PARAGINĂ: A ce miroase în Turnul Paraşutiştilor?

INSIDER: “Turnul de paraşutism a fost construit în anul 1951, însă a fost dat în folosinţă în anul 1953, odată cu inaugurarea celui mai mare complex sportiv şi cultural din România, „23 August”, actualul “Lia Manoliu”. Turnul are formă cilindrică, cu înălţimea de 80 m (cât Casa Poporului!), cu diametrul exterior constant şi egal cu 4,70 m. Pereţii turnului au la bază o grosime de 35 cm, iar pe ultimii 30 cm, pereţii au o grosime de doar 15 cm. În vârful turnului există un pod metalic de pe care se face lansarea paraşutiştilor şi care are o lungime totală de 25 m şi o greutate de 10 tone. Acesta se poate roti, orientându-se după vânt, astfel încât vântul să-l îndepărteze de turn pe paraşutistul în cădere.

După Revoluția din 1989, turnul a trecut sub patronajul Ministerului Transporturilor, fiind administrat de către Aeroclubul României alături de alte cinci turnuri de paraşutism (Iaşi, Baia Mare, Suceava, Cluj şi Ploieşti). De-a lungul anilor s-au făcut aproximativ 200.000 de lansări, însă turnul nu mai este folosit de doi ani. Pentru a ajunge sus, trebuie urcat pe o scară utilitară, continuă, cu 4 opriri pentru repaus (un fel de scăunele metalice sudate de scară și prinse de zid, la fiecare 20 de metri). Pe vremuri, parașutiștii făceau concurs de viteză pe această scară (media era de 3 min, recordul de 2:20).

„Activitatea a fost oprită temporar pentru că trebuie să-i facem o revitalizare a imaginii. Exteriorul nu arată foarte bine. Nu s-a mai făcut de mult o reparaţie capitală la el. S-a făcut o expertiză a stabilităţii şi a rezistenţei şi nu există probleme. Sperăm să fie gata până în toamnă. Este o instituţie publică, durează licitaţia pentru reparaţie, alocarea fondurilor, durează câteva luni”, explica pe 23 ianuarie 2012 , pentru RTV.NET, George Rotaru, directorul general al Aeroclubului. …A venit toamna şi la turn nu pare că s-ar fi clintit ceva. Aceeaşi pictură a grafferului anonim şi un afis al unui hair-stylist pentru patrupede par a fi singurele acţiuni realizate de mâna omului în ultimii 60 de ani… În rest, miroase a rahaţi!” ALTE DETALII

