INSIDER: „Casa Mița Biciclista are un nou decor pentru a celebra Ziua Franței: „Liberté”.” SURSĂ

ARHIVĂ: MONICA LOVINESCU: „Vocea care ni s-a dat” la Radio Europa Liberă – Expoziţie manifest la Mița Biciclista Stabiliment OXXO CASA MIŢEI BICICLISTA: Cea mai instagramabilă clădire din București nu are inhibiții față de factura la Enel

INSIDER: „Ascult o știre și nu-mi vine să cred… acum și cicadele deranjează?! Natură, lumină și acel zumzet familiar care, se pare, îi scoate din sărite pe unii. Da, e vorba despre cicade. Niște insecte complet inofensive, care nu mușcă, nu înțeapă, nu transmit nimic. Doar… cântă. Ce nu știu mulți este că aceste ființe petrec ani întregi sub pământ, unele chiar 5, 10 sau 17 ani! Trăiesc în tăcere, hrănindu-se din seva rădăcinilor, până când simt căldura verii și ies la suprafață pentru câteva săptămâni. Atunci, masculii cântă pentru a atrage femelele. Acel concert natural, care pe unii îi deranjează, e de fapt finalul unui ciclu de viață impresionant. În multe culturi, cicadele sunt considerate un simbol al verii. În Japonia, cântecul lor e la fel de iconic ca greierii la noi. E semnul că natura e vie și funcționează exact cum trebuie. Așa că nu, nu cicadele sunt problema. Problema e când uităm să apreciem lucrurile simple. Ne deranjează o insectă care cântă de bucurie că trăiește… după o așteptare de un deceniu în întuneric?Vara nu se simte doar cu termometrul. Se aude și dacă o ființă atât de mică poate aștepta ani în șir doar ca să iasă la lumină și să cânte, poate și noi ar trebui să învățăm să trăim cu recunoștință fiecare zi în care putem ieși la soare.” SURSA

N.R.: „Termenul de cicade se referă la niște insecte din ordinul Hemiptera (familia Cicadidae), subordinul Auchenorrhyncha, care apar la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Acestea sunt cunoscute pentru sunetele puternice pe care le produc cicadele masculi şi pentru ciclul lor de viață, care poate dura câțiva ani. Totodată, cicadele sunt renumite pentru obiceiul lor de a dispărea timp de mai mulţi ani doar pentru a reapărea în forță la intervale regulate. Există în jur de 3.000 de specii de cicade, care se regăsesc pe întregul glob, împărţite în două mari categorii: cicade anuale și cicade periodice. În timp ce cicadele anuale sunt răspândite în întreaga lume, cele periodice trăiesc doar in America de Nord, mai exact în regiunile centrale şi de est din SUA. În România au fost identificate doar 16 specii, localizate în arii restrânse din Dobrogea şi din sud-vestul ţării, unde există influeţe ale climatului mediteraneean. Cu toate acestea, în ultimii ani, unele dintre aceste specii şi-au extins arealul, astfel încât ele pot fi întâlnite în prezent şi în alte zone din sudul ţării, dar şi în Bucureşti şi în împrejurimile acestuia.

Cicadele au corpuri asemănătoare cu cele ale gândacilor, cu dimensiuni cuprinse între 2 şi 5 cm. De asemenea, ele au corpul robust, cinci ochi, patru aripi transparente şi membranoase, care se pliază deasupra corpului, şi antene foarte scurte. Insectele nu muşcă şi nu înțeapă, iar, de regulă, speciile majore sunt uşor de recunoscut prin diferențele de cântec, de comportament şi de morfologie. De asemenea, masculii au pe partea inferioară a abdomenului un organ care le permite să producă sunetul lor specific de bâzâit, în timp ce femelele au ovipozitoare, acele organe sub formă de tuburi care le permit să depună ouă în mediul in care se vor dezvolta.

