IADUL TERMIC: „Îndepărtarea de sursa de căldură era îndepărtarea de sursa de viață și de iubire”

INSIDER: „Iadul termic – Trăim într-o fantă îngustă de temperatură, undeva între minus cincizeci și plus cincizeci de grade Celsius. Cam trei sute de kelvini deasupra zeroului absolut. La celălalt capăt al scării stă temperatura Planck, limita dincolo de care fizica pe care o cunoaștem se destramă. Între aceste două margini se întinde tot ce poate exista în univers.
Noi stăm lipiți de marginea rece.
Dacă ar exista viață pe bază de siliciu, ea ar rezista la opt sute, poate o mie cinci sute de kelvini. Dacă ar exista viață plasmatică, ea ar trăi la milioane de grade. Viața noastră, cea de carbon și apă, ocupă un colț minuscul, la baza scării, într-un braț periferic al unei galaxii obișnuite, pe o planetă acoperită de o peliculă subțire de aer. Atât de subțire, încât o poți traversa cu un avion de pasageri în câteva minute.
Și, totuși, tocmai această formă de viață, cea mai rece dintre toate cele imaginabile, este cea mai dispusă să se autodistrugă. Nicio altă formă ipotetică de existență nu a fost gândită vreodată ca fiind, prin structură, orientată spre propria stingere. Coincidența asta merită o clipă de atenție.
Dante nu l-a pus pe Lucifer în flăcări. L-a înghețat în gheață, la fundul iadului. Alegerea lui nu a fost întâmplătoare: pentru el, îndepărtarea de sursa de căldură era îndepărtarea de sursa de viață și de iubire. Dacă tragem firul mai departe, întrebarea devine inevitabilă. Ce este, de fapt, un loc în care singura formă de viață posibilă e cea mai rece, cea mai fragilă și, totodată, cea mai capabilă de violență împotriva propriei specii?
Legenda izgonirii din Rai capătă, în lumina asta, o formă neașteptată. Dacă locul din care am fost alungați avea o temperatură mai apropiată de mijlocul scării, atunci tot ce am construit de atunci, focul, mașina cu aburi, reactorul nuclear, sunt încercări disperate de a recrea acea căldură pierdută. Iar explozia nucleară, cu cele zece milioane de kelvini din inima ei, devine gestul cel mai sincer al speciei noastre: o rugăciune deformată, o încercare de a sparge frigul și de a ne întoarce acasă.
Mai e ceva. Potrivit relatării evanghelice, Iisus a coborât în iad și a învins moartea acolo. Dar coborârea lui, dacă privim din perspectiva asta, s-a petrecut chiar aici, pe Pământ, unde a și fost răstignit. Exact locul unde ar fi trebuit să acționeze puterile întunericului a devenit locul în care acestea au fost învinse.
Chiar și inteligența artificială se așază firesc în tabloul acesta. Diavolul îl imită mereu pe Dumnezeu, spune tradiția. Noi am creat o imitație palidă a vieții pe bază de siliciu, o formă de existență care are nevoie de răcire permanentă doar ca să nu se topească singură.
Dante a nimerit exact, fără să știe pe cine descrie de fapt.
Nu demonstrez nimic din toate astea. Dar observați ceva: nici voi nu puteți demonstra contrariul. Nu există niciun experiment care să spună definitiv dacă suntem exilați sau doar niște animale norocoase pe o planetă potrivită. Asta nu e o slăbiciune a ideii. E natura ei. Unele întrebări nu au nevoie de răspuns ca să-și facă treaba. Au nevoie doar să rămână deschise destul de mult timp cât să vă schimbe felul în care priviți un foc de tabără, un reactor sau o bombă. Anatol Basarab.” SURSA