INSIDER 2: „Trebuie spus că Turnul aparținea/aparține de aeroclubul Aurel Vlaicu care opera/operează zboruri cu motor, planorism, deltaplanism și parașutism de pe aerodomul din comuna Clinceni, Ilfov. Turnul avea/are 86 de metrii la steag… la coada brațului metalic unde de obicei era montat un steag… are un sistem de ridicare cu troliu, tambur de frânare și cablu, asemănător unei macarale! Era operat de un mecanic care comanda ridicarea cu cablul, a unui cerc metalic pe care se agața la început o parașută model AV 24… existau 2 feluri de lansare de pe acel cerc… pentru începători, parașuta era prinsă pe marginea cercului cu mai multe curelușe din piele… parasutistul începător era prins în hamul parașutei și ridicat la 80 de metri. Apoi mecanicul debloca frâna troliului iar parașuta venea împreună cu parașutistul și cercul metalic cu o viteza controlată spre sol. La câțiva metri de sol mecanicul operator frâna tot mai mult mecanismul astfel ca parașutistul să atingă foarte ușor solul… astfel de salt se numea „salt dirijat”! Pe cap, parasutistul purta un prototip de cască inventat de antrenorul anilor 1980 de la turn, nea’ Sebe S Vasile! Maestru emerit al sportului. Prototipul combina o cască cauciucată de tanchist în care exista și galenele pentru comunicații, care era introdusă într-o cască dură de motociclist ce era decupată în dreptul urechilor ca să poată ieși în exterior carcasele galenelor de ascultare din casca de tanchist… acele galene erau conectate la o stație radio metalică, imensă, de tipul celor deținute de miliție și securitate în acele vremuri, stație ce era prinsă în spatele parașutistului, pe panoul capotei parașutei.. antrenorul avea o stație similară doar că parașutistul putea doar asculta din aer indicațiile antrenorului de la sol! În aceea perioadă mecanicul operator a macaralei turnului de parasutism se numea Ciupitu Cristian… macaraua nu numai că putea ridica o sarcină până la înălțimea maximă, dar avea și posibilitatea rotirii brațului de jur împrejurul axei turnului… în funcție de cum bătea vântul la înălțimea steagului… Al doilea fel de salt era cel liber destinat parașutiștilor avansați. Parașuta (cu parașutistul) era ridicată la 80 de metri, doar că nu mai era asigurată cu curelușe de-a lungul cercului, ci era agățată de suspantele din centrul ei cu un cârlig de genul unei carabine. Un braț al carabinei cârlig, era mobil putând fi deschis prin tragerea de o suspantă… când centrul parașutei era eliberat parașuta se desprindea de cercul metalic și de acolo parașutistul cu ajutorul suspantei de comandă putea comanda decuplarea parașutei de pe cercul metalic, după care putea plana și pilota parașuta liber, în zona din jurul turnului… practic, zborul de la turn imita identic și la fel ultimii 80 de metri de zbor asa cum parașuta zbura și la saltul din aeronava… puteau exista si incidente periculoase în cazul în care curentul de aer putea lipi parașuta de turn moment în care parașutistul cădea liber, fără nici o sustinere de la înălțimea de unde parașuta se lipea de turn… era un incident care se mai întâmpla dar eram învățați cum să ne dezlipim de turn până să ajungem jos ca să ne lipim de pământ… din cauza curentului de aer se întâmpla să ajungi cu parașuta agatat în pomii din jurul turnului ori călare pe gardul care delimita zona turnului de celelate zone… lângă turn exista și o mică sală în care se afla biroul antrenorului, un grup sanitar, o magazie pt parașute, o masă lungă, de pliaj, băncuțe și o tablă de scris, ca la școală, pe care antrenorul desena diverse scheme si diagrame legate de zborul cu parașuta… iarna în aceea sală se învața multă teorie a zborului, meteorologie, se învăța aplicarea formulelor de calculare a abaterii și corecției legate de saltul din avion, ce incidente puteau apărea în zbor și care era modul lor de rezolvare, apoi aveam programate ore de înot la piscina olimpică a complexului sportiv 23 August… plecau mai întâi fetele la înot timp în care băieții făceau focul în soba micii săli de pliaj… astfel încât ele sa găsească cald în sală… apoi plecau băieții la inot timp în care fetele pregăteau masa, ca la întoarcerea băieților să mănânce cu toții… nea’ Sebe ne crescuse ca pe o familie compusă din mulți frați și surori… eram o familie frumoasă, veselă și cuminte… erau câțiva care cântau cu chitară… uneori vara, făceam salturi nocturne punând ca balize luminoase instalații de beculețe cu steluțe de brad de Crăciun, intinse pe iarbă… se făceau antrenamente și concursuri de aterizare la punct fix, folositoare în concursurile de aterizare la punct fix atunci când se făceau salturi pe aerodrom, din avion… a fost o perioadă extraordinar de frumoasă din viața unor tineri din vremea aia… legat de saltul de pe platforma, singurul astfel de salt se facea de la turnul de parasutism din Suceava… cu specificația că acel turn era mult mai mic ca înălțime decât cel din București și că saltul de pe platformă, de la înălțime mică este foarte periculos… pentru că plecai de acolo (de pe platformă) cu un balans foarte mare și aveai foarte putin timp până la aterizare ca să poți să-ți anulezi destul de mult, balansul, astfel încât atunci când loveai pământul să nu-ți rupi picioarele…”