Ciclul de viaţă al cicadei are trei etape: ou, nimfă şi adult. La scurt timp după împerechere, femela îşi depune ouâle, adeseori între 24 şi 48 de ouâ deodată. Femelele cicade se pot împerechea de mai multe ori, iar unele specii pot depune 400 până la 600 de ouă în timpul vieții. După 6 până la 10 săptămâni, cicadele eclozează sub formă de nimfe şi coboară pe sol, unde se îngroapă în pământ. Cicadele petrec cea mai mare parte a vieții lor sub pământ, în vizuini subterane, sub formă de nimfe (cicade imature) şi se hrănesc cu seva provenită de la rădăcinile copacilor şi altor plante. Perioada de timp în care nimfele trăiesc sub pământ depinde de specie. În momentul în care sunt pregătite, acestea ies din pământ ca adulți şi se urcă în cel mai apropiat copac. Acolo işi „näpârlesc” cojile, ceea ce le conferă aripi, iar la câteva zile după ce ajung la maturitate, cicadele încep să se împerecheze şi să depună ouă. Ajunse la maturitate, cicadele trăiesc de obicei trei sau patru săptămâni. Majoritatea acestor insecte au un ciclu de viaţă de 2 până la 5 ani, însă există anumite specii, precum cicadele periodice (genul Magicicada), care au cicluri de viaţă foarte lungi, care durează 13 până la 17 ani.

Masculii de cicade sunt cunoscuți pentru abilitatea lor de a reproduce sunete puternice. Acestea bâzâituri se pot sincroniza într-un cor de bâzâituri, care poate ajunge și la 110 de decibeli, fiind printre cele mai puternice sunete produse in natură, mai puternic decât zgomotul produs de unele avioane. De altfel, acestea pot fi auzite și de la o distanță de aproximativ un kilometru. De aceea, expunerea îndelungată la acest sunet ar putea provoca leziuni ale sistemului auditiv al omului şi chiar pierderea auzului. Aceste sunete sunt folosite de masculi în principal pentru a atrage partenerele in perioadele de împerechere, dar pot fi utilizate şi cu rol de avertizare. Sunetele sunt emise cu ajutorul a două membrane care poartă denumirea de timbale si care sunt situate pe segmentele laterale ale abdomenului. Pe fața internă a acestor membrane există o pereche de muşchi puternici a căror contracție produce vibraţîa acestor membrane. Organele interne abdominale ocupă puţin loc, fiind concentrate în partea dorsală, astfel încât cea mai mare parte din abdomenul voluminos este plină cu aer şi funcţionează ca o cameră de rezonanță, amplificând sunetele. Cicada își poate contracta aceşti mușchi din abdomen cu mai mult de 50 de contracții pe secundă Vibrațiile produse de țimbale sunt amplificate de cavitățile din corp, care fac ca aceste sunete să fie puternice şi distincte. Frecvenţa şi ritmul lor variază de la o specie la alta, permițând identificarea reciprocă şi evitarea competiției sonore cu alte specii. În ultimele decenii, modelele de sunete emise de cicade ne permit să detectām prezența majorităţii lor într-un habitat fără a le vedea, doar prin înregistrarea şi analizarea emisiilor lor acustice. Femelele cicade nu emit aceleaşi sunete ca și masculii. În schimb, chemările lor de împerechere sunt doar nişte zgomote mici similare cu un „click”. Cicadele se vor aşeza pe tine dacă foloseşti unelte zgomotoase, precum unelte electrice şi maşini de tuns iarba. Pur şi simplu sunt atrase de gălăgie.

