MASCARONI: „Cicatrici ale fostei frumuseți” a posomorâtului de București

INSIDER: „Am urât posomorâtul ăsta de București încă din prima zi a relației noastre. Ne mai intersectasem noi fugar până atunci, dar în ’98, venit la facultate, când am coborât din tren și talpa mea i-a atins asfaltul, am știut că trebuie să fac orice-mi stă în putință să fug de-aici. N-am reușit, nici după 27 de ani.

Am trăit împreună, așa, ca doi oameni căsătoriți din obligație, împărțind nopți în paturi separate. Am tot încercat în timpul ăsta să-i dau o șansă, să las de la mine, să iert. Și, recunosc, din când în când, parcă-l vedeam zâmbind, ca să nu zic că-mi părea chiar simpatic. Odată mutat în inima lui, la centru, lucrurile s-au schimbat în puțin mai bine, mai ales de când mi-am dat seama că nu e vina lui că e așa cum e, că n-a fost mereu așa, că, asemeni oricui, în tinerețe era mult mai chipeș și mai plin de bun gust. Plimbările lungi, câteva tururi ghidate și niște evenimente la care-am participat mi-au scos în cale, pe lângă timida admirație pe trend ascendent, niște detalii care aveau să mă macine.

Am descoperit că Bucureștiul poartă niște cicatrici ale fostei sale frumuseți, ascunzându-le chiar sub ochii noștri. Se cheamă “mascaroni”. Știu, nici eu nu auzisem de cuvântul ăsta dubios, până recent. Sunt fețele care împodobesc clădirile din vremea tinereții Bucureștiului, unele înfățișând oameni, altele animale, altele personaje mitologice. Sunt mulți, mult mai mulți decât mi-aș fi imaginat, și sunt foarte timizi. Rar se întâmplă să-ți întâlnești privirile cu ale lor, dacă nu-i cauți. Și chiar când îi cauți, poți trece de zeci de ori prin același loc, și să nu ți se arate. Sau oi fi doar eu.

Spuneam, sunt fascinat de chipurile astea misterioase, martorii ăștia tăcuți ai trecerii Bucureștiului. Am început, cu ajutorul Oanei, să inventariez prezența lor. O fac în primul rând pentru mine (mai rar am avut un proiect atât de personal), și-apoi poate pentru vreun rătăcit care-ajunge-n Gara de Nord și nu dă nicio șansă urâțeniei ăsteia de oraș. Are și o valoare documentară demersul, pentru că am fotografiat deja mascaroni pe care știu că în câțiva ani n-o să-i mai vadă nimeni.

Și… asta voiam să zic, în prea multe cuvinte. E îndrăzneț să mă gândesc că o să reușesc să-i inventariez pe toți, la cât de bine se ascund. Am fotografiat câteva sute până acum și sunt încă foarte departe de suma de vreo 2000 la care sper să ajung. Există o pagină de Facebook, există o pagină de Instagram, există o hartă cu fotografii și vă invit pe la toate trei, pun link-urile în comentarii. M-aș bucura să știu c-ați început să-i vedeți. Faces of Bucharest meet the world. Faces of Bucharest e pacea mea cu Bucureștiul, chiar dacă nu cu ăsta de azi.” SURSA

N.R.: „Mascaronii sunt elemente decorative sculptate, sub formă de capete umane, animale sau fantastice, folosite în arhitectură pentru a decora faţadele clădirilor, precum deasupra ușilor, ferestrelor sau pe chei de boltă. Inițial, aveau un rol apotropaic (menit să sperie spiritele rele), dar ulterior au devenit un ornament pur decorativ. Termenul provine din italianul „mascherone” și are la bază latinescul „masca”. Sunt frecvent întâlniți în arhitectura gotică, barocă, Beaux Arts și Art Nouveau.