GAROFIȚA PIETREI CRAIULUI: Unică în lume, descoperită acum 175 de ani – monument al naturii & strict ocrotită prin lege, din patrimoniul natural al Parcului Național Piatra Craiului

INSIDER: „Garofiţța Pietrei Craiului este una dintre cele mai rare flori din lume. Creşte spontan doar în Munţii Piatra Craiului, unde a supravieţuit timp de secole printre stâncile calcaroase. Frumuseţea sa delicată şi unicitatea ei au transformat-o într-un simbol al naturii sălbatice din România.

Garofița Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) este una dintre cele mai spectaculoase flori sălbatice din flora României, remarcându-se prin aspectul său delicat și prin coloritul intens care contrastează puternic cu stâncile albe de calcar ale masivului în care trăiește. Planta este o specie perenă, ceea ce înseamnă că poate trăi mai mulți ani, dezvoltându-se din aceeași rădăcină și înflorind în fiecare sezon favorabil.

Înălțimea plantei este relativ redusă, variind de obicei între 5 și 20 de centimetri, în funcție de condițiile de mediu și de locul în care crește. În zonele expuse vânturilor puternice și condițiilor alpine aspre, exemplarele sunt adesea mai scunde și mai compacte. Tulpinile sunt subțiri, drepte și rezistente, având rolul de a susține florile deasupra vegetației joase din jur. Frunzele sunt înguste, lungi și ascuțite, cu o culoare verde-cenușie sau verde-albăstruie. Acestea sunt dispuse opus pe tulpină și au o suprafață relativ rigidă. Forma lor îngustă reprezintă o adaptare la mediul montan, contribuind la reducerea pierderilor de apă în perioadele secetoase și în condițiile de vânt intens.

Floarea este elementul care face această specie atât de apreciată. Diametrul unei flori complet deschise este de aproximativ 3 până la 4 centimetri, uneori puțin mai mare la exemplarele bine dezvoltate. Fiecare floare este alcătuită din cinci petale largi, dispuse simetric. Marginile petalelor sunt adânc și fin franjurate, având un aspect asemănător unei dantele naturale. Această caracteristică oferă florii o eleganță aparte și reprezintă unul dintre cele mai ușor de recunoscut detalii ale speciei.

Culoarea petalelor este de obicei roz intens până la roz-purpuriu, însă nuanța poate varia ușor de la o plantă la alta. Una dintre cele mai distinctive trăsături este prezența unui inel circular de culoare mai închisă, situat aproape de baza petalelor. Acest cerc poate avea tonuri de purpuriu închis, vișiniu sau roșu-cărămiziu și creează un contrast puternic cu restul petalei. În jurul acestui inel se observă adesea mici puncte, linii sau pete de culoare mai închisă, dispuse într-un model decorativ natural. Aceste desene nu sunt doar ornamentale, ci au și rolul de a atrage insectele polenizatoare către centrul florii.

Partea centrală a florii este ocupată de numeroase stamine, care poartă antere de culoare deschisă, uneori alb-gălbuie sau roz-pal. Acestea ies în evidență pe fundalul colorat al petalelor și contribuie la aspectul sofisticat al florii. În perioada de înflorire, florile produc nectar și atrag diverse specii de insecte, în special fluturi și albine sălbatice. Bobocii florali sunt alungiți și protejați de bractee verzi care învelesc floarea înainte de deschidere. Pe măsură ce bobocul se maturizează, petalele încep să se desfășoare treptat, iar floarea capătă forma caracteristică de stea cu margini franjurate. O singură plantă poate produce una sau mai multe flori, în funcție de vârstă și de condițiile de dezvoltare.

Un aspect interesant este faptul că florile sunt orientate astfel încât să beneficieze de cât mai multă lumină solară. În habitatul lor natural, aflat pe stâncării și versanți însoriți, lumina joacă un rol esențial în dezvoltarea plantei. Culoarea intensă a petalelor devine deosebit de spectaculoasă în lumina directă a soarelui, când nuanțele de roz-ciclam și purpuriu par aproape strălucitoare. În comparație cu multe alte specii de garofițe europene, Garofița Pietrei Craiului se remarcă prin combinația dintre petalele puternic franjurate, cercul central închis la culoare și distribuția sa extrem de restrânsă. Aceste caracteristici au transformat-o într-una dintre cele mai fotografiate și admirate plante din Carpații României, fiind considerată de numeroși botanici drept una dintre cele mai frumoase flori sălbatice ale Europei de Est.” SURSA

N.R.: „Garofița Pietrei Craiului creşte numai pe brânele stâncoase şi grohotişurile versantului de vest, în zona pajiştilor alpine la 1650-2200 de m altitudine din Piatra Craiului, fiind endemică – ceea ce înseamnă că nu mai există nicăieri în lume în stare sălbatică, în afara acestui masiv din România. Perioada de înflorire – în lunile iulie și august. Specie strict ocrotită prin lege, inclusă în patrimoniul natural al Parcului Național Piatra Craiului.