Unii masculi de cicade sunt afectați de o ciupercă din cauza căreia îşi pot pierde organele genitale. De aceea, ei îşi petrec mult timp urmărind sexul, însă scopul nu este acela de împerechere, ci de răspândire a acestei ciuperci.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERA

În general, cicadele nu sunt considerate dăunătoare pentru oameni ori pentru animale domestice sau sălbatice deoarece nu muşcă şi nici nu înțeapă. De asemenea, nu sunt periculoase nici dacă sunt consumate de animalele de companie în cantități mici. Unii oameni mănâncă cicade. Există o mulţime de rețete pentru a prepara cea mai zgomotoasă insectă din lume. Cu toate acestea, cicadele pot provoca daune considerabile vegetației, în special atunci când populațiile sunt foarte mari. Ele pot provoca daune in livezile tinere ori în pepiniere, iar aceste daune apar în urma crăpăturilor pe care femelele le fac în ramurile tinere ale copacilor când își depun ouăle. Acestea împiedică circulația sevei, ceea ce duce la uscarea ramurilor. De asemenea, larvele, care trăiesc în pământ, se hrănesc cu rădăcinile plantelor lemnoase, însă daunele produse sunt neînsemnate.

În anul 2024 în unele regiuni ale lumii, numărul cicadelor anuale a coincis cu cel al cicadelor periodice, ceea ce i-a determinat pe specialiști să denumească sezonul „Cicadageddon”. Există şapte specii de cicade periodice, patru dintre acestea făcându-şi apariția odată la fiecare 13 ani, iar alte trei la fiecare 17 ani. În acelaşi timp, o dată la 221 de ani, cicadele periodice apar toate simultan, iar acest fenomen bizar s-a întâmplat ultima dată în 1803. Următorul „Cicadageddon va avea loc in 2245.” DETALII

În concluzie, cicada este cea mai zgomotoasă insectă din lume! Omul când respiră produce un zgomot de 10 decibeli, iar nivelul unei conversaţii tipice este de 60 de decibeli. S-a admis că cifra 80 pe scara de decibeli, sau pe scara de foni, reprezintă pragul la care intensitatea sunetului devine nocivă. Orice sunet care depăşeşte 120 de decibeli poate cauza dureri şi chiar vätämări ale urechii.

Cele mai puternice sunete din natura sunt emise de: 1.Cașaloți – până la 230 de decibeli; 2.Creveții pistol, în ciuda dimensiuni mici scot un clănțărit, care poate depăși 200 de decibeli; 3.Balena albastră 188 de decibeli și pot fi auzite pe sute de kilometri; 4.Maimuţele urlătoare – 140 de decibeli; 5. Foca-elefant nordică 126 de decibeli; 6.Cicada verde 120 decibeli; 7.Elefanții africani – 117 decibeli; 8.Lupul cenuşiu: Până la 115 decibeli.Alte exemple de niveluri de zgomot: 120 dB: Decolare avion, artificii; 110 dB: Discotecă, concert zgomotos; 100 dB: Motoscuter, snowmobile; 90 dB: Scule electrice; 70 dB: Trafic intens;60 dB: Conversaţie normală.

ARHIVĂ: PARCUL VĂCĂREȘTI: După invazia călugărițelor asiatice din Dobrogea, acum avem prima generație cu buletin de București

INSIDER 1: „Au fost cândva niște proiecte ale unor studenți la Constanța…” SURSA

INSIDER 2: „Dacia Drezină, Dacia Amfibie, Dacia Șenilată ruginesc în curtea Facultății Ovidius din Constanța (Bulevardul Mamaia, fost Lenin) – proiectele de diplomă ale unor studenți sub îndrumarea Domnului Profesor Manea.”

ARHIVĂ: SECTOR 5: Drezină „home made” pentru cea mai sigură „pistă” de biciclete din lume. Linia de tramvai! OXXO DACIA 1300 ELECTRICĂ: Viteză maximă de 110 km/h și o autonomie de 155 km! OXXO DACIA 1310, MEHEDINȚI: Ridicată în slăvi sau trasă în țeapă?! OXXO DEATH RACE: Dacia Apocalipsei gata de start OXXO PRIMA IUBIRE: Comoda Dacia 1300, roșie. Nimic nu se pierde, totul se transformă!

