calitatea aerului și de diversitatea insectelor. Atunci când mediul se degradează, numărul vrăbiuțelor scade rapid, semnalând o problemă mai profundă. De aceea, cercetătorii le folosesc adesea ca specie indicator, pentru a înțelege mai bine transformările urbane și impactul pe care îl are activitatea umană asupra naturii. Ele trăiesc lângă oameni de mii de ani și cunosc, într-un fel subtil, fiecare schimbare din împrejurimi.
În același timp, vrăbiuțele aduc un strop de viață și energie în fiecare loc în care se așază. Sunt curioase, jucăușe și se adaptează cu ușurință, transformând orice colț într-un mic univers plin de mișcare. Prin simpla lor prezență, ne amintesc că orașele pot rămâne vii și conectate la natură, atâta timp cât știm să protejăm mediul în care trăim împreună.” SURSA
N.R.: „Vrăbiile sunt păsări comune, sedentare (nu migrează pe distanţe lungi, ci rămân în zonele de cuibărit și pe timpul iernii) din familia paseridelor, cunoscute pentru adaptabilitatea lor la prezența omului. De dimensiuni mici (14-15 cm), se hrănesc cu semințe, insecte și resturi alimentare, construiesc cuiburi în scorburi sau clădiri și depun de obicei 4-5 ouă de trei ori pe an, fiind clocite de ambii părinți timp de 14 zile. Masculii sunt de obicei mai colorați, în timp ce femelele au un penaj mai uniform, cenuşiu.
În România trăiesc 4 specii de vrăbii: Vrabie de câmp (Passer montanus); Vrabie de casă (Passer domesticus); Vrabie negricioasă (Passer hispaniolensis); Vrabie de stâncă (Petronia petronia). Primele trei trăiesc și în Republica Moldova.
Vrabia de casă (Passer domesticus): Răspândită în Eurasia și Africa de Nord, trăiește aproape exclusiv în localități. Vrabia de câmp (Passer montanus): Se întâlnește în Europa și Asia, fiind comună în zonele rurale, parcuri și livezi, dar nu la fel de dependentă de localități ca vrabia de casă. În România există aproximativ 1.380.000 – 2.750.000 de perechi de vrăbii de casă, iar estimările pentru vrabia de câmp sugerează o populaţie de 1.400.000-2.800.000 de perechi cuibăritoare. Pentru celelalte două specii existente, datele despre populaţia lor sunt mai puțin specifice.” DETALII
„Într-o lume grăbită către nou, ANTIKA deschide o ușă spre trecut. Aici, fiecare obiect are o memorie, o vibrație, o poveste nerostită. Tablouri care au privit alte vremuri, bijuterii care au purtat emoții, monede care au circulat prin istorie — toate își caută un nou destin. ANTIKA este locul unde colecționarii, visătorii și iubitorii de autentic se întâlnesc. Un spațiu de mică publicitate, dar de mare valoare — pentru cei care vor să vândă, să cumpere sau doar să admire. Fie că deții o carte veche, o statuetă rară, o rochie cu parfum de epocă sau un aparat foto din alt secol, aici găsești admiratorii potriviți.” ANTIKA.ro
INSIDER: „Am găsit cel mai scump aliment vândut acum la Lidl – 20.000 euro kilogramul! Ați gătit vreodată cu șofran?” SURSA
N.R.: Şofranul (Crocus sativus) este o plantă mediteraneană, din care se poate extrage condimentul șofran, uleiuri aromatice, precum şi numeroase alte substanțe cu utilizări în medicină, cosmetice (creme antirid) şi alimentație. Proprietăți: Aromatizant; Stimulator digestiv; Purgativ; Întăritor; Afrodiziac. Șofranul a fost întotdeauna cel mai scump condiment din lume. Originile nu sunt certificate însă par a se situa în Orientul mijlociu. Arabii au adus șofranul în Peninsula Iberică în secolul al X-lea. Cuvântul „azafran” (condiment în spaniolä) provine din zafaran din araba. A fost introdus în Europa de mauri prin Spania, la ora actuală fiind cultivat in Spania (La Mancha) si Grecia, Franța (cea mai bună calitate), Italia, iar în restul lumii in Maroc, Casmir, Iran (cel mai mare producător) sau China. Prețul său ridicat (30.000-40.000 euro/kg) se datorează faptului că pentru 1 kg de condiment trebuie recoltate intre 130.000 și 250.000 de flori din care se rețin numai staminele (partea superioară a pistilului ce este divizată în 3) ce se usucă până la pierderea a 4/5 din umiditatea lor, dar și de faptul că este o cultură manuală ce nu suportă mecanizare decât la lucrările solului. Șofranul, numit și aurul roșu era considerat un simbol al luminii, folosit din cele mai vechi timpuri ca plantă tinctorială ce dădea o culoare galben auriu, ca a soarelui, hainele conducătorilor fiind vopsite cu extractul stigmatelor de Crocus.