A fost descoperită și descrisă în anul 1851 de către doi botanişti ardeleni (Kotschy şi Schott). Numele ştiințific (callizonus) provine din limba greacă şi înseamnă „centură frumoasă”, făcând referire la inelul distinctiv de culoare închisă din interiorul florii.

LEGENDA GAROFIȚEI ȘI A DEGETĂRUȚULUI DIN PIATRA CRAIULUI

„Povestea spune ca demult, în vremuri îndepărtate, trăia la poalele unor munți înalți din Carpați un pădurar cu familia sa: sotia și cei doi copii. Cel mai mic poreclit „Degetăruț” blond, cu un glas ca un clinchet de clopoței și surioara lui „Garofița” (de vreo 5 ani), bruneta cu ochi negrii strălucitori; ce purta o rochiță roz-cărămizie încrețită și cu dungi mai închise dispuse în cerculețe. Pădurarul era cunoscut de toți pentru blândețea lui și grija ce o avea față de animalele sălbatice, el le punea hrană pe vreme de iarnă. Uneori, ingrijea câte un pui de căprioară rătăcit, alteori lega rănile unui ieduț încolțit de fiare, ce se ivea în drumul lui pe cărările din pădure. Într-o zi, aproape de căsuța lor a căzut un pui de acvilă (pajură) rănit la un picior de o săgeată. Pădurarul I-a luat în brațe, i-a scos sageata și l-a pansat. L-a mai îngrijit apoi câteva zile, până a mai prins putere și umbla fără să șchiopăteze. Copiii l-au îndrăgit și îl hrăneau cu resturi din mâncarea lor (carne, pâine) i-au pus apă într-o albie din curte, să bea și să se scalde ceea ce tare îi plăcea puiului de pajură. Astfel s-a legat o strânsă prietenie între copii și pasărea care parcă le înțelegea graiul. Cât erau singuri acasă, cât tatal lor era în pădure la lucru, pasărea aceasta frumoasă era preocuparea lor. Mama lor i-a parasit plecând în sat, unde s-a casatorit cu alt om, pentru că nu-i placea să stea în pădure! Într-o zi acvila simțindu-se în putere, se înalță în aer, rotindu-se de câteva ori apoi, iute ca sageata coborî din înaltul cerului, jos în curtea pădurarului de unde cei doi copii o urmăreau, minunându-se de frumusețea ei. Mult doreau și copiii să vadă munții cu vârfurile lor semețe, să zboare și ei spre înaltul cerului. Într-o zi și-au spus dorința pajurei, iar aceasta întelegându-i a dat afirmativ din cap in semn că îi va plimba până la munții învecinați. Zis și făcut! Într-o zi fiind iar singuri acasă, pajura le-a facut semn să vină, să se așeze pe spatele ei; fetița îl ținea în brațe pe frățiorul ei mai mic și cu băsmăluța ce o avea pe cap a înfășurat gâtul pajurei ținându-se de el ca de căpăstru. Când totul a fost gata acvila a facut un semn din cap parcă ar fi zis: „fiți gata, pornim!”. Erau uimiți de tot ce vedeau, zburând peste nesfârșite păduri de brazi. După câtva timp acvila s-a rotit în cerc, coborând lângă niște stânci, aproape de un lac imens, care în lumina apusului de soare sclipea ca niște solzi de aur. Era marele lac Bâlea. Copiii s-au dat jos de pe spatele păsării și in timp ce ei culegeau afine și strugurei din acele locuri, aproape de padure, acvila bucuroasă că a găsit o bucată de carne de căprioară, s-a ospătat, mâncând pe saturate, iar apoi a băut apa din lacul cu apa rece, cristalina. Dar, bucuria a fost de scurtă durată, deoarece dintr-o dată biata acvilă a căzut la pământ moartă. Se vede că acea carne, era otrăvită, pusă drept momeală pentru animalele din pădure, vânate pentru blana lor prețioasă (râși, jderi, vulpi etc). Bieții copii au plâns amarnic pentru că erau departe de casă, nu aveau cum să mai ajungă la ei acasă, unde desigur îi aștepta tatăl lor îngrijorat.