INSIDER: „Am citit „Lélia” de George Sand prima dată când aveam 15 ani. Încă nu știam prea multe despre moarte, despre dragoste, despre feminitate, dar aveam o bănuială vagă că toate acestea nu se vor potrivi niciodată în șabloanele cuminți pe care lumea le impune. Lélia nu era o carte, ci un seism. O confesiune. O durere în formă de femeie. O spovedanie dintr-o noapte albă, în care Dumnezeu tace și iubirea face cu mâna dintr-un abis rece.
Era prima dată când întâlneam în paginile unei cărți o femeie care nu cerea să fie iubită. Care refuza până și mângâierea, pentru că știa că în mângâiere se ascunde adesea dorința de a modela, de a înmuia, de a frânge. Lélia era imposibilă, dar atât de familiară mie, fetiței care începuse deja să bănuiască faptul că lumea nu iubește fetele tăcute și inteligente, ci pe cele blânde, ușor de salvat. Iar Lélia nu voia să fie salvată. Voia să fie înțeleasă sau lăsată în pace.

„Sufletul meu n-a cerut niciodată mângâiere. Ci adevăr.”

Această replică m-a izbit în piept ca o lovitură nevăzută. Pentru prima dată, citeam o femeie care nu căuta să seducă, ci să sfărâme iluziile. Care nu-și rostea durerile în șoaptă, ci le striga ca o profetă rătăcită într-o lume de surzi. Și poate că m-a fascinat tocmai pentru că era prea mult. Prea lucidă. Prea lipsită de compromis. Iar la 15 ani, încă nu învățasem că luciditatea doare.
Portretul psihologic al Léliei nu se lasă prins ușor. Nu e o simplă intelectuală nefericită. Nu e nici victima, nici călăul. E o sumă de întrebări la care nimeni nu îndrăznește să răspundă. O femeie scindată între carnea care cere și mintea care refuză. Între nevoia de dragoste și disprețul față de micimea iubirii așa cum o oferă bărbații. Lélia e o rană filosofică. Nu trăiește în lumea asta, ci în intersecția dintre plăcere și abis, dintre poezie și rușine, dintre exaltare și epuizare.

„Cine sunt eu? O femeie. Dar ce este o femeie? O enigmă pe care bărbatul o vrea simplă.”

Această întrebare conține întreaga durere a Léliei. A fi femeie în lumea lui George Sand înseamnă a fi prizoniera unei definiții străine. Lélia refuză să fie redusă. De aceea, iubirea ei devine imposibilă. Pentru că ea nu poate oferi o inimă simplificată, ci doar o conștiință sfâșiată.
Relația cu Stenio, poetul îndrăgostit, e o tragică lecție despre iubirea falsă, despre pasiunea care, sub masca adorației, cere supunere. Stenio o iubește pe Lélia ca pe o icoană, o proiectează, o înalță pe un piedestal unde nu mai e loc de respirație.

„Te iubesc pentru ceea ce pari. Dar nu pot suporta ceea ce ești.”

El nu vrea cu adevărat profunzimea ei, ci doar reflexul luminii care vine din ea. Și când descoperă întunericul din Lélia, fuge. Sau o pedepsește cu indiferență. Iubirea lui e o așteptare infantilă. Iar ea, cu toată luciditatea ei, refuză să joace rolul idealizat al femeii salvatoare.
Lélia îl disprețuiește și îl compătimește pe Stenio în același timp. Îl iubește, poate, cu o iubire neconvențională ca pe o parte din trecutul ei, ca pe o amintire despre cum ar fi putut fi viața dacă n-ar fi înțeles prea mult.
Apoi e Magnus, călugărul, vocea credinței, a acceptării, a sacrificiului. Dacă Stenio o vrea cu trupul și n-o poate înțelege cu sufletul, Magnus o vrea mântuită. O vrea în genunchi, vindecată. Dar și Lélia refuză genunchii.

