CRAVATA GALBENĂ: „Bun. Foarte bun! Parcă merita mai finisat, dar poate este intenționat pentru vremurile noastre”

INSIDER: „De abia aseară, târziu, am reușit să văd 𝑪𝒓𝒂𝒗𝒂𝒕𝒂 𝒈𝒂𝒍𝒃𝒆𝒏𝒂̆. Am regretat nespus că lansarea oficială m-a prins departe de țară, în Orientul Îndepărtat. Toată lumea cred că știe deja că filmul reprezintă o ecranizare a personalității muzicale a celui mai mare dirijor român din toate timpurile: Sergiu Celibidache.

Dintru început precizez că filmul este o realizare remarcabilă care merită vizionată de orice român: sper să fie distribuit masiv în școli. Filmul are capacitatea de a motiva și inspira tinerele generații în legătură cu câteva virtuți personale și profesionale.

În continuare, doresc să vă împărtășesc câteva dintre impresiile mele. Pentru că scriu imediat după ce am terminat de văzut filmul, voi comenta câteva dintre scene, în ordinea intensității emoționale, complexității cinematografice și expresivității muzicale. Desigur, toate aceste criterii sunt judecate potrivit propriei mele sensibilități culturale și muzicale. Nu intenționez să comentez filmul, ci doar câteva secvențe care mi s-au părut excepționale, prin modul în care a fost cuplată perspectiva muzicală, de cea cinematografică.

Am ales să ilustrez această cronică cinematografică cu imaginea actriței Kate Phillips, stând pe un fotoliu la Opera Națională București, întrucât aceasta interpretează excepțional rolul Ioanei Procopie Dumitrescu (căsătorită Celibidache). Consider că scena consumată în Argentina, la Buenos Aires, în care Celibidache dirijează, cu mișcări de toreador, Boleroul lui Maurice Ravel este antologică. Este, în opinia mea, cea mai reușită scenă a filmului. În realitate, cred că ați recunoscut faptul că, la Opera Națională București, sunt trase cadrele respective. Dintr-o lojă aflată în imediata vecinătate a scenei, Celibidache este urmărit cu pasiune admirativă de cea care avea să-i devină soție. Când aceasta strânge în mână balustrada operei, scena sugerează o formidabilă pasiune sentimentală, care este potențată de faptul că Ravel a compus Boleroul ca muzică de balet pentru orchestră. Informația este relevantă în contextul în care Ioana Procopie Dumitrescu fusese balerină în copilărie, acompaniată la pian, la unul dintre antrenamente, chiar de Sergiu Celibidache. Din sala de concert, o idilă se înfiripă cu ocazia dialogului purtat în micul foaier în care este instalat astăzi barul de la etajul 1 la Opera Națională București. Sper că ați remarcat decorațiunile și recuzita care se presupune că ne sunt familiare. Boleroul lui Ravel sugerează un ritual al dorinței care crește inexorabil, un dans hipnotic în care pasiunea devine inevitabilă și corpurile celor doi ajung să se întâlnească într-un climax incendiar în plimbarea care urmează pe străzile din Buenos Aires. Scena este excepțională, iar muzica compozitorului francez evidențiază minunat pasiunea care crește în intensitate între Ioana Procopie Dumitrescu și Sergiu Celibidache.

De abia pe locul doi este scena antologică filmată la Ateneul Roman, în care Celibidache dirijează inegalabila și inconfundabila Rapsodie Română nr. 1 de George Enescu. Vă recomand ca înainte să vedeți filmul să-l priviți pe marele nostru dirijor în înregistrarea care a fost folosită ca model. Este considerată, până astăzi, cea mai bine interpretată Rapsodie Română nr. 1.

A treia scenă a filmului, în ordinea percepută de mine, este filmată într-un bar accesat de high-life-ul României interbelice. Celibidache – recent ajuns în București după ce fusese alungat de acasă de tatăl său – este pianist la început de carieră și împarte camera (temporar poate și viața) cu o tânără care deservea acest stabiliment (nu rezultă explicit ocupația acesteia, dar este sugerată) și care îl recuperase din parcul Cișmigiu unde adormise pe o bancă. Între cei doi pare să se înfiripe o idilă, iar pe fundal este interpretată Simfonia fantastică de Berlioz. Muzica este aleasă genial pentru a ilustra această secvență, căci Berlioz a compus Simfonia fantastică exact sub influența iubirii obsesive pentru o actriță irlandeză (Harriet Smithson), de care a devenit fascinat până la nebunie. Simfonia fantastică este scrisă pentru această femeie, ca o confesiune muzicală (ceea ce pare să facă și Celibidache în relație cu salvatoarea lui). Paralela sugerată de Simfonia fantastică între viețile personale ale marilor muzicieni Berlioz și Celibidache mi s-a părut o alegere fenomenală.

