ALBA-IULIA: Cetatea Alba Carolina, steaua cu șapte colțuri din inima României

INSIDER: „Cetatea Alba Carolina este o fortăreaţă cu bastioane de tip Vauban construită la începutul secolului al XVIII-lea în oraşul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman şi de consolidare a puterii habsburgice pe plan local. Are statut legal de monument istoric. Ansamblul – compus din trei sisteme de apărare – prezintă caracteristici specifice primului și celui de al doilea sistem Vauban. Corpul principal al cetății este de forma unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor de acest gen.Trinitatea este cel mai mare bastion și are un blazon încoronat cu câmpuri multiple și frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Carol, Sfântul Capistrano şi Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălţime de 12 metri și o lungime variind între 106 şi 142 metri) cu fețe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° – 120°) și flancuri scurte și concave (42 – 48 metri), cât şi curtinele de care le leagă (la distanțe de 116-135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost uşor adaptate terenului. Bastioanele principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie aşezate pe platforme superioare.

Între bastioanele principale și curtinele din a doua linie, se află şanțul interior cu lățimea de 27 metri. Línia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepția fiind cea dispusă pe flancul sudic denumită Francisc de Paula. Dimensiuni lor sunt: feţele 60-90 m şi flancurile 45 m. Ultimele sunt prevăzute cu șanțuri late de 9 m. Redute de pe care artileria protejată executa trageri îndepărtate sunt construite pe ravelinele nordice şi vestice.

Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau feţele bastioanelor și ravelinelor, ele fiind dispuse în aceeași unghiuri cu bastioanele şi ravelinele pe care le apărau. Grosimea lor este de 22 m, iar lungimea fețelor 120-144 m.

Toate contragărzile şi unele raveline vestice au fost prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, precum şi cu tunele înzestrate cu metereze pentru trageri sau, cu încăperi pentru adăpostul trupei ori cu rol de depozite, grajduri, etc.

Pe latura estică dinspre oraș unde se afla o terasă abruptă, contragarda – denumită anvelopă, se prezintă sub forma unor valuri înalte de pământ susţinute la baza de un zid scund din cărămidă. Aici au fost amenajate în unghiurile ieşinde terase pentru artilerie.

Planul cetăţii a fost trasat în jurul axelor reprezentate de cele 6 porţi (3 spre est și restul spre vest), din care cea principală se află în partea de est. Porțile vestice făceau – la origine – legătura cu terenul de instrucție al armatei. Artera principală de circulație în interiorul cetății este între porțile III-IV-V VI.

Statuile şi reliefurile care împodobesc aceste porți, au ca sursă de inspirație fapte ale eroilor antici sau războaiele austro-turce, încadrându-se curentului baroc. Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban în Franţa pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate, menite a asigura defensiv noile provincií cucerite. Lucrările pregătitoare au început prin ridicarea topografică din anul 1711, a oraşului şi cetății medievale.

Planul originar al cetății a fost trimis la Viena şi aprobat de prințul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, acesta împreună cu ordinul de începere a lucrărilor fiind înmânat la 26 aprilie 1714 generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania. În iulie 1714 generalul primeşte în baza observațiilor venite de la Viena notificarea de a întocmi un nou plan, adaptat acestora.

Terenul necesar (140 ha), a fost eliberat între 1713 1715 prin dărâmarea vechiului oraş medieval, acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetă (actualul oraș de jos).

Proiectul, din punct de vedere tehnic îi aparține arhitectului italian Giovano Morando Visconti. Lucrările (estimate în total la peste un milion de guldeni de aur) – au fost conduse inițial de către acesta (care a murit în 1717 la 65 de ani, de ciumă) şi ulterior de inginerii militari losif de Quadri (1717 1727) şi Konrad won Weiss (1727-1738).

Deşi sistemul de apărare proiectat inițial cuprindea 4 linii de fortificații și o fortificație mai îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor – aflat în vecinătate, construcția finală a avut numai 3 linii.Construcția propriu-zisă – care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei – a fost realizată între anii 1715-1738, în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ştefan Wesselényi (1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732-1734) şi loan Haller (1734-1755).

Ca zidari şi pietrari au lucrat muncitori şi meșteri italieni, iar pentru sculptură la porţile cetății și bastioane a fost adusă echipă vieneză, condusă de sculptorul Johann König.

În 4 noiembrie 1715 s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol dedicat împăratului, situat pe latura de nord. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă, munca brută fiind prestată în serii de câte două săptămâni de peste 20.000 de iobagi români aduşi din toată Transilvania. Cărămida s-a confecționat pe plan local, piatra brută a fost adusă de la Șard, iar cea fasonată de la Ighiu, nisipul din Mureș și piatra de var de la Meteş.

Zidurile – uşor oblice – s-au ridicat din cărămidă şi piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. Din vechea cetate medievală s-au utilizat totuși cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea, care au devenit în cadrul a două noi bastioane, cavalieri – platforme de tragere.Proiectul inițial nu s-a realizat în întregime, resursele financiare habsburgice fiind îndreptate ulterior spre fortificaţii situate mai aproape de granița cu otomanii. Astfel, după 1738 nu s-a mai construit circa 10 la sută din dispozitivul gândit initial, renunţându-se la construirea unei a patra linii de apărare ce trebuia să înglobeze o parte din oraș pe latura estică și, la fortul de pe Dealului Furcilor, iar dintre șanțurile exterioare n-a fost terminat decât cel dinspre oraş.

În 1747 s-au reluat lucrări sub conducerea generalul Bohn (care a și propus un nou proiect – nerealizat – de fortificare exterioară spre oraș și spre Dealul Furcilor), dar nu după mult timp s-au întrerupt. Câteva lucrări rămase neterminate au fost reluate în anul 1812 precum şi în timpul asediuluii din 1849. DETALII

N.R.: Fortificaţiile de tip Vauban, sub formă de stea”, aşa cum sunt şi cele ale Cetăţii Alba Iulia, s-au vădit, de-a lungul timpului, uşor de apărat şi foarte greu de cucerit. De asemenea, s-au dovedit şi foarte rezistente, nu doar la asaltul timpului, dar şi în faţa atacurilor de artilerie. În România, fortificaţii de tip „stea” mai există şi la Făgăraş, Arad (stea 6 colțuri) și Oradea (stea 5 colțuri).