PLACENTA/ COPACUL VIEȚII: Singurul organ temporar cu care femeile nu se nasc. Crește noua viață & se auto-expulzează!
INSIDER: „Placenta. Este extraordinară. Este singurul organ crescut cu care femeile nu se nasc. Pomul vieții, cum i se mai spune! Este, de asemenea, singurul organ care este temporar și se expulzează singur! Da, ai auzit bine, corpul știe ce să facă și când. Placenta va ieși când treaba sa este finalizată. Niciun alt organ nu face asta. Celelalte organe ale femeilor rămân cu ele… Nu și acesta. Oricât de temporar este, este și complet necesar pentru viață. Nu a femeii, ci pentru noua viață care se formează în interiorul ei.
Știați că un bebeluș poate trimite celule prin placentă pentru a-și ajuta mama? Da, o vindecă! O legătură frumoasă între mamă și copil, fără echivoc. Placenta este, de asemenea, multitasker… la fel ca mama!Placenta jonglează cu hrănirea, curățarea, oxigenarea și nu împarte și nu amestecă sângele dintre mamă și copil. Placenta se formează după concepție, adică este 50% din tată. Deci unirea părinților pentru îngrijirea copilului se întâmplă chiar de la început. (…)
Placenta nu e doar un organ. Este prima hrană. Prima protecție. Prima punte. După naștere, ea este adesea aruncată. Însă în multe culturi – străvechi și contemporane – ea este cinstită, păstrată… și chiar consumată de mamă! De ce? Pentru că placenta este viață concentrată.
Compoziția biochimică a placentei: • Oxitocină naturală – hormonul iubirii, al contracțiilor uterine și al legăturii mamă-copil. • Prostaglandine – ajută la revenirea uterului la forma inițială. • Fier – esențial pentru regenerarea după pierderea de sânge. • Vitamina B6 și B12 – sprijină sistemul nervos și echilibrul emoțional. • Hormoni precum progesteron și estrogen – echilibrează tranziția hormonală postpartum. • Proteine, enzime, factori imunologici – regenerează, repară, susțin.
Placenta este, așa cum spun unii, un „superaliment personalizat”, făcut exact pentru corpul mamei. (Consumul de placentă – Placentofagia)
Mamele aleg: • Encapsularea (placenta uscată, măcinată, transformată în capsule. Nu este cunoscuta ca cea mai eficienta metoda, din punct de vedere al pastrarii elementelor vitale si al absorbtiei) • Smoothie crud (prima oră după naștere) • Preparate gătite (în tradiții asiatice și africane)
Studiile clinice sunt încă limitate, dar mii de femei mărturisesc beneficii reale: • Scăderea depresiei postnatale • Creșterea energiei • Îmbunătățirea lactației • Vindecare mai rapidă
A consuma placenta nu e o modă, ci o amintire ancestrală. Un pact cu viața. Un gest prin care mama își spune sieși:
„Îmi dau voie să mă hrănesc cu darul pe care l-am creat.” Nu toată lumea va înțelege… Dar corpul știe… Și femeia simte.
Din toate aceste motive spitalele de stat prezintă mamelor placentele ca fiind deșeuri biologice care trebuie eliminate și prin spate, aceste organe minune ajung să fie vândute cu minimum 50 000 €, bucata.” SURSĂ
N.R.: „PLACENTA. Un organ miraculos, mai puțin reflectat pe perioada sarcinii, dar cu o importanță extrem de mare. O sarcină normală este posibilă doar în prezența unei placente normale și funcționale, iar anomaliile de dezvoltare sau de funcționare a placentei se asociază cu probleme mai mult sau mai puțin severe în dezvoltarea bebelușului. Placenta asigură aportul de oxigen, anticorpi și substanțe nutritive către copil, elimină bioxidului de carbon și substanțele nocive din organismul fetal, joacă și rol de filtru, sau de barieră, căci împiedică o serie de patogeni care ar putea exista în organismul mamei, să treacă spre bebeluș. Placenta produce hormoni, dintre care probabil cel mai important este progesteronul, care contribuie activ la menținerea sarcinii.
Sarcini în care apar probleme legate de dezvoltarea, funcționarea sau locul de implantare a placentei sunt rare. În cazul în care apar, multe dintre ele nu vor avea neapărat semnificație legată de dezvoltarea bebelușului, ci mai degrabă vor impune o conduită ceva mai specială al nașterii.
Metoda cea mai simplă și accesibilă pentru descrierea placentei este ecografia. Care sunt acele caracteristici a placentei pe care le poate descrie specialistul în ecografie fetală la un examen ultrasonografic?
1. Forma. Pe lângă forma obișnuită a placentei, se mai întâlnește și varianta unei placente formate din mai mulți lobi (placenta bi- sau multilobată), sau lobi situați la distanță unul de altul (lob succenturiat). Prezența acestei anomalii impune medicul ecografist să excludă vasa praevia și o inserție velamentoasă (în membranele amniotice) a cordonului ombilical și ajuta la evitarea smulgerii cordonului ombilical la naștere.
2. Dimensiunile. De obicei dimensiunile placentei corespund cu termenul de gestație. O placenta îngroșată (placentomegalie) este diagnosticată în cazul în care grosimea ei este mai mare de 40 mm în trimestrul II de sarcină și de 60 mm în trimestrul III. Cauzele mai frecvente a placentomegaliei sunt diabetul zaharat, anemia, restricția de creștere intrauterină a fătului, infecțiile intrauterine, patologii autoimune a mamei.
3. Localizarea inserției placentare poate fi evaluata de la 16 săptămâni de sarcină. Variantele patologice reprezintă:
– Placenta praevia, indică faptul că placenta este situata în calea ieșirii fătului, adică acoperă orificiul cervical intern. Identificarea acestei localizări este obligatorie, deoarece prezintă risc de restricție de creștere intrauterină a fătului și sângerări care reprezintă o urgență obstetricală. Prezența acestei variante de localizare a placentei impune necesitatea operației cezariene.
– Placenta jos înserată, la mai puțin de 20 mm de la orificiul cervical intern. O dată identificată în trimestrul II de sarcină, există o probabilitate foarte mare ca ea să „migreze”, iar în trimestrul III să nu mai fie jos înserată. Pentru monitorizarea procesului de migrație se recomadă de efectuat ecografii repetate la interval de timp nu mai mic de 4 săptămâni. Spre deosebire de placenta praevia, placenta jos înserată nu reprezintă o contraindicație pentru naștere vaginală, dar riscul de sângerare este crescut.
4. Inserția cordonului ombilical în cele mai dese cazuri are loc în centrul placentei. Uneori întâlnim varianta de inserție marginală (la mai puțin de 2 cm de la marginea placentei) sau velamentoasă (inserție pe membrane). Consecințele unor astfel de inserții patologice pot fi: dezlipire de placentă, restricția de creștere intrauterină a fătului, smulgerea cordonului ombilical la naștere.
5. Depistarea placentei aderente. Reprezintă tulburări legate de invazia anormală a placentei și implică trei variante – acreta, increta și percreta. Evaluarea unor astfel de inserții a placentei este extrem de dificilă și deseori, în special varianta acreta, este omisă în cadrul examenului ecografic. Mai des se întâlnește la doamnele cu operație cezariană în antecedente, după miomectomie, în urma ablației endometriale și atunci când există placenta praevia. Reprezintă un risc sporit pentru hemoragii uterine și mortalitate maternă.
6. Structura placentei. Un examen minuțios ecografic este în stare să descrie: prezența lacunelor placentare, care reprezintă niște colecții de sânge pe suprafața placentei, infarctele placentare, calcificările placentare, toate având un impact nesemnificativ clinic, cât și hematomul placentar și dezlipirea de placentă, care poate avea urmări grave atât pentru mamă cât și pentru făt.
7. Tumorile placentare. Corioangiomul – cea mai frecventă tumoare benignă a placentei. Cele cu dimensiuni mici sunt inofensive, la dimensiuni mai mari de 40 mm ne putem confrunta cu restricție de creștere intrauterină a fătului, insufuciență cardiacă la făt cu dezvoltarea ulterioară a hidropsului fetal, polihidramnios, sângerări și naștere prematură.
8. Gradul de maturizare. O placentă cu semne de „îmbătrânire” precoce poate favoriza restricția de creștere intrauterină, decolarea prematură a placentei și prematuritate. Gradul II de maturizare este acceptat de la 32 săptămâni de gestație, gradul III – de la 36 săptămâni.
Din câte vedeți, un examen ecografic calitativ poate furniza multiple informații utile referitor la starea și structura placentei iar depistarea la timp a anumitor stări patologice permite medicului obstetrician să aplice o conduită corectă la momentul potrivit pentru a preveni efectele nedorite cauzate de anomaliile placentare. Vă doresc multă sănătate!” SURSA
„LÉLIA” DE GEORGE SANDE: „Dacă vei iubi, iubește cu tot ce ești. Dacă nu poți, nu minți. Dar nici nu tăcea.”
INSIDER: „Am citit „Lélia” de George Sand prima dată când aveam 15 ani. Încă nu știam prea multe despre moarte, despre dragoste, despre feminitate, dar aveam o bănuială vagă că toate acestea nu se vor potrivi niciodată în șabloanele cuminți pe care lumea le impune. Lélia nu era o carte, ci un seism. O confesiune. O durere în formă de femeie. O spovedanie dintr-o noapte albă, în care Dumnezeu tace și iubirea face cu mâna dintr-un abis rece.
Era prima dată când întâlneam în paginile unei cărți o femeie care nu cerea să fie iubită. Care refuza până și mângâierea, pentru că știa că în mângâiere se ascunde adesea dorința de a modela, de a înmuia, de a frânge. Lélia era imposibilă, dar atât de familiară mie, fetiței care începuse deja să bănuiască faptul că lumea nu iubește fetele tăcute și inteligente, ci pe cele blânde, ușor de salvat. Iar Lélia nu voia să fie salvată. Voia să fie înțeleasă sau lăsată în pace.
„Sufletul meu n-a cerut niciodată mângâiere. Ci adevăr.”
Această replică m-a izbit în piept ca o lovitură nevăzută. Pentru prima dată, citeam o femeie care nu căuta să seducă, ci să sfărâme iluziile. Care nu-și rostea durerile în șoaptă, ci le striga ca o profetă rătăcită într-o lume de surzi. Și poate că m-a fascinat tocmai pentru că era prea mult. Prea lucidă. Prea lipsită de compromis. Iar la 15 ani, încă nu învățasem că luciditatea doare.
Portretul psihologic al Léliei nu se lasă prins ușor. Nu e o simplă intelectuală nefericită. Nu e nici victima, nici călăul. E o sumă de întrebări la care nimeni nu îndrăznește să răspundă. O femeie scindată între carnea care cere și mintea care refuză. Între nevoia de dragoste și disprețul față de micimea iubirii așa cum o oferă bărbații. Lélia e o rană filosofică. Nu trăiește în lumea asta, ci în intersecția dintre plăcere și abis, dintre poezie și rușine, dintre exaltare și epuizare.
„Cine sunt eu? O femeie. Dar ce este o femeie? O enigmă pe care bărbatul o vrea simplă.”
Această întrebare conține întreaga durere a Léliei. A fi femeie în lumea lui George Sand înseamnă a fi prizoniera unei definiții străine. Lélia refuză să fie redusă. De aceea, iubirea ei devine imposibilă. Pentru că ea nu poate oferi o inimă simplificată, ci doar o conștiință sfâșiată.
Relația cu Stenio, poetul îndrăgostit, e o tragică lecție despre iubirea falsă, despre pasiunea care, sub masca adorației, cere supunere. Stenio o iubește pe Lélia ca pe o icoană, o proiectează, o înalță pe un piedestal unde nu mai e loc de respirație.