Scena micilor balerine care se antrenează acompaniate la pian de tânărul Celibidache – între care și viitoarea sa soție (Ioana Procopie Dumitrescu) – este de asemenea extraordinar de bine asociată muzical cu baletul feeric Spărgătorul de nuci de Ceaikovski, care spune povestea Clarei, o fetiță care primește în ajunul Crăciunului un spărgător de nuci sub formă de soldățel. Noaptea, jucăriile prind viață, soldățelul devine un prinț, iar Clara pornește alături de el într-o călătorie magică prin Regatul Dulciurilor. La fel pare că evoluează și viața micuței balerine Dumitrescu, care în acest moment și-a întâlnit prințul, chiar dacă nu este momentan conștientă de semnificația profundă a acestei întâlniri.

O altă scenă incredibilă este cea în care tânărul Celibidache dirijează Orchestra din Berlin, care interpretează celebra uvertură Egmont de Beethoven, având pe fundal capitala Germaniei (inclusiv clădirea filarmonicii) distrusă complet după cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu Berlinul devastat complet în spate, un oraș făcut cenușă, Celibidache interpretează o muzică care refuză să moară. Acolo, în ruine, dirijorul și orchestra devin vocea umanității care se ridică din nou. De altfel, uvertura Egmont de Beethoven este povestea unui nobil flamand care se ridică împotriva tiraniei spaniole și moare martir pentru libertate. Beethoven a văzut în el un simbol al demnității umane, al rezistenței și al curajului dus până la sacrificiu. Uvertura pornește din întuneric și se sfârșește în triumf: este o muzică despre eliberare, scrisă pentru cei care nu se pleacă. Interesant că muzica celui mai mare compozitor german – dirijată de Celibidache – a fost aleasă să sugereze renașterea Germaniei după distrugerea și capitularea din 1945. Alăturarea dintre planul muzical și cel cinematografic este încă o dată excepțională.

Când simfonia Din Lumea Nouă de Dvořák este dirijată de Celibidache la Berlin, iar familia acestuia o asculta la radio din România comunistă, de dincolo de cortina de fier, suprapunerea dintre muzică și mesajul cinematografic este iarăși perfectă. Celibidache este în Lumea nouă și liberă, iar familia lui în Lumea veche și neliberă.

Convingerea de nezdruncinat a lui Celibidache că muzica este vie numai atunci când este produsă de o orchestră într-o sală de concerte (cu o acustică perfectă) își păstrează valabilitatea de-a lungul tuturor epocilor istorice, chiar dacă această idee este afectată din punct de vedere tehnologic de sistemele moderne de sonorizare și înregistrare care permit astăzi ținerea de concerte inclusiv pe plajă sau pe stadion. Pentru Celibidache, aceasta nu este considerată muzică. Ideea că perfecțiunea interpretării unei lucrări simfonice, exclusiv într-o sală de concerte, în acord cu intențiile compozitorului, constituie adevărul muzical sublim, care transcende frumusețea actului interpretativ, rămâne strict genială. Ideea că există un adevăr în perfecțiunea muzicală, dincolo de frumusețea acesteia, este convingerea teoretică răvășitoare care îți rămâne înfiptă adânc în cortex, multă vreme după ce ai părăsit cinematograful. Mesajul de a nu te mulțumi niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea este cheia de boltă a unei cariere muzicologice care l-au făcut pe Celibidache să fie considerat unul dintre cei mai mari dirijori ai tuturor timpurilor.

Este de remarcat și mediul social din care provenea Celibidache, pe care tatăl său îl vedea în mod natural ca fiind un viitor prim-ministru al României. Nu are sens să dezvolt această idee, căci ar trebui să vorbesc despre ciurucurile analfabete care au ajuns între timp să guverneze această țară. Dar merită să medităm la ideea că un potențial prim-ministru se năștea acum 100 de ani într-o casă în care exista pian, tablouri pe pereți, farfurii de porțelan și bibliotecă.

Nu mai reiau ideea – despre care am mai vorbit în trecut – că în capitala României ar trebui să existe o nouă sală de concerte care să poarte numele de Sergiu Celibidache.

