INSIDER: „O singură greșeală a șters o viață întreagă de glorie și l-a aruncat pe cel mai mare poet al Romei la „capătul lumii”.

Priviți atent statuia din inima Constanței. Nu este doar un monument de bronz, ci o „fotografie” a disperării, sculptată magistral de italianul Ettore Ferrari în 1887. Acea privire plecată ascunde unul dintre cele mai mari mistere ale antichității: De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis?

Istoria vorbește despre *„carmen et error”* – o poezie și o greșeală. Însă legenda șoptește ceva mult mai periculos: o iubire interzisă. În latină, „carmen” înseamnă poem sau cântec, iar „error” se traduce prin greșeală. În Tristele, Ovidiu scrie cu o luciditate dureroasă că exilul său a fost pedeapsa pentru „un poem și o greșeală”, fără a oferi vreodată detalii clare. Se spune că poetul ar fi fost martorul (sau poate chiar complicele) aventurilor scandaloase ale Iuliei, nepoata Împăratului Augustus. O idilă care a sfidat legile morale ale Romei și a atras furia imperială, condamnându-l pe Ovidiu la un bilet doar dus către țărmurile reci ale Mării Negre.

Imaginați-vă șocul rafinatului poet roman, obișnuit cu banchetele de lux, trezindu-se printre „barbarii” geți, unde vinul îngheța în amfore și Dunărea devenea pod de gheață. Deși a implorat ani la rând iertarea Romei prin scrisorile sale pline de durere (*Tristele* și *Ponticele*), răspunsul nu a venit niciodată. Iar prețul a fost exilul, singurătatea și o viață stinsă departe de casă. Poate de aceea statuia lui Ovidiu nu privește cerul. Ovidiu a rămas al nostru pentru totdeauna, devenind primul mare poet al acestor pământuri. Pe soclul statuii stau săpate chiar versurile pe care și le-a dorit ca epitaf:
*„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul*
*Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent…”*

Astăzi, el privește meditativ spre pământul care l-a adoptat, în fața Muzeului de Istorie, amintindu-ne că uneori, arta se naște din cea mai adâncă suferință. (…)

👉 „Error”, însă, este partea cea mai tulburătoare. Ovidiu o descrie ca pe o vină personală, nu artistică. Istoricii cred că nu a fost o crimă, ci faptul că poetul a văzut ceva ce nu trebuia să vadă. Cea mai răspândită ipoteză vorbește despre un scandal amoros în familia imperială, posibil implicând-o pe Iulia, nepoata lui Augustus. Ovidiu ar fi fost martor, confident sau simplu cunoscător al adevărului — iar asta, într-o Romă a aparențelor, era de neiertat.” SURSA

FOTO 1- Statuia lui Ovidiu din Constanţa, executată în 1887 de sculptorul italian Ettore Ferrari. În cursul ocupaţiei germano-bulgare (1916-1918) statuia a fost dată jos de pe soclu de armata bulgară, pentru a fi luată ca pradă de război. Mai mulţi ofiţeri germani s-au opus, iar statuia a fost repusă pe soclu în 1918.

FOTO 2 – Replica identică din 1925, la Sulmona (Italia).

N.R.: „Publius Ovidius Naso (n. 20 martie 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila a Republicii Romane – d. 17 d.Hr., Tomis, azi Constanţa, provincia Sciția Mică a Imperiului Roman) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecţiunii formale a stilului și fanteziei creatoare, a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu şi Virgiliu. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.”

INSIDER: „Autor: Virgil Scripcariu – La intersecția străzilor Dr. Grigore Romniceanu și Dr. Petre Herescu. Cartierul Cotroceni.” SURSA

N.R.: „Grupul statuar Lovinescu-lerunca, realizat din bronz si inox, are câteva elemente simbolice: statuile în mărime naturală ale celor doi scriitori şi oameni de radio, reprezentați tineri, învăluiți într-o mantie din inox, „bătută cu toporișca”, care reprezintă trecerea împreună prin viaţă şi un arbore al harpiilor, al răului, unde sunt înfăţişate figurile de securişti, cu capete de bărbați ‘îmbătrâniți în rele” şi corpuri de pasăre. Unul dintre securişti înfăţişați în arborele räului are un corespondent în realitate, este chipul lui Constantin Bălăceanu-Stolnici, cunoscutul academician colaborator al securităţii.