„Te iubesc pentru ceea ce pari. Dar nu pot suporta ceea ce ești.”
El nu vrea cu adevărat profunzimea ei, ci doar reflexul luminii care vine din ea. Și când descoperă întunericul din Lélia, fuge. Sau o pedepsește cu indiferență. Iubirea lui e o așteptare infantilă. Iar ea, cu toată luciditatea ei, refuză să joace rolul idealizat al femeii salvatoare.
Lélia îl disprețuiește și îl compătimește pe Stenio în același timp. Îl iubește, poate, cu o iubire neconvențională ca pe o parte din trecutul ei, ca pe o amintire despre cum ar fi putut fi viața dacă n-ar fi înțeles prea mult.
Apoi e Magnus, călugărul, vocea credinței, a acceptării, a sacrificiului. Dacă Stenio o vrea cu trupul și n-o poate înțelege cu sufletul, Magnus o vrea mântuită. O vrea în genunchi, vindecată. Dar și Lélia refuză genunchii.
„Tu îmi dai Dumnezeu. Eu îți dau întrebări. Tu vrei să mă îngenunchez. Eu vreau să înțeleg de ce trebuie să cad.”
Între Lélia și Magnus nu e dragoste, ci o bătălie teologică. El predică liniștea. Ea arde în haos. El oferă certitudini. Ea cere să nu-i fie furată îndoiala. E o relație profundă, dar nu salvatoare. Și poate că tocmai aici se rupe sufletul Léliei: în imposibilitatea de a găsi un partener care să iubească și întrebarea, nu doar femeia care tace.
Stilul lui George Sand este pură incantație. Propozițiile au o greutate aproape mistică. Lélia nu se citește linear, ci spirală. Te trage în jos și te aruncă înapoi cu o forță imprevizibilă. Uneori, nici nu mai știi cine vorbește: Lélia, autorul, vocea divinității sau un demon interior. Totul devine o interogație înflăcărată despre identitate, iubire, credință, carne și poezie.
„Sunt femeie, deci trebuie să iubesc. Dar iubirea e o slăbiciune. Și eu nu-mi mai pot permite slăbiciuni.”
Cine a spus că Lélia e o carte despre o femeie? E o carte despre noi toți, despre acel moment în care ne dăm seama că nu ne mai putem minți. Că iubirea nu vindecă mereu. Că uneori, gândul arde mai tare decât dorința. Că nu toți oamenii vor mântuire, unii vor doar să fie auziți.
Și poate că de aceea, Lélia e una dintre acele cărți care se citesc o dată și se revin în ele de zeci de ori. Nu pentru că ai înțeles-o. Ci pentru că, la fiecare recitire, te regăsești altfel în ea. Mai rănit. Mai lucid. Mai aproape de femeia aceea imposibilă care refuza tot ce nu era adevăr.
Când închizi cartea, nu ai consolare. Nu ai răspunsuri. Ai, în schimb, o femeie care ți se așază în piept și îți spune: „Dacă vei iubi, iubește cu tot ce ești. Dacă nu poți, nu minți. Dar nici nu tăcea.”
Asta face Lélia. Nu tace. Și poate că, de-asta, la 15 ani, am iubit-o. Pentru că mi-a dat permisiunea să nu mai tac nici eu.
Pentru mult timp după ce am închis ultima pagină a cărții, Lélia a continuat să-mi vorbească în gând. Avea o voce joasă, ca un fum care se prelinge prin crăpăturile realității. Nu era o voce caldă. Era o voce sinceră. O voce care nu se teme să spună: „Am fost iubită prost. Am fost înțeleasă greșit. Am fost pusă pe un piedestal ca să fiu mai ușor lovită când am început să cobor.”
La 15 ani, nu aveam încă rănile Léliei, dar aveam intuiția lor. Știam că într-o zi voi trăi exact acel tip de dragoste care pare adorație, dar e doar o formă elegantă de anihilare. Iar Lélia a fost vaccinul. Prevenția. Avem, fiecare dintre noi, o Lélia înăuntru, femeia care refuză să fie redusă la carne, la zâmbet, la răspunsuri. Femeia care întreabă chiar și atunci când i se spune că întrebarea e rușine.
Stenio, în toată puritatea lui teatrală, vrea o iubire frumoasă, rotundă, liniștitoare. Dar Lélia e tot ce nu e liniștitor. Ea nu e balsam. E tăietură. Și poate tocmai de aceea el o trădează cu visul unei femei mai ușor de înțeles. Când Lélia nu i se oferă, Stenio se sinucide simbolic: moare în idealul lui, incapabil să o iubească pe femeia reală din spatele mitului.
„Vrei să te iubesc ca o femeie pământească? Eu nu știu ce înseamnă asta. Eu nu am învățat să fiu pământ. Eu sunt cerul care se revoltă.”
Nu poți iubi o femeie ca Lélia dacă nu ești pregătit să-ți dezrădăcinezi toate ideile despre iubire. Să nu mai ceri. Să nu mai aștepți. Să nu mai proiectezi. Iubirea, în viziunea Léliei, nu e nici consolare, nici împlinire. E un foc care trebuie ars, nu colecționat.
Iar cu călugărul Magnus, tensiunea devine aproape sacrală. El vrea să o mântuiască, dar ea nu vrea iertare. Ea vrea sens. Nu vrea să fie spălată de păcate, vrea să înțeleagă de ce păcatele există. Magnus o vede ca pe o femeie pierdută. Dar Lélia nu s-a pierdut. Ea a ales labirintul.
„Nu vreau drumul drept. Vreau întrebarea care doare. Nu-mi da răspunsul tău. Dă-mi dreptul să nu cred.”
Într-o altă viață, poate că Magnus și Lélia ar fi fost iubiți. Dar nu în această viață. În această viață, el e un Dumnezeu blând, iar ea o Eva care a mușcat deja din toate fructele interzise și nu se mai teme de alungare. Ea trăiește în exilul conștient. Nu vrea paradis. Vrea realitate. Oricât de crudă.
Romanul lui George Sand nu oferă nicio promisiune. Nu e o poveste de iubire. Este o elegie a imposibilului. Un text profetic despre femeia care gândește mai repede decât lumea o poate cuprinde. Un avertisment: nu încerca să iubești o Lélia dacă nu ești pregătit să te pierzi în profunzimea ei.
Finalul cărții e aproape cosmic. Nu există încheiere reală, ci doar o plutire lentă spre nimic, ca o rugăciune refuzată. Lélia nu moare. Dar dispare. Devine ideea însăși. O idee care a ars atât de tare, încât nu mai putea fi ținută într-un corp.
După ce am terminat cartea, m-am plimbat ore întregi. Nu puteam vorbi cu nimeni. Aveam impresia că am întâlnit o profeție. Că am ținut în mâini o inimă vie. Nici azi nu pot vorbi despre Lélia fără să simt o umbră în stomac. Nu pentru că m-a întristat. Ci pentru că m-a revelat.
Lélia e cartea femeii care nu a fost niciodată ascultată până la capăt. Dar care a continuat să vorbească. Și dacă ai citit-o o dată, o să o porți mereu în tine. Ca pe o întrebare pe care n-ai fost niciodată în stare să o formulezi cu voce tare. Dar pe care, în adâncul tău, ai știut mereu că e acolo.
„Nu vreau fericire. Vreau adevăr.”
Aceasta este Lélia. Și dacă o iubești, trebuie să fii pregătit să rămâi gol. Dar viu.” SURSA
N.R.: „Amantine Lucile Aurore Dupin de Francueil (n. 1 iulie 1804, Paris – d. 8 iunie 1876, Nohant-Vic, Berry, Franța), cunoscută mai ales sub pseudonimul George Sand a fost o romancieră, memorialistă și jurnalistă franceză. Fiind mai renumită decât Victor Hugo sau Honoré de Balzac în Anglia anilor 1830 şi 1840, Sand este recunoscută ca una dintre cele mai notabile scriitoare ale erei romantice europene. Are la activ peste 50 de volume cu diverse opere, inclusiv povestiri, piese de teatru și texte politice, alături de cele 70 de romane ale sale.
La fel ca străbunica sa, Louise Dupin pe care o admira, George Sand a pledat pentru drepturile și pasiunile femeilor, a criticat instituția căsătoriei și a luptat împotriva prejudecăţilor unei societăți conservatoare. A fost considerată scandaloasă din cauza vieții sale amoroase turbulente, a adoptării unor haine masculine și a pseudonimului său masculin. Căsătorită cu Casimir Dudevant (1822-1835), are 2 copii (Maurice Sand, Solange Dudevant), iar apoi câteva relații „foarte bârfite” la acea vreme, printre care aceea cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin.” DETALII
APOLLO INTENSA EMOZIONE: Motor V12 de 6.3L, viteză maximă de 335 km/h, preț 3 milioane de dolari & producție 10 bucăți. SOLD OUT!
INSIDER: „Ce să fie oare?Mașina din imagine este un Apollo Intensa Emozione (IE), un hypercar de performanță produs de Apollo Automobil GmbH. Numele „Intensa Emozione” se traduce prin „emoție intensă” în italiană, reflectând designul său radical și performanța. Au fost planificate doar 10 unități de producţie, pe lângă 2 prototipuri.
Caracteristici Tehnice: Este propulsat de un motor V12 de 6.3L, capabil să atingă 100 km/h în 2.7 secunde și o viteză maximă de 335 km/h.
Design și Materiale: Are un şasiu complet din fibră de carbon, cântărind doar 105 kg, și un design inspirat de avioanele de vânătoare.
Preț Estimativ: Un Apollo IE se numără printre cele mai scumpe hypercar-uri, cu un preț estimat de aproximativ 3 milioane de dolari.” SURSA
N.R.: „Emozione, cunoscut și sub numele de Apollo IE este o maşină sport cu motor central, fabricată de producătorul german de automobile Apollo Automobil GmbH, în parteneriat cu Manifattura Automobili Torino, proiectată de designerul-şef Jowyn Wong. Intensa Emozione este primul vehicul fabricat de Apollo de când Gumpert Apollo a intrat în producție, acum 14 ani. Apollo a lansat un videoclip teaser pentru Intensa Emozione pe 17 octombrie 2017, iar maşina a fost dezvăluită complet pe 24 octombrie 24 octombrie 2017. În iunie 2018, Apollo a dezvăluit că va colabora cu HWA AG, o echipă de tuning și curse spin-off a companiei de tuning AMG de la Mercedes-Benz, pentru a finaliza etapa finală de dezvoltare a maşinii. Intensa Emozione avea un preț de 2.300.000 de euro în Europa și 2.670.000 de dolari în Statele Unite. Doar zece au fost produse, toate fiind vândute, se pare.
Specificații și performanță. Intensa Emozione folosește un motor F140 V12 de 6,3 litri, aspirat natural, derivat de la Ferrari, dezvoltat de Autotecnica Motori și HWA AG. Motorul are o putere nominală de aproximativ 791 CP (582 kW; 780 CP) la 8.500 rpm și un cuplu de aproximativ 760 N·m la 6.000 rpm și, se pare, are o turație minimă de 9.000 rpm. Toată puterea este transmisă roților din spate prin intermediul unei transmisii manuale secvenţiale Hewland cu 6 trepte. Greutatea este de 1.250 kg.
