CRONOS: „Să ne bucurăm de fiecare clipă ca și când ar fi ultima. Una dintre ele va fi ultima!”

INSIDER: „Azi dimineață, când Mark tocmai se trezise și se plimba blambec prin casă, îi zic pisicului pe care (nu)-l avem: „- Ia, vino, mă, vrei să te alint un pic?” Pisicul bineînțeles că nu-mi răspunde, dar îl aud pe Mark cum spune timid, parcă nesigur dacă ar trebui să zică cu voce tare: „- Aș vrea eu să mă alinți un pic…” Deși cu un nod în gât, reușesc să îi zic: – Bineînțeles, iubitul meu frumos, pe tine te alint oricât și oricând! Și așa buimac de somn cum era și ca un vlăjgan ce aproape că este la cei nouă ani și jumătate, vine și se așează în brațele mele și eu încep să îl mângăi, să îl dezmierd și să îi spun cât este de minunat. Și în timp ce fac asta, realizez că astfel de momente vor fi din ce în ce mai rare. Câți ani oi mai avea până începe răzvrătirea adolescentină? 3, 4? 5, dacă oi fi norocos. Și oare de câte ori în viața asta băiatul meu care parcă ieri nu făcea niciun pas fără să mă vrea lângă el îmi va mai cere să îl alint? De 10 ori? 20? 100? Oricâte ar fi, tot ar fi prea puține. Și nici măcar nu încep să mă gândesc la momentele când o să-l rog eu să mă lase să-l mai pup și el se va uita disperat și foarte probabil îngrețoșat că vreau să-i provoc un asemenea necaz.

Să-mi văd copilul crescând e cel mai frumos lucru pe care eu l-am experimentat în această viață. În același timp în care de multe ori este cel mai dureros. Am momente în care realizez că sunt într-o cursă contracronometru pentru timpul petrecut cu el pe care și eu, ca toți cei dinaintea mea și cei de după mine, o voi pierde. Și o voi pierde în lacrimi, indferent cum și ce scriu și mă prostesc eu pe aici. Facem copii pentru diferite motive, de multe ori necunoscute și aparținând hazardului. Dar momentul în care realizăm că nu sunt ai noștri, ci noi doar putem să le fim ghizi (asta dacă facem ce trebuie, nu așa oricum, că nu e un dat) e un moment asemănător cu primul șut în co@ie: doare cum n-a durut nimic înainte și nu-l uiți niciodată. L-am ținut azi în brațe și l-am dezmierdat cât a vrut el (nu foarte mult) și l-aș ține oricât și oricând, câte zile oi mai avea. Sper să mai am multe ocazii. Și sper să mă bucur de fiecare dintre ele ca și cum ar fi ultima. Pentru că, până la urmă, una dintre ele chiar va fi ultima. Și după aceea îmi va fi un dor pe lângă care șutul în co@ie va părea o mângâiere angelică.” SURSA