INSIDER: La Muzeul Grigore Antipa din București, la etajul 1 (imediat cum se termină scările, în partea dreaptă) este expus un schelet de animal marin „cu mâini și coadă de pește” care pare scheletul unei sirene. Pe plăcuța este trecut „Manati de Florida (1758, Marea Caraibilor)”, adică lamantinul din Florida – mereu asociat cu folclorul despre sirene. În vestul Africii, „manatee” erau considerate sacre și se credea că au fost odată oameni. Uciderea uneia era tabu şi necesita penitență. În mitologia Serer din Senegal, Gambia și Mauritania, se crede că secretele trecutului sunt deținute de caiman, în timp ce lamantinul deţine secretele viitorului.

N.R.: Lamantinii, familia Trichechidae, genul Trichechus) sunt mamifere marine mari, complet acvatice, în mare parte erbivore, cunoscute uneori sub numele de „vaci de mare”de . Există trei specii vii acceptate de Trichechidae, reprezentând trei dintre cele patru specii vii din ordinul Sirenia: lamantinul amazonian (Trichechus inunguis), lamantinul vest-indian (Trichechus manatus) şi lamantinul vest-african (Trichechus senegalensis). A patra sireniană este dugongul din emisfera estică. Vaca de mare Steller a fost cea mai mare sireniană cunoscută care a trăit, atingând lungimi de 10 metri și greutăți de 5 până la 10 tone, a dispărut din cauza vânătorii excesive în 1768. Se crede că Sirenia a evoluat din mamiferele terestre cu patru picioare în urmă cu mai bine de 60 de milioane de ani, cele mai apropiate rude vii fiind Proboscidea (elefanţii) și Hyracoidea (hiraxii).

Sirenienii (sirenia, sireni, vaci de mare), denumite în mod obişnuit sirene, derivând de la sirenele din mitologia greacă. Sirenii au un corp mare, fusiform, care reduce rezistența la înaintare în apă, și oase grele care acţionează ca un balast pentru a contracara flotabilitatea grăsimii lor. Au un strat subțire de grăsime si. prin urmare sunt sensibili la fluctuațiile de temperatură, care provoacă migrații la scară largă atunci când temperatura apei scade prea mult. Sirenii se mișcă lent, de obicei deplasându-se cu 8 kilometri pe oră, dar pot atinge 24 de kilometri pe oră în rafale scurte. Își folosesc buzele puternice pentru a smulge iarba de mare, consumând 10-15% din greutatea lor corporală pe zi. În timp ce respiră, sirenienii își țin doar nările deasupra suprafeței, uneori ridicându-se pe cozi pentru a face acest lucru. De obicei, locuiesc în ape calde, puțin adânci, de coastă sau în râuri. Sunt în principal erbivori, dar se știe că consumă animale precum păsări și meduze. Masculii se împerechează de obicei cu mai multe femele și se pot aduna în leki pentru a se împerechea.

Lamantinii sunt erbivore și mănâncă peste 60 de plante diferite de apă dulce și sărată. Lamantinii locuiesc în zonele de coastă şi râurile mlăștinoase și puțin adânci din Marea Caraibilor, Golful Mexic, bazinul Amazonului și Africa de Vest. Principalele cauze ale morţii lamantinilor sunt problemele legate de om, cum ar fi distrugerea habitatului şi obiectele umane. Natura lor lentă și curioasă a dus la coliziuni violente cu bărci și nave cu elice. Unii lamantini au fost găsiți cu peste 50 de cicatrici de la palele elicelor. Cauzele naturale ale morţii includ temperaturile adverse, prădarea puilor de către crocodili și bolile. Etimologia numelui este neclară, făcându-se legături cu latinescul „manus”- „mână” și cu termenul „manaty” – „piept” din limba carib a nativilor sud-americani, referință la glandele mamare ale lamantinului, care sunt situate pe pieptul lor, sub axile. Termenul „vacă de mare” este o referință la natura lentă, paşnică și erbivoră a speciei, amintind de cea a bovinelor. Lamantin (din franceza lamantin) a fost folosit în mod obișnuit ca nume alternativ până în secolul al XX-lea.

