ORNITORINCUL: Mamifer semiacvatic veninos, cu cioc de rață, fără dinți & stomac care depune ouă. Contemporan cu dinozaurii!

INSIDER: „Poți rămâne fără adjective atunci când vine vorba să descrii ornitorincul. Această creatură australiană unică le-a dat de furcă oamenilor de știință încă de când a fost descoperită. Mamiferul semiacvatic veninos, fără dinți și fără stomac, care face ouă și are elemente de ADN de pasăre ascunde încă multe secrete. Iată, însă, câteva dintre lucrurile cunoscute despre ornitorinc. Unele au sens, iar altele nu fac decât să dea naștere la întrebări… Oamenii au crezut inițial că ornitorincul este o farsă… Ornitorincul a fost descris pentru prima dată în 1799, în publicația Naturalist’s Miscellany, de către George Shaw, care a scris că „la prima vedere, dă naștere în mod natural ideii unei farse realizate prin mijloace artificiale”. Într-adevăr, aspectul unic al ornitorincului, ciocul și picioarele unei rațe, corpul și blana unei vidre și coada unui castor te fac să crezi că o asemenea vietate nu are cum să existe. Chiar dacă Shaw se îndoia de autenticitatea sa, tot a poreclit creatura „ornitorinc cu cioc de rață” și i-a furnizat un nume latin, Platypus anatinus, sau „rață cu picioare plate”. Numele științific al acestui animal este acum Ornithorhynchus anatinus și este singurul reprezentant viu al familiei și al genului său.

Foarte puține mamifere sunt veninoase. Un mascul ornitorinc injectează venin prin pintenii de la glezne (femelele nu sunt veninoase). Veninul poate răni grav, însă nu ucide oamenii. Cu toate acestea, poate fi letal pentru animalele mai mici. Oamenii de știință cred că veninul, a cărui producție crește în perioadele de împerechere, are scopul să elimine masculii rivali. Ornitorincul nu este singurul mamifer veninos și nu este nici unicul mamifer care depune ouă (și cele patru specii de echidna depun ouă). Totuși, nu se știu prea multe despre ciclul de viață al unui ornitorinc. Masculii nu joacă niciun rol în creșterea puilor în urma împerecherii. Femela are o perioadă de gestație de două până la patru săptămâni și apoi încă o săptămână de incubație, în care protejează ouăle încolăcindu-se pe ele.
Odată ce eclozează, puii sug lapte (care se scurge pe părul mamar special) timp de câteva luni, apoi devin independenți. Laptele de ornitorinc ar putea distruge bacteriile rezistente la antibiotice. Deoarece ornitorincii nu își pot alăpta puii pe cale sterilă, au nevoie de protecție suplimentară împotriva bacteriilor din mediul înconjurător. În 2010, oamenii de știință au descoperit că laptele de ornitorinc are proprietăți antibacteriene care ar putea ajuta în lupta împotriva rezistenței la antibiotice. Un studiu a relevat că o proteină din lapte are o structură asemănătoare cu inelele, astfel că cercetătorii au numit-o proteina Shirley Temple, după actrița cunoscută pentru părul său cu bucle. Această structură este neobișnuită printre proteine și ar putea indica și o funcție unică, terapeutică.

Mamiferele au de obicei o singură pereche de cromozomi care determină sexul, dar ornitorincii au cinci perechi, o adevărată raritate. Pentru mamifere, doi cromozomi sunt suficiențț pentru a determina sexul, dar, în cazul ornitorincului, sexul este stabilit întotdeauna de 10 cromozomi. Și mai bizar este că unii dintre cromozomii Y au gene care se mai găsesc doar la cromozomii sexuali ai păsărilor.

Ornitorincii nu au stomac. Ornitorincii mănâncă nevertebrate mici de pe fundul apei, precum viermii. Ei se năpustesc pe nevertebrate care trăiesc pe fundul apelor – viermi, larve de insecte, creveți – dar hrana se duce direct în intestin. Nu au un sac de enzime digestive sau acizi pentru a o descompune. Un studiu a demonstrat că, la ornitorinc, mai multe gene legate de digestie și stomac au fost pur și simplu șterse sau dezactivate pe cale naturală.
Motivul ar putea fi faptul că hrana lor este bogată în carbonat de calciu, o substanță care neutralizează acidul din stomac. Dacă se hrănește tot timpul cu ființe care neutralizează acidul, poate că nu are nevoie de acid… Mai întâi fără stomac și acum și fără dinți… Așadar, cum mănâncă? Atunci când ornitorincii se scufundă pentru hrană, adună în cioc granule și pietriș din fundul apei. Cu gura plină (N.R.: hrana este depozitată temporar în niște „obraji” extensibili, ca la hamsteri), ies la suprafață ca să respire și încep să „mestece” prin măcinarea pietrișului odată cu prada. Ornitorincul „vede” sub apă cu ajutorul ciocului Când se scufundă, ornitorincii sunt lipsiți de vedere și nu sunt în stare să miroase nimic. Pliurile de piele le acoperă ochii și nările li se închid pentru a deveni etanșe. Însă ciocurile au electroreceptori și mecanoreceptori care le permit să detecteze câmpurile electrice și mișcarea. Dar, deoarece mecanoreceptorii detectează orice mișcare, intră în joc și electroreceptorii, pentru a detecta organismele vii și comestibile de pe fundul apei” SURSA

