JURNALUL UNUI PROFESOR: Debutant în România Educată

INSIDER: „Pe 14 octombrie 2020 am luat primul meu salariu din învățământ: 2.648 de lei. Leafa debutantului era 2.470, dar am mai primit un spor de vechime de 3 ani, întrucât lucrasem în timpul facultății part-time.

Stăteam într-un cămin pe-atunci și primul lucru pe care l-am făcut când am văzut banii pe card a fost să-mi caut chirie.

Două zile a durat scotocirea orașului, pe 16 octombrie eram deja la casa mea: o garsonieră cu centrală și aer condiționat, aproape de școlile la care predam, era tot ce mi-aș fi putut dori.

3.000 de lei mă costase toată afacerea: chiria 1.200 + 1.200 de lei garanția + 600 agenția. Cei 2.648 de lei nu-mi fuseseră, evident, de-ajuns, așa că apelasem la un prieten it-ist, care mi-a împrumutat diferența.

Aveam, în sfârșit o cameră doar a mea, însă prima aventură imobiliară nu numai că îmi consumase întreaga leafă, dar îmi lăsase și o datorie de 400 de lei… Și asta nu era tot. Urmau încă 29 de zile până la următorul salariu…

În luna până la remunerația din noiembrie, datoriile au crescut precum absențele elevilor în catalog. Puținele mele ieșiri în oraș cu prieteni care mă felicitau că mi-am împlinit visul de a urca la catedră, se terminau invariabil cu: Îmi dai și mie 300 de lei până la salariu? M-am mutat și a trebuit să dau și garanția, să plătesc și agenția. Sau cât poți tu, și 100 e bine.

M-am descurcat, unii amici m-au creditat și cu 500, știindu-mă om de cuvânt. Așa se face că, mi-aduc și-acum bine aminte, pe 13 noiembrie, într-o vinere, când au intrat pe card din nou cei 2.648 de lei, mi-am dat seama că 2.000 trebuie să-i împart prietenilor, restituind împrumuturile făcute. 400 erau luați încă de la semnarea contractului de închiriere, 1.600 îi împrumutasem pentru cheltuielile de zi de zi.

Cu 648 de lei rămași pe card, am sunat proprietarul.

– Dom’ Mihai, să știți că luna aceasta nu pot plăti chiria…
– Cum așa, da’ ce s-a-ntâmplat?…
– Îmi puteți opri garanția!
– Dom’ profesor, garanția nu e pentru chirie, e în caz că se-ntâmplă ceva, stricați ceva prin casă sau plecați fără să plătiți la asociație, să nu ies în pierdere.
– Știu, dar, credeți-mă, n-am.

Nu știu dacă a contat faptul că i-am lăsat o impresie bună la vizionare sau poate promisiunea că în decembrie voi achita 2 luni (1 chirie + 1 garanție), dar domnul Mihai m-a lăsat în noiembrie fără să plătesc.

A venit decembrie, fatidica zi de 14, când mi-am dat seama cât de naiv fusese angajamentul meu. Evident că cei 648 de lei din salariu de noiembrie nu-mi ajunseseră, mă împrumutasem din nou. 2 luni însemnau 2.400 de lei, iar eu abia dacă mai aveam pentru una singură.

– Dom’ Mihai, să vedeți…
– Dom profesor, să nu-mi spuneți iar că n-aveți bani de chirie.
– De chirie am, dar nu mai am și de garanție. Vi-i dau…
– Luna viitoare, știu povestea
– Nu e o poveste, da’ chiar n-am reușit…

Și-așa am terminat cu bine școala, mai mult online, era pandemie, și au venit sărbătorile de iarnă și am plecat acasă, pe malul stâng al Dunării, departe de agitația Marelui Oraș…

Cursurile se reluau Luni, pe 11 ianuarie, anul acela…
Duminică dimineața mă sună dom’ Mihai.

– Dom’ profesor, veniți azi?
– Da!
– Bine, bine.

Nu știam ce vrea să însemne apelul acesta, surt și inopinat, era 10 ianuarie, mai era vreme până la data scadenței. În plus, eram fericit: puteam, în sfârșit, să achit atât chiria, cât și luna de garanție. După ce ieșise la pensie, maică-mea continua să meargă la frizerie, așa că, pensia pe decembrie de 1.300 de lei mi-o dăduse mie.

Duminică după-amiază ajung în Marele Oraș și în fața blocului nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii. Doi saci mari, ca de Moș Crăciun, însă negri, de plastic, plini cu haine, stăteau rezemați de gardul de metal cu ochiuri pătrate. În iarbă, pe un cearșaf, străjuia un munte de cărți. Acum înțelegeam de ce mă sunase proprietarul să mă-ntrebe dacă ajung…

– Dom’ Mihai, ce se-ntâmplă?!…
– Dom profesor, îmi răspunse vocea groasă de tutun și ani, 3 luni ai plătit, 3 luni ai stat!
– Dar…
– Eu nu mai am încredere că luna aceasta vei reuși să achiți două chirii. Am închiriat camera unei studente.
– ?!…
– Hai, că nu ți-a furat nimeni nici o carte, nu citește nimeni în România! În plus, ai văzut și tu, e o cameră de supraveghere care bate în fața scării și am rugat-o și pe doamna Geta de la 1 să se uite. Apropo, să treci pe la ea să-i lași cheia…

Deși era devreme, începuse să se însereze. Nu aerul rece al serii de ianuarie îmi dădea, însă, fiori, ci faptul că rămăsesem în stradă. A doua zi începea școala…

Nu știu cât timp am rămas stană de piatră uitându-mă la filele cărților care fluturau în vânt precum cămășile pe sârmă, știu doar că m-au trezit mici stropi reci de ploaie, care-mi încercau obrazul. M-am prăvălit instinctiv peste cărți, încercând să le feresc de picurii necruțători, acoperindu-le cu trupul meu.

La televizorul din bucătăria de la parter, președintele ținea un discurs despre România Educată…” SURSA

P.S.: „Atunci am creat pagina Jurnalul unui Profesor și, de 3 ani de școală, vorbesc despre condiția dascălului în România Educată…”

ARHIVĂ: EDUCAȚIA PREŞCOLARĂ, CHINA: Respect pentru profesori, pentru mama, tata şi performanţă! OXXO EDUCAȚIE: „De ce am dorit să devin profesor?”