Lamantinii cântăresc între 400 şi 550 kg și au o lungime medie de 2,8 până la 3,0 m, ajungând uneori la 4,6 m și 1.775 kg, iar femelele tind să fie mai mari și mai grele decât masculii. La naștere, puii de lamantin cântăresc aproximativ 30 kg fiecare. Femela de lamantin are două mameloane, câte una sub fiecare înotătoare. Pleoapele ochilor mici şi distanţaţi între ele ai lamantinilor se închid circular. Lamantinul are o buză superioară mare, flexibilă și prehensilă folosită pentru a aduna hrana și a mânca, precum şi pentru interacțiunea socială și comunicare și au boturile mai scurte decât sirenienii – dugongii. Lamantinii adulți nu au incisivi sau canini, ci doar o pereche de dinți obraji, care nu sunt clar diferențiați în molari şi premolari. Aceşti dinți sunt înlocuiți în mod repetat de-a lungul vieţii, dinți noi crescând în spate pe măsură ce dinții mai vechi cad din față în gură, oarecum la fel cum se întâmplă la dinții elefanților. În orice moment, un lamantin are de obicei nu mai mult de șase dinți în fiecare maxilar al gurii. Coada lamantinului are formă de vâslă și reprezintă cea mai clară diferență vizibilă dintre lamantini și dugongi; coada unui dugong este în formă de palmă, similară ca formă cu cea a unei balene.

Lamantinul este neobișnuit printre mamifere, având doar şase vertebre cervicale, toate celelalte mamifere au șapte vertebre cervicale, cu excepția leneşilor cu două și trei degete. La fel ca și calul, lamantinul are un stomac simplu, dar un cecum mare, în care poate digera materie vegetală dură. În general, intestinele au aproximativ 45 de metri, o lungime neobișnuit de lungă pentru un animal de mărimea lamantinului.” DETALII

Cristofor Columb în 1492, în căutarea drumului spre India, descoperind Lumea Nouă, a notat în jurnalul său de bord că, în data de 9 ianuarie 1493, în timp ce naviga în apropierea insulei Haiti, a văzut trei sirene care se jucau în valuri. Dar nu i s-au părut foarte frumoase: „Nu sunt nici pe departe atât de frumoase cum sunt descrise. Au ceva din faţa unui om.”

Legendele despre creaturi jumătate om jumătate pește sunt omniprezente din cele mai vechi timpuri în moștenirea folclorică a oricărei civilizații. De la zeița Ea, menționată acum peste 5 000 de ani în mitologia babiloniană, la „Stimele apelor” din basmele românești, sirenele au ținut strict de domeniul mitului. Însă, în istorie, apar unele observații cel putin interesante care se concretizează în prezent prin oameni Ri sau Ilkai din Pacific. Dacă existența acestora va fi confirmată vreodată, atunci se pare că ne vom cunoaște frații din adâncuri…

INSIDER: „La Muzeul Grigore Antipa în Zona Macrocosmos sunt încastrate în perete 5 minivitrine: În prima, așezat sub o lupă un TEKTIT (MOLDAVIT)/ Boemia de Sud, Cehia, iar în celelalte 4 meteoriți – METEORIT LITIC (condrit)/Arizona, SUA; METEORIT LITIC (condrit)/ Tăuț. Arad, 1937; METEORIT (condrit) Mociu, Cluj, 1882 și METEORIȚI SIDERITICI/ Augustinovka, Ucraina.

N.R.: „Meteoriții sunt obiecte de proveniență spațială ajunse pe suprafața Pământului ca urmare a arderii incomplete în atmosferă a meteoroizilor (bucăți de diverse dimensiuni de fier și rocă, rezultate în special în urma coliziunii dintre asteroizi). Există trei mari categorii de meteoriți: # meteoriți pietroși, sau „aerolitici”, care sunt cei mai comuni și sunt formați din piroxen, olivină și plagioclazi, minerale silicioase și o oarecare cantitate de nichel-fier – subdividiziuni: chondrite și achondrite; # meteoriți feroși, sau „siderolitici”, care sunt compuşi în cea mai mare parte din aliaje nichel-fier; # meteoriți micști, sau „pietroși-feroşi”, ca de exemplu pallasitele, sunt rari și conțin amestecuri de silicați și aliaj nichel-fier.

Unii meteoroizi (din a căror ardere incompletă provin meteoriții) s-au putut forma și în urma dezintegrării cometelor în fragmente. Fenomenul luminos provocat de căderea prin atmosferă a unui corp solid de dimensiuni mici se numește meteor. Fragmentele de cometă pot avea o energie de ciocnire asemănătoare cu cea a fragmentelor de asteroizi, dar zboară cu o viteză mult mai mare și sunt mult mai mici. Din această cauză pe Pământ încă nu au fost găsite, ci numai resturi de asteroizi. Mare parte din cei 22.000 (dintre care în Antarctica au fost colecționate 17.000!) de meteoriți găsiți pe Pământ sunt resturi din centura de asteroizi. Doar 18 din ei se pare că provin de pe Lună, și numai 14 de pe Marte. Unii ar putea să provină din comete.” DETALII

TECTITA/ MOLDAVITUL este o sticlă naturală, rară specială datorită originii de culoare verde- măsliniu, poate avea incluziuni fluide sau gazoase. S-a format în urmă cu 15 milioane de ani la impactul meteoriților cu Pământul. Duritate: 5,5 – 6,5 (din 10). Luciu: sticlos spre mat, grunjos, până la opac, transparent.