„Tu îmi dai Dumnezeu. Eu îți dau întrebări. Tu vrei să mă îngenunchez. Eu vreau să înțeleg de ce trebuie să cad.”

Între Lélia și Magnus nu e dragoste, ci o bătălie teologică. El predică liniștea. Ea arde în haos. El oferă certitudini. Ea cere să nu-i fie furată îndoiala. E o relație profundă, dar nu salvatoare. Și poate că tocmai aici se rupe sufletul Léliei: în imposibilitatea de a găsi un partener care să iubească și întrebarea, nu doar femeia care tace.
Stilul lui George Sand este pură incantație. Propozițiile au o greutate aproape mistică. Lélia nu se citește linear, ci spirală. Te trage în jos și te aruncă înapoi cu o forță imprevizibilă. Uneori, nici nu mai știi cine vorbește: Lélia, autorul, vocea divinității sau un demon interior. Totul devine o interogație înflăcărată despre identitate, iubire, credință, carne și poezie.

„Sunt femeie, deci trebuie să iubesc. Dar iubirea e o slăbiciune. Și eu nu-mi mai pot permite slăbiciuni.”

Cine a spus că Lélia e o carte despre o femeie? E o carte despre noi toți, despre acel moment în care ne dăm seama că nu ne mai putem minți. Că iubirea nu vindecă mereu. Că uneori, gândul arde mai tare decât dorința. Că nu toți oamenii vor mântuire, unii vor doar să fie auziți.
Și poate că de aceea, Lélia e una dintre acele cărți care se citesc o dată și se revin în ele de zeci de ori. Nu pentru că ai înțeles-o. Ci pentru că, la fiecare recitire, te regăsești altfel în ea. Mai rănit. Mai lucid. Mai aproape de femeia aceea imposibilă care refuza tot ce nu era adevăr.
Când închizi cartea, nu ai consolare. Nu ai răspunsuri. Ai, în schimb, o femeie care ți se așază în piept și îți spune: „Dacă vei iubi, iubește cu tot ce ești. Dacă nu poți, nu minți. Dar nici nu tăcea.”
Asta face Lélia. Nu tace. Și poate că, de-asta, la 15 ani, am iubit-o. Pentru că mi-a dat permisiunea să nu mai tac nici eu.
Pentru mult timp după ce am închis ultima pagină a cărții, Lélia a continuat să-mi vorbească în gând. Avea o voce joasă, ca un fum care se prelinge prin crăpăturile realității. Nu era o voce caldă. Era o voce sinceră. O voce care nu se teme să spună: „Am fost iubită prost. Am fost înțeleasă greșit. Am fost pusă pe un piedestal ca să fiu mai ușor lovită când am început să cobor.”
La 15 ani, nu aveam încă rănile Léliei, dar aveam intuiția lor. Știam că într-o zi voi trăi exact acel tip de dragoste care pare adorație, dar e doar o formă elegantă de anihilare. Iar Lélia a fost vaccinul. Prevenția. Avem, fiecare dintre noi, o Lélia înăuntru, femeia care refuză să fie redusă la carne, la zâmbet, la răspunsuri. Femeia care întreabă chiar și atunci când i se spune că întrebarea e rușine.
Stenio, în toată puritatea lui teatrală, vrea o iubire frumoasă, rotundă, liniștitoare. Dar Lélia e tot ce nu e liniștitor. Ea nu e balsam. E tăietură. Și poate tocmai de aceea el o trădează cu visul unei femei mai ușor de înțeles. Când Lélia nu i se oferă, Stenio se sinucide simbolic: moare în idealul lui, incapabil să o iubească pe femeia reală din spatele mitului.

„Vrei să te iubesc ca o femeie pământească? Eu nu știu ce înseamnă asta. Eu nu am învățat să fiu pământ. Eu sunt cerul care se revoltă.”