[„Viitorul depinde de trecutul pe care i-l oferim.” (Monica Lovinescu)

„Mi-am propus să nu treacă o singură zi fără să fac ceva împotriva celor care îmi furaseră țara.” (Virgil lerunca)

Acest monument este închinat Monicãi Lovinersu (19 XI 1920 – 20 IV 2003) şi lui Virgil Ierunca (16 VIll 1920 – 20 IX 2006), cele mai importante voci ale exilului românesc. Sculptor Virgil Scripcariu – Ansamblul a fost inițiat și realizat de Fundația Humanitas cu sprijinul companiei Dedeman. Donat oraşului Bucureşti cu prilejul Anului Centenar Monica Lovinescu. Inaugurat pe 17 decembrie 2023 în prezența initiatorului Anului Centenar şi preşedinte al Fundaţiei, Gabriel Liiceanu.”]

Amândoi, după 1947 au trăit și activat în exil în Franţa. Oameni de cultură/ familie de intelectuali, două dintre cele mai cunoscute voci ale postului anticomunist Radio Europa Liberă. Amândoi decedați la Paris, urnele cu cenușă – aduse în țară Cimitirul Eternitatea din Fălticeni, în mormântul familiei Monicãi Lovinescu, lângă părinții săi, Eugen și Ecaterina Lovinescu, conform dorinței testamentare.

ARHIVĂ: „TRIUNFO” de VIRGIL SCRIPCARIU: „Triumful binelui” a venit din Portugalia în scuarul dintre Casa Miței Biciclista și Biserica Amzei OXXXO TULCEA: „Columna lui Ivan”, înaltă de 20 m și 52 de pagăi marchează momentele când Ivan Patzaichin a adus faimă României dincolo de granițe OXXXO PROIECT 1990: Ce surpriză ne pregăteşte Ninel? OXXXO PROIECT 1990: Ninel, parvenitul de oraş! OXXXO SUPERMAM by VIRGIL SCRIPCARIU: Superioritatea gingășiei mamei în lumea Supermanilor recunoscută și în București OXXXO ILFOV: Muzeul Oalelor de Pisc, peste 1000 de piese de ceramică expuse, artă contemporană, ateliere de olărit, linogravură, pictură pentru adulți & copii

INSIDER: „„Fragilitatea Eternului. De la Pompeii la Grand Tour până astăzi” este noua expoziție-eveniment care s-a deschis azi la Muzeul Național de Artă Timișoara ♥️

Și ce expoziție! Da, am fost acolo chiar din prima zi, aproape imediat după ce ușile s-au deschis. Încă se simțea în aer emoția aceea proaspătă, de început, când lumea intră într-o poveste pe care o va purta cu ea mult timp 🌫️, fără a ști la ce să se aștepte, căci încă nu e plin social media de poze și live-uri direct din expoziție.

Muzeul, cu sprijinul Consiliului Județean Timiș, găzduiește o expoziție cum nu s-a mai văzut în România, dedicată unuia dintre cele mai tulburătoare subiecte ale istoriei antice: Pompeii, orașul înghițit de cenușa Vezuviului 🌋.

Erupția Vezuviului din anul 79 d.Hr. a fost un sfârșit atât de brutal, încât și astăzi pare că timpul își ține respirația când ne întoarcem la el. Totul a început în miezul zilei, când orașul era viu și zgomotos, iar oamenii își vedeau de treburile lor obișnuite. Apoi cerul s-a rupt. Lumina s-a stins ca și cum cineva ar fi tras cortina peste soare, iar ziua s-a transformat brusc într-o noapte ireală, grea, sufocantă 🌑. Cenușa a căzut peste Pompei ca un întuneric lichid, oprind vieți, dar surprinzându-le, paradoxal, pentru totdeauna. În ultimele lor gesturi — un braț ridicat, o încercare de fugă, un copil strâns la piept — timpul s-a oprit. Pompeiul nu a dispărut doar; a rămas suspendat, ca o rană deschisă în istoria lumii, un loc în care clipa finală s-a conservat intactă 🕰️, amintindu-ne cât de fragili suntem și cât de straniu supraviețuiește memoria acolo unde viața s-a frânt.