Mi-a plăcut să-l revăd pentru câteva secunde pe Rafael Butaru, concertmaestrul Filarmonicii George Enescu, exercitând-și rolul profesional.” SURSA

N.R.:”Cravata galbenă (titlul în engleză The Yellow Tie) este un film dramatic biografic regizat şi co-scris de Serge loan Celebidachi despre tatăl său, dirijorul şi compozitorul Sergiu Celibidache, lansat în 2025. Protagoniştii filmului sunt actorii Ben Schnetzer, John Malkovich, Sean Bean şi Kate Phillips.

Filmul Cravata galbenă a avut premiera în Bucureşti la Sala Palatului, pe data de 1 noiembrie 2025, Prolecţia de gală s-a desfăşurat cu sala plină, în prezenţa principalilor actori protagonişti, alături de regizorul Serge loan Celebidachi împreună cu soţia sa, Adela Vrinceanu Celebidachi, în calitate de producătoare a filmului. În cinematografele din România filmul rulează de la data de 14 noiembrie 2025. Deoarece echipa de filmare era compusă din vorbitori de limbă franceză, engleză, germană şi română, s-a stabilit ca filmul să fie turnat in limba engleză iar în România să fie difuzat subtitrat.

SINOPSIS: Dintr-un colț al României începe extraordinara poveste a unui copil cu un vis, care a cucerit lumea. Povestea lui Sergiu Celibidache. Este călătoria unui om care a refuzat orice compromis, de la copilăria trăită sub un tată autoritar în România interbelică, până la anii de foamete şi lupta pentru supraviețuire în Germania devastată de război. Un film despre curajul de a crede în ceea ce pare imposibil şi despre prețul plătit pentru a rămâne neclintit într-o lume a compromisurilor. Despre iubire, adevăr, integritate şi sacrificiu. Despre succesul care nu înseamnă nimic fără acceptarea şi recunoaşterea celor dragi. Şi despre dorul de acasă, care l-a însoțit mereu, oriunde s-ar fi aflat.

Filmul acoperă peste șapte decenii din viaţa dirijorului şi este realizat de o echipă de peste 300 de profesionişti. A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naţionale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, Bucureşti şi Berlin.

SERGIU CELIBIDACHE (n. 28 lunie/11 iulie 1912, Roman, România d. 13 august 1996, Nemours, Ile-de-France, Franța) a fost un dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiel Române. Tatăl, Demostene, de origine greacă (Celibidaki), născut în judeţul Covurlui (Galați), a fost ofițer de cavalerie, prefect al lașului, şi, începând cu 1922, ajutor de primar al aceluiaşi oraş, lar mama, Maria, născută Brăteanu, în Roman, a fost profesoară de chimie. La şase luni de la naşterea sa, familia Celibidache se mută la lași. La vârsta de 4 ani, Sergiu Celibidache începe sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia şi muzica în laşi, iar după despărţirea de familia să îşi continuă studiile la Bucureşti şi Paris. Tatăl său se aştepta ca el să urmeze o carieră politică în România, dar în 1936 Celibidache s-a înscris la Hochschule für Musik (Academia de Muzică) din Berlin (autoritățile germane i-au modificat greşit numele de familie din Celebidachi în Celibidache, forma sub care avea să devină cunoscut), unde a studiat compoziția cu Heinz Tiessen şi dirijatul cu Kurt Thomas, Walter Gmeindl şi Fritz Stein. A continuat cu studii doctorale la Universitatea Friedrich Wilhelm (Friedrich-Wilhelms-Universität), unde a studiat metafizica cu Nicolai Hartmann, psihologia cu Eduard Spranger şi muzicologia cu Arnold Schering şi Georg Schünemann. A redactat o teză de doctorat despre Josquin des Prez şi a obținut diploma în 1944. Pe parcursul anilor 1940, a fost însoţit şi implicat romantic cu dansatoarea şi coregrafa de origine română Iris Barbura. În timpul studiilor la Berlin, Celibidache a fost introdus în budismul Zen de către profesorul său Martin. Steinke, iar budismul a influențat viziunea și activitatea lui Celibidache pentru tot restul vieţii, într-un interviu din 1986, el spunea: „M-am născut creştin ortodox şi am studiat filosofia, dar tot nu am putut găsi soluții pentru problemele mele. Prin Steinke am descoperit […] calea Zen. Tot ce pot spune este că fără Zen nu aş fi cunoscut acest principiu ciudat conform căruia începutul se află în sfârşit, iar sfârşitul în început. Muzica nu este altceva decât materializarea acestui principiu.”