„Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. (…) Iată de ce  „florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele – este de ajuns să menționăm Anemonele şi Garoafele – adevărate capodopere. Luchian a murit la 28 iunie 1916. Către sfârșitul vieții nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel se sfârșea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viața unui pictor.” DETALII

ARHIVĂ: FOAME: “În acest imobil, poetul Mihai Eminescu…”

Hieronymus Bosch (sau Jeroen Bosch sau Hieronymus van Aken, n. cca. 1453, decedat la 9 septembrie 1516) a fost un pictor neerlandez, a cărui operă fantastică și grotescă ilustrează în principal păcatul și decăderea umană. Acest artist născut în secolul al XV-lea, considerat eretic, alchimist și chiar alienat mintal, este reprezentantul exponențial al sfârșitului de Ev Mediu, care a turnat în formă artistică temerile și credințele epocii sale. DETALII

INSIDER: Iadul dintre noi. Tripticul lui Hieronymus Bosch – „Grădina deliciilor” – este rezultatul grefării imaginației dezlănțuite a unui artist de geniu pe imaginarul postlumesc al teologiei creștine. Panoul central redă carnavalul plăcerilor lumești: „sex, drugs & rock’n roll”-ul veacului al XV-lea. Pe aripa din stânga este reprezentată Grădina Edenului, ca o evocare idilică a paradisului pierdut. În timp ce aripa din dreapta zugrăvește iadul în toată splendoarea sa diabolică: violență și moarte, chinuri și pedepse, într-un grotesc al groazei de care numai o minte fecundată de anxietățile milenariste era capabilă să le plăsmuiască.

Muzeul Prado din Madrid – unde se află expusă pictura lui Bosch – a organizat un studiu ingenios: i-a rugat pe vizitatori să privească tabloul purtând niște ochelari care le urmărea mișcarea ochilor. Astfel, cercetătorii au putut reproduce harta privirii artistice și să descopere unde anume se uită vizitatorii când observă tabloul. Datele vizuale arată că ochii le sunt atrași de iad: privirea oamenilor rămâne îndelung fixată asupra peisajului infernal al caznelor și torturii. Idilicul tablou al paradisului abia dacă e băgat în seamă. Grădina Edenului – în istorie ca și în pictura lui Bosch – este doar placa turnantă către infern.

Pe mine nu mă surprinde această concluzie. Nu mă surprinde chiar deloc: ce să vezi în Eden, în afară de un Dumnezeu care îi unește pe Adam și pe Eva într-un decor câmpenesc populat cu dobitoace pașnice? Eu aș radicaliza întrebarea: ce să cauți acolo? Ce dracu’ să faci în rai? Altceva decât să zaci într-o beatitudine veșnică? Să stai, contemplativ, condamnat la fericire sufletească, în compania îngerilor și a sufletelor deztrupate ale celor fără de păcate. Raiul e apoteoza post-apocaliptică a plictisului.

Dante Alighieri, omologul literar al lui Hieronymus Bosch ca arhitect al lumii postexistențiale, este autorul apocrif al celei mai puternice declarații de iubire rostite vreodată: „dacă și după moarte oamenii iubesc, te voi iubi și eu, și mai bine cu tine în iad, decât fără tine în paradis”. Eu nu am nevoie de Beatrice pentru a alege iadul: decât plictisul paradisiac al beatitudinii eterne, mai bine grotescul carnal al groazei infernale. Acolo, în subteranele iadului, se petrece acțiunea postumă. Acolo e viața (de apoi). Acolo aș vrea să fiu și nu văd cum s-ar putea.

Iadul există. Și nu e în Comedia lui Dante sau în tabloul lui Bosch. Iadul nu e în alții, cum spune Sartre (L’enfer c’est les autres), și nici măcar în noi. Iadul există între noi, prin noi și printre noi. Iadul dintre noi există între mine și tine, în ceea ce facem sau nu facem unii cu alții. Iadul salășluiește în imaginarul politic al relațiilor interumane concretizat în „aici și acum”-ul existenței sociale. Iadul este bolgiile în care ne îngropăm îngropându-i pe alții. Aici sunt(em) deja și nu văd cum am putea evada într-o lume mai bună.” SURSA

INSIDER 2: „Pe spatele unuia dintre personajele din iad este desenată o partitură. Dar cum sună această melodie din secolul 15? Aranjat în stilul epocii (partitura muzicală din spate este doar un riff scurt menit să se repete) și interpretat pe Lute, Harp și Hurdy-Gurdy de James Spalink. Melodia se bazează pe transcrierea Ameliei Hamrick.

Aşa sună muzica după 600 de ani în iad: Fermecător!” SURSA