Pompeiul e mai mult decât un sit arheologic. E o prezență. O dovadă că stilul poate supraviețui acolo unde zidurile au pierit. Un simbol al Modernității, care a modelat gustul Europei prin tradiția Grand Tour-ului — acele călătorii în care tinerii aristocrați veneau să descopere frumusețea și ruina, splendoarea și fragilitatea 🌍.

Și, într-un fel neașteptat, povestea aceasta ajunge și la noi, în Timișoara, prin Zsigmond Ormós — marele mecena al orașului și fondatorul muzeelor timișorene. El a vizitat Pompeiul în 1865 și din nou în 1872, iar impresiile lui au stat la baza studiului „Ruinele din Pompei” (publicat în 1879). Cu această ocazie a format o colecție proprie cu artefacte din Pompei și a demonstrat că Timișoara era deja, în secolul XIX, un loc viu de receptare și interpretare culturală — un „Grand Tour dinspre Răsărit”. ✨

Ormós este cel care a adus, într-un fel, Pompeiul în cultura timișoreană, cu ochi de cărturar și sensibilitate de colecționar. Și liantul celor două culturi, care leagă Pompei de Timișoara și face această expoziție ancorată în realitatea noastră 🤝.

În Palatul Baroc din Piața Unirii sunt expuse peste 100 de piese de patrimoniu — fresce, picturi, sculpturi, grafică, fotografii, artefacte rare — venite din marile muzee ale Italiei:
• Museo Archeologico Nazionale di Napoli
• Certosa e Museo di San Martino – Napoli
• Museo della Ceramica Duca di Martina – Napoli
• Galleria Nazionale d’Arte Moderna e Contemporanea – Roma
• Museo e Real Bosco di Capodimonte – Napoli
• Galleria Lia Rumma Milano – Napoli
• Museo Nazionale di Castel Sant’Angelo – Roma

Fragmente de lume romană, întregite de privirea noastră. Expoziția are și o componentă imersivă, narativă, ghidată de o voce. Și nu e o invenție arbitrară — ci pornită de la o descoperire reală: o inscripție arheologică de pe un altar funerar găsit la Adamclisi. Pe el apare numele unui soldat roman, Lucius Valerius Sacer, alături de mențiunea unui prefect al orașului Pompei, din păcate neidentificat.

Din această mică fărâmă de istorie s-a construit un narator postmodern: Sacer, supraviețuitor al Pompeiului, soldat roman ale cărui drumuri au unit epicentrul cultural al orașului cu frontiera Dacie. Prin ochii lui trecem prin momentele unei lumi fragile: ordinea iluzorie a unei civilizații opulente, apoi haosul indiferent al erupției.

Pompeiul a fost redescoperit în 1748, sub Dinastia de Bourbon din Regatul Neapolelui. Primele excavații, făcute mai mult pentru comori și prestigiu politic, au transformat Napoli într-un epicentru cultural, iar descoperirile au devenit scânteia care a aprins imaginația Europei și a alimentat Marele Tur (Grand Tour) ✈️.

În 1863, arheologul Giuseppe Fiorelli schimbă totul: împarte orașul în regiones și insulae, pune ordine în dezordine, iar prin tehnica mulajelor dezvăluie formele tragice ale victimelor — acele „anti-sculpturi” ale morții care încă ne taie respirația.

Pe măsură ce înaintezi în expoziție, vulcanul își schimbă chipul: fertilitate, distrugere, renaștere culturală, prosperitate, ruină romantică, amenințare latentă, laborator pentru arheologie, memorie, reflecție 🌋. Cataclismul natural intră în dialog cu cel uman.

Arta devine oglinda prin care ne vedem vulnerabilitatea. Lucrările lui Gian Maria Tosatti și Anselm Kiefer devin o cheie esențială pentru a înțelege cum reverberează catastrofa în sensibilitatea artistică a prezentului.

Tosatti, prin lucrări create din materiale vii, perisabile, destramă iluzia „perfecțiunii eterne” a Antichității și propune o perspectivă critică asupra istoriei ca proces instabil, aflat într-o continuă transformare. În felul acesta, el devine o punte conceptuală între fragilitatea lumii antice și fragilitatea lumii de azi.