Amortizoarele sunt construite de Bilstein şi sunt reglabile în trei direcții (confort, sport, auto). Intensa Emozione utilizează frâne Brembo din carbon-ceramică cu dimensiuni de 380 x 34 mm pe față și pe spate, împreună cu etriere cu 6 pistoane pe față și cu 4 pistoane pe spate. Michelin furnizează anvelopele de înaltă performanță Sport Cup 2 pentru maşini, pentru a permite performanţă și aderenţă maxime. Pankl Racing Systems este furnizorul diferențialului. Intensa Emozione este capabilă să accelereze de la 0 la 97 km/h în 2,7 secunde, cu o viteză maximă estimată de 335 km/h. Maşina produce o forță de apăsare maximă de 1.350 kg la 299 km/h.
Construcția caroseriei.Intensa Emozione este fabricată aproape în întregime din fibră de carbon, dar include componente din oțel de înaltă rezistență, aluminiu şi titan. Compartimentul motorului este lăsat neacoperit, permițând admisiei de aer să funcţioneze cu eficiență maximă. Întregul şasiu cântărește doar 105 kg.
Producția modelului Intensa Emozione a început în aprilie 2019, livrările începând cu al treilea trimestru al anului 2019. Şasiul monococă din fibră de carbon al maşinii este produs de Capricorn Group, iar reglajul şasiului, împreună cu asamblarea finală, sunt efectuate de HWA AG. Maşina este asamblată și finalizată în Affalterbach Germania, unde HWA îşi produce maşinile de curse.
Culoarea caroseriei din fibră de carbon a modelului Intensa Emozione a fost schimbată de două ori și este prezentă în prezent în negru. A doua versiune Apollo IE a fost livrată în noiembrie 2019. Aceasta este numită și versiunea „ML” (inițialele proprietarului malaezian Michael Loke) datorită unei scheme de culori foarte distincte. Au fost produse doar zece Apollo IE, toate fiind vândute, se pare.” DETALII
VILA SACHA ROMAN: Porți deschise la Sediul Corului Madrigal, 100 de ani de la naşterea fondatorului său, Marin Constantin
INSIDER: „În anul 2025, Corul Madrigal sărbătorește 100 de ani de la nașterea fondatorului său, Marin Constantin (1925-2011), printr-o serie amplă de proiecte și evenimente culturale înscrise în programul „Marin Constantin 100”, care se va desfășura pe tot parcursul anului.
Sâmbătă, 5 iulie, de la ora 10:00, Casa Madrigal şi-a deschis porțile într-o zi specială, în care Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” marchează 62 de ani de la primul său concert pe scenă. Sub titlul „Madrigal Open House – Trei lumi. O singură casă”, evenimentul se desfășoară sub auspiciile Galeriei Madrigal și propune publicului o experiență extinsă pe trei paliere, în universul uneia dintre cele mai iubite instituţii culturale din România.
Casa Madrigal, deja un reper în peisajul artistic bucureştean, va fi deschisă iubitorilor de frumos până la ora 21:00, pentru a (re)descoperi cele mai importante spații ale spectaculoasei vile construite în anul 1924, pe Dealul Mitropoliei. Pe lângă celebra sală de repetiții Madrigal reimaginată pentru această ocazie, vizitatorii vor avea acces și la alte încăperi amenajate cu exponate și povești puţin cunoscute din culisele Madrigalului.
Galeria Madrigal va expune în premieră picturile artistului Adrian Socaciu, precum și o expoziție de arhivă din istoria corului: lucrări de artă, costume originale, afişe şi obiecte reprezentative din trecutul ansamblului, care spun o poveste de peste șase decenii.
Instalația inspirată din faimosul Madrigal la Răsărit va transforma biblioteca într-un spațiu senzorial unic, cu proiecții ce vor replica spectacolul de la malul mării.” SURSA
Adrian Socaciu – pictor (n. 27 noiembrie 1951, Sibiu), absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, sectia Desen, promotia 1973. Membru al Uniunii Artistilor Plastici din Romania, sectia Grafica,” DETALII
Adresa: Dealul Mitropoliei nr.11, București sector 4. Intrarea liberă.
ARHIVĂ: COSTUMUL MADRIGAL: Cel mai mic muzeu din România care poate fi transportat cu bicicleta OXXO AEROPORTUL OTOPENI: „Madrigal 60″, salon muzical între „Plecări” şi „Sosiri”. Deschis non-stop!
DRUMUL LUI MIHAI VITEAZUL: Drum forestier vechi de 2000 de ani, între Oltenia și Transilvania. Altitudinea maximă de 1.621 m, în Pasul Vâlcan!
INSIDER: „Drumul lui Mihai Viteazul, unul dintre cele mai spectaculoase din România. Transvâlcan (DJ 664), cunoscut și sub denumirea de „Drumul lui Mihai Viteazul”, este un drum forestier ce face legătura între Oltenia și Transilvania.
Drumul traversează Munții Vâlcan pe direcția S-N între localitățile: Schela din județul Gorj și Vulcan din județul Hunedoara. Drumul are o lungime de 28 de km și este de-a dreptul spectaculos. Drumul lui Mihai Viteazul urcă până la altitudinea maximă de 1.621 m, în Pasul Vâlcan. Conform istoricilor drumul, mai puțin celebru decât Transalpina, are o vechime de 2.000 de ani, de pe vremea războaielor daco-romane. Drumul forestier nu poate fi parcurs decât cu mașini 4X4 cu garda înaltă la sol, întrucât a fost asfaltat de autoritățile hunedorene doar pe porțiunea din județul Hunedoara. Acesta este cunoscut ca fiind Drumul lui Mihai Viteazul pentru că pe aici ar fi trecut domnitorul în fruntea oştirii sale, în toamna anului 1600. Domnitorul a trecut pe aici pentru a ajunge la Viena, să ceară ajutor împăratului Rudolf al II-lea. Conform legendei, înainte să ajungă în Pasul Vâlcan, calul său ar fi murit din cauza efortului, în locul numit acum Poiana lui Mihai. Se pare că domnitorul ar fi înnoptat acolo, după care ar fi plecat mai departe pe jos. Peisajul este fantastic și le taie răsuflarea celor care îl parcurg. Drumul șerpuiește paralel cu Valea Jiului și cei care l-au parcurs se declară încântați de priveliște.” SURSĂ
N.R.: Statuia ecvestră din imagine îl reprezintă pe Mihai Viteazul și este amplasată în Pasul Vâlcan, în Munții Vâlcan, la o altitudine de aproximativ 1.400 de metri. Pasul Vâlcan este accesibil pe drumul național DN66A, care leagă Valea Jiului de Oltenia. DETALII
MARKETING: Cartea „Cumpăna României”, publicată fără acordul lui Călin Georgescu?
INSIDER: „Aceasta NU este o greșeală editorială. Este o infracțiune care se sancționează penal.
❌„Cumpăna României” a fost publicată fără acordul autorului, cu modificări neautorizate.
❌ Este o ediție falsificată, vândută ilegal. Nu o cumpăra. Nu susține frauda și faptele ilegale.
Drepturile de autor nu sunt opționale. Sunt lege.
Distribuie. Vorbește. Fii vocea celor care refuză minciuna” SURSA
CALIN GEORGESCU: ‘Dragii mei,
🚫 Cartea „Cumpăna României” a fost publicată 𝒊𝒍𝒆𝒈𝒂𝒍, fără acordul meu, de către ROLCRIS IMPEX SRL.
Este tipărită și vândută fără contract, fără semnătură, cu modificări neautorizate ale conținutului și cu date false privind copyright-ul.
Este o fraudă editorială și o încălcare gravă a drepturilor de autor. Potrivit Legii 8/1996, astfel de fapte constituie infracțiuni penale și vor fi sancționate în consecință.
Cumpărarea acestei ediții falsificate înseamnă susținerea unei infracțiuni. Fac un apel public:
– Nu cumpărați această carte în ediția scoasă de ROLCRIS.
– Nu promovați și nu distribuiți această versiune falsificată.
– Cumpărarea acestei ediții falsificate înseamnă susținerea unei infracțiuni.
🛑 Către librării, distribuitori și platforme online:
– Retrageți imediat de la vânzare această ediție neautorizată.
– Încetarea comercializării este o măsură de respect față de lege și față de creația originală.
– Orice distribuție continuă poate atrage răspundere civilă și penală.
Am demarat acțiuni legale pentru retragerea acestei ediții falsificate de pe piață, repararea prejudiciului și tragerea la răspundere penală a celor implicați.
Munca intelectuală merită respect. Frauda nu trebuie tolerată sau răsplătită.
Vă mulțumesc tuturor pentru sprijin.” SURSA
DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ: „„Un lucru drăguț la inima omului este că, dacă o lovești de prea multe ori, până la urmă îți răspunde cu indiferență.”
INSIDER: „„De veghe în lanul de secară” – romanul adolescenței crude, al lucidității care doare și al sufletului care refuză să fie domesticit
Există cărți care te mângâie, care te ajută să evadezi, care îți oferă răspunsuri. Și există cărți ca „De veghe în lanul de secară”, care te zgârie. Care îți pun degetul exact pe rana pe care ai ascuns-o sub glume, tăceri sau sarcasm. Cărți care nu încearcă să te facă mai bun, ci mai sincer. Cu tine.
Romanul lui J.D. Salinger nu e o poveste. E un monolog tulburător, un strigăt camuflat în ironie, o elegie a dezrădăcinării sufletești. Holden Caulfield, personajul principal și naratorul cărții, nu e un adolescent obișnuit. Sau poate e, dar spus fără dulcegărie, fără machiaj, fără filtre. E imaginea brută a acelui moment dintre copilărie și maturitate în care lumea începe să doară, iar tu n-ai nicio armură pregătită. „Toți cei pe care-i iubesc fie sunt morți, fie sunt departe, fie nu mă mai recunosc.”
Holden este dat afară dintr-o școală – din nou. Și în loc să se întoarcă acasă, se plimbă prin New York într-o derivă existențială care nu e decât o încercare disperată de a se regăsi. În hoteluri mizere, baruri sinistre și conversații frânte cu oameni goi, caută ceva ce nici nu știe cum arată: autenticitate. Sens. Răspuns. Sau măcar un loc unde să nu se mai simtă ca un impostor. „Mă simțeam singur. Toți cei care păreau că mă plac, de fapt, nu mă plăceau deloc. Se prefăceau. Erau toți niște prefăcuți.”
Limbajul e direct, tăios, plin de sarcasm, dar vulnerabilitatea din subtext e sfâșietoare. Holden nu e erou. E doar un băiat care nu mai știe unde să se ducă atunci când acasă nu mai e acasă, iar lumea întreagă pare o scenă de teatru absurd.
Și în mijlocul haosului, apare ea: Phoebe, sora lui mai mică, singura ființă care îl mai ține legat de viață. Când vorbește despre ea, Holden își pierde cinismul. Devine un frate. Un copil. Un om. „Să-ți vezi sora că încalță niște patine și își strânge pălăria cu elasticul sub bărbie… Dumnezeule, e ceva ce nu meriți niciodată să pierzi.”
Dar poate cel mai frumos, mai simbolic și mai profund moment e acela în care Holden explică titlul romanului. El își imaginează că stă într-un lan de secară și prinde copiii care aleargă spre marginea unei prăpastii. El e acolo ca să-i salveze. Atât.
„Aș vrea să stau undeva într-un lan de secară și să-i prind pe copiii care aleargă fără să vadă prăpastia. Asta aș vrea să fac toată viața. Să fiu de veghe în lanul de secară.” Nu vrea să devină doctor, avocat sau astronaut. Vrea doar să salveze inocența. Pentru că știe cât de ușor o poți pierde. Și cât de greu e s-o recuperezi.
Lectura acestui roman e o experiență, nu o simplă trecere prin pagini. La 12 ani, râzi. La 20, oftezi. La 30, s-ar putea să plângi. Pentru că Holden e în fiecare dintre noi. În fiecare noapte în care n-ai mai știut cine ești. În fiecare zi în care te-ai prefăcut că ești bine. În fiecare moment în care ai vrut doar să dispari, dar ai rămas pentru cineva care te iubea.