Șofranul este plantă erbacee, perenă, cultivată, ce poate atinge 30-40 cm în înălțime. Frunzele sale sunt lungi şi înguste. Fructele sale sunt mici şi albe. Florile sunt violete, cu linii purpurii. Se înmulteste numai prin bulbii. Din septembrie până în noiembrie, planta produce flori albastre-violet, cu pistile lungi, roșii. Frunzele, care sunt asemănătoare firelor de iarbă, cresc în acelaşi timp în cazul unei umidități accentuate şi după deschiderea florii pe timp de secetă. Staminele roșii conţin uleiuri esențiale, substanţe amărui şi colorant galben. Şofranul este o plantă de altitudine, iubind verile aride şi iernile răcoroase, suportänd înghețul până la -13 °C. Se plantează bulbii în luna iulie-august, la adâncimi cuprinse între 15 şi 30 cm, in funcție de climă şi teren, florile se recoltează în lunile septembrie-noiembrie. Florile se recoltează deschise, după ce roua s-a ridicat, se emondează (separarea stigmatelor de floare) şi usucă în aceeaşi zi. Uscarea se face la 40-60 °C, până la pierderea a 4/5 din greutate. Staminele se așează în recipiente din sticlă, închise ermetic, ferite de lumină şi umiditate. Se pot folosi după 30 zile, timp în care condimentul işi formează aroma.
LEAD Technologies Inc. V1.01OLYMPUS DIGITAL CAMERA
Spania exportă şofran din secolul al XIV-lea, azi deține 70% din piața mondială. Era un articol valoros cu secole înainte si în Persia. Fenicienii dedicau prăjituri cu șofran zeiței Astarte (zeiţă a dragostei, sexualității, fertilității și a războiului – Ishtar la sumerieni/ Afrodita la greci/ Venus la romani). Fragmente mici de șofran s-au găsit şi în mumiile egiptene. Cleopatra il folosea în preparatele sale cosmetice. Șofranul este menționat de Homer, Plinius cel Bătrân, Hipocrate, Chaucer sau Shakespeare. În evul mediu, Eduard al III-lea impune fermierilor englezi cultivarea plantei, numită aici „crockers”. În 1838, în America agenda medicală arăta că în doze mici, înviorează spiritul..…
Arabii, cei mai mari consumatori de șofran, îl folosesc la aromatizarea mâncărurilor din miel, oaie, pui, orez. în Franţa este indispenabil pentru bouillabaisse, în Italia pentru risotto, în Spania pentru paella. Şofranul se utilizează la condimentarea pâinii, sosurilor, supelor de peşte şi a felurilor pe bază de orez, conferindu-le în acelasi timp o culoare foarte plăcută; trebuie folosit cu moderație, nu mai mult de 2 grame pe zi, fiindcă în cantitate mare, condimentul devine nociv și poate crea tulburări de comportament. Consumul preparatelor condimentate cu șofran nu este recomandat femeilor gravide, căci șofranul poate provoca avortul. Persoanele care suferă de tulburarea bipolară trebuie să evite șofranul, planta poate declanşa un comportament agresiv, chiar violent.
Ultima duminică din luna octombrie în regiunea La Mancha, Spania este sărbătoarea încheierii culesului, la care iau parte localnicii dar şi oameni veniți din toată Spania sau turişti. O Dulcinee este aleasă regina sărbătorii, iar Don Quijote şi Sancho Panza, în costume de epocă îşi fac apariția triumfală (toate, personaje ale romanului spaniol al lui Miguel de Cervantes).” DETALII
Şofranul se cultivă și în România, dar este o cultură mai rară din cauza costurilor inițiale ridicate. Există însă producători în diverse județe, precum Arad, laşi, Suceava, Buzău și Caraş-Severin, care au obţinut profituri bune din această cultură.
INSIDER: „De abia aseară, târziu, am reușit să văd 𝑪𝒓𝒂𝒗𝒂𝒕𝒂 𝒈𝒂𝒍𝒃𝒆𝒏𝒂̆. Am regretat nespus că lansarea oficială m-a prins departe de țară, în Orientul Îndepărtat. Toată lumea cred că știe deja că filmul reprezintă o ecranizare a personalității muzicale a celui mai mare dirijor român din toate timpurile: Sergiu Celibidache.
Dintru început precizez că filmul este o realizare remarcabilă care merită vizionată de orice român: sper să fie distribuit masiv în școli. Filmul are capacitatea de a motiva și inspira tinerele generații în legătură cu câteva virtuți personale și profesionale.
În continuare, doresc să vă împărtășesc câteva dintre impresiile mele. Pentru că scriu imediat după ce am terminat de văzut filmul, voi comenta câteva dintre scene, în ordinea intensității emoționale, complexității cinematografice și expresivității muzicale. Desigur, toate aceste criterii sunt judecate potrivit propriei mele sensibilități culturale și muzicale. Nu intenționez să comentez filmul, ci doar câteva secvențe care mi s-au părut excepționale, prin modul în care a fost cuplată perspectiva muzicală, de cea cinematografică.
Am ales să ilustrez această cronică cinematografică cu imaginea actriței Kate Phillips, stând pe un fotoliu la Opera Națională București, întrucât aceasta interpretează excepțional rolul Ioanei Procopie Dumitrescu (căsătorită Celibidache). Consider că scena consumată în Argentina, la Buenos Aires, în care Celibidache dirijează, cu mișcări de toreador, Boleroul lui Maurice Ravel este antologică. Este, în opinia mea, cea mai reușită scenă a filmului. În realitate, cred că ați recunoscut faptul că, la Opera Națională București, sunt trase cadrele respective. Dintr-o lojă aflată în imediata vecinătate a scenei, Celibidache este urmărit cu pasiune admirativă de cea care avea să-i devină soție. Când aceasta strânge în mână balustrada operei, scena sugerează o formidabilă pasiune sentimentală, care este potențată de faptul că Ravel a compus Boleroul ca muzică de balet pentru orchestră. Informația este relevantă în contextul în care Ioana Procopie Dumitrescu fusese balerină în copilărie, acompaniată la pian, la unul dintre antrenamente, chiar de Sergiu Celibidache. Din sala de concert, o idilă se înfiripă cu ocazia dialogului purtat în micul foaier în care este instalat astăzi barul de la etajul 1 la Opera Națională București. Sper că ați remarcat decorațiunile și recuzita care se presupune că ne sunt familiare. Boleroul lui Ravel sugerează un ritual al dorinței care crește inexorabil, un dans hipnotic în care pasiunea devine inevitabilă și corpurile celor doi ajung să se întâlnească într-un climax incendiar în plimbarea care urmează pe străzile din Buenos Aires. Scena este excepțională, iar muzica compozitorului francez evidențiază minunat pasiunea care crește în intensitate între Ioana Procopie Dumitrescu și Sergiu Celibidache.