Nu poți iubi o femeie ca Lélia dacă nu ești pregătit să-ți dezrădăcinezi toate ideile despre iubire. Să nu mai ceri. Să nu mai aștepți. Să nu mai proiectezi. Iubirea, în viziunea Léliei, nu e nici consolare, nici împlinire. E un foc care trebuie ars, nu colecționat.
Iar cu călugărul Magnus, tensiunea devine aproape sacrală. El vrea să o mântuiască, dar ea nu vrea iertare. Ea vrea sens. Nu vrea să fie spălată de păcate, vrea să înțeleagă de ce păcatele există. Magnus o vede ca pe o femeie pierdută. Dar Lélia nu s-a pierdut. Ea a ales labirintul.

„Nu vreau drumul drept. Vreau întrebarea care doare. Nu-mi da răspunsul tău. Dă-mi dreptul să nu cred.”

Într-o altă viață, poate că Magnus și Lélia ar fi fost iubiți. Dar nu în această viață. În această viață, el e un Dumnezeu blând, iar ea o Eva care a mușcat deja din toate fructele interzise și nu se mai teme de alungare. Ea trăiește în exilul conștient. Nu vrea paradis. Vrea realitate. Oricât de crudă.
Romanul lui George Sand nu oferă nicio promisiune. Nu e o poveste de iubire. Este o elegie a imposibilului. Un text profetic despre femeia care gândește mai repede decât lumea o poate cuprinde. Un avertisment: nu încerca să iubești o Lélia dacă nu ești pregătit să te pierzi în profunzimea ei.
Finalul cărții e aproape cosmic. Nu există încheiere reală, ci doar o plutire lentă spre nimic, ca o rugăciune refuzată. Lélia nu moare. Dar dispare. Devine ideea însăși. O idee care a ars atât de tare, încât nu mai putea fi ținută într-un corp.
După ce am terminat cartea, m-am plimbat ore întregi. Nu puteam vorbi cu nimeni. Aveam impresia că am întâlnit o profeție. Că am ținut în mâini o inimă vie. Nici azi nu pot vorbi despre Lélia fără să simt o umbră în stomac. Nu pentru că m-a întristat. Ci pentru că m-a revelat.
Lélia e cartea femeii care nu a fost niciodată ascultată până la capăt. Dar care a continuat să vorbească. Și dacă ai citit-o o dată, o să o porți mereu în tine. Ca pe o întrebare pe care n-ai fost niciodată în stare să o formulezi cu voce tare. Dar pe care, în adâncul tău, ai știut mereu că e acolo.

„Nu vreau fericire. Vreau adevăr.”

Aceasta este Lélia. Și dacă o iubești, trebuie să fii pregătit să rămâi gol. Dar viu.” SURSA

N.R.: „Amantine Lucile Aurore Dupin de Francueil (n. 1 iulie 1804, Paris – d. 8 iunie 1876, Nohant-Vic, Berry, Franța), cunoscută mai ales sub pseudonimul George Sand a fost o romancieră, memorialistă și jurnalistă franceză. Fiind mai renumită decât Victor Hugo sau Honoré de Balzac în Anglia anilor 1830 şi 1840, Sand este recunoscută ca una dintre cele mai notabile scriitoare ale erei romantice europene. Are la activ peste 50 de volume cu diverse opere, inclusiv povestiri, piese de teatru și texte politice, alături de cele 70 de romane ale sale.

La fel ca străbunica sa, Louise Dupin pe care o admira, George Sand a pledat pentru drepturile și pasiunile femeilor, a criticat instituția căsătoriei și a luptat împotriva prejudecăţilor unei societăți conservatoare. A fost considerată scandaloasă din cauza vieții sale amoroase turbulente, a adoptării unor haine masculine și a pseudonimului său masculin. Căsătorită cu Casimir Dudevant (1822-1835), are 2 copii (Maurice Sand, Solange Dudevant), iar apoi câteva relații „foarte bârfite” la acea vreme, printre care aceea cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin.” DETALII