Cine să citească acest roman? Toți. Și mai ales cei care se simt „stricați” într-o lume care vrea doar oameni reparați. E un roman pentru cei care au fost vreodată obosiți de prefăcătorie, de superficial, de oameni care vorbesc prea mult și spun prea puțin.
„Caracteristica definitorie a omului imatur e că vrea să moară în mod nobil pentru o cauză, în timp ce caracteristica definitorie a omului matur e că vrea să trăiască umil pentru una.” – citat din Wilhem Stekel, introdus în carte ca o esență a drumului interior al lui Holden.
„De veghe în lanul de secară” nu este o carte moralizatoare. Nu te învață nimic în sensul clasic. Dar te face să simți. Să gândești. Să te întorci în tine cu o întrebare pe care poate n-ai avut curaj s-o pui: cât din mine e doar mască? Este un roman scris cu sânge și râs amar. Este o confesiune care nu cerșește iertare. Este o palmă caldă dată sufletului tău obosit. Și dacă nu te mișcă, nu e vina cărții. Ci, poate, doar un semn că ai uitat cum e să mai simți.
Holden Caulfield, copilul care refuză să devină adult într-o lume care premiază adaptarea și pedepsește luciditatea
Dacă îl citești pe Holden Caulfield fără să te scarpini un pic în propria piele, înseamnă că ai învățat deja să mimezi normalitatea prea bine. Cartea lui Salinger nu e un roman. E o lamă subtilă ascunsă între replici aparent amuzante. Și dacă nu te taie, înseamnă că ai uitat cum e să fii viu.
Holden e acel tip care disprețuiește tot ce e fals și totuși, nu poate scăpa de senzația că și el devine exact ceea ce urăște. El critică lumea adulților pe bună dreptate, dar e prins între două stări: prea mare pentru a mai crede în povești, prea frânt ca să poată construi una nouă. „Cei mai mulți oameni nu observă niciodată nimic.”
„Nu vă puteți imagina cât de dor mi-e uneori de toți oamenii. Chiar și de nenorociții ăia care mă enervează.” Asta e marea dramă a lui Holden. Nu ura. Nu furia. Ci dorul. Dorul de autentic, de firesc, de mama care nu mai știe cine ești, de tata care te-ar vrea contabil, de colegii care îți spun „frate” dar te vând pe primul zâmbet.
De fapt, De veghe în lanul de secară nu e despre adolescență. Nu e nici despre școală, nici despre New York. Este despre golul care apare când te trezești într-o lume fără repere și realizezi că nimeni nu vine să te salveze.
„Un lucru drăguț la inima omului este că, dacă o lovești de prea multe ori, până la urmă îți răspunde cu indiferență.”
Când Holden spune că vrea să stea „de veghe în lanul de secară”, nu e o metaforă dulceagă. E o alegorie despre cei care aleg să trăiască la marginea lumii, ca să nu devină ca ea. Holden nu vrea să câștige. Vrea doar să nu trădeze ce mai e viu în el. Să nu devină „un adult”.
De fapt, întreaga carte e un refuz. Refuzul de a te adapta unei societăți care confundă succesul cu robotizarea. Refuzul de a trăi din convenții, din zâmbete de plastic, din „ce mai faci-uri” spuse fără să te intereseze răspunsul.
Așa că nu, De veghe în lanul de secară nu e o lectură pentru „copii”. E o lectură pentru oamenii care au avut cândva curajul să spună că sunt triști și au fost taxați pentru sinceritate. Pentru cei care au spus că nu pot, și li s-a răspuns: „nu vrei destul”. Pentru cei care au iubit prea mult, au înțeles prea devreme și au fost părăsiți prea ușor. „Oamenii nu se schimbă. Doar își pun alte haine.”
Citește cartea asta când ai chef să râzi. Și te vei trezi plângând. Sau citește-o când nu mai ai chef de nimic. Și poate, în mod paradoxal, îți va reaprinde ceva. Nu speranța. Nu e carte de self-help. Dar poate o amintire: a cine erai, înainte să devii… corect.” SURSĂ
N.R.: „În urmă cu aproximativ 40 de ani, în SUA au fost o serie de procese împotriva industriei rock, pe motiv că ar promova pe căi subliminale mesaje distructive, iar copiii ar pica uşor în capcană. Nu suntem pe punctul de a diseca ce s-a întâmplat în anii ’80-’90, dar cumva pe acelaşi traseu am vrut să găsim dacă există texte literare care în mod similar se presupune că ar instiga la rău. Cea mai la îndemână carte pentru o astfel de dezbatere a fost şi va rămâne pentru ceva vreme „De veghe în lanul de secară”, romanul de debut al lui JD Salinger, cu atât mai mult cu cât în anii ’60 a fost cea mai cenzurată/ interzisă carte din SUA (În 1960, un profesor a şi fost concediat pentru că le-a dat-o elevilor spre lectură). Romanul a fost considerat dintre cele mai periculoase datorită faptului că mai mulți criminali au invocat cartea lui Salinger ca punct de inspirație. Lee Harvey Oswald (asasinul presupus al preşedintelui american John F. Kennedy), John Hinckley Ir. (cel care l-a împuşcat pe Ronald Reagan, în incercarea de a o impresiona pe actrița Jodie Foster), Mark David Chapman (cel care l-a împuşcat mortal pe John Lennon în decembrie 1980) – sunt doar câteva nume care de-a lungul timpului au fost asociate cu „De veghe in lanul de secară”.
Cel mai notoriu din cei sus-numiți este Mark Chapman. Cazul lui a zguduit întreaga lume. Obsedat de John Lennon, Chapman a cedat demonilor proprii şi s-a convins că fostul Beatles trebuie împușcat. După ce a apăsat pe trăgaci, Chapman s-a aşezat cuminte pe bordură, a scos „De veghe în lanul de secară” din buzunar şi a început să citească în așteptarea poliției. Povestea pe larg a fost însă dezbătută în anii ’80 şi continuă să fie un domeniu de interes şi în ziua de azi. Fascinația lui Chapman pentru Holden Caulfield, cu care la un moment dat s-a identificat în totalitate (scria mesaje pe care le semna cu numele personajului), reprezintă probabil influența cărții lui Salinger. dusă la cel mai lugubru extrem. Mark Chapman poate constitui cumva acel profil de cititor dement de care autorităților le este frică – un pericol pentu societate, cu siguranţă de o inteligență peste medie, cu o mână de convingeri greu de explicat pe cale raţională. În cele câteva zile cât i-a ţinut să se convingă de necesitatea crimei pe care urma să o comită, acesta a cumpărat un exemplar din cartea lui Salinger, special pentru momentul împuşcării.
„I went to the bookstore and bought The Catcher in the Rye. I’m sure the large part of me is Holden Caulfield, who is the main person in the book. The small part of me must be the Devil.” – fragment din declarația dată de Chapman poliției, la câteva ore după arest, în data de 9 decembrie 1980.
Cum s-a speculat că De veghe in lanul de secara a stat la baza a numeroase crime, în 1997 a fost lansat filmul Conspiracy Theory (cu Mel Gibson şi Julia Roberts), unde personajul principal este un paranoic, încrezător în teoriile conspiraționiste, care simte chemarea necontrolată de a cumpăra zeci de exemplare din această carte.” DETALII
Jerome David „J.D.” Salinger (n. 1 ianuarie 1919, Manhattan, New York d. 27 ianuarie 2010, Cornish, New Hampshire) a fost un scriitor american, cunoscut mai ales pentru romanul său De veghe în lanul de secară (en. The Catcher in the Rye, 1951) și firea solitară. Ultima sa lucrare publicată a fost scrisă în anul 1965, iar în 1980, autorul a acordat ultimul său interviu.
În România, „De veghe în lanul de secară” a fost tradusă prima oară în anul 1980 și a devenit un fel de carte de căpătâi a adolescenței, recomandată fiind inclusiv la școală.
ALIFANTIS & ZAN – 30 ANI: Concert Aniversar la Opera Naţională București
INSIDER: „𝗔𝗟𝗜𝗙𝗔𝗡𝗧𝗜𝗦 & 𝗭𝗔𝗡 – 𝟯𝟬 𝗱𝗲 𝗔𝗡𝗜. La 30 de ani de la formarea trupei ZAN, Nicu Alifantis, concert aniversar de gală (30 iunie 2025) la Opera Națională București, alături de Orchestra de Cameră a Operei și dirijorul Daniel Jinga – o seară de vară dedicată artei, prieteniei și unei povești muzicale devenite legendă. Le-au fost mai fost alături pe scenă Grupul Vocal Acapella, dirijor George Miron; iar invitați speciali au fost: Mihai Neniță, Lyuben Gordievski și Dan Incrosnatu.” SURSĂ
N.R.: Nicu Alifantis (n. 31 mar 1954, Brăila) este un muzician, actor, poet, cântăreț și compozitor român de muzică folk şi muzică de teatru. Părinții greco-macedoneni (mama sa, Evdocsia, era aromâncă, iar tatăl său, Menelaus, grec) face studii muzicale particulare și debutează scenic în anul 1973. Este angajat în 1975 la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila și devine destul de cunoscut și iubit de public, astfel încât în 1976 casa de discuri Electrecord îi editează primul material discografic, Cântec de noapte, cu patru piese. În același an se înscrie în ATM.
După armată devine membru al Cenaclului Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu, și participă la majoritatea „întâmplărilor artistice”, melodii ale sale figurând pe compilațiile Folk 1 și Folk 2 apărute la Electrecord în 1977 și, respectiv, în 1978. În 1983, la apariția triplului LP care marca 10 ani de activitate a cenaclului, Nicu Alifantis este cel mai bine reprezentat cantautor de pe acest album, figurând cu trei piese. Între 1973 și 2002 a susţinut 4.036 concerte.
În 1995 fondează grupul Alifantis & Zan, ca trupă de studio pentru albumul său Voiaj. În 1996, după înregistrarea albumului Nichita, Zan devine o trupă de proiecte din care mai fac parte: Virgil Popescu (chitară bas, voce), Sorin Voinea (claviaturi, voce), Răzvan Mirică (chitară electrică și acustică, sitar, mandolină, voce), Relu Bițulescu (baterie).
În aprilie 1999 înființează Fundația Nicu Alifantis cu scopul de a promova „proiecte artistice în care valoarea, forța și autenticitatea vor fi primordiale”.’ DETALII
ARHIVĂ: OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI: „O bijuterie culturală care merită descoperită, aplaudată și iubită!”
APA NOVA – ULTIMUL VALS: „La revedere” călduros spectacolelor Simfonia Apei din Piața Unirii din București.” Sperăm că nu, „Adio”!
APA NOVA: „Acesta este ultimul weekend (N.R.: 27-29.06.2025) în care ne mai bucurăm împreună de spectacolele de apă, muzică și lumini. Începând cu 30 iunie, Simfonia Apei va lua o pauză, iar ansamblul de fântâni va fi dezafectat, în contextul lucrărilor de consolidare și reabilitare a planșeului din Piața Unirii.