De abia pe locul doi este scena antologică filmată la Ateneul Roman, în care Celibidache dirijează inegalabila și inconfundabila Rapsodie Română nr. 1 de George Enescu. Vă recomand ca înainte să vedeți filmul să-l priviți pe marele nostru dirijor în înregistrarea care a fost folosită ca model. Este considerată, până astăzi, cea mai bine interpretată Rapsodie Română nr. 1.
A treia scenă a filmului, în ordinea percepută de mine, este filmată într-un bar accesat de high-life-ul României interbelice. Celibidache – recent ajuns în București după ce fusese alungat de acasă de tatăl său – este pianist la început de carieră și împarte camera (temporar poate și viața) cu o tânără care deservea acest stabiliment (nu rezultă explicit ocupația acesteia, dar este sugerată) și care îl recuperase din parcul Cișmigiu unde adormise pe o bancă. Între cei doi pare să se înfiripe o idilă, iar pe fundal este interpretată Simfonia fantastică de Berlioz. Muzica este aleasă genial pentru a ilustra această secvență, căci Berlioz a compus Simfonia fantastică exact sub influența iubirii obsesive pentru o actriță irlandeză (Harriet Smithson), de care a devenit fascinat până la nebunie. Simfonia fantastică este scrisă pentru această femeie, ca o confesiune muzicală (ceea ce pare să facă și Celibidache în relație cu salvatoarea lui). Paralela sugerată de Simfonia fantastică între viețile personale ale marilor muzicieni Berlioz și Celibidache mi s-a părut o alegere fenomenală.
Scena micilor balerine care se antrenează acompaniate la pian de tânărul Celibidache – între care și viitoarea sa soție (Ioana Procopie Dumitrescu) – este de asemenea extraordinar de bine asociată muzical cu baletul feeric Spărgătorul de nuci de Ceaikovski, care spune povestea Clarei, o fetiță care primește în ajunul Crăciunului un spărgător de nuci sub formă de soldățel. Noaptea, jucăriile prind viață, soldățelul devine un prinț, iar Clara pornește alături de el într-o călătorie magică prin Regatul Dulciurilor. La fel pare că evoluează și viața micuței balerine Dumitrescu, care în acest moment și-a întâlnit prințul, chiar dacă nu este momentan conștientă de semnificația profundă a acestei întâlniri.
O altă scenă incredibilă este cea în care tânărul Celibidache dirijează Orchestra din Berlin, care interpretează celebra uvertură Egmont de Beethoven, având pe fundal capitala Germaniei (inclusiv clădirea filarmonicii) distrusă complet după cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu Berlinul devastat complet în spate, un oraș făcut cenușă, Celibidache interpretează o muzică care refuză să moară. Acolo, în ruine, dirijorul și orchestra devin vocea umanității care se ridică din nou. De altfel, uvertura Egmont de Beethoven este povestea unui nobil flamand care se ridică împotriva tiraniei spaniole și moare martir pentru libertate. Beethoven a văzut în el un simbol al demnității umane, al rezistenței și al curajului dus până la sacrificiu. Uvertura pornește din întuneric și se sfârșește în triumf: este o muzică despre eliberare, scrisă pentru cei care nu se pleacă. Interesant că muzica celui mai mare compozitor german – dirijată de Celibidache – a fost aleasă să sugereze renașterea Germaniei după distrugerea și capitularea din 1945. Alăturarea dintre planul muzical și cel cinematografic este încă o dată excepțională.
Când simfonia Din Lumea Nouă de Dvořák este dirijată de Celibidache la Berlin, iar familia acestuia o asculta la radio din România comunistă, de dincolo de cortina de fier, suprapunerea dintre muzică și mesajul cinematografic este iarăși perfectă. Celibidache este în Lumea nouă și liberă, iar familia lui în Lumea veche și neliberă.
Convingerea de nezdruncinat a lui Celibidache că muzica este vie numai atunci când este produsă de o orchestră într-o sală de concerte (cu o acustică perfectă) își păstrează valabilitatea de-a lungul tuturor epocilor istorice, chiar dacă această idee este afectată din punct de vedere tehnologic de sistemele moderne de sonorizare și înregistrare care permit astăzi ținerea de concerte inclusiv pe plajă sau pe stadion. Pentru Celibidache, aceasta nu este considerată muzică. Ideea că perfecțiunea interpretării unei lucrări simfonice, exclusiv într-o sală de concerte, în acord cu intențiile compozitorului, constituie adevărul muzical sublim, care transcende frumusețea actului interpretativ, rămâne strict genială. Ideea că există un adevăr în perfecțiunea muzicală, dincolo de frumusețea acesteia, este convingerea teoretică răvășitoare care îți rămâne înfiptă adânc în cortex, multă vreme după ce ai părăsit cinematograful. Mesajul de a nu te mulțumi niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea este cheia de boltă a unei cariere muzicologice care l-au făcut pe Celibidache să fie considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai tuturor timpurilor.
