INSIDER: „Glanda pineală sau al treilea ochi este cea mai puternic vizată și otrăvită glandă din corpul uman, în principal datorită influenței spirituale pe care o are asupra conștiinței umane. O glandă pineală închisă înseamnă că mintea poate fi ușor înșelată, deoarece se străduiește să privească dincolo de ceea ce i se prezintă. O glandă pineală deschisă acționează ca un detector de adevăr, fiind capabilă să detecteze inconsecvențele subtile ale minciunilor sau mesajelor subliminale care pot fi folosite ca un văl pentru a ascunde adevăratele intenții.

Cuvântul «Pineală» este derivat din cuvântul latin «Pinealis», referindu-se la con de pin, forma glandei. Glanda pineală este o legătură între conștiința omului și lumile invizibile ale naturii. Ori de câte ori arcul corpului pituitar contactează această glandă, există sclipiri de clarviziune temporară, dar procesul de a face ca aceste două să funcționeze împreună în mod constant necesită nu doar ani, ci vieți de consacrare și un antrenament fiziologic și biologic special. Acest al treilea ochi este ochiul ciclopic al anticilor, deoarece era un organ al vederii conștiente cu mult înainte de formarea ochilor fizici, deși vederea era un simț al cunoașterii mai degrabă decât al vederii în acele vremuri străvechi. Tradițiile antice au descris pe scară largă glanda pineală în arta și sculptura lor. Cu toate acestea, semnificația și rolul acesteia au fost ascunse profanului prin simbologie, așa cum a fost majoritatea cunoștințelor ezoterice transmise de-a lungul veacurilor. Examinând simbolurile anticilor asociate cu glanda pineală, în special conul de pin, putem obține o idee mai bună despre rolul său spiritual în viețile noastre. Interesul pentru glanda pineală poate fi urmărit până în China antică, în timpul domniei Împăratului Galben, Huangdi, cel mai bătrân dintre cei cinci împărați chinezi legendari.

În cealaltă parte a lumii, în Egipt, glanda pineală era o parte crucială a Complexului Central al Creierului care cuprindea Ochiul lui Horus. În scripturile hinduse antice, Vedele, glanda pineală era unul dintre cele șapte puncte chakrice, despre care se presupune că este conectat la Sahasrara, Coroana. Acest punct de vedere a evoluat în timp, pe măsură ce alți yoghini și înțelepți au început să asocieze glanda pineală cu Ajna Chakra. În funcție de școala de gândire, corespondențele dintre Ajna și Sahasrara cu glandele pineală și pituitară sunt interschimbate.

Conurile de pin se găsesc și în mitologia greacă antică, pe toiagul lui Dionysos sau al omologului său roman, Bacchus. Acest toiag simbolic era cunoscut sub numele de „Thyrsus” și era purtat și folosit de mistici în ritualurile lor. Este acoperit cu frunze de iederă, având în vârf un con de pin. Romanii au construit mai târziu o sculptură masivă din bronz, un con de pin, Pigna, despre care se spune că se afla deasupra Panteonului și servea drept fântână. Acum se găsește în fața Vaticanului, fiind cea mai mare statuie cu con de pin din lume.” SURSA

N.R.: Fontana della Pigna sau, pe scurt, Pigna (în română: [‘pinna],, con de pin „) este o fostă fântână romană care acum decorează o nișă vastă în zidul Vaticanului, cu fața spre Cortile della Pigna, situat în Cetatea Vaticanului, Roma, Italia. Compusă dintr-un con mare de pin din bronz, înalt de aproape patru metri, care odinioară țâşnea apă din vârf, Pigna se afla inițial lângă Panteon, lângă Templul lui Isis. A fost mutată în curtea vechii Bazilici Sfântul Petru în Evul Mediu și apoi mutată din nou, în 1608, în locația sa actuală. Curtea interioară în care se află acesta făcea inițial parte din Cortile del Belvedere, proiectată de Donato Bramante pentru a conecta palatul Papei Inocenţiu al VIII-lea cu Capela Sixtină. Când Bramante a murit, arhitectul Pirro Ligorio a finalizat proiectul și a adăugat zidul şi nişa pentru a închide curtea. Construcția Bibliotecii Vaticanului a împărţit Cortile del Belvedere în două zone. Partea superioară a curții, Cortile della Pigna, își ia numele de la fântână. Păunii de bronz de pe ambele părți ale fântânii sunt copii ale celor care decorează mormântul împăratului Hadrian, acum Castelul Sant’Angelo. Păunii originali se află la Muzeul Braccio Nuovo.