Vă mulțumim pentru toate aprecierile, toate momentele împărtășite cu noi și toată bucuria trăită împreună la fiecare spectacol! 🎶💧✨” SURSA
ARHIVĂ: SIMFONIA APEI: În fântâna lui Ceaușescu, Firea și Apa Nova sărbătoresc Centenarul OXXO AGONIE ŞI EXTAZ: Între zeci de claxoane şi mii de turaţii pe minut, o „Carmina Burana” îţi poate fi fatală! OXXO TEAM ROMÂNIA: 309 medalii, 110 ani de olimpism – Spectacol cu drone, muzică și lumini în Piața Unirii din București
TEATRU LA CUB – IAȘI: După 15 ani, manechinul lui I.L. Caragiale așteaptă ordinul de evacuare
INSIDER: „Omul care atârnă” agățat de colțul clădirii „Teatru la Cub” din Iași – manechin cu înfățișarea lui Ion Luca Caragiale – este varianta mioritică a lui „Freud – Hanging Man” a lui David Černý (Praga). Instalația artistică a fost realizată în anul 2010, cu ocazia premierei spectacolului „O noapte furtunoasă”, în regia lui Alexandru Dabija.
Sala „Teatru la Cub” a primit în anul 2010 din partea Uniunii Teatrale din România (UNITER) premiul pentru proiecte inedite și realizări remarcabile. Sala de spectacole a fost creată din nevoia actorilor de a avea un spațiu în care să repete până când renovarea teatrului, de la acea vreme, ar fi fost terminată. Deși de atunci spectacolele la Teatrul Cub se joacă întotdeauna sold-out, anul acesta Primăria Iaşi dorește dărâmarea/ relocarea acestuia în pofida tuturor iubitorilor de artă care protestează din toate părțile. DETALII
„Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852, comuna I. L. Caragiale, judeţul Dâmbovița – d. 9 iunie 1912, Berlin, Germania) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.”
ÎMPĂRATUL TRAIAN TRĂIEȘTE: Așteaptă în curte la Artmark o licitație de sculptură şi mobilier de grădină
INSIDER: „Mă bucur că l-am reîntâlnit pe Traian. #bucurestiulmeudrag SURSĂ
N.R.: Curtea Artmark, strada C.Z. Rosetti nr.5, București sector 1 – operator cultural privat ce se ocupa cu licitații. Statuia împăratului Traian este opera sculptorului Vasile Gorduz (1931-2008). Statuia de la București este de fapt ultima copie dintr-un proiect care cuprinde trei piese. Celelalte două se află la Sevilla, locul de naștere al lui Traian și la Roma.
Monumentul, „Ofranda lui Traian”, dezvelit la 29 aprilie 2012, cu o înălțime de 2,15 metri, este turnat din aproximativ 500 de kilograme de bronz şi îl reprezintă pe împăratul Traian, stând în picioare gol (nud), ținând în brațe o vietate fantastică, rezultată din contopirea între Lupa Capitolina, cu trei țâțe, simbolizând latinitatea poporului român, din al cărei cap sucit spre stânga iese parcă fluturând un trup de şarpe, încercând să sugereze stindardul de luptă al dacilor, un dragon format prin îngemănarea a două animale: capul de lup și trupul de șarpe, reprezentând mitul genezei daco-romane a poporului român. Pe soclul statuii, înalt exact cât o treaptă a scărilor monumentale ale muzeului, este prinsă o placă de alamă în care sunt săpate cuvintele: „IMPERATOR TRAIANVS/SCVLPTOR: VASILE GORDVZ” Cinci ani mai târziu, vizibil împuținată/ pierdută/ furată a dispărut subit.” DETALII
ARHIVĂ: TRAIAN ÎN DACIA 2017: „Ori s-a pierdut, ori s-a furat, ori s-a fărâmat. Sau doar a emigrat!” OXXO TERMINATORI: Ce a văzut Traian în Dacia? Exact ce văd acum americanii şi ruşii – aur, petrol şi sclavi! OXXO EXHIBIŢIONISM: Traian, răpus în Dacia altui Traian. De la criogenie, mumificare şi zoofilie, la planking! OXXO ANDURANŢĂ: Traian, de la criogenie la mumificare! OXXO ISTORIE: Traian, blocat în nămeţi la Muzeul Naţional OXXO TRADIŢII URBANE: De la mireasa-biciclistă adusă la muzeu, la hora miresei din bulevardul Unirii! OXXO SUVENIR: Natură moartă cu suporteri spanioli
FREUD STATUIE, PRAGA: „Omul suspendat” între frica de moarte, lupte interioare & crize de identitate. Turiștii „salvatori” sună la 112!
INSIDER: „Știați că această statuie care îl înfățișează pe Sigmund Freud a fost cauza mai multor apeluri la poliție de-a lungul timpului? Unii turiști au crezut că e o persoană reală… De fapt, este o operă de artă contemporană a autorului ceh David Černý, terminată și expusă publicului în 1997. Opera se numește „Omul suspendat” și semnifică frica de moarte, luptele interioare ale speciei umane și crizele de identitate, teme abordate în cariera lui de Freud. E o statuie din bronz și se găsește în apropierea Teatrului Național. E unul dintre cele mai fotografiate obiective turistice din Praga..” SURSĂ
N.R.: ‘SIGMUND FREUD | 1997. Sculptura din 1996 îl înfăţişează pe Sigmund Freud, agăţat de o bară prinsä de acoperişul unei clădiri de pe strada Husova. Deşi agăţat, este de remarcat faptul că, în acelaşi timp, mâna stângă o ţine în buzunarul de la pantaloni, ceea ce arată o oarecare relaxare, contemplând dacă să se elibereze sau nu. Černý, la acea vreme, vorbea despre venirea noului mileniu şi despre ce se va întâmpla, lucrarea simbolizănd precaritatea intelectualismului în secolul XX și dilemele existențiale ale omului modern. Din acest motiv, a ales o personalitate care să fie un simbol al intelectualismului secolului trecut. Strada Husova, Praga 1. Deși a fost expusă în diverse orașe, locația sa permanentă este pe strada Husova din Orașul Vechi din Praga. Aspectul său realist a determinat ocazional trecătorii să o confunde cu o persoană reală în pericol.
DAVID ČERNÝ (născut pe 15 decembrie 1967) este un artist ceh. Lucrările sale pot fi văzute în diferite locații din Praga, precum și în propriul său muzeu din Praga, numit Musoleum. Černý a câştigat notorietate în 1991 pictând în roz un tanc sovietic care a servit drept monument de război în centrul Pragăi. Actul său de nesupunere civică a fost considerat vandalism și a fost arestat pentru scurt timp.
O altă contribuție remarcabilă a lui Černý la Praga este „TOWER BABIES” (2000), o serie de figurine turnate cu bebeluși care se târăsc, atașate Turnului de Televiziune Žižkov.
SFÂNTUL VENCESLAU |1999. Statuia îl înfăţişează pe Sfântul Venceslau, patronul spiritual al Cehiei, călare pe un cal mort, atârnat cu capul în jos. Este o parodie a statuii ecvestre a Sfântului Venceslau din Piaţa Venceslas și a fost instalată în anul 2000. Lucrarea este considerată un comentariu satiric la adresa politicii și istoriei cehe, deși autorul nu a confirmat interpretările specifice. Se află în atriumul Palatului Lucerna, o clădire Art Nouveau din centrul oraşului Praga. Sculptura este realizată din spumă de polistiren şi ra epoxidice. Înălțimea este de 470 cm, lungimea este 290 cm.
„PISS” („Personaje care fac pipi”) este o sculptură și o fântână în aer liber din 2004 instalate în curtea Muzeului Franz Kafka din Malá Strana, Praga. Bazinul fântânii este realizat din bronz și are forma hărţii Republicii Cehe.. În fântână, una față în față, se află statui mecanice de bărbați, cu o înălțime de 210 centimetri, cu penisuri din bronz, care urinează. Statuile au un mecanism electronic care le permite să rotească șoldurile și să ridice penisurile, astfel încât jetul de apă să scrie litere pe suprafața apei. Vizitatorii pot controla aceste mișcări prin SMS pentru a scrie mesaje în apă.
„CAPUL LUI FRANZ KAFKA”, o sculptură cinetică a renumitului scriitor de limbă germană născut la Praga, Franz Kafka, situată în Praga, lângă centrul de afaceri Quadrio, chiar deasupra stației de metrou Národní třída. Bustul de 11 metri înălțime este compus din 42 de straturi de oțel inoxidabil lustruit, care se rotesc independent. Fiecare strat este mecanizat și se rotește individual, alimentat de 21 de module motor și un kilometru de cabluri, permițând coregrafii schimbătoare. Sculptura este concepută pentru a reflecta personalitatea chinuită și îndoiala de sine și depresia lui Kafka, fața sa apărând și dezintegrându-se pe măsură ce straturile se mișcă. Datorită mecanicii sale complexe, necesită întreținere frecventă la fiecare două săptămâni.” DETALII
OPERA ÎN PARC: La Traviata și Revuluție în Amfiteatrul Mihai Eminescu din Parcul Național Lia Manoliu
INSIDER: „Primăria Sectorului 2, prin Centrul Cultural Mihai Eminescu, vă invită la festivalul „Opera în Parc”, un eveniment cultural de excepție care aduce muzica clasică și opera mai aproape de iubitorii de artă. Pe 27 și 28 iunie, la Amfiteatrul „Mihai Eminescu” (Teatrul de vară) din Parcul Naţional „Lia Manoliu”, publicul este așteptat să se bucure de două seri extraordinare de operă în aer liber. Accesul este liber.
Programul evenimentului: 27 iunie, ora 19:00 – Descoperă „La Traviata” Redescoperiţi una dintre cele mai îndrăgite opere ale lui Giuseppe Verdi, într-o versiune plină de energie sub viziune regizorală a lui Alexandru Nagy, susținută de soliştii Studioului Experimental „Ludovic Spiess”, alături de orchestra și corul Operei Naționale Bucureşti. Dirijor: Daniel Jinga.
28 iunie, ora 20:00 – „Revuluția” de Adrian lorgulescu. Reinterpretarea contemporană a faimoasei „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „Revulutia” este o o operă cu puternic impact emoțional, ce aduce în prim-plan curajul, memoria și dorința de schimbare. O experiență artistică intensă, care transpune Revoluția Română în contextul scenei urbane actuale.
Locație: Amfiteatrul „Mihai Eminescu” Parcul Naţional Lia Manoliu (Acces: Str. Arh. Dimitrie Hârjeu) Intrarea este liberă.
N.R.: „Traviata (titlul original: în italiană La traviata) este o operă în trei acte compusă de Giuseppe Verdi, pe libretul în limba italiană al lui Francesco Maria Piave. La baza operei stă romanul lui Alexandre Dumas fiul, Dama cu camelii.
Premiera operei a avut loc la Teatro La Fenice din Veneția, în data de 6 martie 1853. Prima reprezentaţie a fost un eşec, datorat în primul rând mediocrității interpretării. Abia la reprezentaţia din 6 mai 1854 pe mica scenă a teatrului San Benedetto, tot de la Veneția, opera a avut un real succes. La Timişoara, La Traviata a avut premiera în 9 februarie 1855. Premiera la Teatrul Moldovenesc de Stat de Operă şi Balet „A.S.Puşkin” din Chişinău a avut loc la 12 octombrie 1962. Durata operei: cca 2½ ore.” DETALII
CĂSĂTORIE ÎN LAS VEGAS: Cu jurămintele din filmele de dragoste americane și Elvis care a oficializat ceremonia. 350 dolari!
INSIDER: „O zi perfectă! O zi care ne-a umplut sufletele de fericire! Damian a avut mereu ideea aceasta de a ne căsători la Las Vegas, de a avea acea nuntă ca în filme. Și fix așa a fost! Cu tata care m-a condus la ‘altar’, cu jurămintele pe care le auzim în toate poveștile de dragoste din filmele americane, cu Elvis, the one and only (haterii or să spună că nu e ăl originalul, că alea, alea, care a oficializat ceremonia și ne-a încântat cu cântecele lui. A fost mai mult decât am visat!