Kiefer, care încheie expoziția cu un peisaj monumental plasat lângă un mulaj pompeian, readuce tema ruinelor în miezul secolului XX: războaie, traume, prăbușiri ideologice. Opera lui afirmă că marile catastrofe nu aparțin trecutului — ele continuă să modeleze umanitatea și felul în care ne raportăm la istorie 🕊️.

Iar la final, călătoria lui Sacer se încheie în Dacia. Vocea lui, aceea care ne-a purtat din Pompei până aici, se stinge pe pământul unde probabil i s-a încheiat și viața. Expoziția devine un memorial simbolic — o punte între tragedia universală a Vezuviului și pământul României, o meditație asupra felului în care cultura ne ajută să privim în față propria noastră impermanență. Și recunosc: am ieșit din expoziție cu o liniște grea în mine, dar și cu o claritate nouă — că unele povești nu se termină, doar schimbă vocea care le spune 🌙.” SURSA

N.R.: „💫„Fragilitatea Eternului. De la Pompei la Grand Tour până astăzi” nu este doar o expoziție, ci o întâlnire între lumi despărțite de secole, unite de aceeași nevoie de a înțelege, de a păstra și de a renaște. 🌋 Pășești printre vestigii care au supraviețuit cataclismelor și descoperi peste 100 de exponate aduse din importante muzee italiene, într-o călătorie care leagă istoria de fragilitatea și frumusețea eternă a lumii! 🖼️Fiecare frescă, sculptură și artefact poartă cu sine memoria unei lumi apuse, dar care încă ne vorbește, ne emoționează și ne apropie. ⏳ Expoziția este deschisă până pe 29 martie 2026. Program de vizitare: miercuri – duminică 10.00-18.00” DETALII

Bilete: Adulţi – 88 lei; Pensionari – 44 lei; Studenți – 22 lei. Adresa: Muzeul Naţional de Artă Timişoara Piaţa Unirii, nr.1 Timişoara.

INSIDER: „Îngerul Cuțitelor”, Marea Britanie – „Să facem din tun tractoare / Din atom – lumini, izvoare / Din rachete nucleare / Pluguri de arat ogoare!’ – varianta cu monarhie constituțională…

N.R.:”Statuia din imagine este „The Knife Angel” (Îngerul Cuțitelor), un monument național împotriva violenței și agresiunii. A fost creată de artistul Alfie Bradley și British Ironwork Centre. Sculptura are o înălțime de aproximativ 8,2 metri (27 de picioare) și cântărește 3,5 tone. Este realizată din peste 100.000 de cuțite și lame confiscate sau predate voluntar de către 41 de secții de poliție din Marea Britanie.

Scopul său este de a crește gradul de conştientizare cu privire la infracțiunile cu cuțitul și de a promova un mesaj de pace și non-violenţă. Sculptura nu are o locație permanentă, ci face un turneu prin diferite oraşe şi localități din Marea Britanie pentru a inspira schimbarea și a servi ca un catalizator pentru dialog și educaţie.” SURSA

INSIDER: „Statuia lui Ibn Sina (Avicenna) – În Parcul Eroii Sanitari lângă curtea Facultății de Medicină Carol Davila. Statuia este așezată cu spatele la bulevard. Se află într-o stare jalnică. Bulevardul Eroii Sanitari Nr. 8.” SURSA

N.R.: Pe numele său adevărat, Abu’Ali al-Husayn Ibn Abd Allah Ibn Sina, „Sheikh al-Rais” („Prinț al savanților”), Avicenna (numele latinizat sub care a rămas cunoscut) a fost un medic și filosof persan (980- 1037), preocupat, de asemenea, de astronomie, chimie, psihologie. Arabii îl numeau „al treilea Aristotel”. Avicenna este autorul a sute de lucrări care au stat la baza studiilor medicale și a studiilor experimentale din diverse domenii timp de peste cinci secole, deopotrivă în Orient și în Occident. Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt „Cartea vindecării” și „Enciclopedia medicală Qanun”. Se spune despre Avicenna că avea o memorie excepţională, că, la vârsta de numai 14 ani, I-a citit dintr-o „suflare”, zi și noapte, pe Hipocrate, considerat, astăzi, „părintele medicinei”. Avea doar 17 ani când a început să practice medicina, după ce l-a vindecat pe emirul Nuh II, de otrăvire cu plumb. De-a lungul întregii sale vieți, savantul persan a fost convins că orice boală se poate vindeca dacă îi sunt cunoscute cauzele şi factorii care-i influenţează apariţia. Avicenna a fost primul care a stabilit reguli despre modalităţile de testare a unui medicament nou, înainte ca acesta să fie administrat pacienţilor, iar într-una dintre cărţile sale sunt înregistrate nu mai puţin de 760 de medicamente, cu informaţii despre utilizarea şi eficacitatea acestora. Savantul persan este și unul dintre primii medici care au observat relaţia dintre emoţii, starea fizică a pacienţilor și efectele benefice ale muzicii asupra corpului şi spiritului, ceea ce medicina modernă va accepta abia după mai multe secole. Începând cu 2003, UNESCO a instituit Premiul Avicenna, care se acordă la fiecare doi ani, pentru realizări deosebite în domeniul eticii în ştiinţă, scopul fiind de a atrage atenţia asupra problemelor ridicate de progresele ştiinţifice și tehnologice, care trebuie să fie întotdeauna în slujba binelui pentru oameni.