Este de remarcat și mediul social din care provenea Celibidache, pe care tatăl său îl vedea în mod natural ca fiind un viitor prim-ministru al României. Nu are sens să dezvolt această idee, căci ar trebui să vorbesc despre ciurucurile analfabete care au ajuns între timp să guverneze această țară. Dar merită să medităm la ideea că un potențial prim-ministru se năștea acum 100 de ani într-o casă în care exista pian, tablouri pe pereți, farfurii de porțelan și bibliotecă.
Nu mai reiau ideea – despre care am mai vorbit în trecut – că în capitala României ar trebui să existe o nouă sală de concerte care să poarte numele de Sergiu Celibidache.
Mi-a plăcut să-l revăd pentru câteva secunde pe Rafael Butaru, concertmaestrul Filarmonicii George Enescu, exercitând-și rolul profesional.” SURSA
N.R.:”Cravata galbenă (titlul în engleză The Yellow Tie) este un film dramatic biografic regizat şi co-scris de Serge loan Celebidachi despre tatăl său, dirijorul şi compozitorul Sergiu Celibidache, lansat în 2025. Protagoniştii filmului sunt actorii Ben Schnetzer, John Malkovich, Sean Bean şi Kate Phillips.
Filmul Cravata galbenă a avut premiera în Bucureşti la Sala Palatului, pe data de 1 noiembrie 2025, Prolecţia de gală s-a desfăşurat cu sala plină, în prezenţa principalilor actori protagonişti, alături de regizorul Serge loan Celebidachi împreună cu soţia sa, Adela Vrinceanu Celebidachi, în calitate de producătoare a filmului. În cinematografele din România filmul rulează de la data de 14 noiembrie 2025. Deoarece echipa de filmare era compusă din vorbitori de limbă franceză, engleză, germană şi română, s-a stabilit ca filmul să fie turnat in limba engleză iar în România să fie difuzat subtitrat.
SINOPSIS: Dintr-un colț al României începe extraordinara poveste a unui copil cu un vis, care a cucerit lumea. Povestea lui Sergiu Celibidache. Este călătoria unui om care a refuzat orice compromis, de la copilăria trăită sub un tată autoritar în România interbelică, până la anii de foamete şi lupta pentru supraviețuire în Germania devastată de război. Un film despre curajul de a crede în ceea ce pare imposibil şi despre prețul plătit pentru a rămâne neclintit într-o lume a compromisurilor. Despre iubire, adevăr, integritate şi sacrificiu. Despre succesul care nu înseamnă nimic fără acceptarea şi recunoaşterea celor dragi. Şi despre dorul de acasă, care l-a însoțit mereu, oriunde s-ar fi aflat.
Filmul acoperă peste șapte decenii din viaţa dirijorului şi este realizat de o echipă de peste 300 de profesionişti. A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naţionale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, Bucureşti şi Berlin.
SERGIU CELIBIDACHE (n. 28 lunie/11 iulie 1912, Roman, România d. 13 august 1996, Nemours, Ile-de-France, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiel Române. Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în judeţul Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al lașului, şi, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiaşi oraş, lar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie. La şase luni de la naşterea sa, familia Celibidache se mută la lași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia şi muzica în laşi, iar după despărţirea de familia să îşi continuă studiile la Bucureşti şi Paris. Tatăl său se aştepta ca el să urmeze o carieră politică în România, dar în 1936 Celibidache s-a înscris la Hochschule für Musik (Academia de Muzică) din Berlin (autoritățile germane i-au modificat greşit numele de familie din Celebidachi în Celibidache, forma sub care avea să devină cunoscut), unde a studiat compoziția cu Heinz Tiessen şi dirijatul cu Kurt Thomas, Walter Gmeindl şi Fritz Stein. A continuat cu studii doctorale la Universitatea Friedrich Wilhelm (Friedrich-Wilhelms-Universität), unde a studiat metafizica cu Nicolai Hartmann, psihologia cu Eduard Spranger şi muzicologia cu Arnold Schering şi Georg Schünemann. A redactat o teză de doctorat despre Josquin des Prez şi a obținut diploma în 1944. Pe parcursul anilor 1940, a fost însoţit şi implicat romantic cu dansatoarea şi coregrafa de origine română Iris Barbura. În timpul studiilor la Berlin, Celibidache a fost introdus în budismul Zen de către profesorul său Martin. Steinke, iar budismul a influențat viziunea și activitatea lui Celibidache pentru tot restul vieţii, într-un interviu din 1986, el spunea: „M-am născut creştin ortodox şi am studiat filosofia, dar tot nu am putut găsi soluții pentru problemele mele. Prin Steinke am descoperit […] calea Zen. Tot ce pot spune este că fără Zen nu aş fi cunoscut acest principiu ciudat conform căruia începutul se află în sfârşit, iar sfârşitul în început. Muzica nu este altceva decât materializarea acestui principiu.”
INSIDER: „Microbuzul VW T1 retro, marea dragoste a comunității Flower Power de pretutindeni – Volkswagen Transporter T1 este primul model de microbuz produs de Volkswagen (în anul 1950 în fabrica Wolsburg; 8.000.000 unități în toată lumea), renumit pentru succesul său enorm şi statutul de icon al secolului XX. Este încă produs în Brazilia cu un preț de vânzare începând de la 50.000 dolari.”