Pentru că noi suntem deja căsătoriți ‘pe bune’, am ales opțiunea de ‘reînnoire a jurămintelor’, iar la final am primit un certificat care are rol doar de reamintire a promisiunii de a ne iubi și respecta în continuare. 350 de dolari! #fabricadeamintiri #lasvegaswedding” SURSA
REPTILAND: Un fel de muzeu unde exponatele mai și mișcă
INSIDER: „Când ajungi la semnul cu Reptiland, respectiv la statuia cu iguana, se merge dreeeept, până în capătul clădirilor de birouri. Este ultima. Reptiland este o expoziție permanentă de reptile vii, unde vizitatorii pot descoperi peste 40 de specii într-un decor de pădure tropicală mai mult sau mai puțin din plastic. Șerpi, șopârle, cameleoni, iguane, țestoase de apă și uscat, caimani, pești . Un fel de zona de reptile de la Muzeul Antipa unde exponatele mai și mișcă.
Știați că? Pitonul reticulat este cea mai lungă specie de şarpe din lume, putând atinge lungimi de până la 10 metri și chiar peste și greutăți de până la 170 kilograme. Năpârleşte de fiecare dată după ce mănâncă, deoarece pielea îi rămâne mică. Este un șarpe constrictor, neveninos. Şerpii constrictori se încolăcesc în jurul prăzii și o strâng foarte tare.
La finalul vizitei, copii pot participa la o activitate de colorat și lipit diverse forme în cărticele cu și despre reptile. Exista diverse ateliere chiar și pentru cei care îşi doresc să mângâie şerpii, un biolog autorizat realizează astfel de activităţi.
Programul de vizitare: Luni-Vineri: 10:00 -17:00, Sâmbătă și Duminică: 10:00-19:00. Prețul biletelor: adult și/sau copil (4-15 ani): 50 lei, bilet familie (2 adulți+1 copil) – 140 lei, bilet familie (1 adult + 2 copii) – 140 lei, bilet familie (2 adulți + 2 copii) – 170 lei, bilet familie (2 adulți + 3 copii) – 200 lei, seniori (65+) -30 lei. Adresa: Bd. Expoziție nr. 1C (vizavi de parcarea Romexpo, pe partea cu Facultatea Româno-Americană, înainte de căminele Agronomiei.” DETALII
SUVENIR HI-TECH: Magnet de frigider muzical, combinație de artă, tehnologie şi sentimente
INSIDER: „Magnet Muzical Personalizat, mai mult decât un obiect decorativ este o combinație de artă, tehnologie şi sentimente, perfect pentru a crea suvenir original si practic. Redä melodia ta preferată: Codul audio integrat permite redarea întregului cântec care are o semnificație specială pentru tine şi cei dragi. Activează melodía printr-o simpla apăsare de buton. Personalizare foto: Poți adăuga o fotografie preferată pentru a crea un design unic, care păstrează vie orice amintire prețioasă. Detalii tehnice: Material: Acrilic de înaltă calitate, durabil şi elegant. Dimensiune: 10 x 10 cm. Greutate: 151,4 g. Accesorii incluse: Cutie de protecţie împotriva prafului şi cablu de încărcare. Magnetul este echipat cu un acumulator reîncărcabil, care poate fi alimentat prin cablul USB inclus. Pentru o durată de viaţă îndelungată: Recomandare: încarcă magnetul preferabil la un laptop sau PC. Atenție: Evită încărcarea directă la priză, deoarece acest lucru poate deteriora produsul. Preț 149 lei” SURSA
N.R.: „Magneții de frigider muzicali sunt o modalitate creativă de a combina funcționalitatea unui magnet cu plăcerea muzicii. Aceștia pot fi magneți simpli cu design de note muzicale sau magneți care includ funcționalități mai complexe, cum ar fi un player MP3 personalizat. lată câteva tipuri de magneți de frigider muzicali: Magneți cu design – magneți de frigider obişnuiţi, dar cu imagini sau simboluri muzicale, cum ar fi note muzicale, instrumente sau texte legate de muzică. Magneți cu player MP3 – magneții au un mic player MP3 încorporat care permite stocarea și redarea melodiilor preferate. Magneți personalizați – pot fi personalizați cu o fotografie și melodia preferată, creând un obiect unic și memorabil. Magneți cu înregistrare – Există magneți care permit înregistrarea și redarea mesajelor vocale, ceea ce poate fi util pentru a lăsa mesaje pentru familie sau colegi.
ARHIVĂ: STARE DE SPIRIT: Inelul inventat acum 50 de ani revine pe piata gablonțurilor OXXO PISOAR PENALTI: Cum să învațăm să facem pipi corect?
IDIOTUL LUI DOSTOIEVSKI: „Frumusețea va salva lumea” când vom înceta să confundăm bunătatea cu prostia
INSIDER: „Dacă ar fi să mă definesc printr-o carte, ar fi Idiotul lui Dostoievski. Nu pentru că mi-a plăcut, ar fi prea puțin spus. Ci pentru că am simțit, pe măsură ce întorceam paginile, că cineva a scris acolo o parte din mine. Și nu partea perfectă, înțeleaptă sau asumată, ci partea aceea vulnerabilă, prea bună, prea blândă, prea sinceră pentru o lume care mestecă suflete și le scuipă cinic pe asfalt.
Îl iubesc pe Prințul Mîșkin. Cu o iubire dureroasă, aproape maternă, pentru că în el văd tot ce e pur într-un om, și care tocmai de aceea e distrus. Mîșkin nu este prost, așa cum sugerează ironic titlul. El este o oglindă a blândeții, a lucidității fără ocolișuri, un om „slab” într-o lume care respectă doar colții și zgomotul.
Într-un Petersburg corupt și vulgar, între jocuri de putere, obsesii, bani și seducții, apare el, aproape o prezență angelică, dar nu în sensul plictisitor al perfecțiunii, ci în cel sfâșietor al lipsei de apărare.
„Mă tem că sunt prea sincer. Iar sinceritatea sperie mai tare decât minciuna.”
Mîșkin vine din Elveția, după o perioadă de tratament pentru epilepsie. Boala nu-l face fragil, din contră, îi dă o claritate mistică asupra lumii, asupra durerii și binelui. E un om care vede în celălalt nu aparența, ci sufletul. Iar asta, într-o societate care își pune măști din instinct, e o crimă.
Pe Nastasya Filippovna o iubește cu o compasiune care o copleșește. Pe Aglaya o iubește cu o blândețe care o irită. Pe amândouă le vede, nu cum le văd ceilalți bărbați, ca pe niște trofee sau femei-problemă, ci ca pe niște suflete zdrobite, înfășurate în orgoliu și rușine. Le iubește fără a cere nimic. Și tocmai asta îl face de neînțeles.
„Să fii cu adevărat bun e cel mai greu lucru. Pentru că trebuie să porți durerea altora ca pe a ta.”
Ce îl definește pe Mîșkin nu este naivitatea, ci refuzul de a deveni cinic. El nu joacă niciun joc. Nu manipulează. Nu minte. Nu cere explicații. El doar simte. Și într-o lume obsedată de control, acest tip de simțire e considerat o formă de boală mintală.
„Oamenii se tem de sinceritate. Îi rănește mai tare decât o sabie.”
Mîșkin e personajul care mă face să închid cartea și să privesc în gol. Pentru că îmi dă speranță și, în același timp, mi-o frânge. E dovada că bunătatea absolută nu poate supraviețui în lumea reală. Că adevărata frumusețe, cea morală, spirituală nu doar că nu salvează lumea, dar e crucificată de ea.
„Frumusețea va salva lumea” e poate cea mai celebră replică a romanului. Dar în context, nu e o constatare. E o întrebare disperată. Poate frumusețea, adică bunătatea necondiționată să salveze ceva într-o lume care o strivește fără să clipească?
Prințul nu are răspunsuri tăioase. Nu se răzbună. Nu strigă. El iartă. Iartă mereu. Și plătește scump. Este, în fond, un Hrist mărunt, trimis printre niște oameni care nu mai recunosc divinul decât dacă e în aur și sânge.
„Îi iubesc pe toți… de parcă le-aș cunoaște sufletul dinainte.”
„Nu judeca niciodată un om după faptele lui. Judecă-l după lupta pe care o duce înăuntru.”
„Cel mai greu e să nu disprețuiești.”
Idiotul nu e un roman, e o disecție a sufletului. O frescă vie a lumii care te pune în fața oglinzii: cât din Mîșkin ai lăsat să moară în tine? Unde te-ai trădat ca să fii „normal”? Ce ai pierdut când ai învățat să te aperi?
Pe mine, romanul m-a învățat că nu e rușinos să fii bun, chiar dacă doare. Că există noblețe în vulnerabilitate și curaj în tăcere. Mîșkin e exact genul de om pe care îl cauți toată viața și-l recunoști prea târziu. Poate pentru că, în lumea noastră, iubirea pură e confundată cu prostia. Iar sufletul viu, cu slăbiciunea.
De ce e cartea mea preferată? Pentru că e despre un suflet care n-a învățat să mintă.
Pentru că e despre tine, cel de dinainte să înveți să te aperi.
„Viața merită trăită doar atunci când poți iubi pe cineva mai mult decât pe tine.”
Femeile din viața lui Mîșkin nu sunt eroine. Sunt oglinzi crăpate în care se reflectă lumina lui.
Nastasya Filippovna e frumusețea care s-a răzbunat pe sine. E femeia care, după ce a fost abuzată și distrusă moral de Totski, nu mai crede în iertare. Și exact de aceea îl urăște și îl iubește pe Mîșkin. Pentru că el o iartă fără să ceară. Pentru că vede în ea nu desfrânata, nu păcătoasa, ci fetița care a fost cândva curată și întreagă.
„Pe mine nu mă iubești cu adevărat, Prințe… Tu mă compătimești.”
„Nu, Nastasya. Te iubesc tocmai pentru că îți negi valoarea. Și înăuntrul tău e o frumusețe care ar putea rupe pietrele.”
Această relație e o rană care nu se vindecă. Mîșkin o vrea salvată, ea se vrea pedepsită. El îi oferă lumină, ea alege flăcările. Nu pentru că n-ar simți, ci pentru că s-a convins că nu merită mântuirea. E o tragedie biblică în desfășurare.
Aglaya Ivanovna, în schimb, e iluzia de normalitate. E femeia educată, mândră, inteligentă, care vrea un bărbat de excepție, dar nu e pregătită pentru genul de excepție pe care îl reprezintă Mîșkin. Ea vrea un cavaler, dar el vine cu sufletul descoperit. Ea vrea un ideal romantic, dar se trezește în fața unui om care nu joacă niciun rol.
„El nu e bărbat. E un sfânt. Și sfinții nu fac curte, ci ridică în genunchi ceea ce alții zdrobesc.”
Aglaya îl admiră, îl vrea, dar în adâncul ei nu-l înțelege. Nu până la capăt. Într-o lume normală, poate că s-ar fi căsătorit. Dar „Idiotul” nu e despre lumea normală. E despre ceea ce nu poate fi integrat în structurile convenției, despre acel „altfel” care nu se lasă îmblânzit.
Iar Rogojin el este opusul lui Mîșkin. Nu antagonistul, ci reversul aceleiași monede. Dacă Mîșkin iubește cu duioșie, Rogojin iubește cu febră. Dacă Mîșkin vede sufletul, Rogojin vede posesia. El o vrea pe Nastasya pentru a o închide, pentru a o arde, pentru a o ține sub control, pentru a o strivi și adora în același timp. Și da, o și ucide.
„Te-am iubit atât de mult, că nu mai suportam să te iubească altcineva.”