MUZEUL GRIGORE ANTIPA: „#muzeulantipa vă propune un nou exponat excepțional din proiectul nostru intitulat #TOP100 al celor valoroase exponate! Ornitorhynchus anatinus (Shaw, 1799) – ornitorinc (parter, Bioregiunea Australiană, diorama „Australia”). Ornitorincul este o specie din rândul monotremelor, mamifere care depun ouă. Înfățișarea sa insolită, de mamifer cu labe palmate, cu coadă lată și cu un cioc amintind de cel al păsărilor, a făcut ca la început exemplarele trimise din Australia în Europa să fie luate drept falsuri. Ornitorincii ating 40-50 cm lungime și 0,7-2,4 kg, masculii fiind ceva mai mari decât femelele. Specie semi-acvatică, ornitorincul trăiește în râuri și pârâuri din Australia estică și insula Tasmania; își face galerii în maluri. Membrele sale scurte și groase, cu 5 degete, cu membrane interdigitale și gheare bine dezvoltate, au dispoziție laterală, iar poziţia corpului seamănă cu cea a reptilelor.

Ornitorincul ține ochii închiși sub apă și detectează prada prin pipăit și printr-un al 6-lea simț electrolocația. „Ciocul”, de fapt botul alungit sub formă de cioc de rață, acoperit cu piele moale și golașă, cu receptori nervoşi fini ce-i permit să perceapă câmpurile electrice provocate de crustacee mici, larve de insecte, viermi şi alte specii folosite ca hrană.

Între alte particularități, ornitorincul se remarcă și prin aceea că este printre puținele mamifere veninoase: la piciorul posterior are un pinten care, la masculi, este aflat în legătură cu o glandă ce secretă venin. Se pare că masculii se luptă între ei cu acești pinteni; ei servesc și la apărarea de prădători. Înțepătura pintenului de ornitorinc poate fi mortală pentru un câine, iar pentru om extrem de dureroasă.

Ornitorincii se reproduc în timpul verii australe, după o scurtă perioadă de hibernare, în lunile septembrie-noiembrie. După împerechere, partenerii se mai joacă un timp împreună, apoi se despart, masculul revenind la viața solitară din vizuină. Când ouăle trebuie depuse, femela sapă o groapă de 60-90 cm adâncime. Se începe cu o galerie în pantă, cu o lungime între 6 și 12 m. Materialele necesare construirii cuibului sunt transportate de femelă pe burtă cu ajutorul cozii. Ea blochează calea de acces cu unul sau mai multe „dopuri” de pământ, groase de 15-20 cm, pe care le bătătorește cu coada. Femela depune în „camera culcușului” două ouă, învelite cu blana smulsă de pe propriul corp, pe care le clocește încolăcindu-se în jurul lor. Puii golași și cu pleoape lipite eclozează după zece zile; ei se hrănesc cu laptele mamei care nu are mameloane – laptele se scurge prin porii pielii, iar puii îl ling direct de pe abdomenul mamei.

După circa patru luni, puii ies din galerie. Ornitorincii sunt maturi sexual la doi ani și trăiesc până la 17 ani. Prădătorii săi naturali sunt șerpii, varanii, crocodilii, unele păsări de pradă. Cercetări recente au arătat că blana ornitorincului strălucește în nuanțe de verde sub lumina ultravioletă (biofluorescență), fenomen foarte rar în rândul mamiferelor, dar întâlnit în cazul unor specii de reptile, pești și amfibieni.

În trecut, ornitorincii au fost vânați pentru blană; ei sunt afectați de poluare, de distrugerea habitatului, de captura în plase de pescuit și de unele boli fungice. La ora actuală specia este considerată „aproape periclitată” de către IUCN.” SURSA

N.R.: Ornitorincul – combinație de trăsături primitive și moderne, o fosilă vie care poartă cu ea urme ale evoluției de milioane de ani. Structura corpului său combină trăsături preluate de la păsări, reptile și mamifere. Ciocul, deși arată ca al unei rațe, este moale, flexibil și extrem de sensibil – un organ complex, adaptat perfect mediului acvatic. Picioarele palmate îl transformă într-un înotător agil, iar blana densă, impermeabilă, îl protejează de frig și umezeală. Fosilele descoperite arată că strămoșii săi existau încă din era dinozaurilor, ceea ce face din ornitorinc nu doar o curiozitate biologică, ci și o mărturie vie a trecutului îndepărtat al planetei.

Pentru australienii moderni, ornitorincul este un simbol de mândrie. Apare pe monede (1$ australian, 50 de cenți), sigle oficiale și în povești pentru copii. Este protejat prin lege și considerat o comoară națională – un ambasador al diversității biologice a Australiei.