PRIMUL FLUX DE ŞTIRI TRIMISE DE CITITORI

ROMÂNIA SĂLBATICĂ: Clarinetul și oboiul sunt păsările jucăușe, violoncelul, sufletul și vibrația echipei din spate, trombonul, bucuria, viorile pasiunea și încântarea, iar fagotul, joaca acelor „Pui de vulpe”!


INSIDER: „Parchez mașina și mă îndrept cu oarecare emoție către clădirea care are o așa de mare rezonanță în urechile mele. Mă întâlnesc cu Alexei, intru și îmi arunc o privire rapidă în jur. Totul pare ponosit, vechi, obosit. Trec printr-o sală mare în care zeci de scaune stau cuminți și își așteaptă ocupanții. În fața acestor scaune stau stative cu foi albe pline de însemne. Nimic nu te poartă cu gândul la energia care va izbucni în curând.

În urmă cu exact 20 de ani, mi-am petrecut o vară întreagă într-un garaj alături de niște prieteni faini încercând să ne găsim un strop de inspirație într-un domeniu complet nou pentru mine. Nu, nu developam imagini, așa cum poate v-ați aștepta, pentru că înainte de pasiunea pentru fotografie a fost pasiunea pentru muzică. Foarte puțină lume știe despre această etapă a vieții mele, care s-a lăsat cu câteva piese compuse, cu câteva spectacole și cu multe nopți pierdute în acel garaj. Chiar dacă ne-am jucat cel mai adesea de-a muzica electronică, toată experiența de atunci m-a ajutat enorm să înțeleg mai bine acest domeniu și să folosesc puțina experiență acumulată, atât pentru diaporamele create din fotografii, cât mai ales pentru filmele documenatre realizate. Niște vremuri și niște amintiri care, odată cu primii pași în clădirea ponosită despre care vă povesteam, au revenit ca un tăvălug în mintea mea.

Privesc de la balcon întregul ansamblu. Îmi vine în minte o enciclopedie muzicală pe care o studiam în urmă cu mult timp și în care era explicată componența unei orchestre. Vizual este mult mai simplu să înțelegi lucrurile. Viori, violoncel, viole, contrabas, suflători pe rândul din spate. Recunosc aproape toate instrumentele, dar îmi mai prind urechile la cele de suflat. Le iau pe rând… flaut, oboi, clarinet (deși între cele două din urmă nu prea fac foarte bine diferența de la distanță) și… un instrument lung pe care habar nu am de unde să-l iau. Nu pot trăi cu ideea că nu știu ce este așa că merg în sala de înregistrări să aflu. Fagot, mi se spune. Bun, acum provocarea este să îl și aud cum sună, să îl identific printre celelalte.

🎼Stau în liniște și aștept primele acorduri. Sunt la un pas de vioara întâi. Este o liniște apăsătoare, nici respirațiile nu se aud. După două zile de înregistrări, în care noi nu am avut cum să fim prezenți pentru că eram într-un alt studio unde lucram la voice over, ne rugăm ca în jumătatea de zi rămasă să ne fi rămas și nouă câteva piese faine din muzica filmului pe care să le ascultăm live. Suntem norocoși, prima piesă este chiar introducerea filmului. Un trombon începe grav cu o notă joasă, iar în mintea mea văd cețurile groase care învăluie o pădure de conifere din primul cadru al documentarului. Violonceii încep și ei să curgă lin, însoțiți de un ansamblu întreg de viori. Piele de găină și valuri de emoție ce curg în valurile muzicii. În mintea mea decurg imaginile și încerc să intuiesc locul peste care vocea solistei noastre intră și îngână tema principală a filmului. Urmează un moment de liniște gravă, susținut de niște acorduri joase și intră în scenă un flaut, apoi un violoncel. Senzația este absolut uimitoare. Urmează alte câteva valuri de muzică și emoție. La un semn brusc al dirijorului magia se oprește, însă în sală continuă pentru secunde bune vibrația sunetului. Continuă bătăile de inimă. Continuă emoția.

