PARTICULA LUI DUMEZEU: Primul tur virtual organizat de CERN în acceleratorul de particule, aflat în reparații până în 2029

INSIDER: „Dragi prieteni, am coborât ieri în subteranele Elveției, la aproape o sută de metri adâncime, lângă acceleratorul de particule. O călătorie printre măruntaie de oțel, schele și inele, unde trebuie să fii atent când calci, să nu faci vreo boacănă, să mai răstorni ceva pe acolo și s-o ia razna toate cele.

Trebuie spus, din bun început, că vizita a fost condusă de două doamne, Elise Le Boulicaut și Margherita Boselli, cercetătoare la CERN, care s-au gândit că ar fi bine să organizeze aceste excursii în 𝑝𝑒𝑠̦𝑡𝑒𝑟𝑎 𝑒𝑥𝑝𝑒𝑟𝑖𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑙𝑎̆, cum este numit locul. Departe de a fi o metaforă, ca să pătrunzi într-o asemenea cavitate ai nevoie de echipament, de cască și, bineînțeles, de un dozimetru (aparatul acela micuț, cam cât un Nokia de pe vremuri, care măsoară dozele de radiații și te previne când începi să fii verde fluorescent). Odată deghizat astfel (nu chiar ca un astronaut, dar orișicât), intri în ascensor, un domn de la Tehnică apasă pe buton (în fotografie are mustață, însă ea nu este obligatorie) și aluneci vertiginos la 99 de metri sub Pământ. Mai exact: 99,5.

Când am ajuns noi, acceleratorul nu accelera nimic, fiind dumnealui în reparații – motiv pentru care a și fost posibilă această incursiune; altminteri, atunci când funcționează, nu au voie în subterană decât protonii, electronii și alți fermioni, câmpul magnetic fiind prea mare pentru biata anatomie umană. Echipele de control, ingineri și cercetători, lucrează, de altfel, într-o altă clădire, la suprafață.

Am aflat deci că ATLAS (acronimul pentru 𝐀 𝐓oroidal 𝐋HC 𝐀pparatu𝐒) este construit ca o ceapă, fiecare strat având proprietăți specifice și fiind utilizat în experimente distincte; că structura propriu-zisă cântărește în jur de 7000 de tone (cam cât scheletul Turnului Eiffel, care are 7300), că diametrul cilindrului este de 22 de metri, iar lungimea lui de peste 40 de metri. Și că, având asemenea dimensiuni, nu a putut fi instalat în peșteră dintr-o bucată, ci prin asamblări succesive ale părților deja construite la suprafață – exact ca vaporașul pe care l-ai dichisit în copilărie, când – cu mare atenție, migală și pensetă – introduceai diferitele lui părticele într-o sticlă.

În clipa de față, în tunelul vertical prin care au fost introduse componentele lui ATLAS se află canalizările ventilației. Densitatea peșterii nu este constantă și trebuie mereu reajustată, pentru a compensa, în felul acesta, mișcarea față de scoarța terestră (care este de câțiva milimetri pe an, suficient cât să țină o echipă întreagă de cercetători în alertă).

Am mai aflat, de asemenea, că toată partea interioară a lui ATLAS va fi refăcută în ceea ce se numește, riguros și misterios deopotrivă, „a treia perioadă de reparație“, care se va încheia în anul 2029 (când tânăra noastră gazdă, Elise, își va fi susținut deja doctoratul).

Într-una dintre imaginile alăturate puteți vedea conducta neagră prin care trece fasciculul de protoni, învelită într-o altă conductă, albastră, menită să o protejeze pe prima – ceea ce este de înțeles dacă te gândești că, în clipa în care se întâlnesc două fascicule, au loc 40 de milioane de coliziuni pe secundă. De aceea și este atât de sofisticat sistemul informatic de analiză și filtraj al datelor; sunt softuri special concepute încât să nu țină cont decât de anumite informații experimentale și să le înlăture sau pună în surdină pe celelalte. Este metoda cea mai sigură pentru a confirma un model teoretic: postulezi existența unui boson, de pildă, folosind câteva ecuații (ecuația lui Schrödinger, să spunem, sau ecuația Klein-Gordon), și apoi aștepți cuminte (uneori câteva decenii), până când acel boson teoretic este confirmat pe cale experimentală, grație lui ATLAS și cercetătorilor de la CERN. Dacă te cheamă Higgs, bosonul respectiv îți va purta numele, iar așteptarea ta de o jumătate de secol va fi astfel răsplătită.

Inutil de precizat că, pe măsură ce crești densitatea fasciculului, crește și numărul de coliziuni între protoni. În timp ce ascultam această evidență probabilistică, un băiețel de 9 ani, din echipa vizitatorilor, a întrebat dacă protonii fac gălăgie, dacă se aud zgomote din tunel când circulă acolo. Ei bine, nu. Fasciculul de particule călătorește în vid, pentru a nu pierde din energie, desigur. ATLAS nu înregistrează, de altfel, miuonii cosmici; și tocmai pentru a nu interfera cu particule din exterior se și află la o asemenea adâncime.

Și a mai întrebat cineva cât cam cât curent electric consumă toată instalația. Cât a unui oraș de 400000 (patru sute de mii) de locuitori. Motiv pentru care totul stă închis de Crăciun, a spus doamna Margherita, încât nevoile oamenilor din împrejurimi și decorațiile de sărbători să nu sufere prin supraîncărcarea rețelei.

Adaug aici câteva fotografii în care apar harta cu întreg complexul de acceleratoare, localizarea lor aeriană pe teritoriul Elveției și al Franței, cu cei 27 de kilometri ai circumferinței tunelului LHC, poarta prin care intri în clădirea cu ATLAS și cobori în peșteră, domnul care apasă pe butonul ascensorului și dozimetrul, doamna Margherita Boselli în timp ce ne explică ionizarea gazelor care trec prin acele țevi de aluminiu din spatele dumneaei, panoul cu nivelul gazelor (azot, heliu etc.), unde cineva pe nume Evgeny a lăsat un bilețel de avertisment și, în fine, ceapa propriu-zisă prin care trec protonii.

Despre bosonul domnului Higgs – cu altă ocazie.
Pentru moment, nu pot să nu las trimiterea către un articol și să nu vă invit, dragi prieteni, să vă imaginați, fie și doar pentru o clipă, fiorul care i-a cuprins pe cei ce l-au citit atunci, în ziua de 4 iulie 2012, când echipa de la CERN a anunțat existența unei noi particule. Pe care fizicienii-poeți au numit-o ulterior „particula lui Dumnezeu“ // SURSA