N.R.: „În plan central, în registrul superior, creatorii au dispus un grup de muzicieni blues – rock, solişti vocali și instrumentişti realizați din metal oxidat, culoarea ruginie pregnantă fiind destinată a ieşi în evidență pentru a contrasta cu verdele vegetaţiei invocând-o cu entuziasm pe Regina muzicii blues, Beth Hart, îndrăgostită de Brezoi și Vâlcea, încremenită pentru viitorime într-o atitudine de perpetuă solistică ce pare a face să răsune munţii, de acolo, de sus. Locul este ales strategic, cu vizibilitate maximă, fiind accesibil privirii şi de pe Vf. Cozia. Muzicienii sunt așezați pe un postament din piatră naturală zidită, adusă chiar din munţii din apropiere, de pe Valea Latoriței, așadar, poartă amprenta telurică a locului. În fața postamentului, creatorii au dispus un element vizual original, un portativ muzical, ca o mică partitură, pe care unii încearcă să o și fredoneze. Totul este flancat lateral de litere volumetrice luminoase, de mari dimensiuni, vizibile de departe, cu denumirea „BREZOI”. Peisagiştii de la firma vâlceană Agroexpert au creat și un grup de plante cu arbori de talie înaltă, cu valoare ornamentală atât vara, cât şi iarna, de faima acestora fiind legată și Poiana lui Căliman, dintre Călimănești și Căciulata.
Brezoi este un oraș în judeţul Vâlcea, Oltenia, România, format din localitatea Brezoi (reşedinţa), şi din satele Călinești, Corbu, Drăgăneşti, Golotreni, Păscoaia, Proieni, Valea lui Stan şi Văratica. Se află în nordul judeţului, la confluența râului Lotru cu râul Olt, în cea mai mare depresiune intracarpatică, cunoscută sub numele de Ţara Loviştei. Oraşul este înconjurat de păduri de conifere. Oraşul se află la 35 km nord de Râmnicu Vâlcea şi la 66 km sud de Sibiu. În 2011 oraşul avea peste 6000 de locuitori, însă populaţia a scăzut de-a lungul timpului. În ultimii ani, la umbra Țurtudanului, oraşul Brezoi s-a dezvoltat atât de mult încât a fost votat una dintre destinațiile anului 2022 din România. Un element care a ajutat la dezvoltarea oraşului este chiar festivalul de blues, Summer Camp Brezoi, iniţial intitulat Open Air Blues Festival – cel mai mare festival de blues din țară, unde se reunesc unii dintre cei mai interesanți artişti de blues, blues-rock, jazz, fusion, soul, gospel şi funk din întreaga lume, Beth Hart, artista, nominalizată la Grammy a susținut un concert aici. Festivalul, apărut în 2017, se desfășoară pe parcursul a 6 zile și 6 nopţi, în inima munţilor, de-a lungul văii râului Lotru.’ DETALII
INSIDER: „Dupa ce se decantează toată informația, rămâi cu un sentiment greu de explicat — că nu doar ai fost într-un muzeu, ci într-un portal spre o lume care încă respiră prin fiecare artefact. La Grand Egyptian Museum, totul devine mai clar: istoria e ceva ce simți. Îți rămâne în piele si în liniștea cu care privești coloșii lui Ramses și te întrebi câte povești mai ascund încă pereții ăia uriași. Și mai rămâi cu un sentiment pe care la început nu poți să-l explici, până când îți dai seama că, de fapt, este fericirepură. ♥️ ” SURSA
INSIDER: „Începând de astăzi, în Băneasa Shopping City, se vor găsi două exponate care nu trebuie ratate: • un monopost Ferrari de Formula 1 din piese LEGO, la scara 1:1. Realizat din peste 400.000 de piese, cântărind circa 1,5 tone, acest monopost a fost condus de Charles Leclerc în cursa demonstrativă de la Miami (și poartă urmele confruntării de pe circuit). Exponatul poate fi admirat până pe 30 noiembrie.
• un monopost Ferrari SF-23 adus în România de Bitdefender, partener oficial al Scuderiei Ferrari. Este un motiv de mândrie pentru fiecare dintre noi că o companie românească are sigla pe monopostul celei mai celebre echipe de Formula 1. ” SURSA
N.R.: Ferrari SF-23 (cunoscut şi sub denumirea sa internā, Proiectul 675) este o maşină de curse de Formula 1 proiectată şi construită de Scuderia Ferrari care a concurat în Campionatul Mondial de Formula 1 din 2023. Maşina a fost condusă de Carlos Sainz Jr. şi Charles Leclerc în timpul curselor de Grand Prix. A fost singura maşină care nu a fost Red Bull Racing și care a obținut o victorie în sezonul 2023, Sainz câștigând Marele Premiu de la Singapore din acel an. Maşina a fost dezvăluită ca SF-23 pe 7 februarie 2023, cu o săptămână înainte de lansarea oficială. Ferrari a început anul cu o evoluție a designului său pentru 2022. Cu toate acestea, a devenit curând clar că conceptul initial de aerodinamică „în stil cadă de baie” al Ferrari, cu poduri laterale, începuse să stagneze în ceea ce privește performanţa, iar la Marele Premiu al Spaniei, a fost introdusă o modernizare majorā, schimbând podurile laterale pentru a încorpora un design al rampei downwash similar cu cel al Red Bull. Pe măsură ce anul a progresat, Ferrari a dobândit o mai bună înțelegere a maşinii sale, prin îmbunătățiri personalizate pentru Monza, care i-au îmbunătățit ritmul, permițându-i să obțină pole position-ul și o victorie în cursa de la Singapore.