🎬Filmul_acesta a fost creat într-un mod atipic pentru noi. De obicei ne conturăm ideea și scenariul, iar mai apoi căutam muzică care să se potrivească, iar montajul era realizat direct pe muzică. Valurile de emoție, de dramă, de comedie, erau date în funcție de muzica aleasă. Procesul de acum a fost unul complet diferit. Am montat toate scenele fără muzică și a trebuit să ne imaginăm fiecare moment cum o să sune la final, cum o să intre în ritm, cum o să fie umplut de sunetele de ambianță și toate cele. A fost ca și cum am fi construit un film mut. Dar am încercat să ne păstrăm un ritm, atât al muzicii imaginate, cât și al emoțiilor dozate. Erau momente în care mă duceam în spatele lui Cosmin, care monta, și începeam să bat singur un ritm al scenei respective, să îi găsesc cadența, suflul… A fost un proces destul de complicat pe alocuri, mai ales pentru că făceam pentru prima dată asta, însă după ce am auzit primele bucăți de muzică scrisă pe care le-am așezat în timeline, m-am liniștit. La prima întâlnire cu Alexei, compozitorul nostru, ne-a spus: „Știu că vă cer mult și că va fi greu, dar trebuie să aveți încredere în mine.” Poate că nu am percutat atât de bine atunci aceste vorbe, însă pe măsură ce veneau mici frânturi de muzică începeam să ne dăm seama că viziunile noastre aveau să devină una singură. Alexei și-a asumat acest proiect cu extrem de multă pasiune și l-a făcut al lui. A compus zi și noapte la foc continuu și uneori ne-am și întrebat împreună în nenumăratele mesaje scrise la ore târzii, oare câtă inspirație mai poate avea și când va seca izvorul. S-a ținut tare până la final. După prima zi petrecută alături de orchestră ne-a confirmat că totul sună exact așa cum și-a dorit. Cred că a fost un moment în care acel „leap of faith” pe care ni-l cerea la începutul discuției noastre a meritat cu adevărat riscul. Ritmul acela bătut doar la mine în minte prindea viață într-un mod neimaginat. Am fost mai mult decât plăcut surprins să observ că muzica s-a pliat aproape perfect peste scene. O mică ajustare pe ici, pe colo, și totul prindea viață într-un ritm alert.

🦊🎵 Pe foile cu partituri din fața soliștilor apare cu un font mare și greu: „Pui de vulpe”. Sunt din nou sus la balcon. Începe o primă repetiție pe acest segment jucăuș cu multe instrumente de suflat. La un moment dat îl văd pe solistul de la fagot din spatele sălii cum tresare uimit. Are un mic pasaj solo de care se bucură entuziasmat. Am și eu acum ocazia să aud acest instrument așa cum trebuie. Începe joaca. O nebunie. Mai urmează o horă reinterpretată pentru o secvență de pescuit a păsărilor din Deltă, o secvență glumeață cu niște grauri, o nebunie de sunete care nici nu știam că pot fi scoate din viole, folosite la o scenă de iarnă cu animale, ce pot să zic, mă bucur și mă emoționez ca un copil, deși nu prea pot să mă exaltez dat fiind faptul că trebuie să stăm în liniște. La început am și stricat o înregistrare prin câteva șoapte către Cosmin. Toată lumea s-a oprit, ne-a privit, iar apoi a izbucnit un ropot de aplauze. Am fost destul de surprinși pentru că nu am înțeles de ce. Apoi am aflat că în căști li s-a spus că noi suntem realizatorii filmului. Ce lucru mare să lucrezi cu astfel de profesioniști desăvârșiți. Modul cum s-au armonizat, cum s-au completat, cum au venit cu idei și mici sugestii de interpretare, ai fi zis că lucrează împreună de o viață. De fapt, chiar dacă se mai știau între ei, era pentru prima dată când lucrau împreună. Sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare, cu îndrumarea lui Alexei Turcan, cu partiturile scrise de Corina și cu toată echipa UNDA Recording în spate, au fost o echipă perfectă.

La o pauză, pe holul ponosit al clădirii Electrecord, de care doar faima parcă a mai rămas și căreia acest moment i-a dat viață, într-o discuție cu câțiva dintre soliști mi-am dat seama ce face cu adevărat diferența. Până acum montam pe o muzică rece, distantă (chiar dacă potrivită), cântată de oameni necunoscuți, cel mai probabil într-un alt colț de lume. De data aceasta muzica a prins viață prin oamenii frumoși din spatele instrumentelor, de data aceasta muzica a avut suflet. Clarinetul și oboiul au o față pe care o pot asocia cu momentele jucăușe din viața păsărilor, violoncelul are suflet și vibrație fiind asociat cu oamenii care erau în spate și care trăiau momentele, tromboanele aveau umor când se bucurau atunci când dirijorul le-a spus să intre mai în forță, să iasă în evidență, viorile au avut pasiune și încântare pe fața soliștilor, cât despre fagot, acum chiar o să văd în joaca acelor pui de vulpe încântarea cu care sufla solistul în instrument. La final, despre asta este vorba, despre a cunoaște niște oameni minunați care să vibreze în ritm cu o viziune comună. Întotdeauna am spus și probabil o să mă tot repet… proiectul acesta are forța de a aduce în jurul lui numai oameni minunați. Nu pot decât să le mulțumesc pentru asta. Alexei Turcan UNDA Recording Cosmin Dumitrach // Dan Dinu
#PoveștiDinRomâniaSălbatică” SURSA

Am început în 2010 prin a fotografia toate cele 28 de rezervații mari din România 📷 Doi ani mai târziu am realizat o expoziție foto în aer liber cu peste 50.000 de vizitatori 👥 Am continuat să fotografiem și să filmăm natura iar o parte dintre imagini au fost publicate într-un album foto 📒 Dar nimeni nu-și închipuia pe-atunci că pasiunea noastră se va concretiza, 10 ani mai târziu, într-un documentar care va ajunge la cel mai mare festival de film din România, TIFF, și apoi în cinematografele din întreaga țară. 📽 A mai rămas o lună și jumătate ⏳ #FilmulRomâniaSălbatică #ComingSoon

COMENTEZI?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s