TÂRCOALE ÎN BENZINĂRIE: Istoria poziționării buşonului şi originea glumei cu „lichidul de semnalizare”

INSIDER: „Inginerii auto din anii ’50 erau absolut GENIALI! Soluția tehnică radicală ascunsă în blocul optic care a dat naștere celebrei glume cu „lichidul de semnalizare” Dacă ai crezut vreodată că celebrul mit auto despre „lichidul de semnalizare” este doar o glumă inventată de mecanici ca să sperie șoferii începători, pregătește-te să afli adevărul istoric. În spatele acestei expresii se ascunde o realitate de design absolut fascinantă, pe care constructorii auto au aplicat-o în epocă din motive pur inginerești.

Privește cu atenție imaginea de mai sus. Ceea ce pare un trucaj digital sau o piesă dintr-un film SF este, în realitate, un ansamblu de semnalizare și iluminare spate montat pe un automobil american din anii 1950 (precum legendarul Chevrolet Bel Air sau modele conexe din acea perioadă).

Inovația tehnică: Când stopul devine bușon – Din punct de vedere al arhitecturii auto a mijlocului de secol trecut, designerii erau obsedați de linii aerodinamice curate și de ascunderea oricărui element care putea „strica” profilul lateral al mașinii. Așa a apărut soluția de a integra gura de alimentare a rezervorului direct în corpul blocului optic spate. Sistemul funcționa prin bascularea sau rabatarea întregului ansamblu al lămpii (care includea semnalizarea și lumina de frână), acționat printr-un mecanism cu balamale și un zăvor mascat discret în ornamentul de crom. Odată deschis „stopul”, gura de umplutură a rezervorului și bușonul metalic deveneau accesibile pentru pompa de la benzinărie. De aici se trage, de fapt, gluma cu „lichidul de semnalizare”? Deși din punct de vedere fizic combustibilul intră în rezervor și nu direct în becul de semnalizare, intersecția periculoasă și bizară dintre circuitele de benzină, vaporii inflamabili și instalația electrică a lămpii a lăsat urme adânci în folclorul auto.

Gândește-te doar la scenariul pur tehnic: un șofer neatent care lăsa luminile aprinse în timp ce alimenta, vapori de benzină densi concentrați exact în spatele dispersorului roșu și riscul iminent ca un scurtcircuit să transforme totul într-un foc de artificii. În plus, etanșarea precară a acelor ansambluri mobilizabile făcea ca în interiorul lămpii să se adune adesea condens sau scurgeri. Așa s-a născut, în atelierele de reparații ale vremii, ironia supremă la adresa mașinilor americane complicate: gluma că, dacă stopul nu mai funcționează cum trebuie, „trebuie să schimbi lichidul de semnalizare” – un omagiu involuntar adus acelor vremuri în care benzinăria și becurile din spate concurau pe același spațiu fizic. Oare cum ar reacționa un polițist de la Rutieră dacă ar opri astăzi o mașină la care alimentezi direct prin stopul de frână?” SURSA

N.R.: Evoluţia istorică a poziționării buşonului – Perioada timpurie (Anii 1900-1920): În primele decenii, rezervoarele erau adesea amplasate direct sub scaunul şoferului sau al pasagerului (cum era la faimosul Ford Model T), sau chiar sub capotă, direct deasupra motorului (alimentare prin gravitație). Pentru realimentare, şoferul trebuia să coboare şi să ridice perna scaunului.

Anii 1930-1950 (Integrarea în caroserie): Pe măsură ce mașinile au devenit mai aerodinamice, rezervorul a fost mutat în partea din spate. Buşonul a început să fie ascuns în aripi sau direct pe panoul spate.

Anii 1950-1970 (,,Epoca de Aur” a buşoanelor ascunse): Pentru a nu strica liniile estetice ale maşinilor americane şi europene, designerii au devenit foarte creativi. Buşonul de benzină era ascuns în miod ingenios. În spatele plăcuței de înmatriculare rabatabile din spate (ex: Chevrolet Caprice, numeroase modele Ford, Buick). În spatele unui stop rabatabil (cum era la celebrele modele Cadillac din anii ’50).

„Mașinile clasice sunt cunoscute pentru designul lor frumos și elegant. Cu toate acestea, pentru ochiul neavizat, găsirea capacului de rezervor la o masină de colecție s-ar putea să nu fie întotdeauna la fel de simplă ca la maşinile moderne, deoarece designerii epocii le-au ascuns de vedere. Din punct de vedere istoric, producătorii auto au vizat designuri de caroserie elegante și neîntrerupte, ceea ce i-a determinat să ascundă componente precum capacul de rezervor. Designerii au luat în considerare estetica şi confortul, ceea ce a dus la faptul că unele mașini clasice au un capac de rezervor ascuns în locații discrete, dar accesibile. În anii 1940 şi 1950, purtarea unui capac de rezervor ascuns era o tendinţă destul de comună, producători precum Peugeot, Chrysler, Chevy, Ford, Nash, Oldsmobile și mulţi alţii participând într-un fel sau altul.

Cele mai ascurse locații ale capacelor de berzină: 1. În spatela stopului spate – Unele maşini clasice îşi ascund ingenios capacele de rezervor sub ansamblul stopurilor. Această amplasare implică o integrare inteligentă în designul vehiculului, unde accesul la capacul de rezervor necesită scoaterea sau răsucirea ansamblului stopurilor. O astfel de configurație nu numai că menține aspectul elegant al mașinii, dar asigură si că capacul de rezervor rămâne discret ascuns vederii, adăugând un element de surpriză pentru observatorii neatenţi. Exemplu: Lincoln Continental din 1956, Cadillac El Dorado din 1953, Chevrolet Bel Air din 1955.