Se spune că este una dintre cele mai vechi pietre de pe Pământ, găsindu-şi originea odată cu formarea planetei. Este considerată singura piatră de origine extraterestră de pe Pământ și din această cauză se spune că mesajul său pentru locuitorii acestei planete trebuie descoperit prin stimularea înțelepciunii. Legendele asiatice străvechi spun că ar proveni de pe Sirius și legendele despre Atlantida fac adeseori referire la acest cristal. Cele mai importante locuri cu încărcătură spirituală de pe Pământ ascund în ele bucăți de Moldavit (Mecca, Tibet, Israel). Se spune că este una din pietrele cu care era încrustată sabia Excalibur. Adeseori se vorbește de Moldavit ca despre Piatra Filosofală, în trecut era folosit de alchimişti. Se spune că are puteri magice, că este încărcat cu forță psihică superioară, că cel care o atinge devine mai înțelept și îşi amplifică propriile puteri vindecătoare. BIJUTERII CU MOLDAVIT – inele și pandative

ARHIVA: MUZEUL MOLDAVITULUI CEHIA: Cum îi stă bine unui moldovean? Cu un moldavit în casă!

INSIDER: „În anul 2012, O dată cu inaugurarea noului sediu al Bibliotecii Naționale a României, au fost amplasate în holul principal patru „picturi interactive”, parte dintr-un proiect mai amplu care viza digitalizarea și prezentarea patrimoniului cultural într-un mod modern și accesibil, ilustrând modul în care tehnologia poate completa arta tradițională. Fiecare instalație prezintă o pictură în ulei care integrează un ecran digital care redă elemente animate, în scopul atragerii publicului tânăr și demonstrării capabilităților tehnologice ale ecranelor Samsung. Nu știu cât public tânăr a fost „convertit” ori dacă s-a completat arta tradițională, dar cu siguranță denumirea instituției a fost mult timp preschimbată în „Biblioteca Samsung”, după firma luminoasă care se zărea din Piața Unirii.

Ultima oară când am trecut pe la bibliotecă se mai mișcau două, se stinsese și vâlvătaia din „Vatra de la Rucăr”. A rămas o perpetuă „Golgota” de Nicolae Tonitza & „Car cu Boi”‘ de Nicolae Grigorescu, care se depărtează cu repetiție.

N.R.: „Tabloul „Golgota”, cel mai mare semnat de Nicolae Tonitza cu suprafața de un metru pătrat, atipică pentru opera artistului a fost vândut acum 15 ani prin licitație publică organizată de Artmark la Palatul Ghika din Capitală, pentru suma de 125.000 de euro. Tabloul „Golgota a putut fi admirat, zeci de ani la rând, doar la Muzeul Național de Artă al României, iar în 2009 le-a revenit moștenitorilor de drept. „Golgota” este considerata unul dintre cele mai desăvârșite peisaje cu prezenta umană ale lui Tonitza. Lucrarea face parte dintre picturile realizate de artist după eliberarea în 1918 din lagărul de la Kirjali (Bulgaria), în care a fost concentrat ca și soldat după înfrângerea în 1916 a României în Bătălia de la Turtucaia. Opera provine din colecția diplomatului român Vasile Stoica, colecție confiscată în 1977 de Muzeul Național de Artă al României, după moartea în detenție la Jilava a singurului diplomat român ce a participat la tratativele de pace de după ambele războaie mondiale. După căderea regimului comunist, în urma unui îndelungat șir de procese, tabloul a fost restituit moștenitorilor. ”

„Dintre cele aproximativ 1.000 de picturi ale lui Nicolae Grigorescu, dintre acestea, există probabil 300 de versiuni ale temei Carului cu boi, pe care pictorul a explorat-o pentru mai mult de 15 ani.

Se pare că numărul mare de Care cu boi este determinat de cererea foarte mare pentru pânze pe temă, dar şi de pasiunea pictorului pentru acest subiect. Cea mai mare versiune cunoscută este o lucrare monumentală, de dimensiuni impresionante, care măsoară 1,510 x 2,810 metri, recent restaurat și expus la Palatul Culturii din lași, după o pauză de aproximativ 20 de ani în care nu a mai fost prezentat publicului. În prezent, cele mai multe muzee de artă din România expun cel puţin un „Car cu boi”. Cea mai mare colecţie publică de „Care cu boi” se află expusă la Muzeul Naţional de Artă al României.

CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v62), quality = 90?

ARHIVĂ: PRET A LUTTER: Mixează un bun cultural tradițional cu simbolul unui bun de consum modern