Există o altă fântână cunoscută sub numele de Fontana della Pigna în Rimini, Italia, tot de origine romană antică, dar restaurată în profunzime. Sculptura în formă de con de pin care încorona această fântână a fost instalată abia în 1807, înlocuind o statuie a Sfântului Paul din secolul al XVI-lea, deteriorată de armata napoleoniană. În Divina sa Comedie, Dante descrie dimensiunea capului uriaşului Nimrod făcând referire la această fântână: „Fața lui mi s-a părut la fel de lungă și mare precum este la Roma conul de pin de la Sfântul Petru. ” DETALII

ARHIVĂ: IISUS: „Luminătorul trupului este ochiul. Dacă va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat

INSIDER: „🏛️ Bucureștiul ascuns de sub Planșeul Unirii!În timpul lucrărilor de refacere a Planșeului Unirii, sub stratul gros de beton care acoperă astăzi Dâmbovița, au ieșit la lumină urme ale unui București dispărut. Săpăturile au scos la iveală fragmente de zidărie, cărămizi și fundații ce par să aparțină unor case vechi, construite cel mai probabil la începutul secolului al XIX-lea. Descoperirile se află într-o zonă cu o istorie urbană intensă, aproape de vechi axe comerciale și de mahalale care au dispărut treptat odată cu modernizarea orașului. Specialiștii presupun că aceste rămășițe ar putea proveni din construcțiile aflate cândva pe strada Căldărari, demolate spre sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a face loc Halelor Ghica și altor transformări majore ale centrului Bucureștiului. Odată cu apariția vestigiilor, lucrările au fost temporar oprite, iar zona a fost protejată și cercetată de arheologi, care analizează straturile de pământ și materialele descoperite pentru a le data cu precizie. Aceste fragmente tăcute spun povestea unei zone locuite, animate, cu case, ulițe și oameni, mult înainte ca Piața Unirii să devină ceea ce cunoaștem astăzi. Bucureștiul continuă să ne surprindă: sub pașii noștri se află un oraș vechi, strat peste strat, care așteaptă să fie redescoperit.” SURSA

ARHIVĂ: BUCUREȘTI MULTISTRAT: Săpăturile arheologice din curtea interioară a Universității au scos la lumină bucăți de istorie, Academia înființată de A.I.Cuza (1864) și Academia Domnească „Sf. Sava” fondată de C.Brâncoveanu (1694). Ce o mai fi dedesubt? OXXXO UITARE: Parcarea „Peste morminte”. Situl arheologic de la Universitate, îngropat pe veci de buldozere!

INSIDER: „Monumentul Eroilor din Moisei 📍Maramureș” SURSA

N.R.: „Monumentul Martirilor de la Moisei – amplasat pe o colină la intrarea în comuna Moisei dinspre oraşul Borșa. A fost ridicat inițial din lemn în anul 1966. Ulterior, a fost transpus în piatră în anul 1972 de către sculptorul Vida Gheza.

Monumentul comemorează cei 29 de martiri ucişi în 14 octombrie 1944 de trupele maghiare horthyste în retragere, la finalul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Victimele făceau parte din detaşamentele de muncă forțată. Dintre cei identificați ulterior, 24 erau originari din judeţul Mureş, 3 din judeţul Cluj și 4 din județul Maramureş

Ansamblul sculptural, încărcat de simbolism, denumit adesea şi Monumentul Eroilor de la Moisei, este alcătuit din 12 coloane dispuse circular, fiecare având în partea superioară sculptat câte un chip. Zece dintre acestea reprezintă măşti tradiţionale maramureşene, reprezentându-i pe martiri, lar două au chipuri de om reprezentându-l pe cei dol supraviețuitori. Spre monument au fost amplasate 44 de trepte care reprezintă anul in care a avut loc tragicul eveniment. Această operă de artă modernä aminteste de sanctuarele dacice, constituind un arc peste timp între generațiile care au fost şi care vor vent.

Cei doisprezece stâlpi impresionează prin pozitionare si prin semnificatia fiecărei măști: „… Omul pădurii, Omul nopții, Omul apelor sau Omul care horește” (Vida Gheza).

VIDA GHEZA: „Modele sunt măștile. Măștile vechi maramureșene.Expresive. Care redau expresia esențială.”

Interpretarea figurinelor, legată de ororire războiului, potrivit scriitorului Pop Simion: 1. Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovați! 2. A doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare şi fructele din pomi! 3. A treia mască: să nu mai fie aruncaţi feciorii în războaie! 4. A patra mască: să nu mai fie închisă lumea în ţarcuri! 5. A cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură! 6. A şasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului! 7. A șaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții! 8. A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării! 9. A noua mască: să nu se mai dea foc caselor! 10. A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morții!