2. Ascuns în aripa spate – Anumite mașini clasice au un capac de rezervor ascuns în aripa spate, demonstrând o combinație între design inovator și caracter practic. În această configurație, accesul la capacul rezervorului implică adesea deschiderea unui panou sau compartiment discret situat în aripă, dezvăluind gâtul de umplere a rezervorului ascuns în interior. Această integrare combină perfect forma și funcţia, păstrând eleganţa atemporală a vehiculului, asigurând în acelaşi timp accesul facil la capacul rezervorului pentru realimentare. Exemple: Pontiac Chieftain din 1957, 1948 Tucker.

3. În spatele plăcuței de înmatriculare – Un alt loc popular pentru ascunderea capacului de rezervor este în spatele plăcutei de înmatriculare. În această configuraţie, capacul de rezervor este de obicei accesibil prin răsucirea sau eliberarea plăcuţei de înmatriculare, dezvăluind gâtul de umplere cu combustibil ascuns în spate. Această alegere de design nu numai că păstrează aspectul estetic al maşinii clasice, dar oferă și o soluție practică pentru realimentare, plăcuța de înmatriculare servind ca un capac convenabil pentru a ascunde capacul de rezervor atunci când nu este utilizată. Exemplu: Chevrolet Chevelle SS din 1966, Pontiac GTO din 1969, Chevrolet Malibu din 1969.

4. Ascuns la vedere – Referindu-ne la unele dintre cele mai emblematice maşini muscle americane, am adăugat și „Ascuns la vedere”. Modelele Mustang şi Camaro de la început aveau buzunarele de combustibil în centrul părţii din spate, adăugând logo-ul rotund şi ornamentele stilului emblematic al ambelor modele. Această zonă rotundă a logo-ului a fost de atunci un element de bază pe ambele mașini, mult timp după ce a încetat să-și mai îndeplinească scopul iniţial de a ascunde buzunarul de combustibil. Exemplu: Ford Mustang GT FastBack din 1968, Chevrolet Camaro din 1968.

5. În portbagaj – Alte maşini clasice, majoritatea europene, au decis să ascundă rezervorul de combustibil sub capota portbagajului. Această configurație implică un compartiment ascuns sau un punct de acces în portbagaj, unde sunt adăpostite discret capacul rezervorului şi gâtul rezervorului. Accesarea capacului rezervorului necesită de obicei deschiderea capacului portbagajului, dezvăluind compartimentul ascuns pentru realimentare. Această alegere de design nu numai că menţine silueta elegantă a vehiculului, dar asigură si acces convenabil şi blocat la capacul rezervorului. Volkswagen Beetle este un exemplu excelent în acest sens.

Principalul motiv pentru care astăzi nu se lai ascund capacele de benzină este siguranţa. De obicei, nu se termină bine dacă vehiculul este lovit din spate şi are o uşa de rezervor în spatele plăcuței de înmatriculare din spate. Progresele tehnologice au condus la utilizarea de către producători a unei uși de rezervor pe partea laterală a vehiculului, unde le vedem si astăzi.” DETALII

Anii 1980-Prezent (Standardizarea laterală şi siguranța): Din cauza riscului ridicat de incendiu în cazul unui impact din spate (combustibilul se putea scurge pe eşapamentul fierbinte sau direct în caz de coliziune), s-a renunţat complet la alimentarea prin spate. Rezervorul a fost mutat obligatoriu înaintea punţii spate, iar buşonul a fost poziționat pe una dintre fețele laterale (stânga sau dreapta). Brandurile mari tind să păstreze o tradiție. De exemplu, Grupul Volkswagen, BMW şi Mercedes-Benz pun buşonul pe dreapta. Brandurile japoneze precum Toyota, Nissan sau Honda îl pun adesea pe stânga.

Poziționarea actuală pe laterale nu este aleatorie, ci depinde de criterii tehnice și culturale bine stabilite. Pozitionarea pe dreapta – Specifică maşinilor concepute pentru traficul pe partea dreaptă (Europa Continentală, SUA). Dacă rămâi fără benzină pe autostradă, alimentezi cu canistra de pe marginea drumului (trotuar), fiind protejat de trafic. Şoferul are loc să deschidă portiera larg la pompă, fără să lovească stâlpul de alimentare. Teava de eșapament de regulă, pe o partea stângă (opusă bușonului) pentru a preveni aprinderea vaporilor.

Pentru că diversitatea poziționării crea confuzie atunci când oamenii închiriau maşini sau conduceau un vehicul nou, în aprilie 1986, un designer de la Ford Motor Company numit Jim Moylan a venit cu o idee genială. După ce a fost udat de ploaie în benzinărie deoarece parcase pe partea greşită, el a propus introducerea unei mici săgeți (un triunghi) lângă pictograma pompei de benzină de pe bord. Dacă săgeata indică spre stânga, buşonul este pe stânga. Dacă indică spre dreapta (→), buşonul este pe dreapta. Ford a implementat această idee în premieră pe modelele din 1989 (Ford Escort și Mercury Tracer), iar astăzi elementul (Moylan Arrow) a devenit un standard universal pe absolut toate ecranele şi cadranele maşinilor moderne.

Ultima mașină care a avut un capac de rezervor ascuns a fost Chevy Impala din 1996, care folosea un suport cu arc pentru plăcuța de înmatriculare.”