Experimentul lui Avicenna a avut ca scop să arate felul în care frica, dacă nu este gestionată corect, poate să paralizeze fiinţa. Chiar dacă, pentru experiment, s-a folosit de două animale, savantul persan a explicat faptul că mecanismele care se declanşează în organism, in condiţii de frică, sunt valabile și la om. În două cuști separate, securizate şi aşezate la mică distanţă una de alta, Avicenna a pus un lup și un miel, astfel încât cele două animale să se poată vedea permanent, dar fără să existe vreun risc ca lupul să evadeze din cușcă sau să atace mielul. Și lupul şi mielul au primit hrană și apă din belşug. În timp ce lupul a mâncat toată hrana din cușcă și, sătul fiind, a urlat tot timpul, încercând să rupă gratiile și să ajungă la miel, acesta din urmă a refuzat hrana şi, paralizat de spaimă, nu a rezistat mai mult de o săptămână.

Mutatis mutandis, spune experimentul lui Avicenna, „mielul” poate fi oricare dintre oameni, într-un anumit context, iar „lupul” orice fel de pericol real sau imaginar, care anulează gândirea logică. La om, ca la majoritatea mamiferelor, frica provoacă o activitate hormonală intensă, care poate determina pielea să elibereze un miros puternic, generează, în acelaşi timp, o excitare a văzului şi a auzului. Omul înspăimântat încremenește ca o statuie, rămâne nemişcat și fără să respire sau se ghemuiește instinctiv, pentru a scăpa de privirea celorlalți. Inima bate violent și palpită, se modifică ritmul cardiac, respiraţia este accelerată, glandele salivare acționează imperfect, gura devine uscată, mușchii tremură etc. Experimentul lui Avicenna despre frică a evidenţiat, în urmă cu aproximativ o mie de ani, ceea ce oamenii de ştiinţă de astăzi au descoperit despre unul dintre cele mai vechi şi mai puternice sentimente care ne influenţează starea de spirit, comportamentul, deciziile, felul de a fi, de cele mai multe ori fără să conştientizăm mecanismele subtile ale minţii noastre sau fără să recunoaştem că suntem vulnerabili dintr-o astfel de perspectivă. Există tot felul de frici – de la cele individuale, la cele colective, de la simple temeri, frici „liniştite”, banale sau bizare (frică de întuneric, de praf, de oglinzi, de valuri, de insecte etc.), la fobii generatoare de panică și anxietate, care au ca resort percepţii si reacţii individuale, subiective, și numai într-o anumită măsură o realitate obiectivă. Creierul este responsabil de blocarea comportamentului firesc, provocând un fel de „paralizie” mentală, printr-un exces de analiză, cauzele unor astfel de reacţii rămânând, în mare parte, necunoscute.

„AVICENNA (IBN SINA) 980, BUKHARA (PERSIA) -1037, HAMEDAN/ GÂNDITOR, FILOZOF, MEDIC ȘI MATEMATICIAN PERSAN UNUL DINTRE CEL MAI CUNOSCUȚI SAVANȚI DIN IRAN ŞI DIN LUME/ AMBASADA REPUBLICII ISLAMICE IRAN-2003″

ARHIVĂ: MENS SANA IN CORPORE SANO: „Bă, frica vă paralizează sistemul imunitar! Activitatea energetică a minții se manifestă în corpul fizic!”