Şasiu:.Compozit din fibră de carbon cu celulă de supraviețuire și structură de tip fagure de miere. Suspensie – față: Tijă de împingere cu braț dublu; -spate: Tijă de tracțiune cu braț dublu. Motor V6 turbo de 1,6 L (98 cu in) cu injecţie directă, limitat la 15.000 RPM într-o configuraţie cu tracțiune spate, montată central, de 1,6 L (98 cu in) cu un singur turbo, montat central pe spate. Motor electric: Sisteme de recuperare a energiei cinetice şi termice. Transmisie: Ferrari 8 cutii de viteze secvenţiale înainte + 1 cutie de viteze inversă semiautomată. Frâne: Brembo.” DETALII
INSIDER: „În Sectorul 5 din București pe 1 Decembrie 2019 a fost dezvelită statuia primei femei combatante din Armata Română, sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, într-un parc pe bulevardul George Coșbuc lângă Academia Tehnică Militară (între Piața Regina Maria și Chirigiu, peste drum de palatul Bragadiru) – statuie realizată de sculptorul Alexandru Papuc.
Tot în sectorul 5, pe Soseaua Panduri Nr.16-18 (la intersecția cu strada Mihail Cioranu, într-un scuar la două sute de metri în spatele statuii lui Tudor Vladimirescu), Eroina de la Jiu a fost imortalizată în bronz de către artistul Valentin Duicu de la Tismana, statuie inaugurată în 2023.
N.R.: „Ecaterina Teodoroiu (nume la naștere Cătălina Vasile Toderoiu, n. 14 ianuarie 1894, Târgu Jiu, România – d. 22 august 1917, Secui, România) a fost o cercetașă şi participantă la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârşitul bătăliei de la Mărăşeşti luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române. Provenită dintr-o familie modestă din Oltenia Ecaterina Teodoroiu a plecat la Bucureşti pentru a deveni învăţătoare, iar acolo a contribuit la înfiinţarea primelor organizații de cercetaşi din țară. După intrarea României în Primul Război Mondial, a activat ca asistentă medicală pe frontul din regiunea natală. Din dorința de a-i răzbuna pe toți cei patru frați ai ei care muriseră în lupte, Ecaterina a cerut să fie transferată la o unitate de combatanți. A fost luată prizonieră, a evadat si a fost rănită de două ori. În spital a fost decorată de casa regală şi avansată la gradul de sublocotenent. Din această postură a participat la Bătălia de la Mărăşeşti, unde a murit comandând un pluton de infanterie, ultimele ei vorbe fiind: „Luptați băieți! Apărați țara!”
Celebrată ca eroină națională după terminarea războiului, imaginea ei a fost la început marginalizată şi apoi distorsionată de regimul comunist. După terminarea războiului, Ecaterina Teodoroiu a devenit o eroină a României Mari. Iniţial înmormântată în comuna Fitioneşti din județul Putna, osemintele sale au fost strămutate în iunie 1921 la Târgu Jiu într-un mausoleu din centrul oraşului. După venirea regimului comunist, deşi acesta promova personaje istorice cu origini umile pentru a arăta contribuția ţărănimii şi muncitorilor la cultura țării, Ecaterinei Teodoroiu s-a dat o importanță foarte redusă: prin studiile făcute, ea urma să acceadă în clasa burgheziei, imaginea sa fusese asociată foarte frecvent cu familia regală, iar mişcarea cercetaşilor din care făcea parte era considerată, la fel, o organizație burgheză „reacționară”. După anii 1960, regimul comunist a virat spre naţionalism şi în timpul lui Nicolae Ceaușescu imaginea Ecaterinei Teodoroiu a fost din ce în ce mai des prezentată ca pe cea a unei eroine naționale, în 1978 realizându-se şi un film despre ea. Legăturile cu casa regală şi rolul în fondarea mişcării cercetaşilor au fost însă trecute sub tăcere. După revoluția din 1989, din cauza utilizării ei de către propaganda comunistă, prezența imaginii ei în contextul comemorărilor contribuției româneşti la Primul Război Mondial a continuat să fie una discretă. Din anul 1938, casa familiei Teodoroiu, construită în 1884, a fost amenajată drept casă memorială „Ecaterina Teodoroiu, Centrul local de cercetaşi din Târgu Jiu îi poartă numele.
Există multiple monumente in cinstea ei: # Monumentul Ecaterina Teodoroiu” – sculptor Dumitru Mățăcanu (1888-1929), ridicat la Slatina. Construcția a început în 1921 şi a durat până la 31 mai 1925, fiind primul monument din țară ridicat în memoria eroinei. Pe un piedestal din beton, în trei trepte, realizat în stil baroc, cu colțurile sub forma unor coloane adosate, se află statuia din bronz a eroinei, realizată în mărime naturală, într-o atitudine dinamică, cu mâna stângă ținând arma în cumpănire iar în mâna dreaptă, ridicată, ţine o cască ostășească.
# Monumentul Ecaterina Teodoroiu din Brăila (sculptor Vasile lonescu-Varo, 1928) se compune din sculptura ronde-bosse din bronz turnat şi patinat montată pe un soclu din zidărie cu ciment. Pe soclu, la bază, este încastrată o placă de bronz cu inscripția: Sublocotenent/erou/ECATERINA/TEODOROIU/căzută în luptele de la/Märäşeşti august 1917. Din 1974, monumentul se află amplasat în fața Liceului Gh. Munteanu Murgoci”.