Mîșkin nu joacă niciun rol. E atât de transparent încât devine invizibil pentru cei care au uitat cum arată sufletul uman neînvelit în strategii. El nu are intenții ascunse. Nu cunoaște sarcasmul. Nu înțelege umilința. El privește în oameni ca într-o fântână și le vede fundul noroios, dar nu fuge. Ci rămâne acolo. Și iubește.
„De ce să ne temem de oameni, când ei suferă mai mult decât ne pot răni?”
Cuvintele lui nu sunt replici. Sunt revelații. De fiecare dată când vorbește, lumea se oprește, nu pentru că l-ar respecta, ci pentru că nu știe cum să-l încadreze. Nu pot râde, dar nici nu pot înțelege. E un disconfort viu în prezența lui, ca și cum ar dezvălui, fără să vrea, rușinea fiecăruia.
„Ce ușor e să fii rău. Și ce înfiorător de greu e să fii bun fără aplauze.”
Mîșkin este imposibil de cucerit pentru că el nu se lasă posedat. Nici de dorință, nici de mândrie, nici de răzbunare. E genul de om care iartă înainte ca celălalt să ceară iertare, și care, în loc să lovească, își coboară privirea. Nu pentru că e slab, ci pentru că a înțeles ceva ce ceilalți abia intuiesc: că singura putere reală e compasiunea.
„Eu nu pot urî. Și nici nu vreau. Când învățăm să urâm, pierdem singura legătură cu divinul.”
Și ce face Dostoievski, acest demiurg însetat de paradoxuri? Îl pune pe Mîșkin în mijlocul celor mai meschine, ambițioase și orgolioase ființe. Nu pentru că vrea să-l pedepsească, ci pentru a arăta cum reacționează lumea la sfințenie. Rezultatul? Îl strică. Îl izolează. Îl scapă printre degete. Îl numește nebun.
Mîșkin iubește tot ce e pierdut în ceilalți: inocența din spatele orgoliului Aglayei, rușinea din spatele aroganței Nastasyiei, umanitatea din inima bolnavă a lui Rogojin. El nu iubește ce ar trebui. El iubește ce e ascuns. Ce e rușinos. Ce e neiertat.
„Toți suntem vinovați pentru durerea celuilalt. Așa simt.”
Într-o scenă crucială, în jurul unei mese, când toți râd și joacă teatru social, Mîșkin spune: „Eu cred că fiecare om are un moment în viață când a fost cu adevărat bun. Chiar dacă numai o clipă.”
Și camera amuțește. Pentru că, deși nimeni nu recunoaște, toți știu că acel moment există. Și că l-au pierdut.
Nu există „fericire” în această carte. Pentru că Dostoievski știa că lumina nu e premiată, ci arsă. Și totuși, Idiotul nu e o tragedie. E o profeție. Una care spune: „Uită-te bine la Mîșkin. Poate nu-l înțelegi. Poate te irită. Poate îl respingi. Dar într-o zi, când lumea ta de aparențe se prăbușește, tot la un om ca el vei visa. Cu el vei vrea să-ți închizi ochii.”
Mîșkin e imaginea omului dinainte de cădere. Omul din grădina Edenului. Omul care știe că adevărul nu e un cuvânt, ci o privire blândă.
„Nu-mi doresc decât să fiu viu în ochii celuilalt.”
Și poate că, dacă fiecare dintre noi ar citi Idiotul nu ca pe o ficțiune, ci ca pe o spovedanie, lumea ar arăta altfel. Poate că ne-am mai cere iertare fără să fim obligați. Poate că am tăcea, când altul plânge. Poate că am înceta să confundăm bunătatea cu prostia.
Și atunci da, frumusețea ar putea salva lumea. Dar nu orice frumusețe. Ci aceea pe care doar un suflet ca Mîșkin o mai vede. Ramona-Sânziana Cârcotă · Urmăreşte
2zile ·” SURSĂ
N.R.: Fiodor Dostoievski (n. 30 octombrie/11 noiembrie 1821, Moscova, Imperiul Rus – d. 28 ianuarie/9 februarie 1881, Sankt Petersburg, Imperiul Rus), unul dintre cei mai buni autori ai literaturii universale, a expus tulburările interioare ale ființei umane, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov şi Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană. În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist.
Viața sa tumultuoasă a fost imprimată în scrierile sale, dezvăluind profunzimea psihologiei umane și lupta dintre bine și rău. Marele scriitor a fost arestat și condamnat la moarte, iar în ultimul moment execuţia a fost amânată. După acest eveniment, Dostoievski a fost condamnat la zece ani de muncă silnică în Siberia.” DETALII
HAMANGIA: Cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea. Gânditorul și femeia lui – zei ai vegetației & recoltei de acum 7000 de ani
INSIDER: „Cultura Hamangia este o cultură neolitică din mileniul IV-II î.Hr., care a fost denumită astfel după vechiul sat Hamangia din comuna Istria, Dobrogea, astăzi satul Baia, județul Tulcea. Această cultură s-a dezvoltat pe teritoriul de astăzi al României şi, într-o fază târzie, pe teritoriul Bulgariei (in zona Varna şi Burgas) şi sporadic la NE de Dunăre. Cu ajutorul datării cu radiocarbon s-a constatat că Cultura Hamangia s-a dezvoltat in mileniile VI-V î.Hr. (înainte de 4700 î.Hr.). Cultura Hamangia este pusă în legătură cu o populație venită din Anatolia. Hamangia este cea mai veche cultură neolitică din Dobrogea. Ea a cunoscut o lungă perioadă de înflorire, care s-a prelungit până la naşterea variantei pontice a culturii Gumelnița, influenţând-o și pe aceasta. Fazele timpurii ale culturii Hamangia au fost sincronizate de arheologi cu evoluția culturilor Criş şi Boian.
Aşa-numitul Gânditor de la Hamangia este de fapt un complex de două statui, Gânditorul și femeia lui. Gânditorul reprezintă un bărbat aşezat pe un scăunel decorat geometric, scăunelul respectiv fiind o replică fidelă a scaunelelor de piatră neolitice. Bărbatul are coatele aşezate pe genunchi şi îşi sprijină capul in mâini. Statuia este extrem de stilizată şi nu transmite nici un fel de date despre vârsta sau statutul Gânditorului. El are capul modelat cu precizie în comparație cu figurinele obișnuite la care este abia indicat. Anatomia a fost modelată în ample volume triunghiulare, piramide și prisme, și proporţiile au fost cizelate în așa fel încât statueta să fie o structură spațialä autoportantă. Din acest motiv picioarele și brațele au devenit atât de lungi. Detaliile ca nasul și ochii au fost desenate și realizate într-o geometrie triunghiulară, Gânditorul este însoțit de o variantă feminină la fel de stilizată. Femeia nu stă pe nici un fel de scaun, dar șade direct pe pământ cu un picior flectat vertical pe care se odihnesc mâinile.
Modelarea stilizată a capetelor ambelor figurine prezintă asemānări evidente, apropiate de capetele antropomorfe din ultimile faze ale Culturii Boian (de exemplu cele de la Vidra). Se presupune că cele două statuete formează o pereche. În conformitate cu unele ipoteze, Gânditorul ar reprezenta un zeu al vegetației, iar femeia o zeiţă a recoltei. (Wikipedia)” SURSĂ
N.R.: De obicei, arta antică din societățile pre-alfabetizate tinde să înfățișeze teme precum vânătoarea și fertilitatea, adesea prezentând figurine feminine fără chip ale lui Venus, cu fese și sâni exagerați. În contrast izbitor, aceste figurine radiază vitalitate și emoție profundă. Unii arheologi au propus o legătură între figură și contemplarea vieții și a morţii, în special având în vedere descoperirea sa într-o necropolă. Postura acestuia transmite în mod inconfundabil o dispoziție meditativă, care a dus la numele său, Gânditorul, inspirându-se din renumita sculptură a lui Rodin cu același nume. Figurinele sunt executate din lut ars și au o înălțime de aproximativ 12 cm. Din 2005, Gânditorul și Femeia șezând sunt expuse la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
Gânditorul apare pe verso-ul bancnotei de 200 de lei a leului românesc din 2006.
NĂPÂRCA: Singura şopârlă fără picioare din România, confundată cu șerpii
INSIDER: „În Pădurea Verde, arie naturală a Timișoarei, prietenii de la Bio-Team au fotografiat șopârle albastre, fără picioare. Nu e o glumă și vă asigurăm că imaginea nu este generată cu AI. Specia se numește năpârcă (Anguis colchica). Masculii au pe spate pete albăstrui, de intensitate mai ridicată în perioada de reproducere. Deși nu sunt șerpi, ci șopârle fără picioare, năpârcilor li se mai spune și „șerpi de sticlă”. „De sticlă”, cel mai probabil, pentru că dacă un prădător le prinde de coadă, aceasta se rupe / „se sparge”, oferindu-le năpârcilor șansa să scape. De altfel, mai multe șopârle fac acest lucru. Specia nu este periculoasă. Năpârcile se hrănesc cu tot felul de nevertebrate, mușcătura lor nefiind veninoasă. Exemplarele mari ajung la aproape 50 de centimetri, năpârcile fiind printre cele mai mari șopârle ce pot fi întâlnite în România. Coloratele și fascinantele năpârci sunt motive suplimentare ca Pădurea Verde să rămână arie naturală a Timișoarei. Credit FOTO 1: Alex Rădac.” SURSĂ
INSIDER 2: „Confirm că acel albastru este natural! În poză, un exemplar de năpârcă pe o potecă pe dealurile de la Ghioroc (Arad)” FOTO 2
INSIDER 3: „În Pădureanu Băneasa, lângă București” FOTO 3
INSIDER 3: E plină pădurea din Filiași de năpârci am înțeles că umblă și noaptea prin pădure, eu ziua am văzut și nu sunt agresive.
N.R: Năpârca sau șopârla apodă (Anguis colchica) este o şopârlă lipsită de membre, cu corpul lung de 25-45 cm din familia Anguidae. Are culoarea brun-cafenie cu aspect lustruit care dă o senzație de fragilitate, de aici numele latin fragilis (între timp, populațiile din România au fost incluse în Anguis colchica, in vreme ce fragilis rămâne în vestul continentului european). Adesea masculii sunt stropiți pe spate cu puncte fine albastre. Partea ventrală la ambele sexe este cenușie. Specia este ovovivipară, adică femela poartă ouăle până la eclozare dar fără ca puii să aibă legături placentare cu mama. Aceştia apar de obicei în august și se hrănesc la început cu larve mici, iar apoi cu tot felul de artropode, melci, râme. Adeseori este confundată și fiind destul de lentă, cade victimă în faţa unora care cred că este un pui de şarpe. La pericol, ca oricare altă șopârlă, își lasă coada în gura prădătorului.” DETALII
ARHIVĂ: VIPERA URSINI MOLDAVICA: Specie unică de reptile prezentă numai în România, identificată de legende ca fiind şarpele biblic OXXO ASPRETELE: Fosilă vie, contemporană cu dinozaurii, a supraviețuit în România, singurul loc de pe planetă! OXXO GÂNDACUL RINOCER: Cea mai puternică ființă pe Terra ridică de 850 ori greutatea sa!
MUZA ALBASTRĂ: Romanița Iovan by Sabin Bălașa
ROMANIȚA IOVAN: „24 Years ago! (N.R.: 32) Sabin Bălașa , 1993” SURSA
„Am aceeași coafură ca în tabloul lui Bălașa, de acum 30 de ani. 1993 versus 2023. Daaaaa! Am stat nemişcată timp de 6 şedinţe, a câte 4 ore! Sunt îmbrăcată în una dintre rochiile de mireasă din prima mea colecţie de modă din octombrie 1992. Am avut un final cu 15 rochii de mireasă. Și, la începutul anului 1993, Sabin Balaşa mi-a făcut acest portret.”
