ANCA VISDEI: „Fructele vin ca o recompensă, deşi plăcerea creaţiei a fost deja un cadou!”

Recunoscută în Franţa, dar mai puţin cunoscută publicului din România, scriitoarea Anca Visdei poate fi un model de urmat în multe cariere, dar cu siguranţă este un exemplu de viaţă plină de succes. La 14 ani scria prima piesă de teatru, iar la 19 ani a publicat prima carte şi tot atunci s-a jucat şi prima ei piesă de teatru. A plecat din România la 20 de ani când tatăl său, arhitectul George Visdei, a ales calea exilului în Elveţia din motive politice. A studiat Dreptul şi Criminologia la Universitatea din Lausanne, dar curând a revenit la dragostea pentru scris şi teatru, îmbinându-le cu jurnalismul.

Stabilită astăzi la Paris, Anca Visdei a scris în jur de 30 de piese de teatru, publicate de mai multe edituri, jucate atât în Franţa cât şi în străinătate. Pe lângă autor şi scenarist, Anca Visdei a mai fost profesor de artă dramatică la Théâtre de l’Ombre, director la redacţia pariziană a revistei Voir şi director al unui festival dedicat filmului de artă şi arhitectură. Citiţi un interviu acordat exclusiv pentru infoINSiDER.ro. (Biografie)

Aveaţi 19 ani când s-a jucat prima dată în România una din piesele de teatru scrise de dvs. Apoi aţi devenit o scriitoare de succes în Elveţia şi în Franţa. Care este firul care încă vă trage în ţara natală şi câte piese aţi pus în scenă în România după 1990?

ANCA VISDEI: Vă mulţumesc pentru aprecierile elogioase, sperând că le merit. După decenii de exil, îmi dau seama că, deşi scriu deocamdată doar în limba franceză, contactul meu cu limba română n-a fost pierdut niciodată. Constat cu o plăcută surpriză că sunt încă bilingvă şi probabil aici rezidă unul din motivele care mă vor lega întotdeauna de România. Despre punerile în scenă, pot spune că sunt două feluri. În primul rând, spectacolele cu piese scrise de mine şi montate în România de români. Astfel a fost o „Dona Juana” la Teatrul Naţional din Iaşi, o alta la Oradea şi foarte recent o lectură-spectacol la Teatrul Odeon din Bucureşti. În al doilea rând, au fost spectacolele montate de trupe franceze, prezentate în turneu prin ţară.

În măsura posibilităţilor, am încercat să însoţesc aceste turnee, astfel ca întâlnirea dintre trupele străine care mă joacă şi publicul românesc să fie cât se poate de satisfăcătoare. Aceste spectacole, în mod curios, au fost foarte numeroase: „Photo de classe” cu Comédie de Saint-Etienne, „Atroce fin d’un séducteur” cu Compania Guillaume Calle, „La Patiente” cu Compania Cafarnaum. În limba engleză, o companie din New York a jucat „Always together / Toujours ensemble”, o piesă despre România care a fost creată pe Broadway.

Spectacolul de lectură „Dona Juana”, jucăt recent pe scena Teatrului Odeon, a fost un experiment reuşit ca tehnică de teatru. În lipsa jocului de scenă al actorilor care doar au citit replicile ca la o repetiţie, spectatorii au fost captivaţi de poveste prin propria imaginaţie. Textul a fost atât de convingător încât, la ieşire, spectatorii discutau în şoaptă despre cât din piesă a fost ficţiune şi cât adevăr. Aşa că îndrăznim noi – „Dona Juana” este o piesă autobiografică?

A.V.: Toate operele unui scriitor sunt într-o oarecare măsură autobiografice. Bineînţeles, şi „Dona Juana” verifică acest postulat. Nu rămâne publicului decât să ghicească dacă experienţele descrise au fost trăite de autor pe poziţia de victimă sau pe cea de seducător. Sau cum se spune în franceză – „Les deux, mon général”.

Este uşor de observat că piesa „Dona Juana” are o tentă feministă şi că pe fundal se desfăşoară jocul seducţiei cu multe victime. Totuşi, de ce merită să fie iubiţi bărbaţii?

A.V.: Că seducătorul este în cazul Donei Juana o femeie, nu este decât o metaforă, pentru a ne demarca de prea mulţi don juani şi Casanova (deja un personaj mai interesant). Ideea generală a seducţiei este că nimeni nu îi poate rezista. Dona Juana este un catalog de reţete pentru a cuceri toţi bărbaţii imposibili: un preot catolic, un misogin, o fantomă, un psihiatru. Bineînţeles, în oglindă, raţionamentul funcţionează la fel de bine pentru femei. Feminismul, în orice caz al meu, care este empatic şi surâzător, nu pretinde că bărbaţii nu trebuie iubiţi. Dimpotrivă, ideea ar fi că bărbaţii sunt atât de excepţionali încât puţină exigenţă feminină îi va ajuta să-şi dezvăluie comorile încă ascunse, pe care nici ei nu le bănuiesc. De ce merită iubiţi bărbaţii? Din aceleaşi motive pentru care merită iubite femeile – mii de calităţi şi defecte. Pentru toate calităţile şi defectele lor!

După ce aţi urmat cursurile Institutului de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti, aţi plecat în Elveţia unde v-aţi luat licenţa şi doctoratul în Drept la Universitatea din Lausanne în 1979, iar apoi aţi urmat şi cursuri de criminalistică. De unde această pasiune, mai ales că nu se leagă nici cu studiile din România, nici cu cariera începută apoi la Paris?