# Monumentul Victoriei (Biruinței) (sculptor Oscar Han, 1934), amplasat la Tișița, reprezintă o imortalizare a victoriei din 1916-1918. Monumentul de bronz, cu o înălțime de 2,50m, o reprezintă pe Ecaterina Teodoroiu cu sabia ridicată deasupra capului. Inițiatorul monumentului a fost Pamfil Şeicaru, pe cheltuială proprie. La inaugurarea din 20 septembrie 1934 au participat regele Carol al II-lea al României şi Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia.
# Mausoleul Ecaterina Teodoroiu (sculptor Milita Petraşcu, 1936), ridicat la Târgu Jiu. Monumentul, realizat din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 x 1,60 m şi înălțimea 2,10 m, are forma unui sarcofag de piatră albă, pe un postament cu trei trepte, pe care este amplasat un basorelief ce prezintă scene din viaţa şi activitatea militară a Eroinei de la Jii – Sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu. Basoreliefurile de pe fețele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe faţa dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieții din satul ei natal, pe latura opusă, apare eroina, în medalion, salutată de cercetașii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar, celelalte două fețe ne-o înfăţişează în război, pornind la atac cu plutonul şi momentul final, când este dusă la locul de odihnă de mâini pioase de soldaţi. În cele patru colțuri, veghează patru femei încostum național, ținând în mâini câte o cunună de lauri.
# Monumentul eroilor din Azuga (sculptor loan lordănescu, 1937), Constă din două grupuri statuare în mărime naturală, din bronz, în dreapta o femeie simbolizând Patria sprijină un ostaş rănit; în stânga Ecaterina Teodoroiu în uniformă militară, în momentul când este lovită de un glonț ucigaș, lângă un soldat sprijinit de un tun.
# Monumentul Sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu (sculptor D. Iliescu, 1972), este amplasat la 500 m nord-vest de satul Muncelu, comuna Straoane, pe partea dreaptă a drumului către Soveja. Are un soclu. Pe partea frontală a soclului din piatră fățuită este montat un basorelief, care o reprezintă pe Ecaterina Teodoroiu. Sub acesta se găseşte o placă din marmură pe care se află inscripția: Pe aceste locuri a căzut eroic în luptele pentru apărarea Patriei, la 22 august 1917, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu.
# Statuia Ecaterinei Teodoroiu (sculptor lulia Oniţă, 1978), amplasată în Târgu Jiu, pe bulevardul ce-i poartă numele, vis-a-vis de Școala Generală Ecaterina Teodoroiu”;
# Bustul Ecaterinei Teodoroii (sculptor Florin Musta, 1994), turnat in bronz, montat pe un soclu din marmură, este amplasat pe aleea personalităților istorice de pe platoul din faţa Mausoleului de la Mărășești.
Din 1 decembrie 2021 a fost pusă în circulație bancnota de 20 de lei cu chipul ei.” DETALII
INSIDER: „“Ne pare rău că v-am speriat, substituția hormonală nu crește riscul de boli cardiovasculare, atac cerebral, cancer de sân, demență și Alzheimer, din contră, vă schimbă viața în bine și chiar vă salvează viața”! Cam așa sună declarația făcută de dr. Marty Makary, comisar al mult-temutei agenții americane FDA (Food and Drug Administration). După 25 de ani în care s-a vorbit doar despre riscurile terapiei hormonale pentru menopauză, FDA și-a schimbat atitudinea cu 180 ° și a anunțat că renunță la avertizările care au ținut femeile departe de acest tratament, considerat acum “life-changing” și “life-saving”. “Cu excepția vaccinurilor și antibioticelor, nu există un tratament care să îmbunătățească sănătatea femeilor la nivel de populație mai bun decât tratamentul de substituție hormonală în menopauză”, a spus Makary.
Schimbarea de atitudine este năucitoare, dacă până acum se recomandau cele mai mici doze de hormoni pentru o perioadă cat mai scurtă, în prezent s-a trecut în extrema cealaltă, li se spune femeilor să facă substituție hormonală timp îndelungat. Firmele producătoare de hormoni vor trebui să schimbe inclusiv prospectul medicamentelor, să elimine avertizările care generau frică și să includă noile recomandări, care încurajează pacientele. După 20 de ani în care prospectele hormonale au fost mai degrabă sperietoare, este timpul ca ele să fie schimbate pe baza unor rezultate bine documentate. “Chiar dacă subiectul este controversat, este un pas în direcția bună”, spune dr. JoAnn Manson, ex-președintele Societății de menopauză.