N.R.: Romanița Iovan este unul dintre fostele modele ale României care s-au bucurat de mare succes pe podiumurile de modă. În prezent, creatoare de modă. Cu frumusețea ei l-a impresionat, în urmă cu peste trei decenii şi pe Sabin Bălașa, unul dintre cel mai cunoscuți pictori din ţara noastră, care i-a făcut un portret.
„Sabin Bălașa (n. 17 iunie 1932, Dobriceni, lancu Jianu, Olt, România – d. 1 aprilie 2008, Bucureşti, România) a fost un pictor, autor și regizor de filme de pictură animată, dar și scriitor român. Bălașa a absolvit în 1955 Institutul de Artă Nicolae Grigorescu din Bucureşti. Obsesia declarată a vieții și a artei lui Sabin Bălașa a fost să iniţieze o mare renaştere artistică și culturală. Alegerea sa a fost să fie renascentist, înțelegând că Renaşterea nu se consumă istoric într-o perioadă anume de reconsiderare a valorilor, ci însoțește, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură.” DETALII
ARHIVĂ: SABIN BĂLAȘA: Art Safari 2020 a devenit Albastru OXXO ACADEMIA DE ȘTIINȚE ECONOMICE: Înființată de regele Carol I acum 110 ani, veritabil muzeu de artă!
OPERA NAȚIONALĂ BUCUREȘTI: „O bijuterie culturală care merită descoperită, aplaudată și iubită!”
INSIDER: „Opera Națională din București – O simfonie între istorie și arhitectură. În inima Bucureștiului, ascunsă între bulevardele largi și forfota urbană, se ridică o clădire care, dă glas pasiunii, dramatismului și rafinamentului artistic: Opera Națională din București. Cu o poveste care începe încă din secolul XIX, această instituție este mai mult decât un teatru liric – este un monument viu al culturii românești.
🎼 De la vis la realitate – Nașterea operei române. Totul a început în 1885, când compozitorul George Stephănescu a înființat prima companie de operă românească. Însă momentul de cotitură a venit în 1921, când, printr-un decret semnat de regele Ferdinand I, Opera Română a fost oficializată ca instituție de stat. Primul spectacol? Lohengrin de Wagner, dirijat de nimeni altul decât George Enescu – o premieră istorică, ce a pus Bucureștiul pe harta marilor centre lirice europene. Inițial, spectacolele aveau loc în clădirea Teatrului Național, dar în anii ’50, autoritățile au decis construirea unui sediu dedicat operei. Așa a apărut actuala clădire, în imediata apropiere a Parcului Eroilor.
🏛️ Arhitectură și detalii care îți taie respirația. Construită între 1950 și 1953, clădirea Operei Naționale este o bijuterie arhitecturală semnată de Octav Doicescu și Paraschiva Iubu. Stilul său neoclasic, echilibrat de accente moderne, oferă un cadru solemn și elegant spectacolelor care se desfășoară în interior. Sala mare, cu o capacitate de 952 de locuri, are forma clasică de potcoavă, optimizată pentru o acustică impecabilă. Candelabrul imens din cristal aurit, cu peste 100 de brațe, veghează peste public și artiști, într-o atmosferă de vis. Iar scena – una dintre cele mai mari din România – permite montarea unor producții de anvergură, atât de operă cât și de balet.
În fața clădirii, vizitatorii sunt întâmpinați de statuia lui George Enescu, realizată de Ion Jalea și de bustul lui Gheorghe Stephănescu – un omagiu vizual adus fondatorilor operei românești.
🌍 Stele românești pe scenele lumii. Opera Națională a fost, de-a lungul deceniilor, rampa de lansare a unor mari artiști care au făcut carieră internațională. De la Virginia Zeani și Nicolae Herlea, la Ileana Cotrubaș, Angela Gheorghiu sau Ludovic Spiess, acești artiști au dus numele României pe cele mai mari scene ale lumii: de la La Scala din Milano, la Metropolitan Opera din New York. Opera Națională nu este doar un loc al tradiției, ci și al inovației. Repertoriul său include opere clasice, creații contemporane, balet, concerte și spectacole dedicate copiilor – o adevărată comoară pentru iubitorii de cultură.
🎟️ De ce merită să-i treci pragul. Fie că ești un pasionat de operă sau doar un călător curios, o seară petrecută la Opera Națională este o experiență memorabilă. Muzica, scenografia, costumele, atmosfera – toate se împletesc într-un spectacol total, care îți atinge sufletul. Iar dacă vrei să o admiri în tihnă, chiar și în afara unui spectacol, îți recomand să faci o plimbare în zonă, la apus. Fațada iluminată, în contrast cu cerul bucureștean, creează un tablou de poveste. Opera Națională din București nu este doar o instituție – este o mărturie vie a eleganței, pasiunii și talentului românesc. O bijuterie culturală care merită descoperită, aplaudată și iubită.” SURSA
N.R.: Adresa: Bulevardul Mihail Kogălniceanu nr.70-72, București sector 5. PROGRAM
ARHIVĂ: FALSTAFF: „Fata fostului fierar Fanică face fasole facăluită fără foc fiindcă focul face fum!”
LEGE, NU TOCMEALĂ: Angajat tăiat la deget, salvat de Ambulanță, poliția criminalistică, SSM & ITM. Unde e NASA?
INSIDER: Voi știți ce înseamnă și ce implică un accident de muncă?
Nici eu habar nu aveam până să se întâmple în laborator. Colega noastră scumpă și dragă s-a tăiat la deget (eu nu eram prezent), iar pentru a se asigura ca este totul ok, fetele au chemat și ambulanța prin sistemul unic de urgență 🚨 112. Și de aici a început chinul și calvarul de fapt, atât pentru colega cu tăietura cât și pentru noi ca firmă. Fiind în timpul programului, și chemând ambulanța automat s-a încadrat la accident de muncă! Și vă spun eu ce și cum a urmat, ca să știți și voi (dacă nu știți) dacă se întâmplă un accident în timpul programului. Haos și Panică. În spatele ambulanței a venit și poliția (prima tură), pentru a vedea condițiile în care s-a petrecut accidentul, a lua probe, declarații, și a deschide dosare penale pentru administratorii societății comerciale (Elian și Marius în cauză), până la terminarea anchetei. Ambulanța a curățat tăietura, a bandajat și cam atât. Au plecat mai departe în treaba lor, cu mențiunea ca dacă în continuare degetul rămâne amorțit să meargă la spital pentru investigații. După ce a plecat și ambulanța și poliția, a venit alta poliție, criminalistica, habar nu am, cu aparate foto, rulete, măsurători, era ca într-un film aici. N-au avut la ce să facă poze (căutau sânge, veniseră focusați pe poze la sânge), colega se strânsese de deget și nu se făcuse baltă de sânge pe care și-o imaginau ei. Au plecat supărați că nu au ce să pozeze… Pentru siguranță colega a mers la urgențe, unde a trebuit să îi mai facă o incizie, ca să îi vadă nervul, să nu îi fie afectat și automat făcând ditai tăieturile, a trebuit să îi pună și copci + 2 săptămâni de medical. Joac-o pe asta. De la o tăietură minoră s-a ajuns la incapacitate de muncă pentru colega cu minor în întreținere …
Ca să vedeți ce greutate poate să capete o astfel de situație.
Automat a intervenit SSM și ITM, pentru formarea dosarului de anchetă cu toate documentele necesare (vedeți în poză cam câte documente au fost necesare, câte declarații, câți martori, câte procese verbale și analize) + costurile care au fost de ordinul miilor de lei. S-a terminat medicalul iar procesul este încă în derulare pentru a se clarifica faptul că a fost un simplu accident de munca minor.
Habar nu aveam ce presupune, dar acum știu!
Am învățat pe propria piele ce înseamnă ” SURSA
INSIDER 2: „Este o respectare a legislației SSM: L319/2006, si normele de aplicare, HG 1425. Firma pe care o aveți contractată ca și serviciu extern de prevenire și protecție, ar trebui să fie mult mai atentă, să vină regulat să facă instruiri, conform grafic de instruire. Desi v-ați delegat atribuțiile pe care le aveți din punct de vedere SSM, tot ar trebui să cunoașteți obligațiile angajatorului. Organele competente au venit pentru că în astfel de cazuri este OBLIGATORIU, conform legii. Nu înțeleg de ce toată lumea comentează împotrivă! Nu, nu a fost înjunghiată, dar atât timp cât medicul a considerat că este un accident soldat cu incapacitate temporară de muncă, se pare că nu a fost nici așa superficială tăietura. În urma analizei dosarului se va stabili dacă au fost luate toate măsurile de prevenție: instrucțiuni de lucru, evaluări de risc, mijloace de protecției adecvate, etc. Baftă!”
VIENA: Prima și singura camionetă Porsche 944 cu 6 roți din lume
INSIDER: „Este primul Porsche pe care-l văd cu 6 roți, am avut noroc că am dat peste el la Viena. M-am dus pentru meciul de fotbal și într-o plimbare am văzut mai multe într-o parcare. Cred că a fost o întrunire ceva că erau cam multe.” SURSA
N.R.: „Un Porsche 944 din 1987, care nu numai că a fost transformat într-o camionetă, dar are si șase roți, este de vânzare în Germania, prețul este de 110.000 dolari (redus considerabil în comparație cu cei 190.000 dolari pe care vânzătorul încerca să îi obțină în 2023.).
Pickup-ul Porsche a fost construit de 914-Boxergarage in Karlsbad pe o perioadă de 26 de ani, cu un număr declarat de 2500 de ore de muncă în construcția sa. Sub capota unui 944 S2 se află un motor recondiționat de trei litri, provenit de la un 968, farurile provin de la un 924 Carrera GT, iar jantele BBS de 17 inch ar fi fost purtate cândva de un 993 Turbo (de fapt, un Turbo şi jumătate). Cele trei axe, însă, provin de la câteva Audi 200 Turbo. Vopseaua portocalie aprinsă, abțibilduri Porsche şi numărul 69 pe uși. Cabina este tapițată cu piele neagră, accesorizată cu portocaliu pentru a se potrivi cu exteriorul. Există scaune încălzite, servodirecție, geamuri electrice si un sistem stereo. Aerul proaspăt suplimentar este disponibil prin îndepărtarea panoului personalizat de pe acoperişul Targa. Bena camionetei este placată cu stejar si are un hayon detaşabil, plus că există un cârlig de remorcare.” SURSA
ARHIVĂ: MAGNOLIU: Porsche Taycan Champagne Rose. Nu este de mâncare! OXXO 311: „Iubita mea cu ochii ca cafeaua / Şi părul mătăsos ca catifeaua / Că când te văd mă simt ca carameaua” OXXO GIGA TUNING: Trenule, maşină mică, nici cu tirul nu mi-e frică. Prototip Audi, omologat la Techirghiol?
GARA PLOIEȘTI SUD: Domnul Goe de aproape patru metri înălțime trimite inimioare din orașul lui Caragiale
INSIDER: „În Gara de Sud, din orașul Ploiești, suntem întâmpinați de celebrul Domnul Goe!” SURSA
N.R.: Sculptura Domnului Goe, omagiu în oraşul lui Caragiale măsoară aproape patru metri înălţime şi a fost sculptată de Ciprian Tauciuc, cu o intervenţie pictată de Alex Baciu. A fost montată în 2023 cu ocazia Artown Festival – „Love is the Key”, iubirea și compasiunea, mijloc esențial pentru a construi legături autentice şi durabile între comunități și oameni”, mâinile lui Dl Goe arătându-ne o inimă. Pe cap are o pernă pe cap, pentru a nu fi deranjat de greutatea tavanului pe care-l susține.” DETALII
infoINSiDER.ro 