JURĂMÂNTUL LUI HIPOCRATE: Modernizat în 1975 şi rostit de absolvenții Facultății de Medicină, marchează tranziția de la student la medic. Din punct de vedere juridic, termeni precum „fără empatie”, „fără suflet” sau „,fără conștiință” nu există!

INSIDER: „Textul rostit de absolvenții facultăților de Medicină din România de astăzi nu mai este varianta antică originală a Jurământului lui Hipocrate, ci o versiune modernizată şi adaptată eticii contemporane. Această formă modernă îşi are rădăcinile în Declarația de la Geneva (adoptată de Asociaţia Medicală Mondială după Al Doilea Război Mondial). Ea păstrează esenţa valorilor hipocratice, dar elimină elementele anacronice.

N.R.: „Hippocrate din Cos, cel mai vestit medic al Greciei antice, considerat „Părintele Medicinei”, s-a născut în jurul anului 460 î.Chr. pe insula Cos (Arhipelagul insulelor Sporade)) şi a murit către anul 370 î.Chr. în localitatea Larissa din Tessalia. Numele lui este legat de Jurământul lui Hippocrate, un adevărat codice moral al unui medic în exercitarea profesiunii sale, jurământ prestat și în zlele noastre în multe universităţi de absolvenții facultăților de medicină. Născut într-o familie ce aparţinea cultului lui Esculap (gr. Asclepios), zeul grec al medicinei, Hippocrate învaţă medicina sacerdotală şi anatomia de la tatăl său, Heraclide. Părăsește insula sa natală și cutreieră ținuturile Greciei antice, Tracia, Tessalia şi Macedonia ca medic itinerant, dobândind o solidă reputaţie ca practician. În jurul anului 420 î.Chr. se întoarce la Cos, unde fondează o şcoală pentru viitori medici. Mai târziu va înfiinţa o altă şcoală în Tessalia, unde îşi va sfârşi zilele la Larissa către anul 370 î.Chr.

VARIANTA ORIGINALĂ A JURĂMÂNTULUI:

„Jur pe Apollo, pe Asclepios, pe Higeea şi Panaceea, pe toți zeii şi zeițele, luându-i ca martori că voi indeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea, juramântul şi legământul care urmează:

-Pe învățătorul meu într-ale medicinii îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi, la nevoie, îi voi îndestula trebuințele, pe copiii săi îi voi privi ca pe frații mei şi, dacă vor dori să devină medici, îi voi invaăț fără plată şi fără să le cer vreun legământ.

-Preceptele, lecțiile orale şi tot restul învăţăturii le voi împărtăși fiilor mei, fiilor învățătorului meu şi ucenicilor uniți printr-o făgăduială şi printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva. -Le voi îndruma îngrijirea bolnavilor spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta puterile și mintea, și mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate.

-Nu voi încredinţa nimănui otrăvuri, dacă îmi va cere, și nu voi îndemna la așa ceva, tot astfel nu voi încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede. Îmi voi petrece viaţa și voi îndeplini meșteșugul în nevinovăţie şi curăţie.

-Nu voi practica operația scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în seama celor ce se ocupă cu aceasta. În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bunăștiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor liberi sau sclavi.

-Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta, nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea împrejurări, păstrarea tainei este o datorie. -Daca voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viața şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi, iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă.”

VARIANTA MODERNĂ A JURĂMÂNTULUI (așa cum a fost ea adoptată de Asociația Medicală Mondială în cadrul Declarației de la Geneva – 1975):

„Odată admis printre membrii profesiunii de medic:

-Mă angajez solemn să-mi consacru viața în slujba umanităţii;

-Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoștinţa care le sunt datorate;

-Voi exercita profesiunea cu conștiinţă și demnitate; -Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligație sacră;

-Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

-Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiție a profesiunii de medic;

-Colegii mei vor fi frații mei;

-Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient considerații de naționalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;

-Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub amenințare şi nu voi utiliza cunoştințele mele medicale contrar legilor umanității. Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare”

Ceremonia de absolvire din universităţile românești are o încărcătură simbolică uriașă, marcând oficial trecerea tinerilor de la statutul de studenți la cel de medici în slujba umanității. Totuşi, din punct de vedere juridic, comportamentul unui medic din România zilelor noastre nu este sancționat în baza jurământului rostit pe scenă, ci în baza Codului de Deontologie Medicală emis de Colegiul Medicilor din România şi a legilor malpraxisului. Prin urmare, legătura este una de continuitate morală: chiar dacă cuvintele s-au schimbat pentru a se potrivi societății actuale, nucleul a rămas acelaşi – promisiunea de a pune viaţa și binele pacientului mai presus de orice. Ambele texte rămân piloni spirituali pentru medicii români, ghidându-le atât conduita profesională rigidă, cât și latura umană necesară în fața bolii.

„Înduplecaţi-vă sufletul la suferinţă, ca să puteți mângâia pe cel ce suferă; coborâți-vă până la patul lui, pătrundeți-vă de durerile lui, ca să-i puteți aduce alinarea; fiţi blânzi, fiți buni, fiți milostivi, căci mila este cel mai mare medicament al omenirii; prin ea se ușurează durerile cele mai mari și se vindecă rănile cele mai adânci.”