Cine a pus semnalul de alarmă pe terapia de substituție hormonală? Același FDA care, pe baza unui studiu, a lansat în 2003 un avertisment: tratamentele pentru menopauză care conțin estrogen pot crește riscul de cancer de uter, cancer de sân, accident cerebral, demență sau tromboză la femeile cu vârsta mai mare de 65 de ani. Prospectele medicamentelor au inclus aceste avertizări, doctorii au devenit reticenți în a recomandat tratamentul, iar prescripțiile medicale au scăzut cu 70%. ‼️Dacă în anii ‘90 una din 4 femei la menopauză urma un tratament hormonal, în 2020 numărul a scăzut la una din 25. A fost suficient un studiu și o avertizare FDA ca să punem terapia hormonala în cui timp de 30 de ani! Și uite așa, milioane de femei de vârstă medie au fost condamnate la bătrânețe
“Este o tragedie oribilă”, spune dr. Erika Schwartz, autoarea unui bestseller cu titlul “Don’t let your doctor kill you” (nu-ți lăsa doctorul să te omoare). Ghidurile medicale spun acum că cele mai mari beneficii și cele mai mici riscuri apropo de substituția hormonală le au femeile cu vârsta sub 60 de ani și cele aflate în premenopauză. “Cu 10-15 ani înainte de a intra la menopauză, hormonii încep să scadă. Pe măsură ce corpul tău nu mai produce hormoni, ai nevoie de hormoni din exterior. Deci nu vorbim despre substituție hormonală, ci despre suplimentare hormonală”, a spus dr. Schwartz. “Bolile cronice precum osteoporoză, cancer, Alzheimer și bolile cardiovasculare sunt boli ale bătrâneții, iar una dintre cauze este pierderea hormonală”.
În octombrie 2025 într-un interviu la CNN, comisarul FDA dr. Marty Makary declara în legătură cu tratamentul hormonal în menopauză: “Este o adevărată tragedie, este probabil cea mai mare greșeală din medicina modernă, care a avut ca rezultat excluderea/privarea a 50 milioane de femei de la un tratament incredibil”. Oare ce mai e de comentat?!” SURSA
INSIDER 2: „Eu nu mai pricep nimic, ba suntem prea mulți și trebuie să ne rărească, ba vor să ne salveze? Ne decidem și noi odată??? Parcă ei sunt la menopauza… Oricum, nu cred că mai există multe persoane care să mai aibă încredere în medicina alopată. Deci, fruntea sus, e normal s6a îmbătrânim.”
INSIDER 3: „Oare?! Miliarde de femei au trecut prin menopauza fără acest tratament. Și au trăit mai mult decât bărbații ca medie de vârstă. Doar o afacere bine mediatizată.”
INSIDER 4: „Când at6i fost sinceri? Firma care a prezentat atâtea riscuri în prospect și care acum spune altceva mai poate fi luată in serios?”
LINS DUPĂ SCUIPAT: FDA a hulit 25 de ani substituția hormonală la menopauză. De o lună s-a răzgândit și o recomandă vehement, inclusiv schimbarea prospectelor medicamentelor!
LINS DUPĂ SCUIPAT: FDA recomandă vehement substituția hormonală la menopauză, după ce a hulit-o 25 de ani. Cere și schimbarea prospectelor medicamentelor!
INSIDER: „Aglomerație mare la noul magazin de dulciuri Roshen, din Piață Unirii. E deschis de numa’ câteva zile. Seara, tot colțul e luminat frumos, ca de Sărbători. Arată bine, n-am ce zice! Lume multă pe băncile de afară – unii își fac selfie, alții trag de copii care nu vor să plece, alții pur și simplu gustă din produsele abia achiziționate. Intru. Coada lungăăă. Ocupă, practic, tot parterul (magazinul are și etaj). E ca un șarpe care se mișca lent-lent printre produse, astfel că nu prea poți ajunge la multe dintre ele să le vezi. Nici nu știu cum și-au achiziționat unii, dar au reușit cumva, căci au brațele pline cu pungi și cutii.
“La Catedrala ai stat 10 ore la coadă și aici nu stai o oră??” – aud reproșul unui tânăr către partenera lui. Sunt și străini la coadă – ucrainieni, spanioli. Prețuri? De la mici până la foarte mari! Napolitane de 4,51 lei, dar și bomboane din ciocolată de 329,50 lei/kg! Un copil are o criză de tantrum. Lovește cu putere podeaua cu picioarele, strigându-i mamei că vrea și el dulciuri. “Ai destule acasă!” – îi răspunde ea și îl trage înspre ieșire. Bietul copil, a fost adus până aici, dar el nu știe ce e aia “window shopping”…
Prima oară când am aflat de bomboanele Roshen a fost la Târgu Neamț, în timpul unor filmări. Moldovenii erau cu un pas înaintea noastră, ei le mâncau de multă vreme de la vecinii lor, ucrainienii. 🇺🇦 Tot atunci am aflat ca firma e fondată de fostul președinte al Ucrainei – Poroshenko! De unde și numele firmei – …Roshen… Tare, nu? (Înțeleg că firma e tot a lui sau, mă rog, a familiei.) Apoi am regăsit bomboanele în micile insule din mall-urile bucureștene. Nu prea vedeam lume îngrămădindu-se sa le cumpere. Spre deosebire de acum! Ca să vedeți ce înseamnă “haina” și social media! Locul e, practic, “instagramabil”. 📸 Arată ca în Occident, cu mașinării luminoase în vitrină, care iți iau ochii, cu vase mari din sticlă, pline cu bomboane colorate, dar și cu o varietate de produse nevăzută până acum, probabil, într-un magazin din România. De aici și buluceala. Îmi dau seama că subiectul “coada de la Catedrala Neamului” e deja un leitmotiv, căci mai aud pe cineva: “La cele sfinte am stat la coadă, la bomboane nu stăm!” Nici eu nu stau. Așa că nu va pot spune nimic despre cum sunt multe dintre ele, pe care le vad pentru prima dată. Ce știu sigur însă e că, bune sau rele, toate se depun. Vă zic din proprie experiență… #roshen SURSA
N.R. Locației: Piața Unirii în stație la tramvaiul 32 – Bulevardul Unirii nr. 20, București sector 3. Program: zilnic 08-21.
infoINSiDER.ro 