A.V.: Am studiat criminologia (criminalistica este una dintre disciplinele ei) la Institutul de Poliţie Ştiinţifică şi Criminologie din Lausanne. Cum urmasem la Liceul Lazăr din Bucureşti, secţia reală, aveam cunoştinţe de fizică, chimie şi biologie care mă predispuneau, dar bănuiesc că motivul principal a fost dorinţa de a acumula o experienţă de viaţă. Disecţia cadavrelor, ridicarea corpurilor, anchtele, căutarea corpurilor delicte sunt în sine o pasionantă aventură, dar şi o mină de poveşti uluitoare, cum numai viaţa poate să fie, pentru un scriitor.

Povestiţi-ne despre exilul, refugiul politic, din Elveţia, pentru că pe atunci era visul oricărui muritor de rând. Ce v-a împins să părăsiţi ţara şi cine v-a sprijinit cel mai mult în acei ani când luaţi startul în viaţă?

A.V.: Pornirea în viaţă, încă de la Bucureşti mi-a fost facilitată de tatăl meu care m-a crescut. Nu împărtăşeam visul lui de a pleca în Occident. Mai ales că plecam în aproape fiecare vară în Occident cu o maşină plină de salam de Sibiu, hrană excelentă pentru calătorii lipsiţi de devize. Nu eram fascinată de Occident, mirajul meu era opera literară. Mă simţeam înrădăcinată în limba şi cultura română şi succesele mele la scris, timpurii şi agreabile, mă determinau să rămân în ţară. În 1973, tatăl meu a fost ţinta unei campanii de defăimare cu articole în România Liberă pentru „averea” pe care o adunase ca bun arhitect.

Cum numele Visdei este foarte rar, un editor de la Cartea Românească mi-a semnalat că volumul meu de teatru nu putea să apară dacă nu-mi schimb numele. A fost picătura care a umplut paharul şi l-am urmat pe tatăl meu într-o călătorie în străinătate care a devenit exil. În Elveţia, o nouă viaţă, prieteni, studii au făcut că în mod natural m-am adaptat. Cu recunoştinţă trebuie să citez scrisorile din România pe care unul din vechii mei dascăli mi le-a adresat cu încurajări de câte ori îmi pierdeam speranţa de a mă adapta la scrisul în limba franceză.

Privind biografia dvs. se vede că aveţi o carieră foarte bogată şi diversificată, cu realizări pe toate planurile profesionale şi recunoaştere internaţională. În paralel, dacă citim doar lista pieselor de teatru scrise de dvs. de-a lungul timpului, putem intui că aţi făcut din seducţie o adevărată ştiinţă. Totuşi, parcă ceva lipseşte… Care este partea nevăzută a vieţii dvs.?

A.V.: Seducţia nu este decât un aspect al scrierilor mele, bănuiesc că vă referiţi la romanul „Confession d’une Séductrice” şi la câteva piese cu această temă. Aş fi mai generală: cred că miturile m-au facinat dintotdeauna. Seducătorul este unul dintre ele, dar nu singurul. Tinereţea veşnică („Belles, riches et célèbres”, „Photo de classe”), prinţesa care îl aşteaptă pe Făt-frumos-curajos („La Princesse mariée au premier venu”, „La Patiente”), exilul („L’Exil d’Alexandra”, roman), ambiţia faustiană („Mademoiselle Chanel”, „Quand même”, „Madame Shakespeare”) sunt alte teme pe care le vizitez neîncetat, ca misterul creaţiei care mă fascinează şi care a generat volumele mele intitulate „Petits contes cruels” şi prima biografie consacrată marelui scriitor Jean Anouilh, care a fost un sprijin, un prieten şi un model neasemuit pentru mine.

„Partea nevăzută”? Probabil partea cotidiană: îmi îngrijesc grădina (la propriu şi la figurat, merci Voltaire!), îmi place să mă retrag pe malul mării în Bretania, pictez şi fac expoziţii cu tablourile mele, am o colecţie de veşminte haute-couture, căci eleganţa feminină mi se pare o artă, călătoresc neîncetat ca să cunosc lumea, am fost o mamă fascinată de miracolul copilăriei, sunt (sper) o prietenă şi o soţie fidelă şi optimistă, îmi plac şampania şi fursecurile, bucătăria bună şi florile, muzica clasică şi cinematograful. Problema este că scrisul cere izolare şi deci renunţarea (cel puţin momentană) la toate aceste minunate tezaure ale vieţii.

Scriitoare, regizoare, profesor, manager printre multe altele – o carieră de invidiat şi un model de urmat. Care este cheia secretă a succesului?

A.V.: Nu trebuie să uit două meserii care îmi corespundeau perfect şi pe care nu le-am abandonat decât pentru că m-ar fi împiedicat să scriu. Jurnalismul şi Dreptul au fost două minunate perioade din viaţa mea, iar Dreptul continui să-l exersez de altfel cotidian pentru citirea contractelor etc. Cheia nu numai a succesului dar şi a fericirii, sau cel puţin a serenităţii, este de a exersa activitatea care îţi place. Efortul nu se simte, timpul trece agreablil, iar fructele vin în plus, ca o recompensă, deşi plăcerea creaţiei a fost deja un cadou.