File source: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Monumentul_Martirilor_Rom%C3%A2ni_de_la_Moisei.JPG

„Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic de la Grădiștea, este sculptorul Gheza Vida, a cărui faptă merită lauda întregului nostru popor. […] Pentru mine este un prilej de emoție în plus și de satisfacție pe un înalt plan al conștiinței că artistul care a cioplit trunchiurile de stejar de la Moisei, în forma măștilor maramureşene ce reprezintă lupta dintre viață și moarte, a luptat cândva cu arma în mână pe unul dintre cele mai patetice fronturi ale demnității umane.”

-Geo Bogza, Moisei „Contemporanul”, nr. 2, 13 ian. 1967, p. 1″ DETALII

Gheza Vida (nume la naştere Vida Géza; n. 28 februarie 1913, Baia Mare, Austro-Ungaria – d. 11 mai 1980, Baia Mare, România) [4] a fost cel mai important sculptor modern din Maramureş, membru corespondent al Academiei Române şi membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Gheza Vida a fost membru de partid din 1945.” DETALII

Acest monument ne aduce aminte cât de dure pot să fie uneori timpurile și cât de usor pot să fie orbi uneori oamenii de discursuri naţionaliste pline de ură.

ARHIVĂ: SARMIZEGETUSA REGIA: ,,Strălucitoare,/ Curată,/ Măreață Doamnă,/ Sunt credincioasă,/ Sunt cu trei de șase,/ Dar atât te rog,/ Cândva să mă ajuți/ Să renasc”

INSIDER: „O singură greșeală a șters o viață întreagă de glorie și l-a aruncat pe cel mai mare poet al Romei la „capătul lumii”.

Priviți atent statuia din inima Constanței. Nu este doar un monument de bronz, ci o „fotografie” a disperării, sculptată magistral de italianul Ettore Ferrari în 1887. Acea privire plecată ascunde unul dintre cele mai mari mistere ale antichității: De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis?

Istoria vorbește despre *„carmen et error”* – o poezie și o greșeală. Însă legenda șoptește ceva mult mai periculos: o iubire interzisă. În latină, „carmen” înseamnă poem sau cântec, iar „error” se traduce prin greșeală. În Tristele, Ovidiu scrie cu o luciditate dureroasă că exilul său a fost pedeapsa pentru „un poem și o greșeală”, fără a oferi vreodată detalii clare. Se spune că poetul ar fi fost martorul (sau poate chiar complicele) aventurilor scandaloase ale Iuliei, nepoata Împăratului Augustus. O idilă care a sfidat legile morale ale Romei și a atras furia imperială, condamnându-l pe Ovidiu la un bilet doar dus către țărmurile reci ale Mării Negre.

Imaginați-vă șocul rafinatului poet roman, obișnuit cu banchetele de lux, trezindu-se printre „barbarii” geți, unde vinul îngheța în amfore și Dunărea devenea pod de gheață. Deși a implorat ani la rând iertarea Romei prin scrisorile sale pline de durere (*Tristele* și *Ponticele*), răspunsul nu a venit niciodată. Iar prețul a fost exilul, singurătatea și o viață stinsă departe de casă. Poate de aceea statuia lui Ovidiu nu privește cerul. Ovidiu a rămas al nostru pentru totdeauna, devenind primul mare poet al acestor pământuri. Pe soclul statuii stau săpate chiar versurile pe care și le-a dorit ca epitaf:
*„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul*
*Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent…”*

Astăzi, el privește meditativ spre pământul care l-a adoptat, în fața Muzeului de Istorie, amintindu-ne că uneori, arta se naște din cea mai adâncă suferință. (…)

👉 „Error”, însă, este partea cea mai tulburătoare. Ovidiu o descrie ca pe o vină personală, nu artistică. Istoricii cred că nu a fost o crimă, ci faptul că poetul a văzut ceva ce nu trebuia să vadă. Cea mai răspândită ipoteză vorbește despre un scandal amoros în familia imperială, posibil implicând-o pe Iulia, nepoata lui Augustus. Ovidiu ar fi fost martor, confident sau simplu cunoscător al adevărului — iar asta, într-o Romă a aparențelor, era de neiertat.” SURSA

FOTO 1- Statuia lui Ovidiu din Constanţa, executată în 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari. În cursul ocupaţiei germano-bulgare (1916-1918) statuia a fost dată jos de pe soclu de armata bulgară, pentru a fi luată ca pradă de război. Mai mulţi ofiţeri germani s-au opus, iar statuia a fost repusă pe soclu în 1918.

FOTO 2 – Replica identică din 1925, la Sulmona (Italia).

N.R.: „Publius Ovidius Naso (n. 20 martie 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila a Republicii Romane – d. 17 d.Hr., Tomis, azi Constanţa, provincia Sciția Mică a Imperiului Roman) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecţiunii formale a stilului și fanteziei creatoare, a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu şi Virgiliu. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.”