ARTĂ DIN PIETRE: „Dintre blocurile gri/ Trandafiri vor răsări”

INSIDER: „Artă din pietre culese dintre blocuri. Trandafir.” SURSA

„Uitasem să lipesc mâna fetiței și când am dat s-o înrămez, a căzut pe masă. Atunci am avut o revelaţie. Așa trebuie să rămână. Nu poţi ţine iubirea agăţată de mâna ta, oricât de tandră, gingașă și protectoare ar fi aceasta. Trebuie s-o lași s-o ducă suflul lui Dumnezeu peste întreg pământul. La urma urmei, atunci când iubim, îl contemplăm pe Dumnezeu în noi înșine.”

„Când mă aplec și ridic o piatră de pe drum, nu o fac pentru că văd o formă anume în ea, care mă inspiră imediat. Nu. De cele mai multe ori, simt doar că acolo e ceva… ceva ca o chemare nedesluşită. O întorc pe toate părţile, confruntând-o cu imaginile din catalogul memoriei și sperând să recunosc vreun „Cocoş”, vreun „Fragment de tors”, vreo „Muză adormită”, vreo „Măiastră”, ceva… Sau măcar vreo rămășiță din siluetele tulburate ale lui Giacometti… Și le privesc, le privesc îndelung, ascultând de îndemnul artistic al lui Brâncuși: le privesc până când le văd, așa cum cei care sunt aproape de Dumnezeu le-au văzut deja. Le privesc până când, dincolo de formă, văd mai mult decât esența, văd mai mult decât Ideea. Văd iubirea, din perspectiva căreia (observă Calinic Argatu) Brâncuși și-a abordat întreaga artă: „Ceea ce are rost în artă este bucuria. Arta trebuie să bucure și să vindece. Eu vă dau bucurie curată!”

Oricâte pietre rotunde și ciobite am răsucit între degete, plânsul „Noului-născut” nu l-am auzit. Când am văzut însă piatra aceea albă, am știut că e o aripă de înger. Zile în şir am căutat îngerul care o pierduse, până când, pe punctul de a renunța la tablou, am îndepărtat toate pietrele din jurul ei. Şi atunci „am văzut-o”, așa cum, poate, numai ochiul curat, de ţăran creştin al lui Brâncuși ar fi văzut-o dintru început. Am văzut îngerul îmbobocit în propria lui aripă…”

„Mă gândesc și eu, ca toată lumea, la războiul ăsta. De fapt, încerc să nu mă gândesc ca toată lumea. Să nu mai adaug și eu încă un gând de furie, de durere, de neputință la norii groși care apasă deja peste lume. Gândurile au putere. Cele asemănătoare se recunosc, se adună, se solidarizează, se mobilizează. Sunt miliarde de săgeți minuscule care se lipesc de corpul din ce în ce mai mare al unui berbece gigantic, ce se balansează catastrofal către porțile umanității.
Mă gândesc la pace. La pace nu ne gândim în vremuri de pace. Dacă am deveni conștienți de binecuvântările ei, ne-am umple de recunoștință. Și de iubire. Iar acolo unde este iubire, pacea înflorește.
Așadar, privesc cu atenție în jurul meu și încerc să văd pacea, să mă bucur de ea. Deși nu aud decât sirenele ambulanțelor, care trec în răstimpuri pe strada mea, și bubuielile mingei de fotbal care nimerește uneori în gratiile de la geam, nu simt pacea. Oamenii vorbesc despre război. În vremuri de pace, oamenii nu vorbesc despre război. Nu se gândesc la război.
Nu e pace în Ucraina, nu e pace nici în restul lumii. Nu e pace nicăieri. Nu există separație între oameni. Suntem cu toții în război, cu sufletele, cu mințile, și cine crede că nu și cu trupurile, acela e rupt de realitate. În trup curge lava incandescentă a furiei care a erupt. Strigătele împotriva nedreptății sunt tot atâtea bombardamente, care distrug grădinițele și fabricile celulelor și ne transformă în ruine fumegânde. Care ne otrăvesc sângele din vene.
Nu înțeleg războiul. Și pentru că nu-l înțeleg, fug așa, printre gloanțe, obuze și proiectile imaginare, să-l întreb pe Lucian ce se întâmplă. El e ca un tată pentru mine, așa cum eu sunt ca o mamă pentru el. Îmi explică ca unui copil, cu mintea lui pătrunzătoare și analitică. Iar eu îl asaltez de fiecare dată cu alte și alte întrebări emoționale. Nu mă poate face să înțeleg nedreptatea, ura, uciderea, lăcomia, vanitatea. Doar îngerul care-mi șoptește uneori în tâmplă, că dreptatea este a lui Dumnezeu, nu a oamenilor, îmi mai aduce pacea.
Acolo unde este gândul tău, acolo este puterea ta creatoare, spun oamenii înțelepți. Nu mai dau putere războiului. Nu mai dau putere războiului din lume și nici războiului din mine. Închid ochii și construiesc. Construiesc din ruine case noi. Și maternități. Nasc copii. Aduc părinții acasă. Plantez copaci și flori. Înseninez cerul…
Aleg să mă gândesc la pace. Nu să ignor războiul sau să uit rănile lui. Rănile se vor transforma în cicatrice, pe care le voi purta cu mine toată viața. Dar gândurile au putere vindecătoare. La fel de mare ca a unui cuvânt de încurajare. La fel de mare ca a unei fapte bune. Niciodată un gând de război nu a adus pacea. Nici un gând de ură nu a însămânțat iubirea.
Pe când era pace, am cules pietricelele din imagine dintre dărâmăturile unei clădiri demolate. Le-am găsit scormonind printre gunoaie.
Aleg să construiesc cu ele o lume frumoasă, pe care o înțeleg.” #pebbleartbySilviaVelea