Copilașii au umblat ținându-se de mână, prin preajma locului, sperând că doar-doar vor întâlni pe cineva să-i găzduiască. Soarele apunea, se însera, când spre bucuria lor, au zarit în pădurea din apropiere un castel în care jucau razele soarelui în asfințit. S-au îndreptat într-acolo și într-adevăr i-a intampinat o minunată zână îmbrăcată în alb, pe fruntea căreia strălucea o diademă: era zâna acelor munți! Copiii au îngenuncheat și cu lacrimi în ochi, o implorau să-i găzduiască peste noapte. Dar, în zadar o rugau, parcă avea inima de piatră. În loc să-i ajute le-a spus: „în palatul meu de cristal nu au voie să intre pământenii, singurul lucru ce pot să-I fac este să vă transform în două flori alese, să creșteți în stâncile calcaroase ale munților din apropiere, pe care voi nu-i cunoașteți, dar se numesc Munții Piatra Craiului, așezați sub Munții Făgăraș. Veți crește acoperind stâncile ca un covor verde, iar primavara, veți înflori, înfrumusețând aceste locuri. Numai dacă un tânăr îndrăzneț va ajunge prin aceste locuri, și va aduce cu el apă tămăduitoare de la șapte izvoare – de pe malul Oltului și vă va stropi, veți redeveni ființe omenești, și vă veți bucura de viața hărăzită oamenilor buni de pe pământ”. Ținând un glob de aur strălucitor în mână, zâna munților i-a fermecat, transformându-i în două flori frumoase, rare care nu se mai gasesc în toată Europa:

Garofița roșu-caramizie și Degetăruțul care cu clinchetul lui cristalin trezește toate florile de munte la viață. În acele timpuri îndepărtate, pe malul Dunării, într-un castel, s-a nascut unicul fiu al unui domnitor, căruia la naștere i-au dat numele Dunalăre-Voinicul. Se spune că una din ursitoare i-ar fi prezis ca, atunci când va crește mare, va face un drum lung, ținând firul unei ape și că în stâncile calcaroase ale munților își va găsi aleasa inimii; dar pentru a o afla va trebui să ducă apă vie tămăduitoare din toate izvoarele înșirate ca o salbă în drumul său și apa aceasta o va trezi la viață îndată ce va fi stropita cu ea. Cam grea încercare îl aștepta pe Dunăre-Voinicul, care ajuns flăcău mare, nu-și mai găsea astâmpăr acasă. Așa că într-o zi de primăvară, Dunăre-Voinicul, care acum se făcuse un flăcău chipeș, plin de curaj si credinta in Dumnezeu porni la drum. Trecând prin locuri cu izvoare tămăduitoare, în fiecare ulcior a pus apa, începând de la Olănești, Govora, Călimănești și Căciulata, iar pe locul unde azi este Mănăstirea Cozia, era o mănăstire veche de călugări care l-au binecuvântat și l-au uns cu sfântul mir; așa au trecut și Munții Cozia, ajungând la poalele Munților Făgăraș. Aici a poposit la poalele Munților Piatra Craiului. S-a odihnit în poiana din apropiere, unde pe stâncile calcaroase creștea o floare de culoare roz-caramiziu cu niste crețuri și cerculețe mai închise. Dunăre-Voinicul a ațipit și i s-a părut ca dintre acele flori înainta spre el o zână în veșmânt roz-caramiziu, cu un păr negru și o privire strălucitoare. Din vorbă în vorbă, Dunare-Voinicul afla ca pe zâna florilor o cheama Garofița și toată povestea ei. Tânărul îi dădu să bea apă din ulciorul adus de la cele șapte izvoare și o stropi cu această apă. Atunci s-a înfăptuit minunea mult așteptată. Cei doi tineri îndrăgostiți de la prima vedere, și-au jurat credință până la moarte. Însă Garofița l-a rugat pe Dunăre-Voinicul să-l trezească și pe fratele ei Degetăruț care se afla în apropiere de marele lac Bâlea. Trezit la viață, Degetăruț se îmbrățișează cu sora lui Garofița si îi mulțumi lui Dunăre-Voinicul pentru că a avut curajul să înfrunte atâtea greutăți până i-a găsit pe aceste meleaguri stâncoase. Apoi cu toții au pornit în pădurea învecinată ca să-i găsească pe tatăl lor. Ajunși cu bine acasă l-au găsit pe tatăl lor slăbit și îmbătrânit de atâția ani cât a trăit singur, dar curând a prins puteri bând din apa de la izvoarele tămăduitoare adusă de Dunăre-Voinicul. Au încălecat apoi pe caii năzdrăvani care îi ducea ca vântul și ca gândul spre castelul unde pe Dunăre-Voinicul îl așteptau părinții. Erau atât de fericiți când au vazut-o pe frumoasa Garofița, pe fratele și pe tatăl ei încât au făcut o nuntă mare, cu alai domnesc cum nu s-a mai pomenit prin acele părți ale Dunării. Ei au trăit ani mulți fericiți până s-au stins de bătrânețe, dar în munți, semințele răspândite de cele două flori până să le găsească Dunare-Voinicul, au perpetuat neamul lor, încât astăzi ele împodobesc cu frumusetea lor pajistile muntilor nostri și răzbesc pe frig și viscol, ca și tinerii din povestea de demult.”